Ce descrie un avocat bun? Până nu treci printr-un proces, mai ai luxul îndoielii și dezbaterii. După, știi că un avocat bun e cel care-ți câștigă.

Doar că, desigur, echipele bune nu câștigă neapărat de fiecare dată.

Cumva, e ca la fotbal, echipa mai bună e aia care pleacă acasă cu trofeul – mai puțin spectacolul, că la fotbal te mai poți consola cu faptul că ai tăi au jucat mai frumos, chiar dacă au pierdut. În sistemul judiciar român, însă, spectacolul nu există – sau, în orice caz, el nu există decât pentru specialiști, că publicul nu simte decât o înșiruire insuportabilă de prescurtări invocate într-o procedură de neînțeles. Tu te duci om normal la judecată, iar acolo devii, după codul civil, reclamant sau pârât, intimat, apelant, revizuent, intervenient principal sau accesoriu sau, doamne-feri, persoană-introdusă-forțat-în-cauză, cf. art. 78-79 NCPC, ptiu.

Am avut câteva procese la viața mea, ca gazetar, și am pierdut niște ore (multe) prin tribunale. Nu e ca-n filme. Știți pledoariile acelea care fac senzație în Avocatul Diavolului (filmul, nu emisiunea) sau în Suits, poftim, ca să venim la zi? Nu-s posibile. Jurii sfâșiate de îndoieli? Nu-s. Martori-bombă, care intră dramatic pe ușă în ultimul moment? Nț. La noi, Justiția se înfăptuiește – măcar în teorie – rece, fără emoții, fără artificii, fără spectacol. Primul șoc pe care-l ai când ajungi la bară este că nici măcar nu poți vorbi cu cealaltă parte, ci doar cu președintele de ședință. Avocatul celorlalți întreabă, președintele repetă sau reformulează sau încuviințează și abia atunci poți răspunde, dar tot onoratei instanțe, de fapt, care dictează grefierului răspunsul. Uneori, grefierul se poticnește și nu înțelege, se cer lămuriri, se clarifică, se scurtează. Procedura e foarte tehnică și dezbrăcată de personalitate, de fapt.

În acest sistem, tehnica devine crucială, cât și cunoașterea detaliată a legilor; în sistemul nostru, avocații flamboaianți sunt rari iar succesul lor e mai degrabă la tv, nu în Justiție. Cei mai buni avocați sunt, de fapt, tipi discreți, care fac performanță prin stăpânirea perfectă, la detaliu, a unui domeniu ultra-specializat, nu prin show.

Când e bine dispus, Cristian Tudor Popescu povestește cum s-a apărat el singur într-un proces cu fostul ministru de Interne, Gavril Dejeu, care-l dăduse în judecată pentru calomnie și insultă (metoda obișnuită de intimidare folosită de politicienii anilor ’90 la adresa jurnaliștilor incomozi). CTP a argumentat în instanță cu logica matematicianului, și-a folosit verbul șfichiuitor pentru un exercițiu retoric impecabil, după care a încasat o condamnare usturătoare pe baza unei înșiruiri de nepătruns de art.-uri, cf.-uri, alin.-uri și coroborat-uri. CTP și-a învățat lecția și, la apel, a angajat un avocat, pentru ca meciul să se poarte, măcar, pe același teren, adică cel unde se stabilea rezultatul final.

Cum găsești un avocat bun?

La mine a fost simplu, de fiecare dată: mi l-a oferit redacția. Cu asta, am scăpat de niște bătăi de cap – nu eu trebuia să-l plătesc, nu eu trebuia să-i dau toate documentele necesare etc – dar, în același timp, a fost și o sursă de neliniște – cine-i ăsta, ce performanțe are, cum a ajuns avocatul redacției? În cele din urmă, totul a fost [citește articolul complet …]