Codul deontologic al avocaţilor din Uniunea Europeană

9 decembrie 2015

Codul deontologic al avocaţilor din Uniunea Europeană[1])

1. Preambul

 

1.1. Misiunea avocatului

Într‑o societate întemeiată pe respect faţă de justiţie, avocatul înde­plineşte un rol special. Îndatoririle avocatului nu se limitează doar la exe­cutarea fidelă a unui mandat în cadrul legii. Avocatul trebuie să vegheze la respectarea Statului de drept şi a intereselor celor ale căror drepturi şi libertăţi le apără. Este îndatorirea avocatului nu numai să pledeze pentru cauza clientului său, ci şi să fie sfătuitorul clientului.

Respectul pentru misiunea profesională a avocatului este o condiţie esenţială a Statului de drept şi a unei societăţi democratice.

Prin urmare, misiunea avocatului îi impune îndatoriri şi obligaţii multiple, (uneori aparent contradictorii), faţă de:

– client;

– tribunale şi celelalte autorităţi în faţa cărora avocatul pledează pentru cauza clientului sau acţionează în numele acestuia;

– profesia sa în general şi fiecare confrate în particular;

– public, pentru care o profesie liberală şi independentă, supusă res­pectării normelor pe care ea şi le‑a impus, este un mijloc esenţial de apărare a drepturilor omului în faţa Statului şi a altor puteri din societate.

 

1.2. Natura normelor deontologice

1.2.1. Normele deontologice sunt destinate să garanteze, prin accep­tarea lor liber consimţită, buna îndeplinire de către avocat a misiunii sale, recunoscută ca fiind indispensabilă pentru buna funcţionare a oricărei societăţi omeneşti. Nerespectarea acestor norme de către avocaţi poate duce la o sancţiune disciplinară.

1.2.2. Fiecare barou are normele sale specifice, care derivă din pro­priile sale tradiţii. Ele sunt adaptate organizării şi domeniului de activitate al profesiei în respectivul Stat Membru, precum şi procedurilor juridice, procedurilor administrative şi legislaţiei naţionale. Nu este nici posibil şi nici nu este de dorit ca acestea să fie dezrădăcinate ori să se încerce generalizarea unor norme care nu sunt susceptibile de a fi generalizate.

Normele specifice fiecărui barou se referă totuşi la aceleaşi valori şi relevă, de cele mai multe ori, o bază comună.

 

1.3. Obiectivele Codului

1.3.1. Integrarea continuă a Uniunii Europene şi a Spaţiului eco­nomic european şi intensificarea activităţii transfrontaliere a avocatului în interiorul Spaţiului economic european au făcut necesară, pentru binele public, definirea unor norme uniforme, aplicabile oricărui avocat din Spa­ţiul economic european, pentru activitatea sa transfrontalieră, indiferent care ar fi baroul căruia îi aparţine respectivul avocat. Definirea unor astfel de norme are esenţialmente drept scop atenuarea dificultăţilor care derivă din aplicarea unei duble deontologii, aşa cum se prevede în articolele 4 şi 7.2. din Directiva 77/249 şi în articolele 6 şi 7 din Directiva 98/5/CE.

1.3.2. Organizaţiile reprezentative ale profesiei de avocat reunite în cadrul CCBE doresc ca normele Codului, enunţate mai jos:

– să fie recunoscute, din acest moment, ca fiind expresia con­sensului tuturor Barourilor din Uniunea Europeană şi din Spaţiul eco­nomic european;

– să fie adoptate ca reguli aplicabile, în termenul cel mai scurt, în funcţie de procedurile naţionale şi/sau ale Spaţiului economic european cu privire la activitatea transfrontalieră a avocatului din Uniunea Euro­peană şi din Spaţiul economic european;

– să fie luate în considerare la efectuarea oricărei revizuiri a normelor deonto­logice interne, în vederea armonizării progresive a acestora din urmă.

Ele doresc, printre altele, ca, în măsura în care este posibil, normele deon­tologice interne să fie interpretate şi aplicate într‑o manieră conformă acelora din prezentul Cod.

Atunci când normele din prezentul Cod vor fi fost făcute aplicabile în activitatea transfrontalieră, avocatul va rămâne supus normelor baroului de care aparţine, în măsura în care acestea din urmă concordă cu cele ale prezentului Cod.

 

1.4. Domeniul de aplicare „ratione personae”

Normele de mai jos se vor aplica avocaţilor, în sensul Directivei 77/249/CEE şi al Directivei 98/5/CE.

 

1.5. Domeniul de aplicare „ratione materiae”

Fără a contraveni încercării de a realiza o armonizare progresivă a normelor deontologice aplicabile într‑un cadru unic, naţional, normele expuse mai jos se vor aplica activităţii transfrontaliere desfăşurate de avocat în interiorul Uniunii Europene şi în Spaţiul economic european. Prin activitate transfrontalieră se înţelege:

(a) orice raport profesional cu un avocat dintr‑un alt Stat Membru;

(b) activităţile avocatului într‑un alt Stat Membru, indiferent dacă avo­catul se află sau nu acolo.

 

1.6. Definiţii

În prezentul Cod:

– „Stat Membru” semnifică un Stat membru al Uniunii Europene sau orice alt Stat în care profesia de avocat este vizată de articolul 1.4;

– „Stat Membru de origine” semnifică Statul membru în care avocatul a dobândit dreptul la titlul profesional;

– „Stat Membru gazdă” semnifică oricare alt Stat Membru în care avocatul desfăşoară o activitate transfrontalieră;

– „Autoritate competentă” semnifică organizaţia sau organizaţiile pro­fesionale ori autorităţile respectivului Stat Membru care au competenţa de a stabili normele deontologice şi de a exercita controlul disciplinar asupra avocaţilor.

2. Principii generale

 

2.1. Independenţa

2.1.1. Multitudinea îndatoririlor care îi revin avocatului impune o inde­pendenţă absolută a acestuia, scutită de orice presiune, îndeosebi de presiunea derivată din propriile sale interese sau datorată influenţelor din afară. Această independenţă este, de asemenea, necesară atât pentru încrederea în justiţie, cât şi pentru încrederea în imparţialitatea judecă­torului. Prin urmare, avocatul trebuie să evite orice prejudiciere a independenţei sale şi să vegheze la a nu neglija etica sa profesională pentru a‑i mulţumi pe clienţii săi, pe judecător sau pe terţi.

2.1.2. Această independenţă este necesară şi în activitatea juridică, şi în cea judiciară. Sfatul dat de avocat clientului său nu are nicio valoare dacă acest lucru a fost făcut din complezenţă, din interes personal sau sub efectul unei presiuni din afară.

 

2.2. Încrederea şi integritatea morală

Relaţiile bazate pe încredere nu pot exista decât atunci când nu există nicio urmă de îndoială cu privire la onoarea personală, la probi­tatea şi integritatea avocatului. Pentru avocat, aceste virtuţi tradiţionale constituie obligaţii profesionale.

 

2.3. Secretul profesional

2.3.1. Prin însăşi natura misiunii sale, avocatul este depozitarul secre­telor clientului său şi destinatarul comunicărilor de natură confi­denţială. Fără garanţia confidenţialităţii, încrederea nu poate exista. Prin urmare, secretul profesional este recunoscut ca fiind deopotrivă un drept şi o îndatorire fundamentală şi primordială a avocatului.

Obligaţia avocatului cu privire la secretul profesional serveşte atât intereselor administrării justiţiei, cât şi intereselor clientului. În consecinţă, aceasta trebuie să beneficieze de o protecţie specială din partea statului.

2.3.2. Avocatul trebuie să respecte secretul oricărei informaţii confi­denţiale de care ia cunoştinţă în cadrul activităţii sale profesionale.

2.3.3. Această obligaţie privind secretul profesional nu este limitată în timp.

2.3.4. Avocatul impune angajaţilor săi şi oricărei persoane care cola­borează cu el în activitatea sa profesională să respecte secretul profesional.

 

2.4. Respectarea deontologiei altor barouri

Atunci când îndeplineşte o activitate transfrontalieră, avocatul poate fi obligat să respecte regulile deontologice ale Statului Membru gazdă. Avo­catul are datoria de a se informa asupra normelor deontologice pe care trebuie să le respecte în exercitarea acestei activităţi specifice.

Organizaţiile membre ale CCBE sunt obligate să depună codurile lor deontologice la Secretariatul CCBE, pentru ca orice avocat să îşi poată procura o copie de la respectivul secretariat.

 

2.5. Incompatibilităţi

2.5.1. Pentru a‑i permite avocatului să îşi desfăşoare activitatea cu inde­pendenţa cerută şi de o manieră corespunzătoare îndatoririi sale de a participa la administrarea justiţiei, exercitarea anumitor profesii sau a anu­mitor funcţii îi este interzisă.

2.5.2. Avocatul care asigură reprezentarea sau apărarea unui client în faţa justiţiei sau în faţa autorităţilor publice ale unui Stat Membru gazdă va respecta normele de incompatibilitate aplicabile avocaţilor din respectivul Stat.

2.5.3. Avocatul stabilit într‑un Stat Membru gazdă, care doreşte să exercite acolo în mod direct o activitate comercială sau o activitate dife­rită de profesia sa de avocat, este obligat să respecte normele de incom­patibilitate aplicabile avocaţilor din respectivul Stat.

 

2.6. Publicitatea personală

2.6.1. Avocatul este autorizat să informeze publicul asupra serviciilor pe care le oferă, cu condiţia ca informaţia să fie fidelă, veridică şi să respecte secretul profesional şi alte principii esenţiale ale profesiei.

2.6.2. Publicitatea personală a unui avocat, indiferent de media utili­zată, după cum este cazul, în presă, radio, televiziune, prin comunicare comercială electronică ori prin alt mijloc, este autorizată în măsura în care este conformă cu prevederile din
art. 2.6.1.

 

2.7. Interesul clientului

Sub rezerva respectării stricte a normelor legale şi deontologice, avocatul are obligaţia de a apăra întotdeauna cât mai bine interesele clientului său, chiar în raport cu propriile sale interese sau cu interesele con­fraţilor săi.

 

2.8. Limitarea răspunderii avocatului faţă de client

În măsura în care legislaţia Statului Membru de provenienţă şi legis­laţia Statului Membru gazdă autorizează acest lucru, avocatul poate să limiteze răspunderea sa faţă de client, în conformitate cu regulile profe­sionale cărora le este supus.

3. Relaţiile cu clienţii

 

3.1. Debutul şi încetarea relaţiilor cu clientul

3.1.1. Avocatul nu acţionează decât atunci când este împuternicit de clientul său. Avocatul poate totuşi să acţioneze într‑un caz în care a fost însărcinat de un alt avocat care îl reprezintă pe client sau în care a fost numit de o instanţă competentă.

Avocatul trebuie să se străduiască, în mod rezonabil, să cunoască identitatea, competenţa şi posibilităţile persoanei sau ale autorităţii de care a fost împuternicit, atunci când circumstanţe specifice relevă că această identitate, această competenţă sau aceste împuterniciri sunt îndoielnice.

3.1.2. Avocatul îşi sfătuieşte şi îşi apără clientul cu promptitudine, în mod conştiincios şi cu diligenţă. El îşi asumă personal răspunderea pentru misiunea care i‑a fost încredinţată şi informează pe client cu privire la evoluţia cauzei care i‑a fost încredinţată.

3.1.3. Avocatul nu acceptă să îi fie încredinţată o cauză atunci când ştie sau când ar trebui să ştie că el nu are competenţa necesară pentru a se ocupa de această cauză, fără a coopera cu un avocat care are competenţa necesară.

Avocatul nu poate accepta o cauză atunci când, datorită altor obligaţii, se află în imposibilitatea de a se ocupa de ea cu promptitudine.

3.1.4. Avocatul nu va putea să exercite dreptul său de a se retrage dintr‑o cauză în aşa fel sau în astfel de circumstanţe încât clientul să nu mai poată găsi altă modalitate de a fi asistat juridic la timp, pentru a se putea preveni prejudicierea clientului.

 

3.2. Conflictul de interese

3.2.1. Avocatul nu poate să consilieze, să reprezinte sau să acţioneze în numele a doi sau mai mulţi clienţi din aceeaşi cauză dacă există un conflict de interese sau un risc semnificativ de a apărea un astfel de conflict între interesele acestor clienţi.

3.2.2. Avocatul trebuie să se abţină să se mai ocupe de cauzele ambilor sau tuturor clienţilor implicaţi atunci când intervine un conflict între interesele acestora, când secretul profesional riscă să fie violat sau când independenţa sa riscă să fie ştirbită.

3.2.3. Avocatul nu poate accepta o cauză a unui nou client dacă secretul informaţiilor încredinţate de un vechi client riscă să fie violat sau atunci când cunoaşterea de către avocat a cauzelor vechiului său client ar favoriza pe noul client în mod nejustificat.

3.2.4. În cazul în care avocaţii practică meseria într‑o asociaţie în grup, paragrafele de la 3.2.1. la 3.2.3. sunt aplicabile asociaţiei în ansamblu şi tuturor membrilor săi.

 

3.3. Pactul „de quota litis”

3.3.1. Avocatul nu poate să îşi fixeze onorariile pe baza unui pact „de quota litis”.

3.3.2. Pactul de quota litiseste o convenţie încheiată între avocat şi clientul său, înainte de încheierea definitivă a unei cauze de interes pentru respectivul client, convenţie prin care clientul se angajează să îi verse avocatului o parte din ceea ce rezultă de pe urma cauzei, indiferent că aceasta constă într‑o sumă de bani ori în orice alt bun sau valoare.

3.3.3. Nu constituie un astfel de pact convenţia care prevede stabilirea onorariului în funcţie de valoarea litigiului de care se ocupă avocatul, atunci când această valoare este corespunzătoare unui tarif oficial sau dacă ea este autorizată de autoritatea competentă de care depinde avocatul.

 

3.4. Stabilirea onorariilor

Avocatul trebuie să îl informeze pe client cu privire la tot ceea ce cere cu titlu de onorariu, iar valoarea însumată a onorariilor sale trebuie să fie echitabilă şi justificată, în conformitate cu legea şi cu normele deontologice la care avocatul este supus.

 

3.5. Aconturi din onorarii şi cheltuieli

Când avocatul solicită vărsarea unui acont cu titlu de avans din cheltuieli şi/sau onorarii, acesta nu trebuie să depăşească o estimare rezonabilă a ono­rariilor şi a posibilelor cheltuieli pe care cauza le implică.

În caz de neplată a avansului solicitat, avocatul poate să renunţe să se mai ocupe de cauză sau se poate retrage, cu condiţia respectării dispoziţiilor articolului 3.1.4.

 

3.6. Împărţirea onorariilor cu o persoană care nu este avocat

3.6.1. Avocatului îi este interzis să îşi împartă onorariile cu o persoană care nu este avocat, în afara cazului în care asocierea dintre avocat şi această altă persoană este autorizată de legislaţia şi regulile deontologice căruia avocatul este supus.

3.6.2. Articolul 3.6.1. nu se aplică sumelor sau compensaţiilor vărsate de către avocat moştenitorilor unui confrate decedat sau unui confrate care s‑a retras din calitatea de succesor al clientelei respec­tivului confrate.

 

3.7. Costul litigiului şi asistenţa gratuită

3.7.1. Avocatul trebuie să încerce, în orice moment, să găsească o solu­ţionare a litigiului clientului său care să fie corespunzătoare costului cauzei şi va trebui ca, la momentul oportun, să îşi consilieze clientul cu privire la oportunitatea de a căuta să ajungă la o înţelegere sau de a face apel la soluţii alternative pentru a încheia litigiul.

3.7.2. În cazul în care clientul este susceptibil să beneficieze de asis­tenţă gratuită, avocatul are obligaţia să îl informeze despre aceasta.

 

3.8. Fondurile clienţilor

3.8.1. Avocatul care deţine fonduri în numele clienţilor săi sau în numele unor terţi (denumite în continuare „fondurile clienţilor”) este obligat să le depună într‑un cont deschis la o bancă sau la un organism financiar agreat şi controlat de către autoritatea competentă (denumit în continuare „contul terţului”). Contul terţului trebuie să fie distinct de orice alt cont al avocatului. Toate fondurile clienţilor primite de un avocat trebuie să fie depuse într‑un astfel de cont, în afara situaţiei în care proprietarul acestor fonduri este de acord să le acorde o destinaţie diferită.

3.8.2. Avocatul ţine registre complete şi corecte ale tuturor operaţiunilor efectuate cu fondurile clienţilor, făcând distincţie între aceste fonduri şi alte sume pe care le deţine. Aceste registre trebuie păstrate o perioadă fixată în conformitate cu regulile naţionale.

3.8.3. Un cont al clientului nu poate să fie debitor decât în cir­cumstanţe excepţionale permise expres de regulile naţionale sau datorită cheltuielilor bancare, asupra cărora avocatul nu are nicio influenţă. Un astfel de cont nu poate fi oferit drept garanţie sau să servească drept gaj pentru niciun motiv. Nu poate exista niciun fel de compensaţie sau convenţie de fuziune între un cont al terţului şi orice alt cont din bancă, după cum nici fondurile care aparţin clientului dintr‑un cont al terţului nu pot fi utilizate pentru a rambursa sume datorate de avocat băncii sale.

3.8.4. Fondurile clienţilor trebuie să fie transferate proprietarilor unor astfel de fonduri în cea mai scurtă perioadă de timp ori în condiţiile autorizate de aceştia.

3.8.5. Avocatul nu poate transfera în contul său fonduri depuse într‑un cont al terţului pentru a plăti onorariul sau cheltuieli, dacă nu a informat în scris clientul despre acest lucru.

3.8.6. Autorităţile competente ale Statelor Membre sunt autorizate să verifice şi să examineze, păstrând secretul profesional, documentele legate de fondurile clienţilor.

 

3.9. Asigurarea pentru răspunderea profesională

3.9.1. Avocatul trebuie să fie asigurat pentru răspundere civilă profe­sională într‑o măsură rezonabilă ţinând cont de natura şi importanţa riscurilor asumate.

3.9.2. Dacă acest lucru este imposibil, avocatul trebuie să informeze clientul asupra acestei situaţii şi asupra consecinţelor sale.

4. Relaţiile cu magistraţii

 

4.1. Deontologia aplicabilă în activitatea judiciară

Avocatul care se prezintă în faţa Curţilor şi Tribunalelor sau care participă la o procedură trebuie să respecte normele deontologice aplica­bile în respectiva jurisdicţie.

 

4.2. Caracterul contradictoriu al dezbaterilor

Avocatul trebuie să respecte, în orice circumstanţă, caracterul contradictoriu al dezbaterilor.

4.3. Respectul faţă de judecător

Avocatul va da dovadă de respect şi de curtoazie faţă de instanţă, dar, în acelaşi timp, îşi va apăra clientul în mod conştiincios şi fără teamă, fără a ţine cont nici de propriile interese şi nici de vreo consecinţă de orice fel ce l‑ar putea privi pe el sau pe oricare altă persoană.

 

4.4. Informaţii false sau susceptibile de a induce în eroare

Avocatul nu trebuie, în niciun moment, să furnizeze judecătorului, cu bună ştiinţă, o informaţie falsă ori vreo informaţie de natură să îl inducă pe acesta în eroare.

 

4.5. Aplicarea în cazul arbitrilor şi al persoanelor exercitând funcţii similare

Normele aplicabile în cazul relaţiilor dintre un avocat şi un judecător se aplică, în egală măsură, şi în cadrul relaţiilor avocatului cu arbitrii şi cu orice altă persoană care exercită o funcţie judiciară sau cvasi‑judiciară, chiar ocazional.

5. Relaţiile dintre avocaţi

 

5.1. Confraternitatea

5.1.1. Confraternitatea impune ca relaţiile dintre avocaţi să fie bazate pe încredere, spre interesul clientului şi pentru a evita atât procesele inutile, cât şi orice comportament susceptibil să impieteze asupra reputaţiei profesiei. Totuşi, ea nu trebuie să pună niciodată în opoziţie interesele avocaţilor şi interesele clientului.

5.1.2. Avocatul recunoaşte drept confrate pe orice avocat dintr‑un alt Stat Membru şi manifestă faţă de acesta un comportament colegial şi loial.

 

5.2. Cooperarea dintre avocaţii din State Membre diferite

5.2.1. Este de datoria oricărui avocat ca, la solicitarea unui confrate dintr‑un alt Stat Membru, să se abţină să accepte o cauză pentru care nu are competenţa necesară. Într‑o astfel de situaţie, el trebuie să îşi ajute confratele să intre în contact cu un alt avocat care să fie în măsură să îi ofere serviciul cerut.

5.2.2. Atunci când avocaţii din două State Membre diferite lucrează împreună, amândoi au datoria de a ţine cont de diferenţele care pot exista între sistemele lor legislative, barourile lor, competenţele şi obligaţiile profesionale care există în Statele Membre respective.

 

5.3. Corespondenţa transmisă între avocaţi

5.3.1. Avocatul care adresează unui confrate dintr‑un alt Stat Membru o comunicare căreia doreşte să i se confere un caracter „confidenţial” sau „without prejudice”, va trebui să precizeze în clar acest lucru înainte de expedierea primei comunicări.

5.3.2. În cazul în care destinatarul comunicării nu este în măsură să îi confere acesteia un caracter „confidenţial” sau „without prejudice”, va trebui să îl informeze pe expeditor fără întârziere.

 

5.4. Onorariile pentru recomandare

5.4.1. Avocatul nu poate nici să pretindă şi nici să accepte din partea unui alt avocat sau din partea vreunui terţ un onorariu, un comision sau vreo altă compensaţie pentru faptul că a recomandat un avocat unui client sau că a trimis un client la un avocat.

5.4.2. Avocatul nu poate vărsa nimănui un onorariu, un comision şi nici vreo altă compensaţie în contrapartidă pentru că i‑a fost prezentat un client.

 

5.5. Comunicarea cu partea adversă

Avocatul nu poate intra în relaţie directă cu o persoană, cu privire la o anume cauză, atunci când ştie că respectiva persoană este repre­zentată sau asistată de un alt avocat, exceptând cazul în care el are acordul confratelui său (şi se angajează să îl ţină pe acesta la curent).

 

5.6. (Abrogat de Sesiunea Plenară de la Dublin, din 6 decembrie 2002)

 

5.7. Răspunderea pecuniară

În relaţiile profesionale dintre avocaţii din barouri din State Membre diferite, avocatul care, nelimitându‑se doar la a recomanda un confrate unui client sau la a i‑l prezenta, ci încredinţează o cauză unui omolog al său ori îl consultă într‑o cauză este obligat în mod personal, chiar în caz de insolvenţă a clientului, să plătească onorariul, cheltuielile şi sumele avansate datorate omologului străin. Totuşi, respectivii avocaţi pot con­veni, încă din momentul demarării acestor relaţii, stabilirea unor dispoziţii speciale cu privire la acest subiect. În plus, avocatul poate, în orice moment, să limiteze obligaţia sa personală la nivelul valorii totale a onorariilor, cheltuielilor şi sumelor avansate de confratele străin, înainte de a‑i notifica acestuia din urma decizia sa de a‑şi declina răspunderea pe viitor.

 

5.8. Pregătirea continuă

Avocaţii trebuie să menţină şi să dezvolte cunoştinţele şi competenţele lor profesionale, dată fiind dimensiunea europeană a profesiei lor.

 

5.9. Litigiile dintre avocaţii din mai multe State Membre

5.9.1. Atunci când un avocat este de părere că un confrate dintr‑un alt Stat Membru a încălcat o normă deontologică, el trebuie să îşi atenţioneze confratele asupra acestui lucru.

5.9.2. Atunci când între avocaţii din mai multe State Membre apare un diferend personal, de natură profesională, aceştia trebuie să încerce mai întâi să îl soluţioneze pe cale amiabilă.

5.9.3. Înainte de a angaja o procedură împotriva unui coleg dintr‑un alt Stat Membru, pe tema unui diferend de tipul celui menţionat la para­grafele 5.9.1. şi 5.9.2., avocatul trebuie să informeze barourile de care depind cei doi avocaţi, pentru a permite respectivelor barouri să îşi dea concursul în vederea soluţionării diferendului pe cale amiabilă.


[1]) Acest Cod deontologic al avocaţilor din Uniunea Europeană a fost iniţial adoptat în Sesiunea Plenară din data de 28 octombrie 1988, şi ulterior modificat, în Sesiunile Plenare ale CCBE din 28 noiembrie 1998, 6 decembrie 2002 şi 19 mai 2006. Sursa: www.unbr.ro.