Prof. univ. dr. Costel NICULEANU

Procuror la Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Craiova

Cu toate că menţine sistemul contopirii juridice pentru sancţionarea concursului de infracţiuni, noul Cod penal prevede obligativitatea aplicării la pedeapsa cea mai grea a unui spor fix de pedeapsă reprezentând o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite pentru infracţiunile concurente.

Prevederea în cuprinsul legii a cuantumului sporului de pedeapsă nu mai permite instanţei de judecată să aprecieze, de la caz la caz, în funcţie de numărul şi gravitatea infracţiunilor concurente şi de datele care îl caracterizează pe inculpat asupra necesităţii şi, mai ales, cuantumului sporului de pedeapsă.

Pentru evitarea unor exagerări judiciare ce ar putea să apară ca urmare a stabilirii şi aplicării sporului de pedeapsă, conform noilor reglementări, pentru respectarea principiului legalităţii sancţiunilor de drept penal şi pentru a nu fi dată posibilitatea instanţei de judecată să aplice pedeapsa detenţiunii pe viaţă atunci când nu este prevăzută pentru nici una dintre infracţiunile concurente, se impune modificarea pe cale legislativă a prevederilor art. 39 din noul Cod penal.

1.   Consideraţii generale referitoare la concursul de infracţiuni şi la sistemele de pedepsire a acestuia

Cu excepţia unor nuanţări, art. 38 din noul Cod penal păstrează definiţiile date celor două forme ale concursului de infracţiuni în art. 33 din Codul penal de la 1 ianuarie 1969.

Prima nuanţare constă în faptul că în textul art. 38 alin. 1 este introdusă sintagma ”concurs real” şi că acesta se realizează prin ”acţiuni sau inacţiuni distincte”, însă aceste precizări, în opinia noastră, sunt lipsite de semnificaţie juridică, ştiut fiind faptul că în literatura de specialitate şi în practica judiciară în mod constant s-a argumentat că atunci când făptuitorul comite acţiuni sau inacţiuni distincte concursul de infracţiuni este denumit real.

Cealaltă nuanţare o reprezintă faptul că a doua formă a concursului de infracţiuni este denumită în mod expres în art. 38 alin. 2 din noul Cod penal „concurs formal”, denumire care nu se regăseşte în precedenta reglementare, în doctrina şi în practica judiciară această formă fiind denumită în principal „concurs ideal” şi în subsidiar „concurs formal”.

Considerăm că introducerea în textul de lege a sintagmei „concurs formal”, deşi nu este producătoare de consecinţe juridice, este justificată şi are menirea de a elimina cealaltă denumire impropriu uzitată în literatura de specialitate şi în practica judiciară (concurs ideal), pentru că „ideal” din perspectivă semantică presupune desăvârşirea, atingerea perfecţiunii etc., obiectiv despre care nu poate fi vorba în domeniul infracţionalităţii.

În ceea ce priveşte sancţionarea concursului de infracţiuni, în legislaţiile penale şi în ştiinţa dreptului penal sunt cunoscute trei modalităţi de aplicare a pedepselor principale şi anume:

a) Sistemul cumulului aritmetic sau al adiţionării pedepselor care constă în stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune concurentă comisă şi executarea pedepsei care rezultă din însumarea matematică a pedepselor respective.

Codul penal român nu conţine acest sistem de sancţionare, deoarece prin însumarea pedepselor s-ar putea depăşi limita maximului general al pedepsei închisorii sau amenzii, ceea ce legislaţia noastră nu permite în nicio situaţie .

Mai mult decât atât, acest sistem de sancţionare a concursului de infracţiuni nu este acceptat, deoarece prin însumarea aritmetică a pedepselor se poate ajunge la o pedeapsă rezultantă care depăşeşte durata vieţii infractorului şi îi creează un plus de suferinţă care există în măsură mai mică atunci când pedepsele sunt executate cu intermitenţe. Pe de altă parte, adiţionarea pedepselor nu corespunde raţiunii de a fi a represiunii, întrucât această măsură nu trebuie să reprezinte o pură retribuire (suportarea unui rău de către infractor pentru răul produs prin încălcarea normei penale), ci trebuie să asigure o anumită finalitate, respectiv constrângerea şi reeducarea infractorului, care se poate realiza prin aplicarea şi executarea unei pedepse just determinate ca specie şi ca durată.

b) Sistemul absorbţiei potrivit căruia se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune şi se aplică cea mai grea care se consideră că absoarbe celelalte pedepse pentru infracţiunile concurente.

Nici acest mod de sancţionare nu este prevăzut de legislaţia noastră penală, întrucât ar putea lăsa infractorului impresia că, după comiterea unei infracţiuni grave, celelalte infracţiuni de aceeaşi gravitate sau mai uşoare rămân, în concret, nesancţionate, din moment ce el va executa pedeapsa cea mai severă. Acest sistem de sancţionare ar crea dificultăţi în aplicarea actelor de clemenţă care s-ar referi la pedeapsa pentru infracţiunea cea mai grea .

c) Sistemul contopirii juridice este adoptat de legislaţia noastră penală şi constă în stabilirea de către instanţă a pedepsei pentru fiecare infracţiune din concurs, făcând abstracţie de celelalte infracţiuni şi, în final, aplicarea celei mai grele, la care se adaugă un spor de pedeapsă în limita prevăzută de lege.

Stabilirea pedepsei reprezintă operaţiunea de individualizare a răspunderii penale pentru fiecare infracţiune din cadrul concursului, făcând abstracţie de celelalte. Pedeapsa stabilită pentru fiecare infracţiune concurentă poate atinge maximul special prevăzut de lege, în funcţie de pericolul social concret al faptei.

După stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune concurentă, urmează aplicarea pedepsei rezultante care presupune determinarea celei mai grele şi adăugarea la aceasta a unui spor de pedeapsă.

2. Aplicarea pedepsei principale în cazul concursului de infracţiuni

În conformitate cu prevederile art. 39 alin. 1 lit. a Cod penal atunci când pentru o infracţiune concurentă instanţa de judecată stabileşte pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar pentru altă sau alte infracţiuni concurente stabileşte una sau mai multe pedepse cu închisoare sau cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă.

În astfel de situaţii, legea exclude adiţionarea celorlalte pedepse stabilite în afara pedepsei detenţiunii pe viaţă şi aplicarea unui spor de pedeapsă, deoarece detenţiunea pe viaţă este cea mai grea pedeapsă din legislaţia noastră penală şi pentru că are durată nedeterminată, nu este posibilă şi nici necesară aplicarea vreunui spor.

În situaţia când instanţa de judecată stabileşte pentru infracţiunile concurente numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea la

care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite (art. 39 alin. 1 lit. b Cod penal).

Elementul de noutate, cu efecte practice deosebit de grave pentru infractor, constă în aceea că aplicarea sporului de pedeapsă nu mai este facultativă, iar durata acestuia nu mai este lăsată la aprecierea instanţei, aşa cum prevedea art. 34 alin. 1 lit. b din Codul penal de la 1 ianuarie 1969, ci se aplică în mod obligatoriu şi are durată fixă, respectiv o treime din totalul celorlalte pedepse cumulate aritmetic.

Analiza şi interpretarea prevederilor art. 39 alin. 1 lit. b Cod penal duce la concluzia că în calculul sporului de pedeapsă nu se include pedeapsa cea mai grea stabilită pentru una dintre infracţiunile concurente şi că sporul reprezintă o treime din totalul celorlalte pedepse mai uşoare decât pedeapsa cea mai grea.

Textul de lege sus-menţionat nu reglementează modalitatea de aplicare a pedepsei principale constând în închisoare când concursul de infracţiuni este alcătuit doar din două infracţiuni.

În privinţa acestei probleme de drept s-ar putea argumenta că nu se aplică spor pentru infracţiunile concurente, deoarece legea nu reglementează obligativitatea aplicării şi cuantumul sporului de pedeapsă atunci când concursul este alcătuit din două infracţiuni.

În ceea ce ne priveşte, considerăm că şi în această situaţie aplicarea sporului de pedeapsă este obligatorie, iar cuantumul acestuia este de o treime din cealaltă pedeapsă mai uşoară.

La formularea acestui punct de vedere pornim de la concepţia legiuitorului de a sancţiona concursul de infracţiuni prin aplicarea în mod obligatoriu a unui spor de pedeapsă.

Cum în art. 39 alin. 1 lit. a Cod penal este prevăzută în mod expres singura situaţie de neaplicare a unui spor de pedeapsă, respectiv cazul când una dintre pedepsele stabilite este detenţiunea pe viaţă, concluzia care se desprinde este aceea că în toate celelalte cazuri de pedepse stabilite pentru infracţiuni concurente, indiferent de numărul acestora, aplicarea sporului de pedeapsă este obligatorie.

Deoarece în cazul comiterii a două infracţiuni concurente pedeapsa mai uşoară nu poate fi cumulată aritmetic cu o altă pedeapsă, de asemenea mai uşoară, sporul de pedeapsă care trebuie aplicat în mod obligatoriu este de o treime din singura pedeapsă mai uşoară.

În ceea ce ne priveşte, susţinem fără rezerve că modalitatea de sancţionare a concursului de infracţiuni prezentată mai înainte, prevăzută de noul Cod penal, excede regulilor principiale ale contopirii juridice şi creează serioase dificultăţi instanţelor de judecată la aplicarea pedepsei rezultante pentru infracţiunile concurente.

Este cunoscut faptul că, în cazul concursului de infracţiuni, operaţiunea complexă de individualizare judiciară presupune stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune concurentă, aplicarea pedepsei rezultante şi alegerea modalităţii de executare a acesteia, determinări pe care instanţa de judecată le realizează, conform art. 74 din noul Cod penal, prin luarea în considerare a naturii, numărului şi gravităţii infracţiunilor aflate în concurs şi a datelor care îl caracterizează pe infractor.

Prevederile imperative din noul Cod penal, conform cărora în toate situaţiile sporul de pedeapsă se aplică în mod obligatoriu şi are durată precis determinată prin lege, duc la soluţii practice greu de acceptat.

În argumentarea punctului de vedere pe care îl exprimăm pornim de la un exemplu ipotetic, considerând că un inculpat comite în aceleaşi împrejurări cinci infracţiuni de lipsire de libertate în mod ilegal pentru care instanţa stabileşte pedeapsa de câte 7 ani închisoare şi o infracţiune de omor pentru care stabileşte pedeapsa de 10 ani închisoare.

Conform art. 39 alin. 1 lit. b Cod penal la pedeapsa cea mai grea de 10 ani stabilită pentru infracţiunea de omor, care prezintă pericolul social generic şi concret cel mai ridicat, instanţa de judecată este obligată să adauge un spor de 11 ani şi 8 luni închisoare, reprezentând o treime din totalul celorlalte pedepse de câte 7 ani închisoare, urmând ca pedeapsa rezultantă să fie de 21 de ani şi 8 luni închisoare.

Prima constatare care se impune a fi făcută este aceea că, în exemplul dat, prin aplicarea în mod obligatoriu a sporului de pedeapsă se ajunge la o pedeapsă rezultantă exagerat de mare, cu atât mai mult cu cât sporul de pedeapsă astfel calculat este mai mare decât pedeapsa cea mai grea stabilită pentru infracţiunea care prezintă gradul de pericol social concret cel mai ridicat.

Acceptând, totuşi, că intenţia legiuitorului a fost aceea de a da eficienţă juridică cazurilor când infractorul comite mai multe infracţiuni concurente prin aplicarea în mod obligatoriu a unui spor de pedeapsă, pentru evitarea unor exagerări juridice la aplicarea pedepselor rezultante, considerăm că se impune modificarea prevederilor art. 39 alin. 1 lit. b din noul Cod penal, pentru ca sporul de pedeapsă să nu aibă o durată fixă de o treime din totalul celorlalte pedepse cumulate ci, dimpotrivă, cuantumul acestuia să fie lăsat la aprecierea instanţei de judecată.

Pe de altă parte, în scopul evitării unor excese pe care le pot manifesta instanţele de judecată prin aplicarea unor sporuri de pedeapsă disproporţionate în raport cu numărul şi gravitatea infracţiunilor concurente şi cu datele care îl caracterizează pe infractor, susţinem că prin aplicarea sporului de pedeapsă nu trebuie să se depăşească totalul celorlalte pedepse decât cea mai grea stabilite pentru infracţiunile concurente.

Având în vedere aceste argumente, susţinem că se impune modificarea prevederilor art. 39 alin. 1 lit. b Cod penal conform propunerii de „lege ferenda” pe care o vom formula la finalul prezentei lucrări.

Argumentele şi propunerile anterioare sunt valabile şi în situaţia prevederilor art. 39 alin. 1 lit. c Cod penal care reglementează aplicarea pedepsei rezultante când pentru toate infracţiunile concurente instanţa de judecată stabileşte numai pedepse constând în amendă.

Serioase probleme de acurateţe juridică pun reglementările art. 39 alin. 2 din noul Cod penal conform cărora „atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare, dacă prin adăugare la pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite s-ar depăşi cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoare de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă.”

În ceea ce ne priveşte, considerăm că această prevedere contravine prevederilor art. 23 alin. 12 din Constituţia României conform cărora „nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii”.

Totodată, reglementarea supusă discuţiei încalcă principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal înscris în art. 2 alin. 1 din noul Cod penal care stipulează că „legea penală prevede pedepsele aplicabile şi măsurile educative ce se pot lua faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni” cât şi în articolul 2 alin. 3 din acelaşi cod care prevede că „nici o pedeapsă nu poate fi stabilită şi aplicată în afara limitelor generale ale acesteia”.

Sintagma „pedeapsă stabilită sau aplicată în afara limitelor generale ale acesteia”, în opinia noastră, nu poate avea alt înţeles decât pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită şi nicidecum pedeapsa, în general, prevăzută de legea penală română.

Articolul 53 din noul Cod penal prevede că pedepsele principale sunt detenţiunea pe viaţă, închisoarea şi amenda, fiecare dintre acestea având regim juridic distinct, iar art. 60 din acelaşi cod stipulează că închisoarea constă în privarea de libertate pe durată determinată cuprinsă între 15 zile şi 30 de ani.

Aşa fiind, odată cu intrarea în vigoare a prevederilor art. 39 alin. 2, care încalcă principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal înscris în Constituţie şi în art. 2 alin. 1 şi 3 din noul Cod penal, instanţa de judecată are posibilitatea să aplice în mod arbitrar sau chiar cu rea credinţă pedeapsa detenţiunii pe viaţă, chiar dacă aceasta nu este prevăzută de lege pentru niciuna dintre infracţiunile concurente deduse judecăţii.

De exemplu, un inculpat comite în concurs real infracţiunea de acţiune împotriva ordinii constituţionale pedepsită cu închisoare de la 15 la 25 de ani pentru care instanţa stabileşte pedeapsa de 20 de ani închisoare şi 25 de infracţiuni de furt pentru care instanţa stabileşte pedepse de câte 3 ani închisoare. Deoarece pedeapsa rezultantă depăşeşte cu 10 ani maximul general al pedepsei închisorii şi pentru că în cazul infracţiunii de acţiune împotriva ordinii constituţionale pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 20 de ani închisoare, instanţa de judecată are dreptul să aplice pedeapsa detenţiunii pe viaţă, cu toate că aceasta nu este prevăzută pentru nici una dintre infracţiunile concurente comise, iar pe de altă parte pericolul social concret redus al infracţiunilor de furt şi datele pozitive care îl caracterizează pe infractor nu ar justifica aplicarea pedepsei celei mai grele din legislaţia noastră penală.

3. Concluzii şi propuneri de „lege ferenda”

Aplicarea pedepsei rezultante constând în închisoare pentru infracţiuni concurente, în condiţiile art. 39 alin. 1 lit. b Cod penal excede principiului contopirii juridice a pedepselor şi nu permite instanţei de judecată să aprecieze asupra necesităţii aplicării sporului de pedeapsă şi a cuantumului acestuia, în funcţie de numărul şi gravitatea infracţiunilor concurente şi de datele care îl caracterizează pe infractor.

Pentru înlăturarea unor asemenea inconveniente, propunem de „ lege ferenda” ca art. 39 alin. 1 lit. b Cod penal să aibă următorul conţinut:

„Când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare se aplică pedeapsa cea mai grea la care se poate adăuga un spor de până la o treime din totalul celorlalte pedepse cumulate.”

Pe de altă parte, în scopul evitării unor excese pe care le pot manifesta instanţele de judecată prin aplicarea unor sporuri de pedeapsă disproporţionate în raport cu numărul şi gravitatea infracţiunilor concurente şi cu datele care îl caracterizează pe infractor, propunem ca articolul 39 din noul Cod penal să aibă următorul conţinut:

„Prin aplicarea dispoziţiilor din alineatul precedent, nu se poate depăşi totalul pedepselor stabilite de instanţă pentru celelalte infracţiuni concurente”.

Considerăm că pedeapsa cea mai grea nu trebuie luată în calcul în nicio situaţie la stabilirea sporului de pedeapsă pentru aplicarea pedepsei principale în cazul concursului de infracţiuni, deoarece aceasta este cea care se execută şi în cazul în care ar fi cumulată cu celelalte pedepse condamnatul ar trebui să execute de două ori o parte din aceasta în urma cumulării tuturor pedepselor stabilite de instanţă, ceea ce legea penală nu permite.

Pentru identitate de argumentare, susţinem că modificările la care am făcut referire trebuie efectuate de forul legislativ şi în privinţa art. 39 alin. 2 lit. c) Cod penal care reglementează după aceleaşi reguli aplicarea pedepsei rezultante când instanţa de judecată aplică pentru toate infracţiunile concurente numai pedeapsa amenzii.

În ceea ce priveşte reglementările art. 39 alin. 2 Cod penal, în scopul evitării admisibilităţii unor excepţii de neconstituţionalitate, respectării principiului legalităţii sancţiunilor de drept penal înscris în art. 2 din noul Cod penal cât şi pentru a nu da posibilitatea instanţelor de judecată să aplice pedeapsa detenţiunii pe viaţă în situaţiile când nu este prevăzută de lege pentru vreuna dintre infracţiunile concurente, propunem abrogarea acestui text de lege.

 *

*   *