„Avocatura, piesă de muzeu” – articol scris de către doamna avocat Iulia Vucmanovici și publicat la 21 septembrie 2017 pe site-ul www.juridice.ro

Avocatura, piesă de muzeu

21 septembrie 2017 | Iulia VUCMANOVICI

Vine un moment în care, în virtutea unei vechi şi tot mai exploatate pasiuni, muzeul de artă îţi devine a doua casă. L-ai parcurs de câteva ori, dar niciodată nu îl vizitezi ca atunci când ştii ce cauţi, când ai ceva de urmărit, când ştii de la început ce intenţionezi să vizionezi. Or, niciodată nu ştii mai bine ce intenţionezi să vizionezi decât atunci când ţinteşti personalitatea colecţionarilor despre care ai avut, între timp, suplimentare şi edificatoare lecturi. Drept urmare, niciodată nu asimilezi mai bine esenţa epocilor, a curentelor şi a personalităţilor reprezentative, decât atunci când vizitezi Muzeul Colecţiilor de Artă din Bucureşti pentru a privi colecţiile în ansamblul lor, prin filtrul personalităţii colecţionarilor care au ocazionat alcătuirea edificiului cultural găzduit de Palatul Romanit (muzeul este, în definitiv, cel al „colecţiilor” de artă, nu o galerie românească, structurată istoric, precum cea de la Muzeul Naţional de Artă).

La început, profan fiind, ai perceput un amalgam de tablouri şi de mobilier, obiecte de podoabă şi o restaurare impecabilă a imobilului gazdă. Apoi, la următoarea vizită şi la un oarecare interval de timp, ai căutat pictorii, dar tot i-ai amestecat în gând, deoarece ei s-au repetat de-a lungul sălilor şi, oricâtă atenţie distributivă te-ai străduit să deţii, tot nu le-ai descifrat nici şirul istoric, nici locul, nici curentul, nici influenţa, nici chiar elementul distinctiv. Ai rămas tot un profan, trăind doar sentimentul de uşurare că ai dus sarcina până la capăt prin parcurgerea muzeului, motiv pentru care te-ai şi grăbit să te regalezi cu un museum gift, de la museum shop.

Dar, după ce faci un periplu al altor muzee (Brăila, Galaţi, Iaşi, Fălticeni, Ploieşti, Bucureşti, Constanţa, Topalu), după ce citeşti, după ce descoperi nebănuite detalii şi, sedimentându-le pe toate, te întorci la cuprinzătorul şi minunatul Muzeu al Colecţiilor de Artă ca la o matcă universală, recapitulativă (chiar dacă ciuntită de ravagiile istoriei, care şi-a primit tributul), nu mai cauţi fragmentele, artefactele (chiar dacă ele continuă să te încânte), ci ansamblul. Cauţi să descoperi personalitatea colecţionarului şi, prin intermediul ei, rostul artei în viaţa lui, acea artă care abia atunci capătă sens şi în a ta. Povestea lor, a colecţionarilor, este sinteza, este desenul de pe spatele covorului, este imaginea de ansamblu de pe capacul puzzle-ului ale cărui piese le vezi risipite. Şi abia atunci începi să înţelegi edificiul artei româneşti.

De aceea, nu trebuie să faci altceva decât să te îmbibi de poveste, adăstând în fiecare sală mai întâi pentru a citi pliantul şi a afla detalii despre fiecare colecţionar în parte şi despre povestea colecţiei lui. Abia apoi treci în revistă tablourile colecţiei fiecăruia, apoi separat mobilele şi obiectele decorative de interior, apoi încă o dată tablourile, de această dată făcând exerciţii de recunoaştere, apoi încă o dată tablourile, dezinteresat, doar pentru relaxante exerciţii de admiraţie (moment la care paznicul cheamă deja ajutoare, pentru că devii suspect, deşi nu în sensul vreunei neobişnuite iniţieri proprii, ci al unei conspirative inspecţii).

Faci toate acestea emoţionându-te pentru povestea fiecărui colecţionar în parte: Dona, Simu, Aznavorian, Slătineanu şamd. Abia când pui detaliile cap la cap, când începi să reconstitui fresca epocii lor, când întrevezi păienjenişul relaţiilor dintre colecţionari şi artişti, când descoperi povestea din spatele fiecărui cadru, începi să asimilezi, să înţelegi, să te luminezi şi să reconstitui perioada care nu a fost şi a ta. Şi, totodată, să te întristezi, pentru că, aflând povestea crâncenă a unui Aznavorian, toate obiectele (tablouri, mese, scaune, bijuterii) nu fac altceva decât să evoce o absenţă. Această absenţă devine cu atât mai dramatică cu cât obiectele sunt mai alese. Sunt poveşti teribile, a căror tristeţe o resimţi cu o acuitate înnoitoare, de ca şi cum abia atunci ai privi exponatele pentru o primă dată.

Abia acum descoperi sensul.

Vine, aşadar, momentul în care ţinta interesului devine cel al istoriei artei, mai mult decât cel al artei propriu-zise. Se întâmplă, atunci, să cauţi să afli identitatea colecţionarilor, spre a descoperi de ce au colecţionat, care au fost criteriile colecţiilor alcătuite de ei şi cum au contribuit preferinţele lor la evoluţia artei plastice româneşti.

Or, tocmai în acel moment, printre acele venerabile ruine, te întâlneşti cu colegi de breaslă, cu foşti avocaţi, celebri, unii morţi în puşcăriile comuniste. O primă constatare: ei colecţionau, tu faci doar periplul muzeelor. E firesc să fie aşa, de vreme ce, pe atunci, avocatura era o meserie cu adevărat liberală şi de elită, pe când acum e tehnicizată, birocratizată, proletarizată sau, după caz, corporatizată, supusă verificărilor de breaslă mai ceva ca în cadrul ghildelor Evului Mediu (profesia se pregăteşte să aibă, mai nou, inspectori în materie de contributivitate, pentru strângerea colectelor la propria casă de asigurări). De acum, avocatura este tributară nu atât principiilor fundamentale ale drepturilor omului, cât principiului colectivităţii. Suntem avocaţi spre a colecta pentru casa noastră de asigurări (pentru pensii, mai exact), nu spre a apăra. Colectăm, nu apărăm, nu ne mai ocupăm cu promovarea dreptăţii şi drepturilor omului, aşa cum pe vremuri, mai mult siliţi decât silitori, strângeam sticle şi borcane. Şi maculatură. O putem face şi acum, de vreme ce avocatura a devenit tot mai puţin o meserie a pledoariei, aşadar a cuvântului rostit. În definitiv, prin maculatură scrisă se poate cere judecata în lipsa părţilor. Este o realitate incontestabilă: înaintea oricărei opinii orale (în măsura în care opinia există), instanţele cer totul în scris: precizări la precizări, răspunsuri la precizări şi precizări precizatoare la precizările adversarilor iar noi, la rândul nostru, speculăm lipsa acestora, în raport cu adversarul, pentru o dispută procedurală lipsită de orice şansă pe fond (mai ales atunci).

Aşadar, am depăşit epoca post-decembristă, cea din 1989 până în 2007 şi am intrat în epoca post-integraţionistă, de după 2007. De atunci, ne-am aliniat de la norme şi acquis-uri. Pentru că primii care au făcut-o au fost magistraţii, creând un infernal sistem de admitere şi promovare în magistratură prin intermediul INM, am creat şi noi INPPA. De atunci, nu ne mai oprim. Europenii s-ar mira să afle că nu ne mai considerăm apărători, ci contributori (contribuabili oricum eram, la stat). Sau poate aşa e şi în Germania şi Franţa?… Dacă şi acolo există inspectori în materie de contributivitate la organele profesiei, cu atât mai recomandabilă devine retragerea în muzeu, printre exponate.

De acolo de unde se ajunge, cum spuneam în lunga introducere, la colecţionari şi, astfel, la vechii, mari avocaţi. Tot la ei, cum s-ar spune… La Hurmuz Aznavorian, printre alţii, care a fost atât avocat, cât şi om public (ba chiar referent al Codului Penal al lui Vintilă Dongoroz), dar şi colecţionar şi expert în artă plastică, atestat prin certificat. A avut o soartă grea. Merită aflată întreaga poveste a vieţii lui şi vizitată colecţia donată statului, din care au rămas doar 36 de piese din cele 300, ca urmare a jafului ce a urmat persecuţiilor politice la care a fost supus în anii comunismului (a murit condamnat, în închisoarea din Botoşani, fiind înmormântat la groapă comună, tocmai în ţara pe care, armean fiind, a ales-o spre a se salva, fugind de persecuţiile religioase ale fostului Imperiu Otoman, pe teritoriul căruia se născuse – Turcia actuală). A luptat în al doilea Război Balcanic şi în Primul Război Mondial, şi-a pierdut doi fraţi la Mărăşeşti, a refuzat să facă parte din guvernul liberal al lui I.G. Duca din modestie (considerând că nu se născuse român, pentru a merita asemenea onoare), apoi a fost trimis la Canal, ulterior în domiciliu forţat şi, în final, condamnat la alţi 25 de ani de muncă silnică, murind în 1961. Căutându-i scrierile (Hurmuz Aznavorian – “Excelenţa legii”), dau peste următorul citat al fiicei lui, Rodica:

„În ’46 – ’48 (Hurmuz Aznavorian) a pledat în procesul criminalilor de război, foşti miniştri antonescieni din timpul războiului, pe funcţie de tehnicieni, toţi profesori universitari, toţi alcătuind crema intelectualităţii române şi, în genere, <mobilizaţi> în acele funcţii, „nepolitic”, în acea perioadă cruntă de război. Tata intrase în proces pentru Finţescu şi Cancicov. În cazul profesorului de la Drept, Finţescu, tata a bătut monedă tare pe faptul că acest ministru (deci partizan ai războiului antisovietic) îşi dăduse demisia din guvern de 12 ori, în cele câteva luni în care funcţionase. Evident, tot lotul a fost condamnat şi, la începutul lui ’48, porneşte recursul. În ziua respectivă, la uşa de intrare în Tribunal, un control alcătuit din „băieţi buni” îi verifica pe toţi avocaţii ce vroiau să intre, dacă au plătit contribuţia la Barou. Această contribuţie era ridicolă. Majoritatea avocaţilor o plăteau odată la doi-trei ani. Au băgat mâna în buzunar să o plătească pe loc, dar „băieţii” au spus că această operaţie trebuie să se facă la sediul respectivului barou. Acolo se văruia, ca să vezi! Şi nu era prezent nici un funcţionar care să primească banii. Tata s-a pomenit a fi singurul ce plătise cotizaţia la zi, ca de obicei, şi a trebuit să îl lase să intre. (…)”

Diferenţa între cum stăteau lucrurile în materie de colectă la casieria breslei şi cum se întrevăd a deveni de acum încolo este uriaşă. Deloc surprinzător, însă. Ştim foarte bine cum au involuat lucrurile de-a lungul timpului, ne amintim ce constituia această profesie în trecut şi ce a ajuns ea să devină, suntem conştienţi ce intelectuali de marcă descindeau de pe băncile facultăţii cu profil juridic şi vedem ce se livrează acum: dacă nu direct agramaţi, atunci roboţi ai unor tehnici de memorizare, de înregimentare şi, adeseori, de spălare a creierului.

Biblioteca Judeţeană din Constanţa poartă numele unui avocat: Ion N. Roman. Titu Maiorescu a fost avocat. Ion Al. Vasilescu (scriitorul Ion Valjan), la fel. Barbu Ştefănescu Delavrancea, de asemenea. Să continui cu Ionel Teodoreanu, cu Alexandru Brătescu Voineşti, cu Mihail Sebastian?… Mai e nevoie?…

Mă opresc, îndreptându-mă către concluzia acestui lung eseu: avocatura a pierdut din erudiţie, din prestanţă, din statut şi chiar din onoare, devenind port pentru refugiaţi nu întotdeauna onorabili. De mult timp, juriştii nu se mai recrutează dintre elitele societăţii, ci dintre cei care au adoptat ştiinţele juridice ca pe o soluţie de avarie (valabil şi în cazul studiilor economice). Profesia s-a democratizat în privinţa accesului în cadrul acesteia şi a criteriilor de performanţă şi de succes. Apoi s-a mercantilizat şi s-a tehnicizat. Dar măcar a rămăs liberală în spiritul ei. Acum, în schimb, se inaugurează o nouă concepţie asupra acestei profesii, al cărei spirit liberal ancestral s-a pierdut, definitiv. Ceea ce urmează după Regulamentul  Creanţelor Contributive (care are, drept corolar, tabloul onorariilor miniimale- menit nu a proteja, ci a colecta) este o anti-avocatură: este o funcţionărie privată. Suntem în parteneriat public-privat cu instituţiile statului, de la care ne-am inspirat până la inconştienţă, pe care îl slujim mecanic şi cu obedienţă, ca să ne putem asigura necesarul pentru colectele profesionale.

Până acum nu am avut timp de principii şi nici de spiritul acestei profesii (lasă că nici nu l-am priceput prea bine –o vorbă în plus, am tot crezut că este). Dar, acum, suprimăm principiul însuşi al liberalismului profesiei (la ce să-l mai păstrăm, oricum nu ne mai folosea la nimic). Angajăm avocatura în goana după colecte. O suprimăm cu totul. O punem la dispoziţia criteriilor statale, liber legată de mâini şi de picioare.

Prin înregimentarea avocaturii în reguli contributive similare celor fiscale şi penale ale statului, distrugem ultima urmă de liberalism ce mai rămăsese în această profesie, care nu înţelege că, astfel, îşi pierde nu doar rostul, ci şi credibilitatea. Cum va mai putea pleda, ea, împotriva abuzurilor fiscale ale statului, atunci când ea însăşi le va practica în cadrul propriei profesii, în numele principiului contributivităţii, nou consacrat?…

Mă retrag spre colecţiile de artă şi amintirea a ceea ce a fost frumos cândva, inclusiv în această profesie (poate de aceea şi scump şi suprem plătit, cu viaţa), observând că avocatura s-a democratizat pentru a sfârşi, caricatural, în cea mai proletarizată postură pe care a cunoscut-o vreodată: aceea de a fi mai catolică decât organul fiscal al statului.

Şi toate acestea fără ca niciun avocat să crâcnească. Unde este combativitatea avocaţilor? Spiritul adormit al avocaţilor va naşte monştri. Eu nu voi mai fi, sper, în această profesie, de care începe să mi se facă tot mai frică. Am un mai vechi vis, al istoriei artei. Şi o întâlnire culturală, imaginară, cu vechi maeştri (ai barei, ai penelului).

Cât despre avocatură: duceţi-o mai bine la muzeu, printre exponate. Împăiată este deja.

Avocat Iulia Vucmanovici