• Noile reguli de înregistrare în scopuri de TVA  intră în vigoare la 1 februarie
• Modificări le  codului fiscal în privinţa scutirii de impozit pe venit şi de CAS a anumitor categorii de persoane. Reintroducerea prevederilor privind  obligaţia de plată a TVA pentru achiziția intracomunitară de bunuri

• Motivele neconstituţionalităţii Legii privind securitatea cibernetică a României şi propunerile de lege ferenda ale Curţii
• Neconstituţionalitatea reţinerea garanţiei de bună conduită în cazul contestaţiilor respinse. Problema condiționării accesului la căile de atac împotriva deciziilor autorității contractante de obligativitatea depunerii în prealabil a unei „garanții de bună conduită” se află şi pe rolul CJUE.
• Confiscarea extinsă nu se aplică asupra bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.63/2012 (22 aprilie 2012)
• Obiecţie de neconstituţionalitate admisă pentru eludarea dezbaterii de către prima Cameră sesizată
• Art.77¹ alin.(6) teza finală din Codul fiscal sunt constituționale în măsura în care legea nu-l obligă pe cumpărătorul adjudecatar să facă dovada plății impozitului datorat de înstrăinătorul debitor pentru a-și putea înscrie în cartea funciară dreptul său de proprietate
• Soluţia legislativă cuprinsă în art.341 alin.(10) din Codul de procedură penală potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă „fără participarea procurorului şi a inculpatului” este neconstituţională
• Excepție de neconstituționalitate admisă pentru instituirea unei căi atac neprevăzută de lege și, implicit, a unui sistem concurent cu sistemul instanțelor judecătorești în ceea ce privește înfăptuirea justiției ( art.17 alin.(1) lit.a) și art.21 alin.(5) și (8) din Legea nr. 165/2013) 

• Proiectul de Lege privind traducătorii şi interpreţii judiciari

• Analiza Hotărârii CJUE din 15 ianuarie 2015 cu privire la contractele de prestări juridice încheiate între avocatul “furnizor” şi clientul “consumator”
• Instanţele vor verifica, în portalul EMAP, în timpul şedinţei de judecată,  dacă  avocaţii sunt înscrişi în tabloul barourilor componente ale UNBR

• De la  10. 01.2015 se aplică Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială. Principalele schimbări.

Noile reguli de înregistrare în scopuri de TVA  intră în vigoare la 1 februarie

*Ordonanţa de urgenta nr. 80/2014 pentru modificarea si completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal si a altor acte normative , publicată in Monitorul Oficial nr. 906 din 12 decembrie 2014.

*Ordinul ANAF nr 17 din 07 Ianuarie 2015 privind stabilirea criteriilor pentru condiţionarea înregistrării în scopuri de TVA, publicat în Monitorul Oficial nr. 0016 din 9.01.2015

*Ordinul ANAF nr. 18 07 Ianuarie 2015 pentru aprobarea Procedurii de înregistrare, la cerere, în scopuri de taxă pe valoarea adăugată potrivit prevederilor art. 153 alin. (9^1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, şi pentru aprobarea modelului şi conţinutului unor formulare,  publicat în Monitorul Oficial nr. 0032 din 15.01 2015

Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.80/2014 au fost modificate dispoziţiile art.153 din Codul fiscal privind înregistrarea în scopuri de TVA şi anularea înregistrării în scopuri de TVA. În principal, aceste modificări se referă la extinderea cazurilor de anulare a înregistrării în scopuri de TVA pentru cazier fiscal şi în cazul altor categorii de personae din societatea comercială, precum şi în cazul în care persoana nu justifica intentia si capacitatea de a desfasura activitate economica.

1. 1.      Extinderea cazurilor de anulare a înregistrării în scopuri de TVA pentru cazier fiscal şi în cazul altor categorii de personae din societatea comercială

În vechea reglementare, în cazul societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990, organele fiscale dispuneau anularea înregistrării persoanei în scopuri de TVA numai în situaţia în care asociaţii majoritari sau, după caz, asociatul unic au înscrise în cazierul fiscal infracţiuni şi/sau faptele prevăzute la art. 2 alin. (2) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 75/2001, respectiv “ atragerea răspunderii solidare cu debitorul declarat insolvabil sau insolvent, stabilită prin decizie a organului fiscal competent rămasă definitivă în sistemul căilor administrative de atac sau prin hotărâre judecătorească, după caz”.

Potrivit reglementărilor care vor intra în vigoare la 1 februarie, se dispune anularea inregistrării persoanei în scopuri de TVA dacă:

–  administratorii şi/sau persoana impozabilă insăsi, in cazul societatilor pe actiuni sau in comandita pe actiuni, au inscrise in cazierul fiscal infractiuni si/sau faptele prevazute la art. 2 alin. (2) lit. a) din Ordonanta Guvernului nr. 75/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare;

–  asociaţii majoritari sau, dupa caz, asociatul unic şi/sau administratorii şi/sau persoana impozabilă insăsi, in cazul altor societati decat cele mentionate la pct. 1, au inscrise in cazierul fiscal infractiuni si/sau faptele prevazute la art. 2 alin. (2) lit. a) din Ordonanta Guvernului nr. 75/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare;”.

2.     Anularea înregistrării în scopuri de TVA dacă persoana nu justifica intentia si capacitatea de a desfasura activitate economică

Potrivit noilor dispoziţii, organele fiscale vor  anula înregistrarea unei persoane în scopuri de TVA,  daca persoana impozabila, societate cu sediul activitatii economice in Romania, infiintata in baza Legii nr. 31/1990, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, supusa inmatricularii la registrul comertului, nu justifica intentia si capacitatea de a desfasura activitate economica potrivit criteriilor si in termenele stabilite prin ordin al presedintelui Agentiei Nationale de Administrarea Fiscala.

Daca inceteaza această situatie care a condus la anulare, respectiv lipsa justificării intentiei si a capacitatii de a desfasura activitate economică, organele fiscale competente înregistrează persoanele impozabile în scopuri de TVA astfel, la solicitarea persoanei impozabile.

1. 3.      Criteriile pentru condiţionarea înregistrării în scopuri de TVA stabilite prin Ordinul ANAF  nr 17 din 07 Ianuarie 2015

Potrivit OUG nr.80/2014 criteriile pentru condiţionarea înregistrării în scopuri de TVA a societăților comerciale cu sediul activității economice în România înființate în baza Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, care sunt supuse înmatriculării la registrul comerț ului se stabilesc prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, nu prin ordin al ministrului finanţelor publice, astfel cum era reglementat anterior.  În consecinţă, ANAF a emis Ordinul nr 17 din 07 Ianuarie 2015 privind stabilirea criteriilor pentru condiţionarea înregistrării în scopuri de TVA, publicat în Monitorul Oficial nr. 0016 din 9.01.2015, care înlocuieşte Ordinul ministrului finanţelor publice nr.2795/2011.

Pe baza acestor criterii, organele fiscale competente stabilesc dacă persoana impozabilă justifică intenția și are capacitatea de a desfăș ura activitate economică, pentru a fi înregistrată în scopuri de TVA. Organele fiscale competente nu vor înregistra în scopuri de TVA persoanele impozabile care nu îndeplinesc criteriile stabilite prin ordinul ministrului finanțelor publice.

1. 4.      Noua procedură privind reînregistrarea în scopuri de TVA a persoanelor al caror cod de TVA a fost anulat anterior din oficiu, stabilite prin Ordinul ANAF nr. 18 din 07 Ianuarie 2015

Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.80/2014  s-a introdus regula potrivit căreia reînregistrarea în scopuri de TVA se efectuează la cererea pesoanei, în cazul persoanelor impozabile cărora li s-a anulat înregistrarea în scopuri de TVA întrucât au fost declarate inactive, conform prevederilor art.78¹ din Ordonanţa Guvernului nr.92/2003sau au intrat în inactivitate temporară, înscrisă în registrul comerţului, potrivit legii. Anterior acestei modificări, organele fiscale reînregistrau în scopuri de TVA, din oficiu, persoanele impozabile aflate în aceste situaţii.

O altă prevedere se referă la faptul că organele fiscale competente anulează înregistrarea unei persoane în scopuri de TVA în situaţia în care persoana impozabilă – societate înfiinţată în baza Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale nu justifică intenţia şi capacitatea de a desfăşura activitate economică potrivit criteriilor stabilite prin ordin al ministrului finanţelor publice (art.153 alin.(9) lit.h) din Codul fiscal). Şi în aceast caz persoanele impozabile aflate în situaţia de anulare mai sus menţionată vor fi reînregistrate în scopuri de TVA, la cererea acestora, dacă încetează situaţia care a condus la anulare.

Având în vedere aceste aspect, ANAF a emis  Ordinul nr. 18 din 07 Ianuarie 2015 pentru aprobarea Procedurii de înregistrare, la cerere, în scopuri de taxă pe valoarea adăugată potrivit prevederilor art. 153 alin. (9^1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, şi pentru aprobarea modelului şi conţinutului unor formulare, care abrogă Ordinul ANAF nr.3330/2013.

Modificări le  codului fiscal în privinţa scutirii de impozit pe venit şi de CAS a anumitor categorii de persoane. Reintroducerea prevederilor privind  obligaţia de plată a TVA pentru achiziția intracomunitară de bunuri

*Ordonanţa Guvernului  nr. 4 din 21 Ianuarie 2015  pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial nr. 0074 din 28.01.2015

Modificările Codului fiscal, prevăzute în OG nr. 4/2015 vizează, în principal scutirea de impozit a veniturilor din activități independente, realizate în mod individual și/sau într-o formă de asociere, de către persoanele fizice cu handicap grav sau accentuat;  reintroducerea prevederilor privind  obligaţia de plată a TVA pentru achiziția intracomunitară de bunuri; precizarea  categoriilor  de persoane fizice exceptate de la plata contribuției de asigurări sociale de sănătate

1. 1.      Scutirea de impozit a veniturilor din activități independente, realizate în mod individual și/sau într-o formă de asociere, de către persoanele fizice cu handicap grav sau accentuat

” În privinţa impozitului pe venit au fost Introduse reglementări prin care să se asigure egalitatea de tratament fiscal a veniturilor din activități independente, din activități agricole, silvicultură și piscicultură  realizate în mod individual cât și/sau într-o formă de asociere, de persoanele cu handicap grav sau accentuat cu cel aplicat veniturilor din salarii și/sau pensii obținute de persoanele respective, care sunt venituri neimpozabile.

În reglementările abrogate, numai contribuabilii  contribuabilii persoane fizice cu handicap grav sau accentuat şi care obțin venituri din salarii sau din pensii beneficiau de neimpozitarea acestor venituri.

1. 2.      Reintroducerea prevederilor privind  obligaţia de plată a TVA pentru achiziția intracomunitară de bunuri

Conform expunerii de motive,  „din cauza abrogării eronate a art. 151 din Codul fiscal prin art. III pct. 8 din 5 Ordonanța de urgență nr. 92/2014”, a fost necesară  reintroducerea în Codul fiscal a prevederilor de la acest articol referitoare la persoana obligată la plata taxei pe valoarea adăugată pentru achiziția intracomunitară de bunuri.

Astfel, Ordonanţa introduce Art. 150¹ care prevede următoarele:

(1) Persoana care efectuează o achiziţie intracomunitară de bunuri care este taxabilă, conform prezentului titlu, este obligată la plata taxei.

(2) Atunci când persoana obligată la plata taxei pentru achiziţia intracomunitară, conform alin. (1), este:

a) o persoană impozabilă stabilită în Comunitate, dar nu în România, respectiva persoană poate, în condiţiile stabilite prin norme, să desemneze un reprezentant fiscal ca persoană obligată la plata taxei;

b) o persoană impozabilă care nu este stabilită în Comunitate, respectiva persoană este obligată, în condiţiile stabilite prin norme, să desemneze un reprezentant fiscal ca persoană obligată la plata taxei.”

3. Precizarea  categoriilor  de persoane fizice exceptate de la plata contribuției de asigurări sociale de sănătate

Ordonanţa introduce un nou capitol în care se precizează categoriile  de persoane fizice exceptate de la plata contribuției de asigurări sociale de sănătate. Acestea sunt:

a) copiii până la vârsta de 18 ani, tinerii de la 18 ani până la vârsta de 26 de ani, dacă sunt elevi, inclusiv absolvenţii de liceu, până la începerea anului universitar, dar nu mai mult de 3 luni de la terminarea studiilor, ucenici sau studenţi. Dacă realizează venituri din salarii sau assimilate salariilor, venituri din activităţi independente, venituri din activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură, pentru aceste venituri datorează contribuție;

b) tinerii cu vârsta de până la 26 de ani care provin din sistemul de protecţie a copilului. Dacă realizează venituri din cele prevăzute la lit. a) sau sunt beneficiari de ajutor social acordat în temeiul Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, cu modificările şi completările ulterioare, pentru aceste venituri datorează contribuție;

c) soţul, soţia şi părinţii fără venituri proprii, aflaţi în întreţinerea unei persoane asigurate;

d) persoanele ale căror drepturi sunt stabilite prin Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, prin Legea nr. 51/1993 privind acordarea unor drepturi magistraţilor care au fost înlăturaţi din justiţie pentru considerente politice în perioada anilor 1945 – 1989, cu modificările ulterioare, prin Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum şi unele drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 309/2002 privind recunoaşterea şi acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950 – 1961, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi persoanele prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b) pct. 1 din Legea recunoştinţei faţă de eroii-martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989, precum şi faţă de persoanele care şi-au jertfit viaţa sau au avut de suferit în urma revoltei muncitoreşti anticomuniste de la Braşov din noiembrie 1987 nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare, dacă nu realizează alte venituri decât cele provenite din drepturile băneşti acordate de aceste legi;

e) persoanele cu handicap, pentru veniturile obținute în baza Legii nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dacă nu realizează venituri asupra cărora se datorează contributia;

f) bolnavii cu afecţiuni incluse în programele naţionale de sănătate stabilite de Ministerul Sănătăţii, până la vindecarea respectivei afecţiuni, dacă nu realizează venituri asupra cărora se datorează contribuția;

g) femeile însărcinate şi lăuzele, dacă nu realizează venituri asupra cărora se datorează contribuția sau dacă nivelul acestora este sub valoarea salariului de bază minim brut pe ţară, lunar.

În vederea încadrării în condițiile privind realizarea de venituri prevăzute la alin. (1), Casa Naţională de Asigurări de Sănătate transmite Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală lista persoanelor fizice înregistrate în Registrului unic de evidenţă al asiguraţilor din Platforma informatică din asigurările de sănătate potrivit prevederilor art. 213 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare. Structura  informaţiilor şi periodicitatea transmiterii acestora se stabilesc prin ordin comun al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate.”

Motivele neconstituţionalităţii Legii privind securitatea cibernetică a României şi propunerile de lege ferenda ale Curţii

* DECIZIA Curţii Constituţionale nr.17 din 21 ianuarie 2015 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind securitatea cibernetică a României (nepublicată în Monitorul Oficial)

La data de  21 ianuarie 2015, Plenul Curţii Constituţionale, în cadrul controlului anterior promulgării, a admis obiecția de neconstituționalitate a prevederilor Legii privind securitatea cibernetică a României şi a constatat că această lege este neconstituţională, în ansamblul ei.

Curtea a constatat neconstituţionalitatea mai multor prevederi ale legii, printre care cele privind:

–          definirea noţiunii de „deţinători de infrastructuri cibernetice” (art.2 din lege),

–          desemnarea Serviciului Român de Informaţii ca autoritate naţională în domeniul securităţii cibernetice (art.10),

–          lipsa garanţiilor legale (autorizarea de către o instanţă judecătorească) aferente respectării obligaţiei deţinătorilor de infrastructuri cibernetice de a permite accesul reprezentanţilor autorităţilor competente la datele deţinute, relevante în contextul solicitării (art.17),

–          lipsa reglementării prin lege a criteriilor în funcţie de care se realizează selecţia infrastructurilor cibernetice de interes naţional, cât şi a modalităţii prin care se stabilesc acestea (art.19),

–          autoritatea care efectuează auditarea de securitate cibernetică (art.20 lit.c)) şi lipsa reglementării prin lege a circumstanțelor în care este necesară notificarea, precum și a conținutului acesteia (art.20 lit.c)),

–          lipsa consacrării legale a controlului judecătoresc cu privire la actele administrative emise de autorităţile competente şi care sunt susceptibile a prejudicia drepturi sau interese legitime (art.16-23),

–          lipsa predictibilităţii normelor referitoare la procedurile de monitorizare şi control, respectiv a celor privind constatarea şi sancţionarea contravenţiilor (art.27, 28, 30),

–          lipsa garanţiilor legale (autorizarea de către o instanţă judecătorească)  aferente respectării obligaţiei deţinătorilor de infrastructuri cibernetice de a permite autorităţilor competente să efectueze inspecţii, inclusiv inopinate, la orice instalaţie, incintă sau infrastructură (art.27 alin.(2)).

În considerentele Hotărârii, Curtea Constituţională face şi o serie de propuneri de lege ferenda privind modul în care ar trebui abordată o nouă lege a securităţii cibernetice, astfel încât să fie conformă cu cerinţele constituţionale.

1.         Definirea echivocă a noţiunii de „deţinători de infrastructuri cibernetice”

Dispoziţiile art.2 prevăd sfera de incidenţă a legii, sub aspectul destinatarilor săi, arătând că persoanele juridice de drept public sau privat cărora le sunt aplicabile prevederile legale, intitulaţi generic deţinători de infrastructuri cibernetice, sunt: proprietarii, administratorii, operatorii sau utilizatorii de infrastructuri cibernetice, definite la art.5 lit.g) ca fiind infrastructuri din domeniul tehnologiei informaţiei şi comunicaţii, constând în sisteme informatice, aplicaţii aferente, reţele şi servicii de comunicaţii electronice.

Cu privire la acest aspect al legii criticate, Curtea a arătat că includerea în sfera de incidenţă a legii a utilizatorilor de infrastructuri cibernetice, deci a tuturor persoanelor juridice care utilizează rețele și servicii de comunicații electronice, ridică probleme legate de modul în care acestea pot să-şi îndeplinească obligaţiile şi responsabilităţile prevăzute de lege, în condiţiile în care nu sunt proprietari, administratori sau operatori ai infrastructurilor cibernetice pe care le utilizează, iar legea face vorbire în cuprinsul art.16, despre infrastructuri cibernetice proprii sau aflate în responsabilitate. Mai mult, în măsura în care obligaţiile şi responsabilităţile cad atât în sarcina proprietarilor, administratorilor sau operatorilor infrastructurilor cibernetice, cât și a utilizatorilor acestor infrastructuri, iar legea nu stabilește sensul noțiunii de utilizator, rezultă că obligațiile și responsabilitățile se exercită în mod concurent la nivelul fiecărui sistem sau fiecărei rețele informatice.

În concluzie: întrucât noțiunile cu care operează legea nu delimitează în mod neechivoc sfera de incidență a normelor cuprinse în actul supus controlului de constituţionalitate, Curtea reţine că acesta nu are un caracter precis şi previzibil, și, prin urmare, dispozițiile art.2 contravin art.1 alin.(5) din Legea fundamentală.

2.         Desemnarea SRI ca autoritate naţională în domeniul securităţii cibernetice nu îndeplineşte condiţiile cu privire la garanţiile necesare respectării drepturilor fundamentale referitoare la viaţă intimă, familială şi privată și la secretul corespondenţei.

Alt aspect criticat de Curtea Constituţională este desemnarea Serviciului Român de Informaţii ca autoritate naţională în domeniul securităţii cibernetice, calitate în care asigură organizarea şi executarea activităţilor care privesc securitatea cibernetică a României. În acest scop, în structura SRI funcţionează Centrul Naţional de Securitate Cibernetică (CNSC), care a fost constituit, organizat şi funcţionează deja în cadrul SRI, cu personal militar specializat, potrivit unor hotărâri ale Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Examinând legea supusă controlului, Curtea a observant că intră în competenţa  CNSC colectarea tuturor datelor privind starea de securitate a infrastructurii, oricare ar fi natura acestora, atât din mediul public, cât şi din cel privat. Or, în condiţiile în care CNSC  constituie o structură militară, în cadrul unui serviciu de informaţii, subordonată ierarhic conducerii acestei instituţii, deci sub un control direct militar-administrativ, apare cu evidență că o atare entitate nu îndeplineşte condiţiile cu privire la garanţiile necesare respectării drepturilor fundamentale referitoare la viaţă intimă, familială şi privată și la secretul corespondenţei.

Împrejurarea că România desemnează o autoritate care nu ar îndeplini exigenţele actului normativ european, aflat în curs de adoptare (Directiva NIS) pune sub semnul întrebării atât o eventuală concordanţă a reglementării naţionale cu cea de drept european, cât şi cooperarea efectivă între instituţii care, deşi au acelaşi scop, nu se întemeiază pe o structură organizatorică similară şi nu funcţionează sub un control democratic.

Concluzie: Pentru toate aceste argumente, Curtea a constatat că dispozițiile art.10 alin.(1) din legea supusă controlului încalcă prevederile constituționale ale art.1 alin.(3) și (5) referitoare la statul de drept și principiul legalității, precum și cele ale art.26 și art.28 privind viaţă intimă, familială şi privată, respectiv secretul corespondenţei, din perspectiva lipsei garanțiilor necesare garantării acestor drepturi.

De lege ferenda:

Pentru asigurarea unui climat de ordine, guvernat de principiile unui stat de drept, democratic, înființarea sau identificarea unui organism responsabil cu coordonarea problemelor de securitate a sistemelor şi rețelelor cibernetice, precum și a informației, care să constituie punctul de contact pentru relaţionarea cu organismele similare din străinătate (aşa cumprevede art.10 alin.(4) din lege), inclusiv al cooperării transfrontaliere la nivelul 20 Uniunii Europene, trebuie să vizeze un organism civil, care să funcționeze integral pe baza controlului democratic, iar nu o autoritate care desfășoară activități în domeniul informațiilor, al aplicării legii sau al apărării ori care să reprezinte o structură a vreunui organism care activează în aceste domenii.

3.         Lipsa garanţiilor legale (autorizarea de către o instanţă judecătorească) aferente respectării obligaţiei deţinătorilor de infrastructuri cibernetice de a permite accesul reprezentanţilor autorităţilor competente la datele deţinute, relevante în contextul solicitării

Din analiza legii supuse controlului a reieşit că tuturor deţinătorilor de infrastructuri cibernetice le sunt aplicabile dispoziţiile art.16 (care stabilesc obligaţiile ce le incumbă), şi ale art.17 (care consacră responsabilităţile pe care aceştia trebuie să le îndeplinească). Printre responsabilităţile acestor persoane este şi aceea de a acorda sprijinul necesar, la solicitarea motivată a SRI, MAPN, MAI,  Oficiului Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat, SIE, Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, Serviciului de Protecţie şi Pază, CERT-RO şi ANCOM, în îndeplinirea atribuţiilor ce le revin acestora, şi „să permită accesul reprezentanţilor desemnaţi în acest scop la datele deţinute, relevante în contextul solicitării”

Curtea a observant că legea nu prevede criterii obiective care să limiteze la strictul necesar numărul de persoane care au acces și pot utiliza ulterior datele păstrate, şi nu stabileşte că accesul autorităților naționale la datele stocate este condiționat de controlul prealabil efectuat de către o instanță judecătorească, care să limiteze acest acces şi utilizarea lor la ceea ce este strict necesar pentru realizarea obiectivului urmărit. Garanţiile legale privind utilizarea în concret a datelor reţinute nu sunt suficiente şi adecvate pentru a îndepărta teama că drepturile personale, de natură intimă, sunt violate, aşa încât manifestarea acestora să aibă loc într-o manieră acceptabilă.

În opinia Curţii, limitarea exercițiului acestor drepturi personale în considerarea unor drepturi colective şi interese publice, ce vizează securitatea cibernetică rupe justul echilibru care ar trebui să existe între interesele şi drepturile individuale, pe de o parte, şi cele ale societăţii, pe de altă parte, legea criticată nereglementând garanții suficiente care să permit asigurarea unei protecții eficiente a datelor faţă de riscurile de abuz, precum şi faţă de orice accesare şi utilizare ilicită a datelor cu caracter personal .

 În concluzie, în condiţiile în care măsurile adoptate prin legea supusă controlului de constituţionalitate nu au un caracter precis şi previzibil, ingerinţa statului în exercitarea drepturilor constituţionale la viaţă intimă, familială şi privată şi la secretul corespondenţei, deşi prevăzută de lege, nu este  formulată clar, riguros şi exhaustiv pentru a oferi încredere cetățenilor, caracterul strict necesar într-o societate democratică nu este pe deplin justificat, iar proporţionalitatea măsurii nu este asigurată prin reglementarea unor garanții corespunzătoare, considerăm că dispoziţiile art.17 alin.(1) lit.a) din Legea privind securitatea cibernetică a României încalcă prevederile art.1 alin.(5), art.26, art.28, şi art.53 din Constituţie.

4.         Lipsa reglementării prin lege a criteriilor în funcţie de care se realizează selecţia infrastructurilor cibernetice de interes naţional, cât şi a modalităţii prin care se stabilesc acestea (art.19),

Din coroborarea dispoziţiilor art.2 cu art.19 şi art.20 din lege, rezultă că, în cadrul deţinătorilor de infrastructuri cibernetice, se creează o subcategorie – deţinătorii de infrastructuri cibernetice de interes naţional (ICIN), care, potrivit art.2 lit.h) din lege, reprezintă infrastructurile cibernetice care susţin servicii publice sau de interes public, ori servicii ale societăţii informaţionale, a căror afectare poate aduce atingere securităţii naţionale, sau prejudicii grave statului român ori cetăţenilor acestuia.

Identificarea ICIN se realizează pe baza criteriilor de selecţie cuprinse în metodologia elaborată de Serviciul Român de Informaţii şi Ministerul pentru Societatea Informaţională şi este aprobată prin hotărâre de Guvern.

Cu privire la aceste aspecte, Curtea apreciază că modalitatea prin care se stabilesc criteriile în funcţie de care se realizează selecţia infrastructurilor cibernetice de interes naţional şi, implicit, a deţinătorilor ICIN, prin trimiteri la norme infralegale, cu grad sporit de instabilitate, nu respectă cerinţele de previzibilitate, certitudine şi transparenţă.

Or, dispoziţiile legale în forma supusă controlului de constituţionalitate prezintă un grad mare de generalitate, obligaţiile vizând totalitatea deţinătorilor de infrastructure cibernetice, constând în sisteme informatice, aplicaţii aferente, reţele şi servicii de comunicaţii electronice, indiferent de importanţa acestora care poate viza interesul naţional sau doar un interes de grup sau chiar particular. Pentru a evita impunerea unei sarcini disproporționate asupra micilor operatori, cerințele trebuie să fie proporționale cu riscurile la care sunt expuse rețeaua sau sistemul informatic în cauză și nu trebuie aplicat deţinătorilor de infrastructuri cibernetice cu importanţă nesemnificativă din punct de vedere al interesului general.

În conluzie: Curtea a apreciat că dispoziţiile art.19 alin.(1) şi (3) din Legea securităţii cibernetice a României încalcă prevederile art.1 alin.(5) din Constituţie, întrucât nu respectă cerinţele de previzibilitate, stabilitate şi certitudine.

De lege ferenda:

–          Atât criteriile în funcţie de care se realizează selecţia infrastructurilor cibernetice de interes naţional, cât şi modalitatea prin care se stabilesc acestea trebuie prevăzute de lege, iar actul normativ de reglementare primară trebuie să conţină o listă cât mai completă a domeniilor în care sunt incidente prevederile legale.

–          Obligaţiile ce decurg din Legea securităţii cibernetice a României trebuie să fie aplicabile în exclusivitate persoanelor juridice de drept public sau privat deţinătoare sau care au în responsabilitate ICIN (care includ, în baza legii, şi administraţiile publice), întrucât numai situaţiile de pericol cu privire la o infrastructură de interes naţional pot avea implicaţii asupra securităţii României, prin dimensiunea, dispersia şi accesibilitatea unei astfel de infrastructuri, prin efectele economice, evaluate în funcţie de importanţa pierderilor economice şi/sau a degradării produselor sau serviciilor, prin efectele asupra populaţiei, evaluate în funcţie de impactul asupra încrederii acesteia sau perturbarea vieţii cotidiene, inclusiv prin pierderea unor servicii esenţiale.

5.         Autoritatea care efectuează auditarea de securitate cibernetică şi lipsa reglementării prin lege a circumstanțelor în care este necesară notificarea, precum și a conținutului acesteia

Dispoziţiile art.20 şi art.21 alin.(2) din legea criticată prevăd obligaţiile care incumbă persoanelor juridice de drept public sau privat care deţin sau au în responsabilitate ICIN, printre care să efectueze anual auditări de securitate cibernetică sau să permită efectuarea unor astfel de auditări la solicitarea motivată a autorităţilor competente. Auditările sunt realizate de SRI sau de către furnizori de servicii de securitate cibernetică.  Legea stabileşte că sunt exceptate de la aplicarea acestor dispoziţii Serviciul Român de Informaţii, Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Afacerilor Interne, Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale şi Serviciul de Protecţie şi Pază.

Or, Curtea consideră nejustificată această exceptare în condiţiile în care şi autorităţile enumerate desfăşoară activităţi în domeniul securităţii naţionale, sunt deţinătoare de ICIN sau au în responsabilitate ICIN şi sunt susceptibile a face obiectul unor atacuri cibernetice.

Dispoziţiile legale sunt susceptibile de a genera o aplicare discreţionară, chiar abuzivă a legii, fiind nepermis ca toate atribuţiile din domeniul reglementat să fie concentrate în sarcina unei singure instituţii.

În ceea ce priveşte norma prevăzută de art.20 alin.(1) lit.h) şi anume obligaţia de a notifica imediat, după caz, CNSC, CERT-RO, ANCOM sau autorităţile desemnate, în condiţiile legii, în domeniul securităţii cibernetice cu privire la riscurile şi incidentele cibernetice, Curtea consideră că aceasta ar trebui să stabilească cu exactitate circumstanțele în care este necesară notificarea, precum și conținutul notificării.

În concluzie:Curtea constată că dispoziţiile art.20 alin.(1) lit.c) şi lit.h) coroborate cu art.20 alin.(2) sunt neconstituţionale, întrucât contravin prevederilor art.1 alin.(3) şi (5), art.26 şi art.28 din Constituţie.

De lege ferenda:

–          Curtea apreciază că auditul trebuie să fie efectuat de auditori interni sau de un organism calificat independent care să verifice conformitatea aplicării politicilor de securitate cibernetică la nivelul infrastructurilor cibernetice și să transmită rezultatul evaluării efectuate autorității competente sau punctului unic de contact.

–          Curtea consideră că obligaţia de a notifica autorităţile desemnate, în condiţiile legii, în domeniul securităţii cibernetice cu privire la riscurile şi incidentele cibernetice ar trebui să stabilească cu exactitate circumstanțele în care este necesară notificarea, precum și conținutul notificării, inclusiv tipurile de date cu character personal care ar trebui notificate, și, dacă este cazul, în ce măsură notificarea și documentele sale justificative vor include detalii privind datele cu character personal afectate de un incident specific de securitate (precum adresele IP).

–          Este important să se țină seama de faptul că autorităților competente în domeniul securității rețelelor și informației ar trebui să li se permită să colecteze și să prelucreze date cu caracter personal în cadrul unui incident de securitate doar dacă este strict necesar pentru atingerea obiectivelor de interes public urmărite de lege, cu respectarea principiului proporționalității. De asemenea, legea trebuie să prevadă garanții adecvate pentru a se asigura protecția efectivă a datelor prelucrate de autoritățile competente privind securitatea cibernetică şi nu trebuie să excludă obligația de notificare a cazurilor de încălcare a protecției datelor cu caracter personal în temeiul legislației aplicabile în materie, potrivit art. 21 şi 22 din Legea nr.477/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date.

6.       Lipsa consacrării legale a controlului judecătoresc cu privire la actele administrative emise de autorităţile competente şi care sunt susceptibile a prejudicia drepturi sau interese legitime

Din analiza legii, Curtea reţine că aceasta omite să reglementeze posibilitatea subiecţilor cărora le este destinată legea, în sarcina cărora au fost instituite obligaţii şi responsabilităţi, de a contesta în justiţie actele administrative încheiate cu privire la îndeplinirea acestor obligaţii şi care sunt susceptibile a prejudicia un drept sau un interes legitim.

În concluzie: Curtea constată că lipsa oricărei prevederi în conţinutul legii prin care să se asigure  posibilitatea persoanei ale cărei drepturi, libertăţi sau interese legitime au fost afectate prin acte sau fapte care au ca temei dispoziţiile Legii privind securitatea cibernetică a României de a se adresa unei instanţe judecătoreşti independente şi imparţiale contravine prevederilor art.1 alin.(3) şi (5), art.21, precum şi art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Decizia Curţii Constituţionale

Decizia Curţii Constituţionale:  Pentru toate argumentele prezentate, Curtea a constatat că Legea privind securitatea cibernetică a României este viciată în integralitatea ei astfel încât actul normative este neconstituţional în ansamblul său.

Curtea a reţinut că” întregul act normativ suferă de deficienţe sub aspectul respectării normelor de tehnică legislativă, coerenţă, claritate, previzibilitate, precum şi sub aspectul respectării procedurii legislative, prin lipsa avizului Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, elemente de natură a determina încălcarea art.1 alin.(5) din Constituție, care consacră principiul legalității, şi a prevederilor art.119 din Legea fundamentală, referitoare la atribuţiile C.S.A.T.”

De asemenea, Curtea a constatat încălcarea dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art.1 alin.(3), (4) şi (5) referitoare la principiul statului de drept, principiul separaţiei puterilor în stat, respectiv principiul legalităţii, în art.21 alin.(1) şi (3) referitor la accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, în art.26 privind viaţa intimă, familială şi privată şi în art.28 referitor la secretul corespondenţei, din perspectiva lipsei garanţiilor necesare respectării acestor drepturi, precum şi în art.53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

Neconstituţionalitatea reţinerea garanţiei de bună conduită în cazul contestaţiilor respinse.

În ziua de 15 ianuarie 2015, Plenul Curţii Constituţionale a luat în dezbatere excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.271¹ – art.271² din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii;

Cu majoritate de voturi, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art.271² alin.(1) și (2) din Ordonanța de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 sunt neconstituționale;

Dispoziţiile declarate neconstituţionale

Art. 271² alin. 1 şi 2 din OUG nr.34/2006

(1) In cazul in care contestatia este respinsa de catre Consiliu sau de catre instanta de judecata, atunci cand contestatorul se adreseaza direct instantei, autoritatea contractanta are obligatia de a retine garantia de buna conduita de la momentul ramanerii definitive a deciziei Consiliului/hotararii instantei de judecata. Retinerea se aplica pentru loturile la care contestatia a fost respinsa.

(2) Prevederile alin. (1) se aplica si in cazul in care contestatorul renunta la contestatie/cerere/plangere.

Argumentaţiile reţinute în motivarea soluţiilor pronunţate de Plenul Curţii Constituţionale vor fi prezentate în cuprinsul deciziilor, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

În acest context, amintim că în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 448/7 din 15.12.2014 a fost publicată şi o Cerere de decizie preliminară introdusă de Curtea de Apel Bucureşti (România) (Cauza C-439/14), prin care se solicită instanţei  europene să răspundă la următoarea întrebare preliminară:

“Dispozițiile art[icolului] 1 alineatul (1) al treilea paragraf și alin[eatul] (3) din Directiva 89/665/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1989 privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative referitoare la aplicarea procedurilor privind căile de atac în ceea ce privește atribuirea contractelor de achiziții publice de bunuri și de lucrări (1), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2007/66 CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 decembrie 2007 (2) trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări care condiționează accesul la căile de atac împotriva deciziilor autorității contractante de obligativitatea depunerii în prealabil a unei „garanții de bună conduită”, precum cea reglementată de art[icolul] 2711 și art[icolul] 2712 din [Ordonanța de urgență a Guvernului] nr. 34/2006?”

Confiscarea extinsă nu se aplică asupra bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.63/2012 (22 aprilie 2012)

La data de 15 ianuarie 2015, cu majoritate de voturi, Plenul Curţii Constituţionale a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art.112¹ alin.(2) lit.a) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care confiscarea extinsă nu se aplică asupra bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.63/2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr.286/2009 privind Codul penal.

“Art. 112¹: Confiscarea extinsa

(1)Sunt supuse confiscarii si alte bunuri decat cele mentionate la art. 112, in cazul in care persoana este condamnata pentru comiterea uneia dintre urmatoarele infractiuni, daca fapta este susceptibila sa ii procure un folos material si pedeapsa prevazuta de lege este inchisoarea de 4 ani sau mai mare:

a)infractiuni privind traficul de droguri si de precursori;”

Legea 63/2012 pentru modificarea si completarea Codului penal al Romaniei si a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal a intrat în vigoare pe 22 aprilie 2012. Această lege introducea măsura confiscării extinse în vechiul Cod Penal.  Această lege  a fost abrogată prin  Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind (noul)Codul penal, în vigoare de la 01.02.2014. Prin urmare, dispoziţiile art.112¹ alin.(2) lit.a) din Codul penal nu se aplică asupra bunurilor dobândite înainte de 22 aprilie 2012.

De altfel, nu este prima Cedizie a Curţii Constituţionale în care se pronunţă asupra neaplicării dispoziţiilor cu privire la confiscarea extinsă înainte de intrarea in vigoare a Legii nr. 63/2012

In M.Of. nr. 691 din 22 septembrie 2014 a fost publicata Decizia Curţii Constituţionale nr. 356/2014 conform careia dispozitiile art. 118^2 alin. 2 lit. a) din Codul penal din 1969 sunt constituţionale in măsura în care confiscarea extinsă nu se aplică asupra bunurilor dobandite inainte de intrarea in vigoare a Legii nr. 63/2012. Art. 118^2 alin. 2 lit. a) din vechiul Cod penal se refere la aplicarea confiscării extinse în cazul infracţiunii de proxenetism. În considerentele acestei Dedizii s-a arătat că  “ norma legală criticată nu poate retroactiva nici cu privire la confiscarea bunurilor dobândite înainte de intrarea ei în vigoare, chiar dacă infracțiunile pentru care s-a dispus condamnarea sunt comise după această dată.

În cazul Deciziei din 15 ianuarie 2015, Curtea nu a publicat încă motivarea, însă este foarte probabil ca argumentele sunt aceleaşi.

Obiecţie de neconstituţionalitate admisă pentru eludarea dezbaterii de către prima Cameră sesizată introducerea unui text de lege într-o altă lege care nu avea legătură cu dispoziţiile respective

*Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2015 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.115/2013 pentru instituirea unui nou termen în care să se finalizeze situaţia prevăzută la art.6 alin.(1) din Legea nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, precum şi pentru prorogarea unor termene.

În ziua de 14 ianuarie 2015, în cadrul controlului anterior promulgării, Curtea Constituțională, cu unanimitate de voturi, a admis, în parte, obiecţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art.IV din Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.115/2013 pentru instituirea unui nou termen în care să se finalizeze situaţia prevăzută la art.6 alin.(1) din Legea nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, precum şi pentru prorogarea unor termene sunt neconstituţionale.

Art.IV din Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.115/2013

Art. IV. – După articolul 1 al Ordonanţei Guvernului nr. 89/2000 privind unele măsuri pentru autorizarea operatorilor şi efectuarea înscrierilor în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 423 din 1 septembrie 2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 298/2002, cu modificările şi completările ulterioare, se introduce un nou articol, articolul 11 , cu următorul cuprins:

 „Art. 11

.- (1) Nu poate dobândi calitatea de operator autorizat/agent împuternicit şi nu poate efectua înregistrarea formularelor de aviz de înscriere în A.E.G.R.M. persoana care este parte în contractul/operaţiunile asimilate care stă/stau la baza înscrierii sau în avizul de înscriere, după cum urmează:

a) operatorul autorizat şi/sau agentul împuternicit al acestuia;

b) societatea comercială la care operatorul autorizat şi/sau agentul

împuternicit al acestuia deţin participaţii ori care este controlată, indirect, de operatorul autorizat şi/sau agentul împuternicit al acestuia;

c) asociaţia sau fundaţia constituită de operatorul autorizat/agentul împuternicit al acestuia.

(2) Înţelegerile dintre operatori sau agenţi privind înregistrarea exclusivă şi reciprocă în A.E.G.R.M. sunt considerate practice anticoncurenţiale şi sunt interzise.”

Din examinarea considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale, rezultă că nu textul art IV, în sine, este considerat neconstituţional, ci procedurile legislative prin care a fost adoptat au încălcat dispoziţiile constituţionale referitoare la initiative legislative (art 74, alin 2 şi 3 din Constituţie).

În considerentele deciziei se arată că legea analizată are ca obiect de reglementare aprobarea unei  Ordonanţe de urgenţă adoptate în domeniul restituirii, în natură, prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului communist în România, precum şi pentru prorogarea unui termen prevăzut initial prin OUG nr. 71 din 2013, respectiv termenul  în care casele de asigurări sociale transmit ANAF o copie a titlurilor în care sunt individualizate contribuţiile sociale, fiind astfel fixat în mod clar şi neechivoc domeniul său de reglementare. În consecinţă, legea de aprobare a ordonanţei de urgenţă putea să reglementeze numai în privinţa domeniilor anterior enunţate şi, eventual, să asigure măsurile conexe de corelare sau de politică legislative necesare pentru realizarea obiectului său propriu de reglementare.

De asemenea, Curtea a constatat şi încălcarea art. 74 alin. 3 şi 5 din Constituţie, întrucât textul analizat (art IV din lege) a deturnat obiectul proiectului de lege transmis de Guvern spre adoptare, contrar art. 74 alin 3 din Constituţie, referitoare la initiativa legislativă a deputaţilor sau senatorilor, care, de principiu, trebuia să iniţieze o propunere legislative distinctă în vederea adoptării soluţiei legislative distincte cuprinse la art. IV din legea analizată, propunere care s-ar fi supus dezbaterii mai întâi Camerei competente să o adopte, ca primă Cameră sesizată.

Nu în ultimul rănd, se arată în considerente, un atare text se poate adopta şi pe calea unui amendament la un proiect sau propunere legislative al cărui obiect de reglementare se circumscribe autorizării operatorilor de a înregistra avizele de înscriere în Arhiva Electronică de Garanţii Imobiliare şi/sau efectuării înscrierilor în această arhivă, aşadar, obiectul de reglementare al Ordonanţei Guvernului nr. 89 din 2000.

Art.77¹ alin.(6) teza finală din Codul fiscal sunt constituționale în măsura în care legea nu-l obligă pe cumpărătorul adjudecatar să facă dovada plății impozitului datorat de înstrăinătorul debitor pentru a-și putea înscrie în cartea funciară dreptul său de proprietate

*Decizia nr. 662 din 11 Noiembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 77^1 alin. (6) teza finală din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, Publicată în Monitorul Oficial nr. 0047 din 20.01.2015

Cu privire la această excepţie, Curtea s-a pronunţat în sensul că “Art.77¹ alin.(6) teza finală din Codul fiscal sunt constituționale în măsura în care legea nu-l obligă pe cumpărătorul adjudecatar să facă dovada plății impozitului datorat de înstrăinătorul debitor pentru a-și putea înscrie în cartea funciară dreptul său de proprietate”.

Textele de lege au următorul cuprins:

 „(6) Impozitul prevăzut la alin.(1) și (3) se va calcula și se va încasa de notarul public înainte de autentificarea actului sau, după caz, întocmirea încheierii de finalizare a succesiunii. Impozitul calculat și încasat se virează până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reținut. În cazul în care transferul dreptului de proprietate sau al dezmembrămintelor acestuia, pentru situațiile prevăzute la alin.(1) și (3), se realizează prin hotărâre judecătorească sau prin altă procedură, impozitul prevăzut la alin.(1) și (3) se calculează și se încasează de către organul fiscal competent. Instanțele judecătorești care pronunță hotărâri judecătorești definitive și irevocabile comunică organului fiscal competent hotărârea și documentația aferentă în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii. Pentru alte proceduri decât cea notarială sau judecătorească contribuabilul are obligația de a declara venitul obținut în maximum 10 zile de la data transferului, la organul fiscal competent, în vederea calculării impozitului. Pentru înscrierea drepturilor dobândite în baza actelor autentificate de notarii publici ori a certificatelor de moștenitor sau, după caz, a hotărârilor judecătorești și a altor documente în celelalte cazuri, registratorii de la birourile de carte funciară vor verifica îndeplinirea obligației de plată a impozitului prevăzut la alin.(1) și (3) și, în cazul în care nu se va face dovada achitării acestui impozit, vor respinge cererea de înscriere până la plata impozitului.

În motivarea deciziei,  Curtea a arătat  că, în situația în care contribuabilul nu declară operațiunea și nuplătește impozitul datorat potrivit art.77¹ alin.(6) din Codul fiscal, adjudecatarul — dobânditorul imobilului care a făcut obiectul transferului proprietății, pentru a putea dispune de bunul dobândit prin înscrierea în cartea funciară, este nevoit să promoveze noi acțiuni pentru aputea dispune de acest drept.

Or, legiuitorul nu poate impune condiții nerezonabile pentru persoanele care au dobândit dreptul de proprietate asupra unui imobil în baza unui act de adjudecare încheiat înurma parcurgerii procedurii executării silite.

Curtea a reţinut că îÎn acest mod este înfrânt justul echilibru care trebuie să existe întreinteresele generale și cele individuale. Or, statul are nu doar obligația negativă de a nu adoptamăsuri care să afecteze proprietatea, ci și obligația pozitivă, de a asigura, cu alte cuvinte, dea garanta dreptul de proprietate privată. Prin urmare, textul constituțional al art.44 determină,pe lângă obligația negativă a legiuitorului de a nu interveni printr-o dispoziție legislativă destabilire a unei condiții excesive, în sensul de a împiedica titularul dreptului de proprietate dea se bucura de plenitudinea dreptului său, și o obligație pozitivă a acestuia de a asiguravalorificarea acestui drept și de a proteja titularul dreptului de proprietate. În prezenta cauză,Curtea a constatat că, din contră, legiuitorul nu și-a îndeplinit obligația negativă de a nu intervene în dreptul de proprietate privată. În consecință, Curtea reține că prin nerespectareaprincipiului proporționalității s-a afectat însăși substanța dreptului de proprietate, măsuraneputând fi calificată ca una de stabilire a conținutului și limitelor dreptului de proprietate, însensul art.44 alin.(1) din Constituție.

Soluţia legislativă cuprinsă în art.341 alin.(10) din Codul de procedură penală potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă „fără participarea procurorului şi a inculpatului” este neconstituţională

*Decizia Curţii Constituţionale nr  . 663 din 11 Noiembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 339-348 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 0052 din 22.01.2015

Curtea Constituţională a admis  excepţia de neconstituţionalitate cu privire la soluţia legislativă cuprinsă în art.341 alin.(10) din Codul de procedură penală potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă „fără participarea procurorului şi a inculpatului” este neconstituţională. Însă a respins celelalte excepţii invocate.

Art. 341

(…)

(10) Contestaţia se depune la judecătorul care a soluţionat plângerea şi se înaintează spre soluţionare judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară ori, când instanţa sesizată cu plângere este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,completului competent potrivit legii, care se pronunţă prin încheiere motivată, fărăparticiparea procurorului şi a inculpatului, putând dispune una dintre următoarele soluţii:

a) respinge contestaţia ca tardivă, inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată şimenţine dispoziţia de începere a judecăţii;

b) admite contestaţia, desfiinţează încheierea şi rejudecă plângerea potrivit alin. (7)pct. 2, dacă excepţiile cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuăriiurmăririi penale au fost greşit soluţionate

Curtea a constatat  că această soluţie legislativă este similară cu cea instituită deart.341 alin.(5) din Codul de procedură penală şi identică cu cea instituită în art.347 alin.(3)raportat la art.345 alin.(1) şi art.346 alin.(1) din acelaşi cod, cu privire la care, prin Decizianr.599 din 21 octombrie 2014 şi Decizia nr.641 din 11 noiembrie 2014, a statuat căjudecarea plângerii ori a contestaţiei fără participarea părţilor, subiecţilor procesuali principali şi procurorului contravine dreptului la un proces echitabil în componentelesale referitoare la contradictorialitate şi oralitate, întrucât norma legală nu permitecomunicarea către aceştia a documentelor care sunt de natură să influenţeze deciziajudecătorului şi nu prevede posibilitatea de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse instanţei.

(A se vedea şi articolul “Aspectele de neconstituţionalitate a procedurii camerei preliminare constatate de Curtea Constituţională. Soluţiile de lege ferenda sugerate în Deciziile CCR”, publicat în Newsletter-ul UNBR din decembrie 2014).

Excepție de neconstituționalitate admisă pentru instituirea unei căi atac neprevăzută de lege și, implicit, a unui sistem concurent cu sistemul instanțelor judecătorești în ceea ce privește înfăptuirea justiției ( art.17 alin.(1) lit.a) și art.21 alin.(5) și (8) din Legea nr. 165/2013)

*Decizia Curţii Constituționale nr. 686 din 26 Noiembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. (1) lit. a), art. 21 alin. (5), (8) şi (9), precum şi a celor ale art. 4 teza întâi raportate la cele ale art. 22, art. 23, art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România,  publicată în Monitorul Oficial nr. 0068 din 2015

Curtea Constituțională, cu unanimitate de voturi, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că constată că dispozițiile art.17 alin.(1) lit.a) și art.21 alin.(5) și (8) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituționale în măsura în care nu se aplică deciziilor/dispozițiilor entităților învestite cu soluționarea notificărilor, emise în executarea unor hotărâri judecătorești prin care instanțele s-au pronunțat irevocabil/definitiv asupra calității de persoane îndreptățite și asupra întinderii dreptului de proprietate

Conform dispozițiilor  art.17 alin.(1) lit.a): “ În vederea finalizării procesului de restituire în natură sau, după caz, în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, se constituie Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, denumită în continuare Comisia Națională, care funcționează în subordinea Cancelariei Primului-Ministru și are, în principal, următoarele atribuții: Validează/invalidează în tot sau în parte deciziile emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii”

Dispoziţiile art.21 alin.(5) și (8), prevăd că “ (5) Secretariatul Comisiei Naționale, în baza documentelor trimise, procedează la verificarea dosarelor din punctul de vedere al existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii. Pentru clarificarea aspectelor din dosar, Secretariatul Comisiei Naționale poate solicita documente în completare entităților învestite de lege, titularilor dosarelor și oricăror altor instituții care ar putea deține documente relevante.[…]. (8) Ulterior verificării și evaluării, la propunerea Secretariatului Comisiei Naționale, Comisia Națională validează sau invalidează decizia entității învestite de lege și, după caz, aprobă punctajul stabilit potrivit alin(7)“

În motivarea  Deciziei, se arată că atribuția conferită de legiuitor Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor și Secretariatului acesteia de a verifica dosarele din punctul de vedere al existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii și în consecință de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii chiar și în cazul în care existența dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească, iar decizia care conține propunerea de acordare de măsuri compensatorii a fost emisă ca urmare a acestei hotărâri judecătorești, generează posibilitatea ca un organ administrativ să exercite atribuții care țin exclusiv de competența instanțelor judecătorești. Curtea apreciază că numai o instanță judecătorească învestită de lege cu soluționarea unei căi extraordinare de atac împotriva unei asemenea hotărâri judecătorești o poate invalida. A recunoaște Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor și Secretariatului acesteia competența de reexaminare a existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii și în consecință de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii în cazul în care aceste aspecte au fost stabilite deja printr-o hotărâre judecătorească înseamnă a recunoaște un control administrativ asupra acestei hotărâri, deci o cale de atac neprevăzută de lege, ceea ce contravine dispozițiilor art.129 din Constituție, potrivit cărora, „Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”.

Conform considerentelor Deciziei, prin reglementarea în sarcina Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor și Secretariatului a competenței de reexaminare a existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii și în consecință de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii și a cuantumului despăgubirilor și în cazul în care aceste aspecte au fost stabilite deja printr-o hotărâre judecătorească echivalează cu instituirea unei noi căi de atac și, implicit, a unui sistem concurent cu sistemul instanțelor judecătorești în ceea ce privește înfăptuirea justiției.

Având în vedere cele expuse, Curtea a apreciat că dispozițiile art.17 alin.(1) lit.a) și art.21 alin.(5) și (8) din Legea nr.165/2013 contravin și prevederilor art.1 alin.(3) din Constituție și celor ale art.6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

Proiectul de Lege privind traducătorii şi interpreţii judiciari

La data de  15.01.2015  Ministerul Justiţiei a postat pe site-ul instituţiei, pentru dezbatere publică, Proiectul de Lege privind traducătorii şi interpreţii judiciari şi Expunerea de motive

Acest proiect a iscat numeroase controverse în rândul publicului datorită unor interpretări eronate cu privire la prevederile proiectului. Mai exact, în proiect se dispune abrogarea singurei legi  care se referă la autorizarea şi plata interpreţilor şi traducătorilor, respectiv Legea nr. 178/1997, astfel încât traducătorii s-au temut că le este îngrădit dreptul la muncă.

Însă, opiniile exprimate în acest sens în mass media au omis faptul că această lege nu reglementează, nici în prezent activitatea de traducere şi interpretare, în general, ci numai autorizarea şi plata interpreţilor şi traducătorilor folosiţi în sfera sistemului de justiţie. (A se vedea Legea nr. 178/1997 pentru autorizarea şi plata interpreţilor şi traducătorilor folosiţi de Consiliul Superior al Magistraturii, de Ministerul Justiţiei, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul Naţional Anticorupţie, de organele de urmărire penală, de instanţele judecătoreşti, de birourile notarilor publici, de avocaţi şi de executori judecătoreşti, cu modificările şi completările ulterioare)

Având în vedere această situaţie create în contextul dezbaterilor publice, Ministerul Justiţiei a dat lămuriri cu privire la modul corect de interpretare al proiectului şi a prelungit termenul de dezbateri până la data de 6 februarie 2015.

Prin proiectul supus dezbaterii publice, Ministerul Justiţiei clarifică distincţia dintre traducătorul şi interpretul în general şi traducătorul şi interpretul judiciar autorizat și reglementează numai segmentul serviciilor de traducere şi interpretare prestate în cadrul unei proceduri sau activităţi desfăşurate în faţa sau de către un organ din sistemul judiciar ori conex acestuia.

Conform Proiectului, traducătorii şi interpreţii judiciari își vor putea desfășura activitatea în cadrul birourilor individuale de traducere şi interpretare judiciară sau în societăţi profesionale de traducere şi interpretare judiciară, având ca obiect de activitate unic desfăşurarea activităţii de traducere şi interpretare judiciară.

În ceea ce-i priveşte pe traducătorii şi interpreţii în general, care prestează alte categorii de traduceri decât cele judiciare, Ministerul Justiţiei precizează că este suficientă înfiinţarea unei societăţi (în măsura în care societatea nu este deja înfiinţată) care să aibă ca obiect de activitate prestarea serviciilor de interpretare şi traducere, altele decât cele reglementate de proiectul de lege.

Dată fiind incidenţa şi implicaţiile activităţii de traducere şi interpretare în realizarea actului de justiţie, precum şi în exercitarea drepturilor subiectelor de drept în faţa altor organe decât cele judiciare (notari publici, executori judecătoreşti, avocaţi etc.), prin proiectul de lege se propune calificarea, în mod expres, a serviciului prestat de către traducătorul şi interpretul judiciar ca fiind serviciu de interes public. De aceea, proiectul de lege modifică în mod substanţial procedura de dobândire a calităţii de traducător şi interpret judiciar, propunând ca recrutarea traducătorilor şi interpreţilor judiciari să fie făcută pe bază de examen, iar nu pe baza simplei verificări a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege (verificare de dosar).

Conform expunerii de motive, printre principalele aspecte care se preconizează a fi reglementate/reformate prin proiectul de lege, în scopul creării premiselor creşterii calităţii serviciilor de traducere şi interpretare pentru sistemul judiciar, menţionăm:

–           definirea noţiunii de „traducere şi interpretare judiciară” și a organelor care folosesc serviciile traducătorilor și interpreților judiciari;

–           calificarea serviciului prestat de către traducătorul şi interpretul judiciar ca fiind de interes public;

–           consacrarea, în mod expres, a profesiei de traducător şi interpret judiciar, ca profesie de sine stătătoare, exercitată sub coordonarea, îndrumarea şi controlul Ministerului Justiţiei;

–           înfiinţarea Uniunii Naţionale a Traducătorilor şi Interpreţilor Judiciari din România, organizaţie profesională cu personalitate juridică, formată din toţi traducătorii şi interpreţii judiciari, autorizaţi de Ministerul Justiţiei;

–           condiţiile şi procedura de dobândire a calităţii de traducător şi interpret judiciar;

–           reglementarea evaluării profesionale periodice a traducătorilor şi interpreţilor judiciari;

–           reglementarea instituţiei suspendării calităţii de traducător şi interpret judiciar, instituţie neprevăzută în actuala reglementare;

–           reglementarea unor noi motive de încetare a calităţii de traducător şi interpret judiciar;

–           reglementarea formelor de exercitare a profesiei de traducător şi interpret judiciar;

–           procedura de efectuare a controlului calităţii activităţii traducătorilor şi interpreţilor judiciari (potrivit legislaţiei actuale, calitatea serviciilor de interpretare şi traducere este supusă, exclusiv, aprecierii, insuficient şi ineficient, exercitat de organul în faţa căruia se prestează acest serviciul;

–           procedura de angajare a răspunderii disciplinare a traducătorilor şi interpreţilor judiciari;

–           reglementarea în mod expres a obligaţiei traducătorului şi interpretului judiciar de a respecta secretul profesional, atât în timpul exercitării profesiei, cât şi după încetarea calităţii de traducător şi interpret judiciar.