Vă mulțumesc, dle președinte. Nu am vrut să iau neapărat cuvântul, în virtutea unui fapt că de fiecare dată în cadrul întâlnirilor noastre trebuie să o fac în numele institutului, ci mai ales pentru faptul că am văzut acolo: „Avocații români – Centenarul Marii Uniri”. Voi fi foarte scurt. Voi marca, pentru început, faptul că Unirea nu s-a realizat numai la 1 Decembrie. Au fost trei acte succesive: 27 martie/9 aprilie la Chișinău; 28 noiembrie la Cernăuți și 1 decembrie la Alba-Iulia. Fără îndoială că principala temă care ne interesează pe noi vizează modul în care avocații s-au implicat în realizarea acestei mari opere de unitate națională. Voi invoca doar două episoade, cred că mai puțin cunoscute. Nu mă refer la avocații care, în calitate de oameni politici, au ținut discursuri și au exprimat voturi ș.a.m.d.; ci la avocații care în calitate de profesioniști ai dreptului și-au pus amprenta asupra acestor mari acte de istorie națională.

27 martie/9 aprilie 1918. Sfatul Țării proclamă la Chișinău unirea necondiționată a Basarabiei, și pentru totdeauna, cu Regatul României. Regele Ferdinand dă Decretul Regal 1842, din aceeași dată, prin care acceptă și decretează unirea. Decretul este contrasemnat de Ministrul Justiției, Dem. I. Dobrescu. Ministrul Justiției în cabinetul Marghiloman, în perioada martie-aprilie 1918. Cine răsfoiește Monitorul Oficial din acea perioadă va vedea multe acte semnate de decanul decanilor și primul președinte al Uniunii Avocaților din România în această calitate. Câțiva ani mai târziu – 1926 –, Dem I. Dobrescu, președintele Uniunii Avocaților din România, ca director al publicației Curierul Judiciar, declanșează o dezbatere teoretică asupra unificării legislative. Ce fel de unificare legislativă ne trebuie? Extinderea mecanică a legislației din vechiul regat în celelalte provincii alipite? Noua codificare, o recodificare care să aibă în vedere particularitățile tuturor regiunilor? Sau cale de mijloc? Dem I. Dobrescu avea o concepție puțin mai deosebită de alții, poate influențată și de partidul politic – spuneau unii – căruia îi aparținuse și considera că cele trei mari provincii românești se caracterizează prin trei tipuri de dreptate: dreptatea formală, impusă în vechiul regat prin importul codurilor franțuzești – dar cât de necesar era formalismul pentru a disciplina un popor mai puțin obișnuit cu disciplina și respectarea legii! –; dreptatea materială, existentă mai ales în Ardeal și Bucovina, unde judecătorul nu era ținut neapărat să aplice legea – legea se retrăgea și el avea posibilitatea să se pronunțe și să statueze și în echitate; și, în sfârșit, Basarabia, care era deja sub influența socială și se găsea, ca atare, în mrejele dreptății sociale.

O altă personalitate care a aparținut avocaturii și a fost și ministru de Justiție este Mircea Djuvara, cunoscut de mulți dintre noi ca fiind numai un filosof al Dreptului. Dar a fost și membru al Baroului de Ilfov, a fost și ministrul Justiției, și chiar ministrul Justiției care la 1 ianuarie 1937 a introdus noile coduri – penal și de procedură penală – supranumite Codurile Carol al II-lea. Mircea Djuvara, însă, are și meritul ca, în preajma războiului, să scrie două lucrări – cea mai importantă, La guerre roumaine, în franceză –, în care, cu argumente în principal de drept, lucrarea fiind scrisă în limba franceză, a servit în cadrul Conferinței de Pace la Paris în adoptarea hotărârilor prin care să se recunoască actele de unire din 1918. Pentru că, dincolo de voința poporului român, a contat și recunoașterea internațională.

Ar fi multe de spus, apoi, asupra modului în care a evoluat legislația privind statutul profesiei. La început, d-le președinte, la invitația dumneavoastră aș fi vrut să vorbesc – dar în contextul general – de acel celebru Articol 76 din Legea Avocaturii a lui Jean Florescu, din 1921, care asimila avocatul în privința nevoii de a asigura respectul și demnitatea în exercițiul funcțiunii cu un funcționar public. Pentru a-l pune la adăpost, în sala de judecată, de orice acțiuni de ingerință și de orice acțiuni de necuviință, inclusiv din partea magistratului. În orice caz, unificarea legislativă, cu contribuția majoră a avocaților – nu mai vorbesc că ei au fost primii care s-au dus în Ardeal, în Basarabia și în Bucovina și au îmbrăcat roba de judecător, pentru a suplini lipsa de cadre românești în aceste provincii, pentru a asigura desfășurarea justiției în limba română. Iar această măsură de desfășurare a procesului în limba română a fost una dintre cele mai energice și cele mai eficace în răspândirea culturii, limbii române în societatea și în provinciile alipite Regatului României în 1918.

Unificarea legislativă, după cum știți bine, a avut o primă etapă în 1928, 1 iunie, în Basarabia; în 1938 a urmat Bucovina și în 1943 s-a desăvârșit, abia, în privința Transilvaniei.

Cred că, dincolo de manifestările pe care le organizăm – institutul nostru chiar astăzi a avut sesiunea anuală de comunicări științifice, cu tema Dreptul românesc la 100 de ani de la Marea Unire. Dimensiuni, tendințe –, trebuie să cultivăm tradițiile profesiei. Să ne gândim întotdeauna: Suntem noi, juriștii – avocații, magistrații, procurorii, notarii ș.a.m.d. –, pregătiți să răspundem nevoilor țării? În 1918 deși evenimentele au avut o evoluție imprevizibilă, au fost. În 1944 se pregăteau, sub auspiciile Academiei de Științe Morale și Politice, încă din 1940, martie, să stabilească care va fi poziția României după marele război. Am fost noi, oare, pregătiți, în 2007, la aderarea la Uniunea Europeană, să negociem și să stabilim condiții favorabile României? Suntem noi, de acum înainte, pregătiți să oferim, prin reprezentanții noștri, expertiza de specialitate care, precum cei din 1918, să contribuie la promovarea interesului național? – Sunt întrebări la care, iată, cu ocazia unor evenimente de acest gen, precum Centenarul Marii Uniri, trebuie să ne gândim întotdeauna. Vă mulțumesc.