”Interviu cu un judecător pensionat – Gheorghe Buta

 În prezent avocat asociat al firmei de avocatură Mușat și Asociații, a început cariera de magistrat ca procuror (1979-1987), continuând ca judecător (1987-2010), membru al Consiliului Superior al Magistraturii (2003-2005 și 2009-2010), judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție (2004-2010) și Președinte al Secției Comerciale a Înaltei Curți de Casație și Justiție (2009-2010). Este, de asemenea, membru în Comitetul de referenți științifici ai revistei „Studii și Cercetări Juridice”, director al Revistei române de jurisprudență, membru titular și președintele Secției de aplicare a dreptului a Academiei de Științe Juridice din România, cercetător științific și membru în Consiliul Științific al Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române.

Cine au fost modelele dumneavoastră și cum v-au marcat cariera de magistrat?

În această privință, a mediului profesional în care am activat, mă pot considera un răsfățat al sorții, întrucât, atât ca procuror, cum am debutat, cât și mai apoi ca judecător, în restul carierei mele judiciare, am avut șansa, nu doar a unor oameni, ci a unor întregi colective de profesioniști care își iubeau și respectau profesia și colegii alături de care o exercitau, având, în același timp, respect și înțelegere față de oameni (justițiabili) și problemele lor. Cariera mea de procuror și apoi de judecător a fost influențată – evident, pozitiv și sub diverse aspecte – de foarte mulți colegi (procurori, judecători, avocați), prin calitățile lor și prin modul exigent și responsabil, în același timp uman, în care își exercitau profesia. Unii dintre ei au părăsit această lume, alții s-au pensionat, alții încă profesează, dar tuturor le păstrez un respect deosebit și gândul către ei îmi încălzește inima, după cum grija, colegialitatea, prietenia lor mi-au încălzit simțămintele pentru profesie și m-au făcut să o respect și să o îndrăgesc.

Ei m-au învățat respectul față de profesie (și față de celelalte profesii juridice) și față de oameni (în primul rând față de justițiabili, indiferent de poziția acestora), echilibrul și faptul că legea nu trebuie aplicată mecanic, că ea nu se aplică în abstract, ci unor situații anume (diverse și complexe) și unor oameni concreți. Că justiția se face pentru rezolvarea, și nu pentru complicarea și mai mult, a unor probleme sociale și/sau personale, și nu pentru a se afirma doar superioritatea autosuficientă a celor care o înfăptuiesc (și, deși justiția se înfăptuiește doar de către judecători, aici îi am în vedere și pe procurori).

Fără a uita pe mulți dintre cei care mi-au influențat pozitiv cariera, i-aș aminti (pentru că mi-ați cerut aceasta) pe câțiva: Onea Miron (procuror inspector la Procuratura județului Bistrița-Năsăud), Iuliu Oprea (vicepreședintele Tribunalului Bistrița-Năsăud), Balazsy-Titieni Ladislau (judecător la Tribunalul Bistrița-Năsăud), Teodor Petruș (președintele Curții de Apel Cluj), Marin Voicu (președintele Curții de Apel Constanța și judecător la CEDO și la Înalta Curte de Casație și Justiție) și Viorel Roș (președintele Tribunalului București). Nu pot omite aici nici pe profesorii Ioan Zinveliu, Tudor Drăganu, Ion Deleanu (Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca) și Viorel Mihai Ciobanu (Universitatea București).

Pentru mine, dintre cei care mi-au marcat atât pregătirea în domeniul dreptului, cât și, mai apoi, cariera judiciară se detașează, ca model, Profesorul Ion Deleanu, prin iubirea și respectul pentru drept, enciclopedismul juridic, verticalitatea opiniilor și stilul său inconfundabil care, pe bună dreptate, i-a atras apelativul de „prinț al dreptului” (cât de sărace pot fi cuvintele când încerci să cuprinzi o personalitate extraordinară!). Acesta mi-a marcat nu doar activitatea științifică și publicistică (îndrumându-mi teza de doctorat și colaborând la unele lucrări), ci și pe cea de judecător sub multiple aspecte: atitudine, echilibru, deschiderea către oameni și drept, respectul pentru opiniile celorlalți ș.a. Un mic exemplu este îndemnul adresat, împreună cu Profesorul, colegilor judecători (ce trebuie înțeles corect, în sensul explicat mai pe larg de noi în „Procedura somației de plată”) de a nu se mulțumi, pernicios confortabil, la invocarea „sintagmei-refugiu” de lege lata, ci de a aborda o atitudine pretoriana (nu însă rebelă față de lege și de voința legiuitorului) prin care să complinească insuficiențele sau inadecvările legislative, în ambianța principiilor generale ale dreptului și ale jurisprudenței instanțelor europene, oferind soluții acolo unde soluțiile nu au fost încă oferite.

Cum vedeți viitorul sistemului judiciar românesc?

Aș vrea sa fiu cel puțin la fel de optimist și încrezător ca în 1990, apoi în 2004 (optimism care m-a făcut să refuz destule oferte și oportunități tentante din afara sistemului), dar nu pot încerca decât un optimism rezervat și condiționat, determinat de mersul sinuos al sistemului judiciar, marcat de evoluții și involuții, de conflicte, de atacuri din interior și mai ales din exteriorul lui (față de care, de regulă, sistemul nu a reacționat sau, când a făcut-o, reacția a fost greșită), de vulnerabilitățile sistemului și, mai ales, de atitudinea celor care îl compun și îl conduc la diferite niveluri (și care îi pot conferi consistență sau, dimpotrivă, slăbiciune). Și aceasta o spun ca cineva care, deși plecat oficial din sistem de peste 8 ani, se simte la fel de atașat de acesta ca atunci când eram parte a lui. De altfel, continui să susțin (după 8 ani ca procuror, 23 de ani ca judecător la toate nivelurile, 8 ani avocat, 14 ani cadru didactic universitar, 10 ani cercetător științific, arbitru, plus practician în insolvență și notar public – suspendat), spre iritarea unor colegi juriști, că profesia de judecător este cea mai complexă și frumoasă profesie juridică.

Se spune, în mod corect, că judecătorul este ultima redută față de abuzurile statului, prin instituțiile sale, împotriva cetățeanului, dar constatăm, nu doar cu regret, ci și cu maximă îngrijorare, că, în prezent, este o redută fisurată și că imaginea acestei meniri esențiale este măcinată de îndoială în societatea românească. La aceasta a contribuit, din plin, asaltul (dovedit și condamnabil) unor politicieni cu funcții înalte în stat și al unora dintre instituțiile statului, dar și cel din interior, în principal al „colegilor” de magistratură, procurorii care, independent sau mânați/susținuți de alții, au dorit afirmarea (periculoasă) a superiorității lor față de judecători, judecători care ar trebui să le confirme, fără nicio cenzură/filtru și fără să crâcnească, întreaga lor activitate (din păcate – și o spun cu regret – deficitară sub multe aspecte). Acestora li se adaugă, în opinia mea, și alte slăbiciuni interne ale sistemului judiciar, fără de care efectele negative ale acestor asalturi asupra sa, independente sau concertate, ar fi fost mult diminuate. Și aici am în vedere, pe de o parte, lipsa de unitate, coordonare și colaborare onestă între autoritățile componente ale sistemului și a acestora cu celelalte autorități, iar pe de altă parte, acțiunile individuale sau colective ale unor procurori și/sau judecători – unii cu funcții de conducere și responsabilități importante – care au afectat grav nu doar imaginea și credibilitatea sistemului, ci chiar funcționarea lui corectă și eficientă, în slujba cetățenilor.

Sistemul judiciar actual are mulți oameni bine pregătiți profesional, onești, echilibrați, cu respect pentru profesie și aceștia ar trebui să se exprime public, individual sau, mai ales, organizat, să se facă auziți și ascultați (mai mult decât „zgomotoșii” de serviciu) și să determine, din interior, o așezare a sistemului pe o poziție de corectitudine, echilibru și de respect din partea celorlalte autorități și a societății în general. La aceasta ar contribui și o unitate și solidaritate colegială între judecători și între aceștia și procurori (dacă și în măsura în care fiecare și, mai ales, ultimii vor înțelege să respecte statutul și rolul celorlalți).

Ar fi foarte multe aspecte de discutat despre situația actuală și viitorul sistemului judiciar și aceasta nu se poate face în spațiul foarte limitat al unui interviu, dar discuția trebuie făcută în primul rând în interiorul sistemului, de o manieră organizată (eventual în reuniuni naționale ale judecătorilor și, respectiv, procurorilor), și nu accidental, prin voci individuale, care, fără un mandat, veleitarist și electoral, exprimă puncte de vedere și interese subiective proprii sau ale unor grupări restrânse (cu reprezentativitate îndoielnică și contestată), contrare sau cel puțin paralele față de interesele generale ale sistemului, care sunt și ale societății românești. Doar printr-o voce unitară și exprimată ferm, rezultat al unei reprezentativități reale, cu implicare activă a tuturor membrilor săi, nu doar a unor veleitariști, sistemul judiciar își poate impune, în beneficiul întregii societăți, punctele sale de vedere corecte și argumentate.

Față de cele câteva aspecte menționate (foarte puține în raport cu numeroasele provocări și pericole ale sistemului), aș putea spune că sistemul judiciar (și în primul rând instanțele) trebuie – pentru componenții lui, dar, mai ales, pentru societatea românească și cetățeni – să își asigure, prin efortul și colaborarea onestă a organismelor interne și a acestora cu celelalte autorități, în principal cu Parlamentul României, precum și prin efortul și atitudinea activă, dar echilibrată și solidară, a membrilor săi, un viitor solid, stabil, cu un statut independent și puternic, respectat de toate celelalte autorități ale statului și de către cetățeni.

Ce sfaturi le-ați da tinerilor judecători?

Este foarte greu de dat sfaturi unor colegi (sper să nu supăr folosind acest termen), judecători cu o pregătire teoretică temeinică (majoritatea) și care deja au fost „aruncați în apa” profesiei (prin existența completului de unic judecător), trebuind să ia singuri decizii extrem de importante.

Așa cum spuneam, profesia de judecător este foarte frumoasă, dar este și foarte dificilă. În primul rând, trebuie să înveți și să fii deschis la a învăța permanent, zilnic, atât în formă organizată, cât, mai ales, individual, din acte normative (materia de bază a judecătorului), din doctrină, din jurisprudență, dar și de la colegi, de la avocați, consilieri și, deseori, de la justițiabili. Ideea că știi tot ce este necesar, că nu ai nevoie să primești alte informații sau argumente de la alții este greșită și trădează o autosuficiență extrem de periculoasă pentru carieră. Cum, de altfel, este și aroganța (însoțită aproape întotdeauna de suficiență) în raporturile (mai ales în sala de judecată) cu avocații, consilierii juridici și justițiabilii. Nu insist asupra acestui aspect, extrem de important pentru un judecător, pentru că în urmă cu ceva timp, într-o chestiune „fierbinte” la acel moment, mi-am exprimat gândurile într-un articol apărut pe Juridice intitulat „Te fură scaunul!” și care, fără falsă modestie, este foarte citit și, cred eu, mereu actual. Este deja de notorietate atitudinea, mai ales a tinerilor magistrați, de a refuza să continue relațiile firești, corecte cu foștii colegi de liceu, cu vecinii, rudele și, mai ales, cu foștii colegi de facultate sau chiar profesori ce exercită o altă profesie juridică, mergând până la a le evita chiar și salutul (!). Poate că acesta este și efectul unei anumite pregătiri (discutabile), dar și al unei atmosfere bolnăvicioase din societate, în care tot ce se întâmplă în sistem este suspect, influențabil, neonest etc., dar un asemenea comportament le schimonosește sufletul, le diminuează chiar latura umană firească și necesară a profesiei, fără a le conferi imparțialitatea și independența (și nici măcar aparența lor) pe care doresc să le afirme în acest mod. Categoric, este nevoie de o anumită reținere și selecție în relațiile personale, dar aceasta trebuie făcută cu echilibru și bună-credință, și nu împinsă la absurd, pentru că, în cele din urmă, independența și imparțialitatea vin din interior, ca o formă de libertate, și nu din constrângerea dată de aparențe.

Sunt multe alte sfaturi ce pot fi date tinerilor judecători, dat fiind faptul că profesia este atât de complexă, dar mă limitez, după cele spuse mai sus, să le adresez acest îndemn: fiți deschiși la societate, echilibrați și responsabili în acțiunile și deciziile voastre, modești, dar mândri de profesie și, în primul rând, fiți oameni!

Care sunt gândurile dumneavoastră în anul Centenarului Marii Uniri?

Aș fi dorit să fie doar gânduri pline de bucurie, mulțumire și optimism pentru ceea ce am realizat până acum ca națiune – sprijinită pe un stat național unitar și puternic – și pentru un viitor stabil, prosper pentru fiecare și pentru toți împreună, în pofida instabilității, provocărilor și pericolelor de tot felul cu care se confruntă și se va confrunta, în prezent și în perioada următoare, această planetă numită Pământ.

Din păcate, după această „oră astrală” a României, reprezentată de momentul Marii Uniri, momentele de dezbinare, de restriște, de frânare a evoluției noastre au fost mult mai multe decât cele în care ne-am unit energiile pentru a izbândi, pentru a trece peste situații nefavorabile și a le valorifica pe cele favorabile. De prea multe ori am senzația că românii așteaptă ca Dumnezeu nu doar să le dea (le-a dat și le dă, Slavă Domnului!), ci să le și „bage în traistă”!

Mă întristează faptul că românii (indiferent că sunt în țară sau în afara ei) sunt mai dezbinați (și deci mai slabi) ca niciodată, atât la nivelul întregii societăți, cât și la nivelul diverselor colective, mai mult sau mai puțin numeroase. Mă întristează că, mai ales din vina tuturor autorităților și politicienilor, acest moment extraordinar al Centenarului Marii Uniri nu a fost organizat și prezentat la uriașa sa valoare istorică și politică națională și folosit, inteligent și cu bună-credință, ca un moment de reconciliere și reunificare, de această dată nu teritorială, ci socială și spirituală, eventual printr-un proiect de țară vizionar și mobilizator, pentru a se putea valorifica cât mai bine energiile și creativitatea acestui popor și toate darurile primite de la Dumnezeu, pentru a asigura României trecerea lină prin vârtejurile lumii contemporane și un viitor sigur, prosper și stabil.

Drept urmare, contrar regretului ce transpare din cele de mai sus și pericolelor, amenințărilor și dificultăților de tot felul, rămân optimist în privința viitorului națiunii române și a statului național unitar român, sistemul judiciar putând și trebuind să fie un factor important de echilibru, stabilitate și democrație.

Tot mai des aud spunându-se, cu pesimism, că doar un cutremur major (nu doar în sens geofizic) ar putea să mai determine o coagulare a societății românești care să îi asigure progresul dorit, dar eu încă mai sper, din tot sufletul, că nu este așa și că nu doar o „zguduitură” (evit să spun nenorocire) națională majoră ne-ar conduce la aceasta, ci și înțelepciunea, cumpătarea, generozitatea, dragostea de țară a acestui popor minunat, care este poporul român.”

*

Notă: Interviul a fost pus la dispoziția www.unbr.ro de domnul avocat Gheorghe Buta