1. Decizia nr. 45 din 2 mai 1995 cu privire la constituţionalitatea unor prevederi din Legea pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat – publicată în Monitorul Oficial cu nr. 90/12 mai 1995

Obiectul

Curtea Constituţională a fost sesizată la 4 aprilie 1995 de către:

a) 52 de deputaţi, asupra neconstituţionalităţii următoarelor dispoziţii din Legea pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat:

– art. 12 lit. d), care prevede că exercitarea profesiei de avocat este incompatibilă cu „calitatea de pensionar pentru limită de vârstă, în condiţiile legii”;

– art. 12 alin. 2, care dispune că „Pensionarul Casei de Asigurări a Avocaţilor care solicită suspendarea plăţii pensiei nu este incompatibil”;

– art. 68 lit. c), care stabileşte ca sancţiune disciplinară „amenda de la 10.000 la 100.000 lei, care se face venit la bugetul baroului”, precizând apoi că „Plata amenzii se va face în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii disciplinare. Neachitarea în acest termen atrage suspendarea de drept din exerciţiul profesiei până la achitarea sumei”;

– art. 68 lit. d), care prevede ca sancţiune disciplinară „interdicţia de a exercita profesia pe o perioadă de la o lună la un an”;

– art. 76 alin. 3, care stabileşte că „Actualele birouri de avocaţi, prevăzute de Decretul-lege nr. 90/1990 privind unele măsuri pentru organizarea şi exercitarea avocaturii în România, îşi pot continua activitatea, în aceleaşi condiţii, pe o perioadă de 3 ani de la intrarea în vigoare a prezentei legi”;

– corelat cu acest text se invocă şi neconstituţionalitatea art. 5, datorită faptului că a fost eliminată din cuprinsul său forma birourilor de asistenţă juridică.

b) de către Curtea Supremă de Justiţie asupra neconstituţionalităţii următoarelor texte din Legea pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat:

– art. 9 lit. b), care stabileşte condiţia ca avocatul să fie „licenţiat al unei facultăţi de drept, specialitatea drept sau doctor în drept”, corelat cu art. 14 alin. 2 lit. b) care foloseşte expresia, „licenţiatul unei facultăţi de drept, secţia juridică…”, deoarece din combinarea lor rezultă că nu are dreptul de a exercita profesia de avocat licenţiatul în drept economic şi administrativ, ceea ce ar contraveni următoarelor texte din Constituţie: art. 1 alin. (3) (libera dezvoltare a personalităţii umane), art. 16 alin. (1) (egalitatea în drepturi), art. 38 alin. (1) (dreptul la muncă, fără îngrădiri, libera alegere a profesiei), art. 49 alin. (1) (restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi);

– art. 12 alin. 1 lit. a), care prevede că exercitarea profesiei de avocat este incompatibilă cu activitatea salarizată în cadrul altor profesii”;

– art. 12 alin. 1 lit. d), care stabileşte incompatibilitatea cu „calitatea de pensionar pentru limită de vârstă, în condiţiile legii”;

– art. 23 lit. c), prin care s-a prevăzut că încetează calitatea de avocat prin dobândirea calităţii de pensionar, cu excepţia cazului prevăzut la art. 12 alineatul ultim” şi anume dacă pensionarul Casei de Asigurări a Avocaţilor solicită suspendarea plăţii pensiei, întru-cât aceste texte contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1) şi art. 38 alin. (1) din Constituţie, instituind o discriminare vădită în comparaţie cu toate persoanele care pot cumula salariile, pentru orice alte funcţii, cu pensiile;

– art. 12 alin. 1 lit. c), care stabileşte că exercitarea profesiei de avocat este incompatibilă „exercitarea nemijlocită de fapte materiale de comerţ” deoarece, ca şi în cazurile precedente, restrângerea nu se justifică în sensul art. 49 din Constituţie;

– art. 14 lit. c), care reglementează posibilitatea primirii în profesia de avocat fără examen numai a aceluia care a profesat timp de cel puţin 4 ani ca judecător, procuror sau notar, iar nu şi acelora care au funcţionat în alte importante funcţii juridice (consilier de conturi, magistrat-asistent la Curtea Supremă de Justiţie şi la Curtea Constituţională, deputat, senator, consilier juridic ş.a.), ceea ce constituie o discriminare neconstituţională;

– art. 17, care stabileşte că profesia de avocat nu poate fi exercitată la instanţa de judecată, la parchetul şi instanţele Curţii de Conturi unde soţul avocatului sau ruda ori afinul său, până la gradul al treilea inclusiv, îndeplineşte funcţia de judecător, procuror, judecător financiar, consilier de conturi sau procuror financiar, deoarece constituie o restrângere neconstituţională în raport cu prevederile art. 49; se apreciază că în asemenea cazuri operează incompatibilitatea judecătorului, procurorului şi a celorlalte persoane vizate de art. 24 şi următoarele din Codul de procedură civilă şi de art. 46 şi următoarele din Codul de procedură penală şi că, cel mult, se putea prevedea în lege interdicţia avocatului de a pleda în cauzele în care instrumentează soţul, rudele şi afinii sus-menţionaţi;

– art. 34 alin. 2, care stabileşte că avocatul este răspunzător faţă de client numai pentru prejudiciul adus prin acte sau fapte săvârşite cu intenţie”, întrucât răspunderea ar trebui angajată şi pentru culpa gravă, potrivit principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii;

– art. 6, art. 51 şi cap. VI, care reglementează procedurile jurisdicţionale specifice, deoarece nu prevăd dreptul persoanei interesate de a se adresa instanţei de contencios administrativ în situaţiile avute în vedere de aceste texte, contravenind astfel art. 21 din Constituţie.

Motivarea şi Soluţia

  1. În legătură cu neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 9 lit. b) şi ale art. 14 alin. 2 lit. b), formulată de Curtea Supremă de Justiţie, pe motivul că instituie o discriminare nejustificată a licenţiaţilor Facultăţii de Drept, specializaţi în „drept economic şi administrativ”, întrucât nu li se permite exercitarea profesiei de avocat, se constată că obiecţia este fundamentată.

Aşa cum rezultă din dispoziţiile legale în materie, profilul pregătirii celor specializaţi în cele două secţii ale facultăţii de drept este acelaşi. De aceea vocaţia lor pentru exercitarea profesiei de avocat nu poate fi diferită. Ca atare, excluderea absolvenţilor specializaţi în drept economic şi administrativ de la statutul de avocat, deşi au o pregătire juridică universitară, constituie o discriminare. Evident că, în situaţii diferite, norma juridică nu poate fi aceeaşi. În cazul de faţă, însă, pregătirea pentru materiile de bază de care depinde exercitarea profesiei de avocat fiind în esenţă aceeaşi, nu se poate justifica o diferenţă de tratament care ar avea semnificaţia unei măsuri juridice diferite pentru situaţii identice. Absolventul unei specializări de drept economic şi administrativ, potrivit practicilor actuale, poate îndeplini funcţii de consilier juridic, notar în administraţia publică, în arbitraj etc., profesii care toate implică vocaţia sa de a soluţiona, în interesul structurilor în care este încadrat, cât şi al cetăţenilor, probleme juridice similare şi, câteodată, chiar identice cu cele cu care se confruntă un avocat. Nu poate fi acceptat ca un jurist care apără, de exemplu, interesele patrimoniale şi nepatrimoniale ale unei societăţi comerciale sau regii autonome în faţa instanţelor judecătoreşti, a altor jurisdicţii naţionale, străine sau internaţionale, să fie, ope legis, eliminat de la posibilitatea de a apăra aceleaşi interese sau interese similare ale cetăţenilor ori ale persoanelor juridice, ca avocat, mai ales că, în concepţia noii reglementări, avocatura cuprinde şi activitatea de consultanţă juridică, nu numai de reprezentare. Aceasta cu atât mai mult cu cât avocatul poate selecta cauzele, pe câtă vreme consilierul juridic este obligat să dea asistenţă juridică şi să pledeze în orice fel de cauză cu care este confruntat.

Deci discriminarea prevăzută în art. 9 lit. b) şi în art. 14 alin. 2 lit. b), potrivit cărora numai licenţiaţii Facultăţii de Drept, specializarea „drept”, pot fi avocaţi, este nejustificată, atât în funcţie de faptul că licenţiaţii acestei facultăţi, specializarea „drept economic şi administrativ”, au acelaşi profil de pregătire juridică superioară, cât şi în funcţie de activităţile similare sau identice cu ale profesiei de avocat pe care aceşti din urmă absolvenţi le pot îndeplini, îndeosebi în calitate de consilieri juridici, notari sau arbitri. De principiu, specializarea nu poate înlătura profilul pregătirii, iar vocaţia comună a licenţiaţilor celor două specializări de a îndeplini anumite activităţi, ce se regăsesc şi în problematica generală a profesiei de avocat, impune acelaşi regim juridic.

În consecinţă, dispoziţiile art. 9 lit. b) şi ale art. 14 alin. 2 lit. b) din Legea pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat contravin prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora cetăţenii sunt egali în faţa legii, fără discriminări.

  2. Cu privire la art. 12 alin. 1 lit. a), Curtea Supremă de Justiţie apreciază că, stabilind incompatibilitatea exercitării profesiei de avocat cu activitatea salarizată în cadrul altor profesii, textul contravine prevederilor art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1), art. 38 alin. (1) şi art. 49 alin. (1) din Constituţie.

Obiecţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată, întru-cât existenţa anumitor incompatibilităţi se impune în unele cazuri, faţă de specificul profesiei, cum este în cazul magistraţilor. Potrivit art. 1 din lege, profesia de avocat este liberă şi independentă, astfel încât sunt necesare şi garanţii ale acestor principii. Incompatibilitatea exercitării profesiei de avocat cu activitatea salarizată în cadrul altor profesii constituie o asemenea garanţie, independenţa avocatului presupunând ca acesta să nu exercite nici o altă activitate care l-ar plasa într-o stare de subordonare juridică ori i-ar impune reguli diferite ce ar putea constitui obstacole în îndeplinirea profesiei sale. Această incompatibilitate reprezintă în acelaşi timp şi o garanţie pentru cetăţenii care recurg la serviciile unui avocat în virtutea dreptului lor constituţional la apărare.

Pentru aceleaşi considerente este neîntemeiată şi obiecţia de neconstituţionalitate a Curţii Supreme de Justiţie, care vizează art. 12 alin. 1 lit. c), text care interzice exercitarea nemijlocită de fapte materiale de comerţ.

  3. În legătură cu art. 12 alin. 1 lit. d) şi art. 12 alin. 2, care stabilesc o incompatibilitate între exercitarea profesiei de avocat şi calitatea de pensionar pentru limită de vârstă, grupul de deputaţi, cât şi Curtea Supremă de Justiţie apreciază că ele cuprind o interdicţie absolută, ce instituie o discriminare vădită a avocaţilor pensionari, comparativ cu toţi ceilalţi pensionari reîncadraţi care pot cumula salariile, pentru orice alte funcţii, cu pensiile, în sensul Legii nr. 2/1991 privind cumulul de funcţii, precum şi că sunt în contradicţie cu principiul neîngrădirii dreptului la muncă, prevăzut de art. 38 din Constituţie.

Obiecţia de neconstituţionalitate este întemeiată.

Regula instituită prin Legea nr. 2/1991 este aceea că pensionarii se pot reîncadra, caz în care cumulează pensia cu salariul. De aceea reprezintă o discriminare în defavoarea pensionarului pentru limită de vârstă incompatibilitatea, prevăzută în art. 12 alin. 1 lit. d) din lege, de a fi avocat, precum şi obligaţia avocatului pensionar de a cere suspendarea plăţii pensiei prevăzute de art. 12 alin. 2. Prevederile ce fac obiectul sesizării nu ţin seama de faptul că pensia se primeşte pentru munca depusă anterior, astfel încât nu poate impieta asupra continuării muncii şi în profesia de avocat, atât timp cât libertatea muncii, cât şi dreptul la pensie au fost instituite, ca drepturi fundamentale, prin art. 38 alin. (1) şi art. 43 alin. (2) din Constituţie. Deci admiterea fără restricţii a cumulului pensiei cu salariul, ca regulă generală, exclude posibilitatea interzicerii acestui cumul pentru avocaţi, neexistând nici un motiv întemeiat şi special care să justifice o asemenea derogare. În acest sens este şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 32 din 13 aprilie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 15 septembrie 1994.

În consecinţă, prevederile art. 12 alin. 1 lit. d) şi ale art. 12 alin. 2 din lege sunt neconstituţionale.

4. În temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, şi pentru identitate de raţiune, şi prevederile art. 23 lit.c) din aceeaşi lege sunt neconstituţionale.

  5. Referitor la art. 14 alin. 2 lit. c), potrivit căruia pot fi primiţi în avocatură fără examen numai cei care au profesat timp de cel puţin 4 ani ca judecător, procuror sau notar, obiecţia de neconstituţionalitate a Curţii Supreme de Justiţie, în sensul că textul este discriminator din moment ce nu dă acest drept şi acelora care au funcţionat în alte importante funcţii juridice, nu este întemeiată, deoarece, pe de o parte, nu se regăsesc criteriile nediscriminării stabilite în art. 4 alin. (2) din Constituţie, iar, pe de altă parte, nu se poate invoca nici încălcarea principiului egalităţii, fiind vorba de persoane care se află în situaţii deosebite. Această obiecţie fiind de omisiune, întrucât admiterea ce ar implica completarea dispoziţiei legale criticate este şi inadmisibilă, ţinând seama de statutul Curţii Constituţionale, care nu se poate substitui legiuitorului, potrivit art. 144 din Constituţie, pentru adăugarea unor noi prevederi celor instituite. În acest sens, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 93 din 20 octombrie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 326 din 25 noiembrie 1994.

6. Cu privire la art. 17, Curtea Supremă de Justiţie consideră că textul instituie o restrângere neconstituţională în raport cu art. 49 din Constituţie, interzicând exercitarea profesiei de avocat la instanţa de judecată, la parchetul şi instanţele Curţii de Conturi unde soţul avocatului sau ruda ori afinul său până la gradul al treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de judecător, procuror, judecător financiar, consilier de conturi sau procuror financiar. Se apreciază în sesizare că în asemenea cazuri operează incompatibilitatea judecătorului, procurorului şi a celorlalte persoane vizate în art. 24 şi următoarele din Codul de procedură civilă şi în art. 46 şi următoarele din Codul de procedură penală.

Prevederile art. 17 nu instituie însă restrângeri ale exercitării dreptului de a profesa avocatura, ci incompatibilităţi care constituie măsuri de protecţie pentru părţi şi împotriva unor suspiciuni ce ar putea altera actul de justiţie. Textul legal priveşte direct avocatul şi nu judecătorul, procurorul etc., astfel cum se prevede în codurile de procedură. Referitor la invocarea, în sesizare, a art. 24 din Codul de procedură civilă, este de menţionat că în procesul civil, spre deosebire de cel penal, incompatibilitatea, care se aplică exclusiv judecătorilor, priveşte situaţii ce nu au nici o legătură cu prevederile art. 17 din lege. Sesizarea se referă, în realitate, la instituţiile abţinerii şi recuzării, reglementate de art. 25-35 din Codul de procedură civilă, care, cu excepţia art. 27 pct. 7, se aplică şi procurorilor, magistraţilor-asistenţi şi grefierilor.

7. În legătură cu art. 34 alin. 2, care prevede că avocatul este răspunzător faţă de client numai pentru prejudiciul adus prin acte sau fapte săvârşite cu intenţie, Curtea Supremă de Justiţie apreciază că el restrânge neconstituţional dreptul clientului de a obţine daune şi pentru culpa gravă a avocatului.

Limitarea prin lege a răspunderii avocatului faţă de client numai la prejudiciul adus prin acte sau fapte săvârşite cu intenţie creează pentru avocaţi un privilegiu, contrar principiului egalităţii înscris în art. 16 alin. (1) din Constituţie, în condiţiile în care regula generală, aplicabilă tuturor cetăţenilor, este aceea a răspunderii şi pentru pagubele produse din culpă.

Împrejurarea că avocatul îşi asumă obligaţii „de mijloace” şi nu „de rezultat” nu are relevanţă decât în ce priveşte proba culpei. În cazul obligaţiilor „de rezultat”, culpa debitorului este prezumată, în timp ce în cazul obligaţiilor „de mijloace”, această culpă trebuie dovedită, neexistând o asemenea prezumţie. De aceea, specificul activităţii de avocat nu justifică în nici un fel limitarea răspunderii pe care o instituie art. 34 alin. 2 din lege, cu atât mai mult cu cât, pe plan civil, răspunderea avocatului este aceea a unui specialist care, prin definiţie, nu poate conduce la înlăturarea răspunderii pentru culpă.

8. Cu privire la art. 68 lit. c) şi d), grupul de deputaţi a invocat neconstituţionalitatea acestor prevederi, pe motiv că sancţiunile ar fi incompatibile cu natura juridică liberă a profesiei.

Într-adevăr, profesia de avocat este o profesie liberală şi independentă. Acest principiu este fundamental. Dar libertatea indispensabilă exercitării profesiei de avocat nu exclude anumite reguli, a căror respectare presupune şi stabilirea unor sancţiuni. În consecinţă, instituirea, ca sancţiune a plăţii unei amenzi, şi suspendarea din funcţie în caz de neplată a acesteia, deci pentru o faptă subsecventă, precum şi interdicţia de a exercita profesia pe o perioadă determinată, care este o altă sancţiune, nu contravin în nici un fel dispoziţiilor Constituţiei.

  9. Referitor la art. 76 alin. 3, care conţine o dispoziţie tranzitorie în legătură cu actualele birouri de avocaţi, este de observat că el reprezintă o consecinţă a art. 5 din lege, care prevede modalităţile organizatorice de exercitare a profesiei: cabinete individuale, cabinete asociate şi societăţi civile profesionale. Ambele texte sunt considerate neconstituţionale în sesizarea grupului de deputaţi, apreciindu-se că nesocotesc dreptul de asociere consacrat de Constituţie.

10. Cu privire la art. 5 este de reţinut că, în realitate, se critică faptul că în ultima formă a legii, adoptată de către Parlament, acest text nu a mai reţinut ca modalitate organizatorică birourile de asistenţă juridică cu caracter asociativ. Deci obiecţia de neconstituţionalitate este una de omisiune, or Curtea Constituţională nu poate exercita controlul decât asupra legilor adoptate, după cum s-a arătat mai sus.

Prevederile art. 76 alin. 3 instituie o dispoziţie tranzitorie, destinată a facilita trecerea la noile modalităţi organizatorice stabilite în art. 5 din lege, fără a contraveni nici unei dispoziţii constituţionale.

11. În legătură cu art. 6, art. 51 şi cap. VI din lege, Curtea Supremă de Justiţie apreciază că acestea sunt neconstituţionale în raport cu art. 21 din Constituţie, deoarece legiuitorul a omis să reglementeze dreptul persoanelor interesate de a se adresa instanţei de contencios administrativ. Este de reţinut că, în fond, prin lege s-au reglementat doar căile de atac în cadrul jurisdicţiilor specifice profesiei de avocat, ceea ce nu poate avea semnificaţia excluderii celor interesaţi de la liberul acces la justiţie, reglementat prin art. 21 din Constituţie. Pentru identitate de raţiune, aceeaşi este soluţia şi în ce priveşte art. 27 alin. 2 din lege.

În consecinţă, se decide următoarele:

1. Dispoziţiile art. 5, art. 12 alin. 1 lit. a) şi c), art. 17, art. 68 alin. 1 lit. c) şi d) şi art. 76 alin. 3 sunt constituţionale.

2. Dispoziţiile art. 6, art. 27 alin. 2, art. 51 şi cele cuprinse în cap. VI sunt constituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că cei interesaţi au acces la justiţie în condiţiile legii.

Dispoziţiile art. 9 lit. b), cât priveşte precizarea „specializarea în drept”, şi ale art. 14 alin. 2 lit. b), cât priveşte precizarea „secţia juridică”, sunt neconstituţionale.

4. Dispoziţiile art. 12 alin. 1 lit. d), art. 12 alin. 2 şi art. 23 lit. c), în ce priveşte precizarea „cu excepţia cazului prevăzut la art. 12 alineatul ultim din prezenta lege”, sunt neconstituţionale.

5. Dispoziţiile art. 34 alin. 2 sunt neconstituţionale.

 II. Soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate

A.   Decizii privind însușirea fără drept a titlului profesional de avocat și exercitarea ilegală a profesiei

1. DECIZIA nr. 66*) din 21 mai 1996 privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5, art. 22 şi art. 78 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat- publicată în Monitorul Oficial nr. 325 din data de 5 decembrie 1996

Obiectul

Excepţia a fost invocată de Societatea Comercială „Veritas Nova” – S.R.L. Suceava în Dosarul nr. 3.227/1995 al Tribunalului Arad. În motivarea excepţiei se susţine că dispoziţiile art. 5 şi 22 din Legea nr. 51/1995 sunt neconstituţionale, întrucât prin ele se încalcă dreptul la apărare al cetăţenilor, care se văd nevoiţi să apeleze numai la serviciile juriştilor înscrişi în barourile de avocaţi, neputând apela la restul juriştilor – consilieri juridici -, care nu sunt înscrişi în barouri şi care ar putea presta asistenţă juridică.

De asemenea, se susţine că sunt neconstituţionale şi dispoziţiile art. 78 din lege, potrivit cărora persoanele fizice şi juridice care au fost autorizate în baza altor legi să acorde consultanţă juridică îşi încetează această activitate la data intrării în vigoare a acestei legi.

Sunt invocate dispoziţiile art. 15 alin. (2), ale art. 37, 39, 41, 51 şi 54 din Constituţie, care ar fi fost încălcate prin Legea nr. 51/1995, consacrându-se astfel, după opinia autoarei excepţiei, ideea anulării diplomei de licenţiat în drept. Tribunalul Arad şi-a exprimat opinia în sensul că excepţia nu este întemeiată.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Art. 5

Profesia de avocat se exercită, la alegere, în cabinete individuale, cabinete asociate sau societăţi civile profesionale.

În cabinetul individual îşi exercită profesia un avocat definitiv, singur sau împreună cu alţi avocaţi colaboratori.

Cabinetele individuale se pot asocia în scopul exercitării în comun a profesiei, drepturile avocaţilor titulari ai unor cabinete asociate păstrându-şi caracterul personal şi neputând fi cedate.

Cabinetele individuale se pot grupa pentru a-şi crea facilităţi economice comune, păstrându-şi individualitatea în relaţiile cu clienţii.

Societatea civilă profesională este constituită din doi sau mai mulţi avocaţi definitivi asociaţi, care pot angaja avocaţi colaboratori. Societatea civilă profesională şi avocaţii săi nu pot acorda asistenţă juridică persoanelor cu interese contrare.

Condiţiile asocierii şi colaborării sunt convenite între părţi, potrivit legii civile. Raportul civil se naşte între client şi societatea civilă profesională, indiferent care dintre membrii acesteia îndeplineşte serviciul profesional.

Cabinetele grupate, cabinetele asociate şi societăţile civile profesionale pot avea şi patrimoniu comun.

Avocatul poate schimba, oricând, forma de exercitare a profesiei, cu înştiinţarea baroului din care face parte.

Art. 22

Exercitarea oricărei activităţi de asistenţă juridică specifică profesiei de avocat, de către persoana care nu este înscrisă în tabloul avocaţilor, constituie infracţiune şi se sancţionează potrivit legii penale.

Prin Decizia nr. 45 din 2 mai 1995 cu privire la constituţionalitatea unor prevederi din Legea pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 12 mai 1995, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile din Legea pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat sunt constituţionale.

Prin decizie s-a reţinut că textul art. 5 din lege nu mai prevede ca modalitate organizatorică birourile de asistenţă juridică cu caracter asociativ şi deci nu poate fi cenzurat sub aspectul constituţionalităţii, deoarece Curtea nu poate soluţiona obiecţii de omisiune, ci numai pe cele referitoare la dispoziţiile adoptate. Prin excepţia formulată se repune în discuţie tocmai conţinutul art. 5, evidenţiindu-se omisiunea reglementării funcţionării unor societăţi comerciale de tipul Societăţii Comerciale „Veritas Nova” – S.R.L. Suceava, constituite din jurişti care nu sunt membri ai barourilor de avocaţi.

Critica priveşte, aşadar, o omisiune care, pentru motivele arătate în Decizia Curţii Constituţionale nr. 45 din 2 mai 1995, nu poate fi primită, iar potrivit art. 145 alin. (2) din Constituţie, această decizie are caracter obligatoriu.

În esenţă, Legea nr. 51/1995 este criticată, deoarece lipseşte de dreptul de a practica avocatura pe juriştii care nu sunt membri ai barourilor de avocaţi. Această critică nu este însă întemeiată, deoarece nici un considerent privind libertatea individuală, implicit cea de asociere, nu poate fi reţinut pentru înlăturarea art. 1 alin. 2 din lege, care dispune că profesia de avocat se exercită numai de către membrii barourilor. De altfel, în art. 49 alin. (1) din Constituţie se prevede că exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns prin lege, dacă aceasta se impune, între altele, pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Tocmai de aceea, garantând dreptul la apărare, Constituţia prevede în art. 24 alin. (2) că în timpul procesului părţile au dreptul la asistenţa unui avocat, înţelegând prin aceasta o persoană care are calitatea de avocat, dobândită în condiţiile prevăzute prin lege. Aceasta este o puternică garanţie care previne desfăşurarea unor activităţi de asistenţă juridică de către persoane necalificate şi care scapă controlului profesional al barourilor de avocaţi.

În această lumină, incriminarea faptelor de exercitare nelegală a profesiunii de avocat prevăzută în art. 22 din Legea nr. 51/1995 nu este decât consecinţa logică a reglementării legale.

De asemenea, nu se poate reţine că textele invocate ca neconstituţionale ar încălca dreptul la libera asociere, prevăzut în art. 37 alin. (1) din Constituţie. Astfel, aşa cum s-a statuat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 2/1993, „dreptul la asociere se poate exercita numai cu respectarea legii şi nu împotriva ei”.

În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia dispoziţiile art. 78 din Legea nr. 51/1995, care prevăd că persoanele fizice şi juridice care au fost autorizate în baza altor legi şi decrete să acorde consultanţă juridică îşi încetează activitatea, ar avea un caracter retroactiv, contravenind astfel dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, nu poate fi, de asemenea, primită. Noua lege dispune doar pentru viitor, iar activitatea desfăşurată de aceste persoane, până la apariţia legii, a fost legală şi nu este afectată cu nimic prin noul text.

2. DECIZIE Nr. 391 din 14 octombrie 1997 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 1, art. 3, art. 14, art. 22 si ale art. 78 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat – pronuntata in sedinta publica din 14 octombrie 1997.

Obiectul

Curtea de Apel Alba Iulia, prin Incheierea din 19 februarie 1997, pronuntata in Dosarul nr. 4/1997 al acestei instante, a sesizat Curtea Constitutionala cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 1, art. 3, art. 14, art. 22 si ale art. 78 din Legea nr. 51/1995, invocata de Croitoru Ioan.

In motivarea exceptiei se arata ca dispozitiile atacate sunt „total neconstitutionale”, incalcand „in mod vadit’ urmatoarele articole din Constitutie: art. 15 alin. (2), art. 37, art. 38, art. 39, art. 41, art. 49, art. 51 si art. 54, intrucat profesia de avocat ar trebui sa se poata exercita in multiple forme de organizare si la ea ar trebui sa aiba acces orice licentiat in drept, fara nici o discriminare sau conditie, examenele fiind necesare numai „pentru obtinerea de grade profesionale”.

Curtea de Apel Iulia arata ca aceasta este intemeiata cu privire la art. 14 din Legea nr. 51/1995, care prevede ca dreptul de primire in profesia de avocat se obtine pe baza unui examen, organizat conform prevederilor legii si statutului profesiei, cu exceptia cazurilor prevazute la alin. 2 lit. a)-c) – cand primirea in profesie se poate face fara examen -, prin aceasta prevedere fiind limitat dreptul de exercitare libera a unei profesii, garantat de art. 38 din Constitutie.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Art. 1

Profesia de avocat este liberă şi independentă, cu organizare şi funcţionare autonome, în condiţiile prezentei legi şi ale statutului profesiei.

Profesia de avocat se exercită numai de membrii barourilor.

Art. 3

Activitatea avocatului se realizează prin:

– consultaţii şi cereri cu caracter juridic, asistenţă şi reprezentare juridică în faţa organelor de jurisdicţie, de urmărire penală şi de notariat;

– apărarea cu mijloace juridice specifice a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice în raporturile cu autorităţile publice, instituţiile şi orice persoană română sau străină;

– redactarea de acte juridice, cu posibilitatea atestării identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor;

– orice alte mijloace şi căi proprii exercitării dreptului de apărare, în condiţiile legii.

Art. 14

(1)Dreptul de primire în profesie se obţine pe baza unui examen, organizat conform prevederilor prezentei legi şi statutului profesiei.

(2)Poate fi primit în profesie cu scutire de examen:

a)titularul diplomei de doctor în drept;

b)licenţiatul unei facultăţi de drept, dacă în cel mult 6 luni de la promovarea examenului de licenţă solicită înscrierea ca avocat stagiar;

c)cel care înainte de solicitarea înscrierii în profesia de avocat a fost judecător, procuror sau notar timp de cel puţin 4 ani.

Art. 22

Exercitarea oricărei activităţi de asistenţă juridică specifică profesiei de avocat, de către persoana care nu este înscrisă în tabloul avocaţilor, constituie infracţiune şi se sancţionează potrivit legii penale.

Art. 78

La data intrării în vigoare a prezentei legi, persoanele fizice sau juridice, care au fost autorizate în baza altor legi să acorde consultanţă juridică, îşi încetează această activitate.

Desi se refera in special la anumite articole din Legea nr. 51/1995, autorul exceptiei de neconstitutionalitate vizeaza, in realitate, legea in intregul ei, pe care o considera, in realitate, legea in intregul ei, pe care o considera in totala contradictie cu principiile Constitutiei.

Critica adusa dispozitiilor art. 1 si 3 din Legea nr. 51/1995, care sunt considerate ca neconstitutionale, deoarece aduc atingere unor drepturi fundamentale garantate de Constitutie, cum ar fi dreptul de asociere sau dreptul la munca, este neintemeiata.

In conceptia autorului exceptiei se considera ca activitatea avocatului trebuie privita ca o activitate comerciala care se desfasoara potrivit normelor din Codul comercial. In conceptia legiuitorului insa avocatura este un serviciu public, care este organizat si functioneaza pe baza unei legi speciale, iar profesia de avocat poate fi exercitata de un corp profesional selectat si functionand dupa reguli stabilite de lege. Aceasta optiune a legiuitorului nu poate fi considerata ca neconstitutionala, avand in vedere ca scopul ei este asigurarea unei asistente juridice calificate, iar normele in baza carora functioneaza nu contravin principiilor constitutionale. Faptul ca acesul la profesia de avocat este conditionat de satisfacerea anumitor cerinte, in special de pregatire profesionala si de moralitate, nu poate fi privit ca neconstitutional, toate legile de organizare a profesiei de avocat cuprinzand asemenea conditii.

Referitor la prevederile art. 14 din Legea nr. 51/19965, prin care se conditioneaza obtinerea dreptului de sustinere a unui examen organizat conform prevederilor legii si ale statutului profesiei, se constata ca acestea au constituit in principal obiectul criticilor autorului exceptiei, iar instanta, in fata careia a fost ridicata exceptia, Curtea de Apel Alba Iulia, considera exceptia ca intemeiata, afirmand ca, prin aceasta conditie ceruta de lege, se limiteaza dreptul de exercitare libera a unei profesii, garantat de art. 38 din Constitutie.

Art. 14 din Legea nr. 51/1995 prevede, intr-adevar, prin dispozitia din alin. 1, ca „Dreptul de primire in profesie se obtine pe baza unui examen, organizat conform prevederilor prezentei legi si statutului profesiei”, iar la alin. 2 lit. a)-c) sunt prevazute cazurile in care o persoana poate fi primita in profesie cu scutire de examen.

In ceea ce priveste dispozitia alin. 1 al art. 14, aceasta nu poate fi considerata, asa cum se sustine, ca o ingradire a dreptului la munca, ci ca un mijloc de selectare, pr criterii profesionale, a specialistilor care urmeaza sa exercitae profesia de avocat. Aceasta conditie era prevazuta si in legislatia romaneasca interbelica. Astfel Legea avocaturii din 1923 prevede, la art. 1, printre conditiile de admitere in corpul avocatilor si de exercitare a profesiei de avocat, „Trecerea unui examen de admitere in corpul avocatilor”, iar Legea pentru organizarea corpului de avocati din 18 decembrie 1931 prevedea, la art. 34, ca „Dupa terminarea stagiului, stagiarul va trece un examen de libera practica avocatiala”.

Cat priveste dispozitiile din alin. 2 lit. a)-c) ale art. 14 din Legea nr. 51/1995, care prevad cazurile de primire in profesie fara examen, acestea, de asemenea, nu pot fi considerate ca neconstitutionale. In dispozitia de la lit. a) este mentionat titularul diplomei de doctor in drept. Exceptia este justificata prin calificarea superioara pe care o presupune titlul stiintific de doctor in drept si nu poate fi inteleasa ca o incalcare a egalitatii in drepturi. De asemenea, este justificata exceptia cuprinsa in dispozitiile de la lit. b), care se refera la primirea ca stagiari a absolventilor facultatilor de drept, daca solicita inscrierea ca vocati stagiari in cel mult 6 luni de la trecerea examenului de licenta, deoarece, potrivit art. 15, la inceputul exercitarii profesiei, avocatul efectueaza in mod obligatoriu un stagiu de pregatire profesionala cu durata de 2 ani, dupa care va sustine examentul de definitivare.

Cu privire la constitutionalitatea dispozitiei de la lit. c), Curtea Constitutionala s-a pronuntat prin Decizia nr. 45 din 2 mai 1995, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 90 din 12 mai 1995, retinand ca aceasta este constitutionala, deoarece, pe de o parte, nu se regasesc criteriile nediscriminatorii stabilite la art. 4 alin. (2) din Constitutie, iar pe de alta parte, nu se poate invoca nici incalcarea principiului egalitatii, fiind vorba de persoane care se afla in situatii deosebite.

Autorul exceptiei critica, de asemenea, dispozitiile art. 22 din Legea nr. 51/1995, care prevad ca exercitarea profesiei de avocat de catre o persoana care nu este inscrisa in Tabloul avocatilor constitutie infractiune si se sanctioneaza potrivit legii penale.

Garantand dreptul la aparare, Constitutia prevede la art. 24 alin. (2) ca, in timpul procesului, aprtile cu dreptul la asistenta unui avocat, intelegand prin aceasta o persoana care are calitatea de avocat dobandita in conditiile prevazute de lege, astfel ca incriminarea faptelor de exercitare nelegala a profesiei de avocat nu este decat consecinta logica a reglementarii legale.

Autorul exceptiei critica, de asemenea, dispozitiile art. 78 din aceeasi lege, care prevazud ca „la data intrarii in vigoare a prezentei legi, persoanele fizice sau juridice, care au fost autorizate in baza altor legi sa acorde consultanta juridica, isi inceteaza aceasta activitate”, sustinand ca aceasta dispozitie contravine prevederilor art. 15 alin. (2) din Constitutie privind neretroactivitatea legii.

Afirmatia este insa neintemeiata, deoarece Legea nr. 51/1995 dispune pentru viitor, iar actiivtatea desfasurata de aceste persoane, pana la data intrarii in vigoare a legii, este legala.

Cu privire la constitutionalitatea dispozitiilor art. 22 si 78, Curtea s-a pronuntat prin Decizia nr. 66 din 21 mai 1996, definitiva prin Decizia nr. 124 din 22 octombrie 1996, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 325 din 5 decembrie 1996, stabilind ca aceste dispozitii sunt constitutionale si, intrucat nu au intervenit elemente noi care sa justifice schimbarea solutiei, urmeaza ca exceptia privind dispozitiile acestor articole sa fie respinsa.

In fine, cu privire la sustinerea ca dispozitiile atacate contravin prevederilor art. 49 alin. (1) din Constitutie, potrivit carora exercitiul unor drepturi sau cel al unor libertati poate fi respins prin lege, daca aceasta se impune, intre altele, pentru apararea drepturilor si libertatilor cetatenilor, Curtea constata ca acestea nu au legatura cu prevederile legale a caror neconstitutionalitate a fost invocata.

3. DECIZIA nr. 136 din 23 aprilie 2002 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (2), art. 2 alin. (3), art. 3, 5 şi art. 48 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 461 din data de 28 iunie 2002

Obiectul

Prin Încheierea din 5 septembrie 2001, pronunţată în Dosarul nr. 404/2000, Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (2), art. 2 alin. (3), art. 3, 5 şi ale art. 48 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, excepţie ridicată de Andronic Dorin într-o cauză penală.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile art. 1 alin. (2), art. 2 alin. (3), art. 3, 5 şi art. 48 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, modificată prin Legea nr. 231/2000, sunt neconstituţionale pentru următoarele motive:

– art. 1 alin. (2), potrivit căruia „Profesia de avocat se exercită numai de membrii baroului”, cuprinde o formulare exclusivistă şi care operează o restrângere neconstituţională a exerciţiului unor drepturi (dreptul la muncă, dreptul la asociere etc.) şi o restrângere a exercitării activităţii profesionale de asistenţă şi reprezentare juridică pentru o anumită categorie de avocaţi, respectiv pentru categoria „avocaţilor jurisconsulţi”;

– art. 1 alin. (2), coroborat cu art. 2 alin. (3) care permite avocatului să asiste şi să reprezinte persoanele fizice şi juridice, cu art. 3 care reglementează modalităţile de exercitare a profesiei de avocat, cu art. 5 care se referă la formele de exercitare a profesiei de avocat şi cu art. 48 care stabileşte componenţa şi statutul juridic al baroului, contravine prevederilor constituţionale prin faptul că „avocaţii jurisconsulţi” au fost excluşi de la exerciţiul liber al activităţilor de avocatură, de la activitatea lor profesională curentă, concretizată în asistenţa şi reprezentarea persoanelor juridice. În felul acesta se creează o discriminare vădit neconstituţională între avocaţi şi jurisconsulţi, aceştia din urmă fiind consideraţi de către legiuitor o categorie inferioară de avocaţi.

Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia penală apreciază că „prevederile art. 1 alin. (2), art. 2 alin. (3), art. 3, art. 5 alin. (1) şi ale art. 48 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, modificată prin Legea nr. 231/2000, nu contravin Constituţiei României”.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Art. 1

(2)Profesia de avocat se exercită numai de membrii barourilor.

Art. 2

(3)Avocatul are dreptul să asiste şi să reprezinte persoanele fizice şi juridice în faţa tuturor instanţelor, autorităţilor şi instituţiilor, precum şi a altor persoane, care au obligaţia să permită şi să asigure desfăşurarea nestingherită a activităţii avocatului, în condiţiile legii.

Art. 3

Activitatea avocatului se realizează prin:

– consultaţii şi cereri cu caracter juridic, asistenţă şi reprezentare juridică în faţa organelor de jurisdicţie, de urmărire penală şi de notariat;

– apărarea cu mijloace juridice specifice a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice în raporturile cu autorităţile publice, instituţiile şi orice persoană română sau străină;

– redactarea de acte juridice, cu posibilitatea atestării identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor;

– orice alte mijloace şi căi proprii exercitării dreptului de apărare, în condiţiile legii.

Art. 5

Profesia de avocat se exercită, la alegere, în cabinete individuale, cabinete asociate sau societăţi civile profesionale.

În cabinetul individual îşi exercită profesia un avocat definitiv, singur sau împreună cu alţi avocaţi colaboratori.

Cabinetele individuale se pot asocia în scopul exercitării în comun a profesiei, drepturile avocaţilor titulari ai unor cabinete asociate păstrându-şi caracterul personal şi neputând fi cedate.

Cabinetele individuale se pot grupa pentru a-şi crea facilităţi economice comune, păstrându-şi individualitatea în relaţiile cu clienţii.

Societatea civilă profesională este constituită din doi sau mai mulţi avocaţi definitivi asociaţi, care pot angaja avocaţi colaboratori. Societatea civilă profesională şi avocaţii săi nu pot acorda asistenţă juridică persoanelor cu interese contrare.

Condiţiile asocierii şi colaborării sunt convenite între părţi, potrivit legii civile. Raportul civil se naşte între client şi societatea civilă profesională, indiferent care dintre membrii acesteia îndeplineşte serviciul profesional.

Cabinetele grupate, cabinetele asociate şi societăţile civile profesionale pot avea şi patrimoniu comun.

Avocatul poate schimba, oricând, forma de exercitare a profesiei, cu înştiinţarea baroului din care face parte.

Art. 48

(1)Consiliul baroului este format din 5 până la 15 membri, aleşi pe o perioadă de 4 ani. Decanul şi prodecanul se includ în acest număr.

I. Cu privire la constituţionalitatea prevederilor art. 1 şi 3 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 146 din 7 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 23 decembrie 1999, cu prilejul soluţionării excepţiei ridicate de acelaşi autor într-o cauză penală în care s-a invocat, ca şi în prezentul dosar, încălcarea art. 37, 38 şi 49 din Constituţie. Prin decizia menţionată Curtea Constituţională a reţinut, în esenţă, pe de o parte, că „excepţia de neconstituţionalitate ce vizează dispoziţiile Legii nr. 51/1995 are un scop abuziv, anume acela de a împiedica aplicarea prevederilor legale care interzic juriştilor care nu au calitatea de avocat practicarea avocaturii”, iar, pe de altă parte, că textele constituţionale invocate ca fiind încălcate nu au „nici o concludenţă în demonstrarea neconstituţionalităţii legii”.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, de exemplu, Decizia nr. 44 din 14 martie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 14 iulie 2000, partea care a invocat excepţia nu o poate reitera, deoarece, fiind contrară puterii lucrului judecat, ea este inadmisibilă. Decizia anterioară de respingere a excepţiei este obligatorie potrivit art. 145 alin. (2) din Constituţie, deoarece motivele care au justificat-o sunt aceleaşi.

Ca atare, deşi în cauză excepţia de neconstituţionalitate priveşte dispoziţiile art. 1 şi 3 din Legea nr. 51/1995, modificată prin Legea nr. 231/2000, Curtea constată că soluţia legislativă, în noua redactare a textelor, nu este alta decât cea iniţială, astfel că excepţia urmează să fie respinsă ca inadmisibilă, întrucât Decizia Curţii Constituţionale nr. 146 din 7 octombrie 1999 are autoritate de lucru judecat, obiectul, cauza şi părţile fiind aceleaşi.

II. În legătură cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 din Legea nr. 51/1995, republicată, Curtea constată, de asemenea, că prin mai multe decizii, de exemplu, prin Decizia nr. 97 din 29 iunie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 19 octombrie 1999, s-a statuat în sensul constituţionalităţii acestora. Deşi dispoziţiile art. 5 au fost modificate prin Legea nr. 231/2000 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, soluţia de principiu din redactarea anterioară a textului se menţine, astfel încât şi soluţia pronunţată prin deciziile anterioare ale Curţii îşi menţine valabilitatea în prezenta cauză, excepţia urmând să fie respinsă ca neîntemeiată.

III. În sfârşit, o altă critică de neconstituţionalitate a Legii nr. 51/1995 priveşte dispoziţiile art. 2 alin. (3), referitoare la drepturile avocatului în exercitarea profesiei, precum şi cele ale art. 48 alin. (1) care prevăd modul de constituire a baroului, prin raportare la aceleaşi texte din Constituţie şi din documentele internaţionale menţionate anterior. Analizând susţinerile autorului excepţiei, Curtea nu reţine contrarietatea dintre prevederile de lege ce fac obiectul controlului de constituţionalitate şi prevederile invocate ca fiind încălcate.   

4. DECIZIE nr. 486 din 11 decembrie 2003 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 din Decretul nr. 143/1955 privitor la organizarea şi funcţionarea oficiilor juridice şi ale art. 25 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 43 din data de 19 ianuarie 2004

Obiectul

Prin Încheierea din 16 septembrie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 1.362/C/2003, Tribunalul Galaţi – Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 din Decretul nr. 143/1955 privitor la organizarea şi funcţionarea oficiilor juridice şi ale art. 25 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată. În fapt, astfel cum rezultă din dosarul cauzei, prin Hotărârea nr. 8 din 20 mai 2003, pronunţată de Arbitrajul Camerei de Comerţ, Industrie şi Agricultură Galaţi, s-a respins acţiunea formulată de Alecu Petrea, autorul excepţiei, în contradictoriu cu intimata Societatea Comercială „Metex” – S.A. din Galaţi, prin care el solicitase suma de 61.941.126 lei reprezentând contravaloarea prestaţiei de reprezentare a intimatei într-un proces civil. Instanţa de arbitraj a reţinut că autorul excepţiei nu a reprezentat intimata în baza unui contract de muncă, ci în baza unei convenţii civile, deşi nu avea calitatea de avocat în sensul art. 20 şi art. 22 din Legea nr. 51/1995, republicată. Hotărârea a fost atacată cu acţiune în anulare, în faţa Secţiei civile a Tribunalului Galaţi, iar în cadrul acestei acţiuni contestatorul Alecu Petrea a ridicat excepţia de neconstituţionalitate în discuţie.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, se arată că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) referitoare la România ca stat de drept, ale art. 16 referitoare la egalitatea în drepturi, ale art. 37 alin. (1) referitoare la dreptul de asociere [devenit art. 40 alin. (1) din Constituţia revizuită], ale art. 38 alin. (1) referitoare la dreptul la muncă şi la alegerea profesiei [devenit art. 41 alin. (1) din Constituţia revizuită], ale art. 49 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi (devenit art. 53 din Constituţia revizuită) şi ale art. 134 alin. (1) referitor la economia de piaţă [devenit art. 135 alin. (1) din Constituţia revizuită]. în argumentarea excepţiei, se arată că dispoziţiile criticate sunt anacronice, nu se corelează cu legislaţia în vigoare, fiind astfel contrare principiilor şi drepturilor consacrate de Constituţie şi tratatele internaţionale privitoare la drepturile omului. Se susţine că prin art. 25 din Legea nr. 51/1995, republicată, li se interzice consilierilor juridici acordarea de asistenţă juridică, sub sancţiunea legii penale, punându-i astfel în imposibilitate de a-şi practica profesia aleasă, profesie prin excelenţă liberală.

Exprimându-şi opinia asupra excepţiei, Tribunalul Galaţi – Secţia civilă arată că toţi absolvenţii Facultăţii de drept au posibilitatea de a opta pentru exercitarea anumitor funcţii şi profesii, dobândind drepturi a căror exercitare este limitată de această opţiune. Autorul excepţiei şi-a ales profesia şi locul de muncă în mod liber, fără ca drepturile constituţionale să-i fie încălcate, iar exercitarea acestei profesii se face în condiţiile Decretului nr. 145/1955. Caracterul eventual anacronic al acestui decret nu poate fi înlăturat decât prin intervenţia legiuitorului. De asemenea, instanţa de judecată arată că art. 25 din Legea nr. 51/1995, republicată, nu încalcă prevederile Constituţiei, deoarece existenţa sa este justificată de specificul exercitării profesiei de avocat: raporturile care se stabilesc între client şi avocat, natura mandatului special dat avocatului, răspunderea avocatului pentru exercitarea defectuoasă a mandatului primit, natura liberală a acestei profesii.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, pe de o parte, dispoziţiile art. 15 din Decretul nr. 143/1955 privitor la organizarea şi funcţionarea oficiilor juridice, care prevăd că „Jurisconsulţii, ca angajaţi ai unităţilor la care activează, sunt supuşi prevederilor Codului muncii„, iar pe de altă parte, dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 51/1995, republicată, pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, dispoziţii conform cărora „Exercitarea oricărei activităţi de asistenţă juridică specifică profesiei de avocat, de către persoana care nu este înscrisă în tabloul avocaţilor, constituie infracţiune şi se sancţionează potrivit legii penale”.

Autorul excepţiei susţine că aceste dispoziţii sunt contrare prevederilor constituţionale ale art. 16 referitoare la egalitatea în drepturi, ale art. 38 alin. (1) referitoare la dreptul la muncă şi la alegerea profesiei [devenit art. 41 alin. (1) din Constituţia revizuită], ale art. 49 (devenit art. 53 din Constituţia revizuită) privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 134 alin. (1) [devenit art. 135 alin. (1) din Constituţia revizuită] referitor la economia de piaţă. în motivarea excepţiei, se arată că este încălcat principiul egalităţii în drepturi, deoarece jurisconsulţii, deşi au aceeaşi pregătire ca avocaţii, nu-şi pot exercita profesia decât în cadrul unui contract de muncă şi în condiţii prevăzute de Codul muncii. Dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 51/1995 interzic jurisconsulţilor dreptul de a exercita profesia de avocat, deci dreptul de a exercita o profesie pentru care s-au pregătit. Se mai arată că dispoziţiile art. 15 din Decretul nr. 143/1955 sunt contrare principiilor economiei de piaţă şi inechitabile pentru o mare categorie de jurişti, contravenind astfel prevederilor constituţionale.

Examinând textele de lege ce fac obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:

I. Referitor la dispoziţiile Decretului nr. 143/1955, ulterior sesizării Curţii Constituţionale, acestea au fost abrogate în temeiul prevederilor art. 27 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 867 din 5 decembrie 2003. Potrivit noii reglementări, consilierii juridici pot să fie numiţi în funcţie sau angajaţi în muncă, în condiţiile legii (art. 2); cei numiţi în funcţie au statutul de funcţionar, potrivit funcţiei şi categoriei acesteia [art. 3 alin. (1)j, iar cei angajaţi în muncă au statutul de salariat [art. 3 alin. (2)]. De asemenea, conform dispoziţiilor art. 10 lit. a) şi c) din Legea nr. 514/2003, exercitarea profesiei de consilier juridic este incompatibilă cu calitatea de avocat şi cu orice altă profesie autorizată sau salarizată în ţară sau în străinătate.

Cu privire la excepţia ridicată, este de observat că absolvenţii facultăţilor de drept au acces şi pot exercita diferitele profesii juridice numai în condiţiile stabilite prin legile de organizare şi exercitare a acelor profesii, ceea ce exclude ipoteza inegalităţii în drepturi a juriştilor care exercită o profesie, în raport cu cei care exercită o altă profesie, ori îngrădirea dreptului la muncă al acestora.

Curtea constată că nu sunt întemeiate criticile de neconstituţionalitate, deoarece nici reglementările legale ce configurează statutul juridic al consilierului juridic şi nici acelea privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat nu pot fi considerate neconstituţionale. Pretinsa inegalitate a statutului celor două categorii profesionale are la bază deosebiri ce decurg din specificul atribuţiilor şi al temeiurilor juridice ale fiecăreia dintre aceste categorii, inclusiv în ceea ce priveşte faptul că într-un caz ne aflăm în prezenţa unui contract de muncă, în timp ce în celălalt caz activitatea se desfăşoară în baza unui contract de mandat ce împrumută elemente ale contractului de antrepriză. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, de exemplu Decizia nr. 81 din 25 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 325 din 8 iulie 1999.

Cu privire la susţinerea că dispoziţiile criticate încalcă prevederile art. 53 din Constituţie, republicată, potrivit cărora exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns prin lege, dacă aceasta se impune, între altele, pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, precum şi pe cele ale art. 135 alin. (1) din Legea fundamentală, republicată, referitoare la economia de piaţă, Curtea constată că acestea nu au legătură cu prevederile legale a căror neconstituţionalitate a fost invocată.

II. Cea de a doua critică de neconstituţionalitate priveşte raportarea de către autorul excepţiei a dispoziţiilor art. 15 din Decretul nr. 143/1955 la prevederile art. 25 din Legea nr. 51/1995, republicată. Curtea constată că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispoziţiile constituţionale pretins violate, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. Procedându-se altfel, s-ar ajunge, inevitabil, la concluzia că, deşi fiecare dintre dispoziţiile legale este constituţională, numai coexistenţa lor ar pune în discuţie constituţionalitatea uneia dintre ele. Rezultă deci că nu ne aflăm în prezenţa unei chestiuni privind constituţionalitatea unor texte de lege.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 51/1995 (devenit art. 25 în urma republicării legii), Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii acestora prin Decizia nr. 66/1996, definitivă prin Decizia nr. 124/1996, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 325 din 5 decembrie 1996, precum şi prin Decizia nr. 391/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 143 din 8 aprilie 1998. Curtea a precizat că incriminarea exercitării ilegale a profesiei de avocat este consecinţa logică a garantării constituţionale a dreptului la apărare prin asistarea de către un avocat, adică de o persoană având această calitate dobândită în condiţiile legii.

5.          DECIZIE nr. 233 din 25 mai 2004 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 48 alin. (1) teza întâi şi ale art. 57 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a dispoziţiilor art. 26 alin. 1 şi 2 şi ale art. 27 din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, cu modificările şi completările ulterioare – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 603 din data de 5 iulie 2004

Obiectul

Prin Încheierea din 21 octombrie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 5.325/2002, Curtea Supremă de Justiţie – Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 48 alin. (1) teza întâi şi ale art. 57 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a dispoziţiilor art. 26 alin. 1 şi 2 şi ale art. 27 din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată de Asociaţia „Figaro Potra” din Alba Iulia în cadrul soluţionării unui recurs în anulare introdus de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, prin care se solicită casarea încheierii Judecătoriei Alba Iulia prin care s-a acordat personalitate juridică Asociaţiei „Figaro Potra”.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că dispoziţiile legale criticate îngrădesc exerciţiul dreptului la muncă, precum şi libertatea alegerii profesiei şi a locului de muncă, consacrate de Constituţie şi prevăzute de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi de Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. Această îngrădire, în opinia autorului excepţiei, se realizează „prin obligarea tuturor avocaţilor din România de a se asocia într-o unică formă de asociere – Uniunea Avocaţilor din România”, precum şi „prin obligarea tuturor notarilor din circumscripţia fiecărei curţi de apel de a se asocia într-o unică formă de asociere – Camera Notarilor Publici”.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia civilă apreciază că dispoziţiile legale criticate nu îngrădesc dreptul la muncă şi dreptul la asociere, ci, dimpotrivă, „prin reglementarea exercitării profesiilor de avocat şi notar public, aceste dispoziţii sunt de natură a asigura apărarea, exercitarea şi dezvoltarea în interes general şi particular, subsumat ordinii publice, a drepturilor fundamentale ale cetăţenilor”. În acest sens arată că dispoziţiile art. 48 alin. (1) teza întâi şi cele ale art. 57 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 51/1995, republicată, asigură apărarea, exercitarea şi dezvoltarea în interes general şi particular a acestor drepturi fundamentale. În susţinerea acestor argumente, instanţa invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 48 alin. (1) teza întâi şi ale art. 57 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii care au următorul conţinut:

– Art. 48 alin. (1) teza întâi: „Baroul este constituit din toţi avocaţii dintr-un judeţ sau din municipiul Bucureşti. [ … ]”

– Art. 57 alin. (1) şi (3): „(1) Uniunea Avocaţilor din România este formată din toţi avocaţii înscrişi în barouri şi are sediul în municipiul Bucureşti. [ … ]

3. Nici un barou nu poate funcţiona în afara uniunii.”

De asemenea, obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl mai constituie şi prevederile art. 26 alin. 1 şi 2 şi ale art. 27 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 16 mai 1995, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii care au următorul cuprins:

– Art. 26 alin. 1 şi 2: „în circumscripţia fiecărei Curţi de apel funcţionează câte o Cameră a Notarilor Publici, cu personalitate juridică.

Din Cameră fac parte toţi notarii publici care funcţionează în circumscripţia Curţii de apel”;

– Art. 27: „Notarii publici din România se constituie în Uniunea Naţională a Notarilor Publici, organizaţie profesională cu personalitate juridică, care îşi alege un consiliu de conducere şi alte organe stabilite prin statutul propriu.”

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia arată că dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 37 alin. (1) şi ale art. 38 alin. (1), care, în urma revizuirii şi republicării Constituţiei în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, au devenit art. 40 alin. (1) şi art. 41 alin. (1), având următorul conţinut:

– Art. 40 alin. (1): „Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere”;

– Art. 41 alin. (1): „Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă.”

Autorul excepţiei consideră că textele legale criticate contravin şi reglementărilor internaţionale prevăzute de art. 20 pct. 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 22 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, precum şi celor ale art. 11 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, al căror conţinut este următorul:

– Art. 20 pct. 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului: „Nimeni nu poate fi obligat să facă parte dintr-o asociaţie.”

– Art. 22 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice: „Orice persoană are dreptul de a se asocia în mod liber cu altele, inclusiv dreptul de a constitui sindicate şi de a adera la ele, pentru ocrotirea intereselor sale.”

– Art. 11 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale: „1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.

2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.”

Analizând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea reţine următoarele:

Libertatea de asociere, consacrată de art. 40 din Legea fundamentală, nu înseamnă că orice persoană, indiferent de statutul său civil şi profesional, poate face parte din orice tip de asociaţie. Legiuitorul are libertatea de a reglementa condiţiile în care pot fi constituite, organizate şi în care funcţionează diferite tipuri şi forme de asociaţie, inclusiv să dispună constituirea obligatorie a unor asociaţii pentru exercitarea unor profesii ori îndeplinirea unor atribuţii de interes public. Această libertate se întemeiază pe prevederile art. 9 teza întâi din Constituţie, republicată, potrivit cărora: „Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale se constituie şi îşi desfăşoară activitatea potrivit statutelor lor, în condiţiile legii.”

Barourile şi Uniunea Avocaţilor, precum şi camerele notarilor publici sunt asociaţii profesionale cu un specific deosebit. Întreaga activitate desfăşurată de aceste asociaţii şi de membrii lor este una de interes public, ceea ce impune o reglementare legală mai cuprinzătoare, chiar şi în ceea ce priveşte calităţile membrilor, condiţiile de organizare şi funcţionare, nedemnităţile, incompatibilităţile, răspunderea disciplinară şi altele. În acest sens, Legea nr. 51/1995, republicată, prevede la art. 2 alin. (2) că avocatul „promovează şi apără drepturile şi libertăţile omului”, iar conform art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 36/1995 „Notarul public este învestit să îndeplinească un serviciu de interes public şi are statutul unei funcţii autonome”, respectiv „Actul îndeplinit de notarul public, purtând sigiliul şi semnătura acestuia, este de autoritate publică şi are forţa probantă prevăzută de lege”. Importanţa acestor activităţi necesită o organizare şi funcţionare unitară a asociaţiilor respective, cu respectarea unor reguli de disciplină şi deontologie stricte.

Curtea constată că textele de lege examinate nu obligă nici o persoană să facă parte, contrar voinţei sale, dintr-o asociaţie. Înscrierea în barourile avocaţilor sau în camerele notarilor publici constituie o condiţie legală pentru a putea exercita profesia de avocat ori pe cea de notar public. Aşadar, nu avocatul sau notarul public practicant este obligat să adere la asociaţie, ci calitatea de membru al asociaţiei condiţionează practicarea profesiei.

În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a prevederilor constituţionale ale art. 41, Curtea constată că interdicţia îngrădirii dreptului la muncă este o garanţie constituţională în sensul că orice persoană are dreptul să desfăşoare o activitate. Libertatea alegerii profesiei, a meseriei şi a locului de muncă nu înseamnă că orice persoană, oricând şi în orice condiţii, poate exercita profesia sau meseria pe care o doreşte. Alegerea profesiei şi a meseriei presupune, înainte de toate, pregătirea şi calificarea corespunzătoare în vederea exercitării acestora. Această libertate este condiţionată sau limitată şi de alte criterii legale, justificate constituţional, cum ar fi, de exemplu: starea sănătăţii, aptitudinea şi altele, determinate de specificul profesiei, meseriei ori al locului de muncă.

Cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 48 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, republicată, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 136 din 23 aprilie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 28 iunie 2002, respingând excepţia de neconstituţionalitate ce viza acest text de lege. Soluţia şi considerentele acelei decizii sunt valabile şi în prezenta cauză.

6. DECIZIE nr. 234 din 25 mai 2004 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 48 alin. (1) teza întâi şi ale art. 57 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările şi completările ulterioare – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 532 din data de 14 iunie 2004

Obiectul

Prin încheierea din 21 octombrie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 5.324/2002, Curtea Supremă de Justiţie – Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 48 alin. (1) teza întâi şi ale art. 57 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Excepţia a fost ridicată de Asociaţia de Binefacere „Bonis Potra” din Deva în dosarul cu numărul de mai sus având ca obiect soluţionarea unui recurs în anulare promovat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, prin care se solicită casarea încheierii nr. 31/A din 5 august 2002, pronunţată de Judecătoria Deva, încheiere prin care s-a recunoscut, în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000, personalitatea juridică a Asociaţiei de Binefacere „Bonis Potra”.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 48 alin. (1) teza întâi şi ale art. 57 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, deoarece, prin obligarea tuturor avocaţilor dintr-un judeţ sau din municipiul Bucureşti de a se asocia într-un barou unic şi prin obligarea tuturor avocaţilor din România de a se asocia într-o unică formă de asociere – Uniunea Avocaţilor din România, se încalcă prevederile constituţionale care consacră dreptul de asociere şi dreptul la muncă, prevăzute în art. 37 alin. (1) şi art. 38 alin. (1).

Curtea Supremă de Justiţie – Secţia civilă opinează că textele legale criticate nu îngrădesc dreptul la muncă şi dreptul de asociere, drepturi recunoscute constituţional şi prin reglementările internaţionale. În acest sens, arată că, dimpotrivă, dispoziţiile art. 48 alin. (1) teza întâi şi ale art. 57 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, asigură apărarea, exercitarea şi dezvoltarea în interes general şi particular a acestor drepturi fundamentale. În susţinerea acestor argumente, instanţa invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 48 alin. (1) teza întâi şi ale art. 57 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, cu modificările şi completările ulterioare.

Dispoziţiile legale criticate de autorul excepţiei au următorul conţinut:

– Art. 48 alin. (1) teza întâi: „Baroul este constituit din toţi avocaţii dintr-un judeţ sau din municipiul Bucureşti [ … ]”;

– Art. 57: „(1) Uniunea Avocaţilor din România este formată din toţi avocaţii înscrişi în barouri şi are sediul în municipiul Bucureşti [ … ]

(3) Nici un barou nu poate funcţiona în afara uniunii.”

Autorul excepţiei susţine că textele legale menţionate încalcă prevederile constituţionale ale art. 37 alin. (1) şi ale art. 38 alin. (1). După aprobarea Legii de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, prevederile invocate sunt cuprinse în art. 40 alin. (1) şi art. 41 alin. (1), cu următorul conţinut:

– Art. 40 alin. (1): „Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere.”;

– Art. 41 alin. (1): „Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă.”

Autorul excepţiei consideră că textele legale criticate contravin şi reglementărilor internaţionale prevăzute de art. 20 pct. 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 22 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, precum şi celor ale art. 11 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, al căror conţinut este următorul:

– Art. 20 pct. 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului: „Nimeni nu poate fi obligat să facă parte dintr-o asociaţie.”;

– Art. 22 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice: „Orice persoană are dreptul de a se asocia în mod liber cu altele, inclusiv dreptul de a constitui sindicate şi de a adera la ele, pentru ocrotirea intereselor sale.”;

– Art. 11 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale:

” 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.

2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.”

Examinând excepţia, Curtea constată că organizarea avocaţilor în barouri şi a barourilor în Uniunea Avocaţilor din România nu contravine nici uneia dintre dispoziţiile constituţionale invocate în susţinerea excepţiei. Organizarea exercitării prin lege a profesiei de avocat, ca de altfel a oricărei alte activităţi ce prezintă interes pentru societate, este firească şi necesară, în vederea stabilirii competenţei, a mijloacelor şi a modului în care se poate exercita această profesie, precum şi a limitelor dincolo de care s-ar încălca drepturile altor persoane sau categorii profesionale.

Prin dispoziţiile legale atacate nu se încalcă în nici un fel dreptul la muncă, dreptul la asociere şi, cu atât mai puţin, dreptul la întrunire paşnică, aşa cum fără temei susţine autorul sesizării, nimeni nefiind obligat să profeseze avocatura şi nici împiedicat să se asocieze, în condiţiile legii, ori să îşi aleagă locul de muncă.

Ca şi în cazul reglementărilor specifice altor profesii, cum ar fi cele ale notarilor, medicilor sau experţilor, legea menţionată, în întregul ei, şi, în particular, dispoziţiile legale care fac obiectul excepţiei sunt menite să apere libera exercitare a profesiei de avocat de concurenţa nelegitimă din partea unor persoane sau structuri situate în afara cadrului legal şi, pe de altă parte, să asigure dreptul la apărare al persoanelor care apelează la serviciul avocaţial şi pe calea garanţiilor oferite de organizarea şi exercitarea acestei profesii în limitele stabilite de lege.

În sfârşit, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 48 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, prin Decizia nr. 136 din 23 aprilie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 28 iunie 2002. În considerarea aceloraşi raţiuni, Curtea a respins excepţia ca neîntemeiată.

Deoarece nu au intervenit elemente noi care să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, soluţia şi considerentele Deciziei nr. 136/2002 îşi păstrează valabilitatea şi în acest caz, astfel încât excepţia de neconstituţionalitate invocată urmează a fi respinsă.

7. DECIZIE nr. 321 din 14 septembrie 2004 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 48 alin. (1) teza întâi şi ale art. 57 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 1144 din data de 3 decembrie 2004

Obiectul

Prin încheierea din 3 mai 2004, pronunţată în Dosarul nr. 9PJ/2004, Judecătoria Târgu-Jiu a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 48 alin. (1) teza întâi şi ale art. 57 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată. Excepţia a fost ridicată de Filiala Băleşti – Gorj a Asociaţiei „Figaro Potra” Alba Iulia în dosarul cu numărul de mai sus, având ca obiect cererea de dizolvare a respectivei filiale, introdusă de Baroul Cluj.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul susţine, în esenţă, că textele criticate sunt neconstituţionale, deoarece prin obligarea tuturor avocaţilor dintr-un judeţ sau din municipiul Bucureşti de a se asocia într-un barou unic şi prin obligarea tuturor avocaţilor din România de a se asocia într-o unică formă de asociere – Uniunea Avocaţilor din România, se încalcă prevederile constituţionale care consacră dreptul de asociere şi dreptul la muncă. Obligarea tuturor barourilor din România de a se asocia într-o singură uniune se face cu violarea prevederilor art. 20 pct. 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ale art. 22 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, precum şi celor ale art. 11 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Judecătoria Târgu-Jiu opinează în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât existenţa unei legi-cadru care să reglementeze exercitarea profesiei de avocat este necesară pentru organizarea şi funcţionarea sistemului judiciar, fără ca aceasta să constituie o încălcare a dreptului la liberă asociere.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 48 alin. (1) teza întâi şi ale art. 57 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, cu modificările şi completările ulterioare, având următorul conţinut:

– Art. 48 alin. (1) teza întâi: „Baroul este constituit din toţi avocaţii dintr-un judeţ sau din municipiul Bucureşti. [ … ]”;

– Art. 57 alin. (1) şi (3): „(1) Uniunea Avocaţilor din România este formată din toţi avocaţii înscrişi în barouri şi are sediul în municipiul Bucureşti. [ … ]

(3) Nici un barou nu poate funcţiona în afara uniunii.”

Ulterior sesizării Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 57 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, au fost modificate prin art. I punctul 49 din Legea nr. 255/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 23 iunie 2004.

În urma modificării, textele criticate au fost cuprinse în alin. (1) şi (4) ale art. 57, având următorul cuprins:

– Art. 57 alin. (1) şi (4): „(1) Uniunea Naţională a Barourilor din România – U.N.B.R. este formată din toate barourile din România şi are sediul în capitala ţării, municipiul Bucureşti. [ … ]

(4) Baroul de avocaţi se constituie şi funcţionează numai în cadrul U.N.B.R., potrivit prezentei legi şi statutului profesiei.”

În raport cu această evoluţie legislativă şi având în vedere că dispoziţiile legale criticate de autorul excepţiei s-au păstrat în substanţa lor, Curtea Constituţională se va pronunţa asupra art. 48 alin. (1) teza întâi şi art. 57 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, în forma modificată prin Legea nr. 255/2004.

Aceste dispoziţii sunt considerate de autorul excepţiei ca fiind neconstituţionale, în raport cu prevederile art. 40 alin. (1) din Constituţie, privitor la dreptul de asociere, şi cu prevederile art. 41 alin. (1) referitor la dreptul la muncă. Se încalcă totodată art. 20 pct. 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului privind libertatea de întrunire şi de asociere paşnică, art. 22 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice privind dreptul de asociere, precum şi art. 11 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la libertatea de întrunire şi de asociere.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că organizarea avocaţilor în barouri şi a barourilor în Uniunea Naţională a Barourilor din România nu contravine nici uneia dintre dispoziţiile constituţionale invocate în susţinerea excepţiei. Organizarea exercitării prin lege a profesiei de avocat, ca de altfel a oricărei alte activităţi ce prezintă interes pentru societate, este firească şi necesară, în vederea stabilirii competenţei, a mijloacelor şi a modului în care se poate exercita această profesie, precum şi a limitelor dincolo de care s-ar încălca drepturile altor persoane sau categorii profesionale.

Prin dispoziţiile legale atacate nu se încalcă în nici un fel dreptul la muncă şi dreptul de asociere, aşa cum fără temei susţine autorul sesizării, absolventul unei facultăţi de drept nefiind obligat să profeseze avocatura şi nici împiedicat să se asocieze ori să-şi aleagă locul de muncă, în condiţiile legii.

Ca şi în cazul reglementărilor specifice altor profesii, cum ar fi cele ale notarilor, medicilor sau experţilor, legea menţionată, în întregul ei şi, în particular, dispoziţiile legale care fac obiectul excepţiei, sunt menite să apere libera exercitare a profesiei de avocat de concurenţa nelegitimă din partea unor persoane sau structuri situate în afara cadrului legal şi, pe de altă parte, să asigure dreptul la apărare al persoanelor care apelează la serviciul avocaţial pe calea garanţiilor oferite de organizarea şi exercitarea acestei profesii, în limitele stabilite de lege.

Referitor la prevederile art. 40 alin. (1) din Constituţie, invocate de autorul excepţiei, Curtea constată că acestea se corelează cu dispoziţiile art. 9 teza întâi din Legea fundamentală, în conformitate cu care „Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale se constituie şi îşi desfăşoară activitatea potrivit statutelor lor, în condiţiile legii”. Rezultă că legiuitorul are libertatea de a reglementa condiţiile în care pot fi constituite, organizate şi în care funcţionează asociaţiile menţionate, fără ca prin aceasta să se aducă o atingere dreptului de asociere.

Curtea constată, de asemenea, că textele de lege criticate nu încalcă dispoziţiile art. 41 alin. (1) din Constituţie privitor la dreptul la muncă, deoarece libertatea alegerii profesiei, a meseriei şi a locului de muncă nu este incompatibilă cu stabilirea condiţiilor în care poate fi exercitată o profesie, pentru ca aceasta să corespundă naturii şi finalităţii sale. Astfel, reglementarea prin lege a obligativităţii examenului de admitere şi a examenului de definitivare în profesia de avocat, a posibilităţii de a urma Institutul Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor, ca şi stabilirea unei anumite experienţe profesionale pentru a putea pune concluzii la instanţele superioare, constituie garanţiile exercitării corespunzătoare a acestei activităţi de interes public.

Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor constituţionale invocate sunt în concordanţă cu dispoziţiile actelor internaţionale la care autorul face referire.

De altfel, dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi constituţionale. Astfel, prin Decizia nr. 233 din 25 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 5 iulie 2004, precum şi prin Decizia nr. 234 din 25 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 14 iunie 2004, Curtea Constituţională a statuat că textul de lege criticat este constituţional.

Întrucât nu au intervenit elemente noi care să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, soluţiile şi considerentele cuprinse în deciziile menţionate îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţă, aşa încât excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 48 alin. (1) teza întâi şi ale art. 57 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, urmează a fi respinsă.

8. DECIZIE nr. 88 din 10 februarie 2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 82 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea si funcţionarea profesiei de avocat – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 163 din data de 23 februarie 2005

Obiectul

Prin încheierea din 29 septembrie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 589/2004, Judecătoria Salonta a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 82 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi funcţionarea profesiei de avocat, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 255/2004. Excepţia a fost ridicată de Iuliana Şipoş într-o cauză civilă având ca obiect rezoluţiunea contractului de închiriere.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că dispoziţiile criticate încalcă prevederile art. 37 alin. (1) din Constituţie [devenit art. 40 alin. (1) din Constituţia republicată], potrivit cărora „Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere”.

Judecătoria Salonta nu şi-a exprimat punctul de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 82 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi funcţionarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 255/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 23 iunie 2004, dispoziţii care au următorul conţinut: „(1) La data intrării în vigoare a prezentei legi persoanele fizice sau juridice care au fost autorizate în baza altor acte normative ori au fost încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti să desfăşoare activităţi de consultanţă, reprezentare sau asistenţă juridică, în orice domenii, îşi încetează de drept activitatea. Continuarea unor asemenea activităţi constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale.

(2) De asemenea, la data intrării în vigoare a prezentei legi încetează de drept efectele oricărui act normativ, administrativ sau jurisdicţional prin care au fost recunoscute ori încuviinţate activităţi de consultanţă, reprezentare şi asistenţă juridică contrare dispoziţiilor prezentei legi.

(3) Prevederile alin. (1) şi (2) nu se aplică profesiei de consilier juridic, care va fi exercitată potrivit dispoziţiilor Legii nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic.

(4) Consiliile şi decanii barourilor au obligaţia şi autorizarea să urmărească ducerea la îndeplinire a prevederilor alin. (1) si (2) si să ia măsurile legale în acest sens.”

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea reţine următoarele:

În esenţă, se contestă neconstituţionalitatea prevederilor art. 82 din Legea nr. 51/1995 prin aceea că sunt încălcate dispoziţiile constituţionale ale art. 37 alin. (1) din Constituţie [devenit art. 40 alin. (1) din Constituţia republicată] referitoare la „Dreptul de asociere”, deoarece „înfiinţarea unei asociaţii are loc cu respectarea actelor normative în vigoare şi prin acordul asociaţiilor din respectivele entităţi juridice, ca urmare şi desfiinţarea sau dizolvarea acestora se poate face ulterior tot prin acordul lor, iar nu prin alte acte sau dispoziţii care nu au nimic comun cu respectivele entităţi juridice”.

Analizând aceste susţineri, Curtea observă că art. 1 din Legea nr. 51/1995 prevede caracterul liberal şi independent al profesiei de avocat, iar în ceea ce priveşte dreptul de asociere, art. 5 din aceasta dispune în legătură cu formele de organizare a activităţii, avocatul având opţiunea de a alege varianta în care îşi exercită profesia. Sub aspectele criticate, prin Decizia nr. 44 din 4 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 13 martie 2003, Curtea Constituţională a statuat că, „în concepţia legiuitorului, avocatura este un serviciu public, care este organizat şi funcţionează pe baza unei legi speciale, iar profesia de avocat poate fi exercitată de un corp profesional selectat şi funcţionând după reguli stabilite de lege. [ … ] Această opţiune a legiuitorului nu poate fi considerată ca neconstituţională, având în vedere că scopul ei este asigurarea unei asistenţe juridice calificate, iar normele în baza cărora funcţionează nu contravin principiilor constituţionale”, cei care doresc să practice această profesie fiind datori să respecte legea şi să accepte regulile impuse de aceasta. Astfel se explică de ce condiţiile de organizare şi exercitare a profesiei de avocat sunt prevăzute într-o lege specială şi nu se supun normei generale cuprinse în Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, cu modificările ulterioare. Curtea Constituţională a statuat constant în jurisprudenţa sa că dreptul de asociere se poate exercita numai cu respectarea legii, şi nu împotriva ei, astfel că nici acest drept, specific prin natura lui profesiilor liberale, nici dispoziţiile cuprinse în art. 40 din Constituţie nu sunt nesocotite prin art. 82 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi funcţionarea profesiei de avocat, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 255/2004.

De altfel, prevederile Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat au mai fost supuse controlului de constituţionalitate şi, prin numeroase decizii, Curtea a constatat că ele nu contravin Constituţiei.

9. DECIZIE nr. 260 din 12 mai 2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 82 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 548 din data de 28 iunie 2005

Obiectul

Prin Încheierea din 2 noiembrie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 680/2004, Judecătoria Salonta a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 82 din Legea nr. 255/2004 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, excepţie ridicată de Silvian Mihoc.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 82 din Legea nr. 51/1995, astfel cum au fost modificate şi completate prin Legea nr. 255/2004, contravin prevederilor constituţionale ale art. 40 privind dreptul de asociere, precum şi instrumentelor juridice internaţionale care consfinţesc acest drept, şi anume Convenţia europeană a drepturilor omului şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Totodată arată că prin dispoziţiile legale criticate este încălcat şi principiul separaţiei puterilor în stat, printr-o imixtiune inadmisibilă a legislativului în activitatea judecătorească, constând în instituirea interdicţiei de exercitare a oricăror activităţi juridice în afara structurilor organizate ale avocaturii, deşi asemenea activităţi fuseseră autorizate anterior de către autorităţile competente. În opinia autorului excepţiei, măsura astfel dispusă este de natură să îi prejudicieze moral pe cei în cauză.

Judecătoria Salonta apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece este normal ca anumite profesii să fie riguros şi unitar reglementate, în vederea asigurării unor servicii de cea mai bună calitate, responsabile şi eficiente, în beneficiul tuturor cetăţenilor. Instanţa observă totodată că dreptul de asociere nu este încălcat prin dispoziţiile Legii nr. 255/2004, întrucât acestea reglementează doar accesul în profesia de avocat şi modul de exercitare a acesteia.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 82 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi funcţionarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 68 din Legea nr. 255/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 23 iunie 2004, dispoziţii care au următorul conţinut:

– Art. 82: „(1) La data intrării în vigoare a prezentei legi persoanele fizice sau juridice care au fost autorizate în baza altor acte normative ori au fost încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti să desfăşoare activităţi de consultanţă, reprezentare sau asistenţă juridică, în orice domenii, îşi încetează de drept activitatea. Continuarea unor asemenea activităţi constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale.

(2) De asemenea, la data intrării în vigoare a prezentei legi încetează de drept efectele oricărui act normativ, administrativ sau jurisdicţional prin care au fost recunoscute ori încuviinţate activităţi de consultanţă, reprezentare şi asistenţă juridică contrare dispoziţiilor prezentei legi.

(3) Prevederile alin. (1) şi (2) nu se aplică profesiei de consilier juridic, care va fi exercitată potrivit dispoziţiilor Legii nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic.

(4) Consiliile şi decanii barouri lor au obligaţia şi autorizarea să urmărească ducerea la îndeplinire a prevederilor alin. (1) şi (2) şi să ia măsurile legale în acest sens.”

Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 40, precum şi principiului separaţiei puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie, prevederi care au următorul conţinut:

– Art. 1 alin. (4): „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale.”;

– Art. 40: „(1) Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere.

(2) Partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României sunt neconstituţionale.

(3) Nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică.

(4) Asociaţiile cu caracter secret sunt interzise.”

De asemenea, autorul excepţiei apreciază că prevederile art. 82 din Legea nr. 51/1995 încalcă şi dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi pe cele ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.

Examinând excepţia, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la prevederile constituţionale ale art. 40.

Astfel, prin Decizia nr. 88 din 10 februarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 23 februarie 2005, Curtea a reţinut că art. 1 din Legea nr. 51/1995 prevede caracterul liberal şi independent al profesiei de avocat, iar în ceea ce priveşte dreptul de asociere, art. 5 din acest act normativ dispune în legătură cu formele de organizare a activităţii, avocatul având opţiunea de a alege varianta în care îşi exercită profesia. De asemenea, prin Decizia nr. 44 din 4 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 13 martie 2003, Curtea a statuat că, în concepţia legiuitorului, avocatura este un serviciu public care este organizat şi funcţionează pe baza unei legi speciale, iar profesia de avocat poate fi exercitată de un corp profesional selectat şi funcţionând după reguli stabilite de lege. Această opţiune a legiuitorului nu poate fi considerată ca neconstituţională, având în vedere că scopul ei este asigurarea unei asistenţe juridice calificate, iar normele în baza cărora funcţionează nu contravin principiilor constituţionale, cei care doresc să practice această profesie fiind datori să respecte legea şi să accepte regulile impuse de aceasta. Astfel se explică de ce condiţiile de organizare şi exercitare a profesiei de avocat sunt prevăzute într-o lege specială şi nu se supun normei generale cuprinse în Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, cu modificările ulterioare.

De altfel, Curtea Constituţională a statuat constant în jurisprudenţa sa că dreptul de asociere se poate exercita numai cu respectarea legii, şi nu împotriva ei, astfel că nici acest drept, specific prin natura lui profesiilor liberale, nici dispoziţiile cuprinse în art. 40 din Constituţie nu sunt nesocotite prin art. 82 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi funcţionarea profesiei de avocat, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 255/2004.

Întrucât nu au intervenit elemente noi de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în aceste decizii îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

Curtea reţine totodată că, deşi avocatura este o profesie liberală şi independentă, exercitarea sa trebuie să se desfăşoare într-un cadru organizat, în conformitate cu reguli prestabilite, a căror respectare trebuie asigurată inclusiv prin aplicarea unor măsuri coercitive, raţiuni care au impus constituirea unor structuri organizatorice unitare şi prohibirea constituirii în paralel a altor structuri destinate practicării aceleiaşi activităţi, fără suport legal. O atare soluţie legislativă nu poate fi calificată însă ca venind în contradicţie cu dreptul de asociere.

Referitor la critica privind înfrângerea art. 1 alin. (4) din Constituţie, Curtea constată că, în condiţiile în care avocatura este un serviciu public şi nu o autoritate publică, aceasta nu se circumscrie puterii judecătoreşti, aşa cum în mod greşit consideră autorul excepţiei şi, drept urmare, reglementarea legală a acesteia, potrivit opţiunii legiuitorului, nu poate fi calificată ca o încălcare a principiului separaţiei puterilor. De altfel, chiar dacă teza autorului excepţiei, în sensul că avocatura face parte din puterea judecătorească, ar fi adevărată, ceea ce nu este cazul, atâta vreme cât, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, reglementarea dedusă controlului nu are cum să contravină principiului separaţiei puterilor. A admite o atare susţinere ar însemna a refuza legiuitorului posibilitatea de a reglementa în această materie, ceea ce, evident, contravine Constituţiei.

Curtea observă că în realitate autorul excepţiei face o confuzie, extinzând interdicţia imixtiunii în actul de justiţie, constând în interpretarea şi aplicarea unei norme legale la o situaţie de fapt concretă, şi cu privire la posibilitatea reglementării normative a infrastructurii justiţiei, ca şi asupra procedurii pe care aceasta este ţinută să o respecte în derularea activităţii proprii, de înfăptuire a justiţiei.

Aşa fiind, critica adusă reglementării legale în cauză privind încălcarea art. 1 alin. (4) din Constituţie este neîntemeiată.

10. DECIZIE nr. 688 din 20 decembrie 2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii şi ale art. 48 alin. (1) teza întâi şi art. 57 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 114 din data de 7 februarie 2006

Obiectul

Prin Încheierea din 14 iunie 2005 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 pct. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 37/2003 şi ale art. 48 alin. (1) teza întâi şi ale art. 57 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 51/1995, excepţie ridicată de Pompiliu Bota într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului împotriva unei sentinţe civile prin care s-a respins o acţiune în contencios administrativ privind constatarea nelegalităţii şi anularea unor adrese emise de Ministerul Justiţiei, prin care se refuză acordarea disponibilităţii unor denumiri, precum şi eliberarea dovezilor disponibilităţii unor denumiri.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 1 pct. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 37/2003 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii încalcă dreptul de asociere consacrat de prevederile art. 9 şi ale art. 40 alin. (1) din Constituţie, precum şi libertatea de întrunire şi asociere consacrată de art. 11 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

De asemenea, arată autorul excepţiei, dispoziţiile art. 48 alin. (1) teza întâi şi ale art. 57 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat aduc atingere prevederilor art. 40 alin. (1) şi art. 41 alin. (1) din Constituţie, precum şi ale art. 20 pct. 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ale art. 22 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi ale art. 11 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens arată că prin obligarea tuturor avocaţilor dintr-un judeţ sau din municipiul Bucureşti de a se asocia într-un barou unic şi prin obligarea tuturor avocaţilor din România de a se asocia într-o unică formă de asociere – Uniunea Avocaţilor din România se realizează „îngrădirea dreptului la muncă”, încălcându-se prevederile constituţionale privind dreptul de asociere şi dreptul la muncă.

Totodată autorul excepţiei apreciază că dispoziţiile art. 57 alin. (3) din Legea nr. 51/1995 aduc atingere şi prevederilor art. 20 pct. 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ale art. 22 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi ale art. 11 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât instituie obligaţia ca toate barourile din România să se asocieze într-o singură uniune – Uniunea Avocaţilor din România.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat de către autorul acesteia, îl constituie dispoziţiile art. I pct. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 37/2003 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii şi ale art. 48 alin. (1) teza întâi şi ale art. 57 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată.

În legătură cu obiectul excepţiei, trebuie precizat că prin dispoziţiile art. I pct. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 37/2003 au fost introduse două noi alineate [(5) şi (6)] la art. 6 al Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000, având următorul conţinut:

„(5) Este interzisă utilizarea în denumirea asociaţiilor a unor sintagme sau cuvinte specifice autorităţilor şi instituţiilor publice ori unor profesii liberale sau altor activităţi cu reglementări proprii.

(6) În cazul nerespectării dispoziţiilor alin. (5), Ministerul Justiţiei va refuza eliberarea dovezii disponibilităţii denumirii.”

Ulterior sesizării Curţii Constituţionale, prin Legea nr. 213/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 11 iulie 2005, Ordonanţa Guvernului nr. 37/2003 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii a fost respinsă, iar prin art. III al Legii nr. 246/2005 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 656 din 25 iulie 2005, Ordonanţa Guvernului nr. 37/2003 a fost şi abrogată expres.

Prin aceeaşi Lege nr. 246/2005 a fost modificat art. 7 al Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000, adăugându-se două noi alineate [(3) şi (4)], cu următorul cuprins:

„(3) Este interzisă utilizarea în denumirea asociaţiei a denumirilor specifice autorităţilor şi instituţiilor publice.

(4) În cazul nerespectării dispoziţiilor alin. (3), Ministerul Justiţiei va refuza motivat eliberarea dovezii disponibilităţii denumirii.”

Întrucât, aşa cum se poate observa, textul art. 7 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 246/2005, reia, în principiu, dispoziţiile art. 6 alin. (5) şi (6) din aceeaşi ordonanţă, introduse prin Ordonanţa Guvernului nr. 37/2003, respinsă şi abrogată, Curtea, conform jurisprudenţei sale, urmează să examineze constituţionalitatea dispoziţiilor în vigoare.

Dispoziţiile art. 48 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, criticate, de asemenea, de către autorul excepţiei, au următorul cuprins: „Baroul este constituit din toţi avocaţii dintr-un judeţ sau din municipiul Bucureşti. [ … ]”

Prin excepţia de neconstituţionalitate, autorul acesteia a criticat, de asemenea, două alineate ale art. 57 din Legea nr. 51/1995, indicând însă greşit textele alin. (1) şi (3), datorită neluării în considerare a modificării aduse acestora prin Legea nr. 255/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 23 iunie 2004.

În realitate, dispoziţiile criticate de autorul excepţiei sunt cuprinse în alin. (1) şi (4) ale art. 57 din Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, texte care au următorul cuprins: „(1) Uniunea Naţională a Barouri/or din România – U.N.B.R. este formată din toate barourile din România şi are sediul în capitala ţării, municipiul Bucureşti.[ … ]

(4) Baroul de avocaţi se constituie şi funcţionează numai în cadrul U.N.B.R., potrivit prezentei legi şi statutului profesiei.” în consecinţă, prin prezenta decizie, Curtea urmează să se pronunţe asupra dispoziţiilor art. 7 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, aprobată prin Legea nr. 246/2005, precum şi a dispoziţiilor art. 48 alin. (1) teza întâi şi ale art. 57 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările şi completările în vigoare.

Critica de neconstituţionalitate formulată de autorul excepţiei cu privire la dispoziţiile legale ce formează obiectul excepţiei constă, în esenţă, în susţinerea că acestea încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 9, privind Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale, ale art. 40 alin. (1), privind Dreptul de asociere, şi ale art. 41 alin. (1), privind Libertatea alegerii profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă.

Autorul excepţiei consideră, de asemenea, că textele legale criticate contravin prevederilor art. 20 pct. 2, privind interzicerea obligării de a face parte dintr-o asociaţie, din

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ale art. 22 pct. 1, privind libertatea de asociere şi dreptul de a constitui sindicate, din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, şi ale art. 11, privind Libertatea de întrunire şi de asociere, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele:

I. Prevederile art. 48 alin. (1) teza întâi şi ale art. 57 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat au mai format obiectul controlului de constituţionalitate în cauze cu o motivare identică şi prin raportare la aceleaşi dispoziţii constituţionale şi convenţionale invocate şi în prezentul dosar. Astfel, de exemplu, prin Decizia nr. 321 din 14 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.144 din 3 decembrie 2004, Curtea Constituţională a respins excepţia ca neîntemeiată, reţinându-se că aceste dispoziţii, care se referă la organizarea avocaţilor în barouri şi a barourilor în Uniunea Naţională a Barourilor din România, nu încalcă dreptul de asociere şi nici dreptul la muncă şi la alegerea profesiei prevăzute de art. 40 alin. (1) şi art. 41 din Constituţie, fiind în concordanţă cu dispoziţiile actelor internaţionale.

Cele statuate prin decizia menţionată îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţă, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea soluţiei pronunţate cu acel prilej.

II. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 7 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, Curtea reţine că acestea sunt aplicabile acelor asociaţii care conţin în denumirea lor cuvinte sau sintagme de natură să creeze confuzie cu denumirile specifice autorităţilor şi instituţiilor publice. Printr-o normă imperativă legiuitorul poate da prioritate interesului public, aşa cum Curtea a statuat prin Decizia nr. 325 din 14 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 756 din 19 august 2005.

Sub acest aspect, cele stabilite, cu valoare de principiu, prin decizia menţionată, îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză, astfel că şi această critică urmează a fi înlăturată.

Excepţia de neconstituţionalitate referitoare la aceste texte din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 se mai întemeiază şi pe susţinerea că ar fi încălcate dispoziţiile art. 9 şi ale art. 40 alin. (1) din Constituţie, precum şi ale art. 11 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Analizând această susţinere, Curtea constată că art. 9, privind Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale, art. 40 alin. (1), privind Dreptul de asociere, din Constituţie, şi art. 11, privind Libertatea de întrunire şi de asociere, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nu sunt incidente în cauză, întrucât textele criticate nu afectează drepturile respective, ci prevăd anumite restricţii privind stabilirea denumirilor asociaţiilor şi fundaţiilor. Aşa fiind, aceste susţineri sunt neîntemeiate şi urmează a fi respinse.

11. DECIZIE nr. 61 din 2 februarie 2006 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 176 din data de 23 februarie 2006

Obiectul

Prin Încheierea din 1 iunie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 2.950/2005, Tribunalul Iaşi a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, cu modificările ulterioare. Excepţia a fost ridicată de către Carmen Elena Comănescu cu prilejul soluţionării unui recurs civil.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că textele legale criticate încalcă principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituţie, deoarece dispun încetarea efectelor unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, prin care se înfiinţaseră, anterior modificării Legii nr. 51/1995, mai multe asociaţii de consultanţă şi reprezentare juridică.

Tribunalul Iaşi apreciază că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, cu modificările aduse prin Legea nr. 255/2004 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 23 iunie 2004. Textele de lege criticate au următoarea redactare:

– Art. 82 alin. (1) şi (2): „(1) La data intrării în vigoare a prezentei legi persoanele fizice sau juridice care au fost autorizate în baza altor acte normative ori au fost încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti să desfăşoare activităţi de consultanţă, reprezentare sau asistenţă juridică, în orice domenii, îşi încetează de drept activitatea. Continuarea unor asemenea activităţi constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale.

(2) De asemenea, la data intrării în vigoare a prezentei legi încetează de drept efectele oricărui act normativ, administrativ sau jurisdicţional prin care au fost recunoscute ori încuviinţate activităţi de consultanţă, reprezentare şi asistenţă juridică contrare dispoziţiilor prezentei legi.”

În susţinerea neconstituţionalităţii acestor texte de lege autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor art. 1 alin. (4) din Constituţie, referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că textele legale criticate, raportate la aceleaşi prevederi din Legea fundamentală, au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate, iar prin Decizia nr. 260 din 12 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 28 iunie 2005, şi Decizia nr. 88 din 10 februarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 23 februarie 2005, Curtea Constituţională a respins critici le referitoare la aceste texte de lege.

Întrucât nu au intervenit elemente noi de natură a determina reconsiderarea jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale, argumentarea şi soluţia reţinute în deciziile de mai sus îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză.

De altfel, în acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, în cauza Bota contra României, 2003, care viza o asociaţie de consultanţă juridică similară, Curtea a decis, cu privire la admisibilitatea cererii, că dizolvarea asociaţiei respective, care funcţiona cu încălcarea prevederilor Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, este proporţională cu scopul vizat şi că motivele invocate de jurisdicţiile interne se dovedesc pertinente şi suficiente. De aceea, Curtea a conchis că ingerinţa era „necesară într-o societate democratică”.

12. DECIZIE nr. 200 din 2 martie 2006 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. d) şi e), art. 25, art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, precum şi a dispoziţiilor art. 52 alin. 5 din Codul de procedură penală – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 299 din data de 3 aprilie 2006

Obiectul

Prin Încheierea din 11 octombrie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 5.621/2004, Curtea de Apel Bacău – Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. d) şi e), art. 25 şi art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, ridicată de Dorin Andronic în dosarul menţionat, precum şi a dispoziţiilor art. 52 alin. 5 din Codul de procedură penală, ridicată de Societatea Comercială „Elador” – S.R.L. din Suceava şi Societatea Comercială „Veritas Nova” – S.R.L. din Suceava în acelaşi dosar.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. d) şi e), art. 25 şi ale art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 contravin prevederilor constituţionale invocate prin aceea că interzic consilierilor juridici „exercitarea propriilor activităţi profesionale – consultanţă, asistenţă şi reprezentare juridică”, în viziunea legiuitorului român asistenţa juridică a persoanelor fizice fiind atributul exclusiv al avocatului. Se arată totodată că art. 3 alin. (1) lit. d) şi e) din Legea nr. 51/1995 este „în vădită contradicţie cu prevederile imperative din art. 1 din Legea nr. 514/2003 […], suprapunând activitatea avocatului peste activitatea consilierului juridic”. Or, faptul că atât avocatul, cât şi consilierul juridic sunt îndreptăţiţi să asiste şi să reprezinte persoanele juridice, creează o „plenitudine de activitate profesională” a avocatului în detrimentul consilierului juridic şi, prin urmare, o discriminare între cele două categorii profesionale. Referitor la art. 82 din Legea nr. 51/1995, se arată, în plus, că încalcă principiul separaţiei puterilor în stat, întrucât permite legiuitorului desfiinţarea persoanelor juridice autorizate prin hotărâri judecătoreşti, prin acte administrative sau jurisdicţionale, în condiţiile în care hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate numai în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. Cu privire la textele criticate din Legea nr. 51/1995 se conchide în sensul că „sunt neconstituţionale, raportate la toate prevederile constituţionale invocate, acestea având menirea de a îngrădi în mod discriminatoriu exercitarea profesiei de consilier juridic prin forme proprii de organizare a profesiei, adoptate de corpul profesional al consilierilor juridici.” Se solicită Curţii Constituţionale „a decela faptul că cele două profesii juridice au obiecte de activitate distincte”, în sensul că „avocaţii au exclusivitatea doar a atributului asistenţei juridice a persoanelor fizice, consilierii juridici au exclusivitatea doar a reprezentării juridice a persoanelor juridice, iar în ceea ce priveşte reprezentarea persoanelor fizice, aceasta poate fi realizată de ambele categorii profesionale în virtutea mandatului convenţional reglementat de prevederile art. 68 alin. 4 din Codul de procedură civilă şi ale art. 174 din Codul de procedură penală, prin forme proprii de organizare a exerciţiului celor două profesii.”

În ceea ce priveşte art. 52 alin. 5 din Codul de procedură penală, se susţine că încalcă dreptul la apărare prin aceea că obligă partea la indicarea concretă a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător din cadrul instanţei respective. Or, în practică, această obligaţie este imposibil de realizat în condiţiile în care nu există un tablou public al judecătorilor instanţelor judecătoreşti – aşa cum există pentru celelalte profesii juridice – care să îi permită părţii să cunoască numele judecătorilor din componenţa unei instanţe.

Curtea de Apel Bacău – Secţia penală apreciază că textele de lege criticate „sunt în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale, prin acestea neafectându-se drepturile şi libertăţile cetăţenilor”, şi, în consecinţă, excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 3 alin. (1) lit. d) şi e), ale art. 25 şi ale art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, precum şi dispoziţiile art. 52 alin. 5 din Codul de procedură penală.

Textele din Legea nr. 51/1995 criticate ca neconstituţionale au următorul cuprins:

– Art. 3 alin. (1) lit. d) şi e): „(1) Activitatea avocatului se realizează prin:[ … ] d) asistarea şi reprezentarea persoanelor fizice sau juridice interesate în faţa altor autorităţi publice cu posibilitatea atestării identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor încheiate;

e) apărarea şi reprezentarea cu mijloace juridice specifice a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice în raporturile acestora cu autorităţile publice, cu instituţiile şi cu orice persoană română sau străină”;

– Art. 25: „Exercitarea oricărei activităţi de asistenţă juridică specifică profesiei de avocat şi prevăzută la art. 3 de către o persoană fizică sau juridică ce nu are calitatea de avocat înscris într-un barou şi pe tabloul avocaţilor acelui barou constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale.”;

– Art. 82 alin. (1) şi (2): „(1) La data intrării în vigoare a prezentei legi persoanele fizice sau juridice care au fost autorizate în baza altor acte normative ori au fost încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti să desfăşoare activităţi de consultanţă, reprezentare sau asistenţă juridică, în orice domenii, îşi încetează de drept activitatea. Continuarea unor asemenea activităţi constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale.

(2) De asemenea, la data intrării în vigoare a prezentei legi încetează de drept efectele oricărui act normativ, administrativ sau jurisdicţional prin care au fost recunoscute ori încuviinţate activităţi de consultanţă, reprezentare şi asistenţă juridică contrare dispoziţiilor prezentei legi.”

Prevederile din Codul de procedură penală criticate au următorul cuprins:

– Art. 52 (Procedura de soluţionare în cursul judecăţii) alin. 5: „Abţinerea sau recuzarea care priveşte întreaga instanţă trebuie să cuprindă indicarea concretă a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător şi se soluţionează de instanţa ierarhic superioară. Aceasta, în cazul când găseşte întemeiată abţinerea sau recuzarea, desemnează pentru judecarea cauzei o instanţă egală în grad cu instanţa în faţa căreia s-a produs abţinerea sau recuzarea.”

În motivarea criticii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. d) şi e), art. 25 şi ale art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995, se invocă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind separaţia puterilor în stat, art. 9 privind sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale, art. 40 alin. (1) privind dreptul de asociere, art. 41 alin. (1) privind munca şi protecţia socială a muncii, art. 45 care consacră libertatea economică, art. 53 referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 135 alin. (2) lit. a) privind obligaţia statului de a asigura libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie.

Se invocă, de asemenea, încălcarea art. 11 şi 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind libertatea de întrunire şi de asociere, respectiv interzicerea discriminării.

Art. 52 alin. 5 din Codul de procedură penală este criticat în raport cu art. 24 din Constituţie, privind dreptul la apărare.

Examinând excepţia astfel cum a fost formulată, Curtea reţine următoarele:

I. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a art. 3 alin. (1) lit. d) şi e), art. 25 şi art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995, din examinarea susţinerilor autorului excepţiei se constată că acesta invocă, în realitate, existenţa unei contradicţii între dispoziţiile Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat şi cele ale Legii nr. 514/2003 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, contradicţie dedusă de autorul excepţiei dintr-o pretinsă „suprapunere” a activităţilor desfăşurate de avocat, respectiv de consilierul juridic. Or, aşa cum a statuat Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, de exemplu în Decizia nr. 495 din 16 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 63 din 19 ianuarie 2005, examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispoziţiile constituţionale pretins violate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. Aşa fiind, pretinsa contradicţie relevată, ca şi interpretarea dispoziţiilor actelor normative arătate, în sensul „decelării” obiectului de activitate al celor două profesii – de avocat, respectiv de consilier juridic -, nu intră în competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale, care, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, [ … ] se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată [ … ]”.

De altfel, Curtea constată că s-a mai pronunţat în jurisprudenţa sa atât cu privire la constituţionalitatea textelor de lege criticate în prezenta cauză, cât şi asupra constituţionalităţii Legii nr. 51/1995, în integralitatea sa. Astfel, referindu-se şi la jurisprudenţa sa anterioară în materie, Curtea Constituţională a statuat în Decizia nr. 195 din 27 aprilie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 14 iunie 2004, că Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat nu contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 9 privind sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale şi ale art. 40 alin. (1) privind dreptul de asociere. Curtea a reţinut în acest sens că avocatura constituie, în concepţia legiuitorului, un serviciu public, care este organizat şi funcţionează pe baza unei legi speciale, iar profesia de avocat poate fi exercitată de un corp profesional selectat şi funcţionând după reguli stabilite de lege. Această opţiune a legiuitorului nu poate fi considerată ca neconstituţională, având în vedere că scopul ei este asigurarea unei asistenţe juridice calificate, iar normele în baza cărora funcţionează nu contravin principiilor constituţionale, cei care doresc să practice această profesie fiind datori să respecte condiţiile legii.

De asemenea, Curtea a statuat, prin Decizia nr. 66 din 21 mai 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 325 din 5 decembrie 1996, că nici un considerent privind libertatea individuală, implicit cea de asociere, nu poate fi reţinut pentru înlăturarea art. 1 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, care dispune că profesia de avocat se exercită numai de către membrii barourilor. Art. 53 din Constituţie prevede că exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns prin lege, dacă aceasta se impune, între altele, pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Tocmai de aceea, garantând dreptul la apărare, Constituţia prevede în art. 24 alin. (2) că în timpul procesului părţile au dreptul la asistenţa unui avocat, înţelegând prin aceasta o persoană care are calitatea de avocat, dobândită în condiţiile prevăzute prin lege. Aceasta este o puternică garanţie care previne desfăşurarea unor activităţi de asistenţă juridică de către persoane necalificate şi care scapă controlului profesional al barourilor de avocaţi. În această lumină, incriminarea faptelor de exercitare nelegală a profesiunii de avocat prevăzută în art. 25 din Legea nr. 51/1995 nu este decât consecinţa logică a reglementării legale, nefiind prin urmare de natură să aducă atingere prevederilor din Legea fundamentală cuprinse în art. 41 alin. (1) privind munca şi protecţia socială a muncii, respectiv în art. 45 care consacră libertatea economică.

În sfârşit, prin Decizia nr. 260 din 12 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 28 iunie 2005, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 82 din Legea nr. 51/1995, statuând că acestea nu încalcă dreptul de asociere şi nici principiul separaţiei puterilor în stat. De altfel, alin. (3) al art. 82 din Legea nr. 51/1995 stabileşte că „Prevederile alin. (1) şi (2) nu se aplică profesiei de consilier juridic, care va fi exercitată potrivit dispoziţiilor Legii nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic”, astfel încât nu se poate reţine vreo îngrădire, prin textele de lege criticate, a exercitării profesiei de consilier juridic.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia pronunţată de Curte prin deciziile menţionate, cât şi considerentele care au fundamentat-o, sunt valabile şi în prezenta cauză.

În plus, contrar susţinerilor autorului excepţiei, reglementarea de către legiuitor, prin norme speciale, a organizării şi exercitării profesiei de avocat nu are semnificaţia unei interdicţii pentru o altă categorie profesională, respectiv cea a consilierilor juridici, de a desfăşura activităţile profesionale specifice, prevăzute, de asemenea, într-o lege specială – Legea nr. 514/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 867 din 5 decembrie 2003, şi, totodată, nu este de natură să creeze o discriminare sau o concurenţă neloială între persoanele care exercită cele două profesii.

II. Nu poate fi reţinută nici critica dispoziţiilor art. 52 alin. 5 din Codul de procedură penală, în sensul că acestea ar încalcă dreptul la apărare prin aceea că obligă partea la indicarea concretă a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător din cadrul instanţei respective. Astfel, legiuitorul, în temeiul competenţei sale constituţionale, a prevăzut, în mod expres şi limitativ, în art. 46-48 din Codul de procedură penală, cazurile de incompatibilitate a judecătorului, cererea de recuzare putând fi formulată, potrivit art. 51 din acelaşi act normativ, în situaţia în care persoana care se află în unul dintre aceste cazuri de incompatibilitate nu a făcut cerere de abţinere. Obligaţia impusă de dispoziţiile legale criticate, de indicare concretă a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător, în situaţia în care cererea de recuzare priveşte întreaga instanţă, nu este decât consecinţa firească a acestei reglementări, vizând chiar fundamentarea cererii de recuzare, şi nu este de natură să aducă atingere în vreun fel dreptului la apărare al părţii care poate uza, fără nici o îngrădire, de toate garanţiile procesuale prevăzute de lege.

13. DECIZIE nr. 495 din 8 iunie 2006 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat şi ale art. II alin. (2) din Legea nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 544 din data de 23 iunie 2006

Obiectul

Prin încheierea din 15 decembrie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 3.368/2005, Tribunalul Gorj – Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 68 din Legea nr. 255/2004, prin care au fost modificate dispoziţiile art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, şi ale art. II alin. (2) din Legea nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă.

Excepţia a fost ridicată de Filiala Băileşti – Gorj a Asociaţiei „Figaro Potra” Alba Iulia cu ocazia soluţionării apelului declarat împotriva Sentinţei civile nr. 51 din 20 decembrie 2004, pronunţată de Judecătoria Târgu Jiu în Dosarul nr. 9/PJ/2004.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. I pct. 68 din Legea nr. 255/2004 încalcă principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituţie, deoarece dispun încetarea efectelor unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, prin care se înfiinţaseră, anterior modificării Legii nr. 51/1995, mai multe asociaţii de consultanţă şi reprezentare juridică. În ceea ce priveşte art. II alin. (2) din Legea nr. 219/2005, autorul excepţiei consideră că aplicarea acestor dispoziţii este retroactivă, ceea ce încalcă prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (2).

Instanţa de judecată apreciază că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată.

 Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie următoarele dispoziţii de lege:

– Art. I pct. 68 din Legea nr. 255/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 23 iunie 2004. Prin acest text de lege au fost modificate dispoziţiile art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995, după cum urmează:

„Art. 82

(1) La data intrării în vigoare a prezentei legi persoanele fizice sau juridice care au fost autorizate în baza altor acte normative ori au fost încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti să desfăşoare activităţi de consultanţă, reprezentare sau asistenţă juridică, în orice domenii, îşi încetează de drept activitatea. Continuarea unor asemenea activităţi constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale.

(2) De asemenea, la data intrării în vigoare a prezentei legi încetează de drept efectele oricărui act normativ, administrativ sau jurisdicţional prin care au fost recunoscute ori încuviinţate activităţi de consultanţă, reprezentare şi asistenţă juridică contrare dispoziţiilor prezentei legi.”;

– Art. II alin. (2) din Legea nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609 din 14 iulie 2005, potrivit cărora „Apelurile aflate pe rolul curţilor de apel la data intrării în vigoare a prezentei legi şi care, potrivit prezentei legi, sunt de competenţa tribunalului se trimit la tribunale”.

În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi ale art. 15 alin. (2) referitoare la neretroactivitatea legii civile.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că niciuna dintre dispoziţiile de lege criticate prin excepţia de neconstituţionalitate nu contravine prevederilor constituţionale invocate.

Astfel, critica adusă reglementării prevăzute de art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 privind încălcarea art. 1 alin. (4) din Constituţie nu poate fi reţinută, deoarece, motivând-o, autorul excepţiei extinde interdicţia imixtiunii în actul de justiţie, constând în interpretarea şi aplicarea unei norme legale la o situaţie de fapt concretă, şi la posibilitatea reglementării normative a infrastructurii justiţiei, ca şi asupra procedurii pe care aceasta este ţinută să o respecte în derularea activităţii proprii, de înfăptuire a justiţiei.

De altfel, acest text de lege a mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate prin raportate la aceleaşi prevederi din Legea fundamentală. În acest sens, este, de exemplu, Decizia nr. 61 din 2 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 23 februarie 2006.

Cu acel prilej Curtea Constituţională a invocat în argumentarea soluţiei jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, în Cauza Bota contra României, 2003, care viza o asociaţie de consultanţă juridică similară, Curtea a decis, cu privire la admisibilitatea cererii, că dizolvarea asociaţiei respective, care funcţiona cu încălcarea prevederilor Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, este proporţională cu scopul vizat şi că motivele invocate de jurisdicţiile interne se dovedesc pertinente şi suficiente. De aceea, Curtea a conchis că ingerinţa era „necesară într-o societate democratică”.

Potrivit art. II alin. (2) din Legea nr. 219/2005, apelurile aflate pe rolul curţilor de apel la data intrării în vigoare a legii şi care, potrivit acesteia, sunt de competenţa tribunalului se trimit la tribunale. În toate aceste cazuri trimiterea dosarelor la instanţa competentă, potrivit legii noi, se face pe cale administrativă, fără a se mai pronunţa o hotărâre de declinare a competenţei. Se constată că nu poate fi primită critica privind retroactivitatea legii, dat fiind că dispoziţiile de lege criticate sunt norme de procedură, de imediată aplicare, cu efecte pentru viitor şi nu pentru trecut.

În acest sens este Decizia nr. 90 din 7 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 1 martie 2006.

14. DECIZIE nr. 553 din 6 iulie 2006 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (2), art. 3, art. 9 alin. (1) şi (2), art. 28 alin. (1) şi (2), art. 57 alin. (4) şi art. 68 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 673 din data de 4 august 2006

Obiectul

Prin încheierea din 26 ianuarie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 16.135/1/2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală a sesizat Curtea Constituţionala cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (2), art. 3, art. 9 alin. (1) şi (2), art. 28 alin. (1) şi (2), art. 57 alin. (4) şi art. 68 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, excepţie ridicată de Cornel Gheorghe Ardelean într-o cauză ce are ca obiect o contestaţie la executarea unei pedepse.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile de lege criticate sunt în vădită contradicţie cu prevederile constituţionale referitoare la dreptul de liberă asociere şi la dreptul la apărare, întrucât limitează dreptul de a exercita profesia de avocat şi de a asigura asistenţă judiciară numai la membrii barourilor aparţinând Uniunii Naţionale a Barourilor din România.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală apreciază că excepţia este neîntemeiată, întrucât „între textele invocate ca neconstituţionale şi prevederile constituţionale la care se face referire nu există nicio incompatibilitate şi nici nu se încalcă dreptul la apărare sau cel la asociere liberă”.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 1 alin. (2), art. 3, art. 9 alin. (1) şi (2), art. 28alin. (1) şi (2), art. 57 alin. (4) şi art. 68 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 23 iunie 2004.

Textele de lege criticate au următorul conţinut:

– Art. 1 alin. (2): „Profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România, denumită în continuare U.N.B.R. „;

– Art. 3: „(1) Activitatea avocatului se realizează prin:

a) consultaţii şi cereri cu caracter juridic;

b) asistenţă şi reprezentare juridică în faţa instanţelor judecătoreşti, a organelor de urmărire penală, a autorităţilor cu atribuţii jurisdicţionale, a notarilor publici şi a executorilor judecătoreşti, a organelor administraţiei publice şi a instituţiilor, precum şi a altor persoane juridice, în condiţiile legii;

c) redactarea de acte juridice, atestarea identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor prezentate spre autentificare;

d) asistarea şi reprezentarea persoanelor fizice sau juridice interesate în faţa altor autorităţi publice cu posibilitatea atestării identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor încheiate;

e) apărarea şi reprezentarea cu mijloace juridice specifice a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice în raporturile acestora cu autorităţile publice, cu instituţiile şi cu orice persoană română sau străină;

f) activităţi de mediere;

g) activităţi fiduciare constând în primirea în depozit, în numele şi pe seama clientului, de fonduri financiare şi bunuri, rezultate din valorificarea sau executarea de titluri executorii, după încheierea procedurii succesorale sau a lichidării, precum şi plasarea şi valorificarea acestora, în numele şi pe seama clientului, activităţi de administrare a fondurilor sau a valorilor în care acestea au fost plasate;

h) stabilirea temporară a sediului pentru societăţi comerciale la sediul profesional al avocatului şi înregistrarea acestora, în numele şi pe seama clientului, a părţilor de interes, a părţilor sociale sau a acţiunilor societăţilor astfel înregistrate;

i) activităţile prevăzute la Ut. g) şi h) se pot desfăşura în temeiul unui nou contract de asistenţă juridică;

j) orice mijloace şi căi proprii exercitării dreptului de apărare, în condiţiile legii.

(2) Activităţile prevăzute la alin. (1) se exercită numai de avocat, dacă legea nu prevede altfel. „;

– Art. 9 alin. (1) şi (2): „(1) Barourile şi U.N.B.R. asigură exercitarea calificată a dreptului de apărare, competenţa şi disciplina profesională, protecţia demnităţii şi onoarei avocaţilor membri.

(2) In fiecare judeţ există şi funcţionează un singur barou membru al U.N.B.R., cu sediul în localitatea de reşedinţă a judeţului. „;

– Art. 28 alin. (1) şi (2): „(1) Avocatul înscris în tabloul baroului are dreptul să asiste şi să reprezinte orice persoană fizică sau juridică, în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă, care dobândeşte dată certă prin înregistrarea în registrul oficial de evidenţă.

(2) Avocatul, precum şi clientul au dreptul să renunţe la contractul de asistenţă juridică sau să îl modifice de comun

acord, în condiţiile prevăzute de statutul profesiei. Renunţarea unilaterală a clientului nu constituie cauză de exonerare pentru plata onorariului cuvenit, pentru serviciile avocaţiale prestate, precum şi pentru acoperirea cheltuielilor efectuate de avocat în interesul procesual al clientului. „;

– Art. 57 alin. (4): „(4) Baroul de avocaţi se constituie şi funcţionează numai în cadrul U.N.B.R., potrivit prezentei legi şi statutului profesiei.”;

– Art. 68 alin. (1): „Baroul asigură asistenţa judiciară în toate cazurile în care apărarea este obligatorie potrivit legii, precum şi la cererea instanţelor de judecată, a organelor de urmărire penală sau a organelor administraţiei publice locale în cazurile în care acestea apreciază că persoanele se găsesc în imposibilitate vădită de a plăti onorariul.”

Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 24 şi art. 40, referitoare la dreptul la apărare şi dreptul de asociere.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că obiectul cauzei îl constituie o contestaţie la executarea pedepsei, formulată de autorul excepţiei în cadrul unui proces penal, contestaţie motivată pe nelegalitatea mandatului de arestare preventivă, emis de procuror.

Ca atare, invocarea, pe cale de excepţie, a neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale referitoare la organizarea şi funcţionarea profesiei de avocat nu are legătură cu soluţionarea cauzei, în accepţiunea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Faptul că autorul excepţiei a refuzat să aleagă un apărător din cadrul unui barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România, precum şi asistenţa judiciară din partea avocatului desemnat din oficiu nu este de natură să creeze vreo legătură între textele de lege criticate şi soluţionarea cauzei.

15. DECIZIE nr. 618 din 3 octombrie 2006 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi (3), art. 3, art. 9 alin. (1) şi (2), art. 28 alin. (1) şi (2), art. 57 alin. (1) şi (4) şi art. 68 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 873 din data de 25 octombrie 2006

Obiectul

Prin Încheierea din 26 ianuarie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 20.562/1/2004, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie – Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (2), art. 3, art. 9 alin. (1) şi (2), art. 28 alin. (1) şi (2), art. 57 alin. (4) şi art. 68 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, excepţie ridicată de Cornel Gheorghe Ardelean într-o cauză ce are ca obiect contestaţia în anulare formulată împotriva Deciziei penale nr. 4.416 din 8 septembrie 2004, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 2.409/2003.

Prin Încheierea din 21 aprilie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 10.793/2005, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi (3), art. 9 alin. (î) şi (2), art. 57 alin. (1) şi (4) şi art. 68 alin.'(1) şi (3) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, excepţie ridicată de Cornel Gheorghe Ardelean într-o cauză penală ce are ca obiect „o plângere condamnat” formulată de acesta. Obiectul acestei plângeri nu „este determinat.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile de lege criticate sunt în vădită contradicţie cu prevederile constituţionale referitoare la dreptul de liberă asociere şi la dreptul la apărare, precum şi cu cele ale art. 11 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât limitează dreptul de a exercita profesia de avocat şi de a asigura asistenţă judiciară numai la membrii barourilor aparţinând Uniunii Naţionale a Barourilor din România.

Instanţele de judecată apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 1 alin. (2), art. 3, art. 9 alin. (1) şi (2), art. 28 alin. (1) şi (2), art. 57 alin. (1) şi (4) şi art. 68 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 23 iunie 2004.

– Art. 1 alin. (2): „Profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România, denumită în continuare U.N.B.R. „;

– Art. 3: „(1) Activitatea avocatului se realizează prin:

a) consultaţii şi cereri cu caracter juridic;

b) asistenţă şi reprezentare juridică în faţa instanţelor judecătoreşti, a organelor de urmărire penală, a autorităţilor cu atribuţii jurisdicţionale, a notarilor publici şi a executorilor judecătoreşti, a organelor administraţiei publice şi a instituţiilor, precum şi a altor persoane juridice, în condiţiile legii;

c) redactarea de acte juridice, atestarea identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor prezentate spre autentificare;

d) asistarea şi reprezentarea persoanelor fizice sau juridice interesate în faţa altor autorităţi publice cu posibilitatea atestării identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor încheiate;

e) apărarea şi reprezentarea cu mijloace juridice specifice a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice în raporturile acestora cu autorităţile publice, cu instituţiile şi cu orice persoană română sau străină;

f) activităţi de mediere;

g) activităţi fiduciare constând în primirea în depozit, în numele şi pe seama clientului, de fonduri financiare şi bunuri, rezultate din valorificarea sau executarea de titluri executorii, după încheierea procedurii succesorale sau a lichidării, precum şi plasarea şi valorificarea acestora, în numele şi pe seama clientului, activităţi de administrare a fondurilor sau a valorilor în care acestea au fost plasate;

h) stabilirea temporară a sediului pentru societăţi comerciale la sediul profesional al avocatului şi înregistrarea acestora, în numele şi pe seama clientului, a părţilor de interes, a părţilor sociale sau a acţiunilor societăţilor astfel înregistrate;

i) activităţile prevăzute la Ut. g) şi h) se pot desfăşura în temeiul unui nou contract de asistenţă juridică;

j) orice mijloace şi căi proprii exercitării dreptului de apărare, în condiţiile legii.

(2) Activităţile prevăzute la alin. (1) se exercită numai de avocat, dacă legea nu prevede altfel. „;

– Art. 9 alin. (1) şi (2): „(1) Barourile şi U.N.B.R. asigură exercitarea calificată a dreptului de apărare, competenţa şi disciplina profesională, protecţia demnităţii şi onoarei avocaţilor membri.

(2) In fiecare judeţ există şi funcţionează un singur barou membru al U.N.B.R., cu sediul în localitatea de reşedinţă a judeţului. „;

– Art. 28 alin. (1) şi (2): „(1) Avocatul înscris în tabloul baroului are dreptul să asiste şi să reprezinte orice persoană fizică sau juridică, în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă, care dobândeşte dată certă prin înregistrarea în registrul oficial de evidenţă.

(2) Avocatul, precum şi clientul au dreptul să renunţe la contractul de asistenţă juridică sau să îl modifice de comun

acord, în condiţiile prevăzute de statutul profesiei. Renunţarea unilaterală a clientului nu constituie cauză de exonerare pentru plata onorariului cuvenit, pentru serviciile avocaţiale prestate, precum şi pentru acoperirea cheltuielilor efectuate de avocat în interesul procesual al clientului. „;

– Art. 57 alin. (1) şi (4): „(1) Uniunea Naţională a Barourilor din România – U.N.B.R. este formată din toate barourile din România şi are sediul în capitala ţării, municipiul Bucureşti.

(4) Baroul de avocaţi se constituie şi funcţionează numai în cadrul U.N.B.R., potrivit prezentei legi şi statutului profesiei.”;

– Art. 68 alin. (1): „Baroul asigură asistenţa judiciară în toate cazurile în care apărarea este obligatorie potrivit legii, precum şi la cererea instanţelor de judecată, a organelor de urmărire penală sau a organelor administraţiei publice locale în cazurile în care acestea apreciază că persoanele se găsesc în imposibilitate vădită de a plăti onorariul.”

Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 24 şi 40, referitoare la dreptul la apărare şi dreptul de asociere, precum şi celor ale art. 11 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că obiectele cauzelor în care aceasta a fost formulată le constituie o contestaţie în anulare formulată de autorul excepţiei în cadrul unui proces penal, contestaţie întemeiată pe dispoziţiile art. 386 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, şi o plângere formulată de acesta al cărei obiect nu este precizat.

Invocarea, pe cale de excepţie, a neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale referitoare la organizarea şi funcţionarea profesiei de avocat nu are legătură cu soluţionarea cauzei, în accepţiunea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

Faptul că autorul excepţiei a refuzat să aleagă un apărător din cadrul unui barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România, precum şi asistenţa judiciară din partea avocatului desemnat din oficiu nu este de natură să creeze vreo legătură între textele de lege criticate şi soluţionarea cauzelor.

De altfel, Curtea Constituţională a soluţionat, prin Decizia nr. 553 din 6 iulie 2006, o excepţie de neconstituţionalitate identică ridicată de acelaşi autor în faţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală.

16. DECIZIE nr. 806 din 9 noiembrie 2006 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (2), art. 3, art. 9 alin. (1) şi (2), art. 28 alin. (1) şi (2), art. 57 alin. (4) şi art. 68 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 29 din data de 17 ianuarie 2007

Obiectul

Prin Încheierea din 12 iunie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 15.518/302/2005, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (2), art. 3, art. 9 alin. (1) şi (2), art. 28 alin. (1) şi (2), art. 57 alin. (4) şi ale art. 68 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, excepţie ridicată de Nicolae Militaru.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 1 alin. (2), art. 3, art. 9 alin. (1) şi (2), art. 28 alin. (1) şi (2), art. 57 alin. (4) contravin art. 40 din Constituţie, deoarece, potrivit acestor texte, profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul barourilor componente ale Uniunii Naţionale a Barourilor din România. Astfel, autorul excepţiei susţine că, acţionând în judecată Baroul Bucureşti, el nu mai poate fi apărat de un avocat membru al acestui barou, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 68 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, se susţine că acestea contravin dreptului la apărare reglementat în art. 24 din Constituţie, arătându-se că, în cauza în care excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată, autorul acesteia nu a fost reprezentat corespunzător de către avocatul desemnat din oficiu.

Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 1 alin. (2), art. 3, art. 9 alin. (1) şi (2), art. 28 alin. (1) şi (2), art. 57 alin. (4) şi ale art. 68 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 255/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 23 iunie 2004.

Textele de lege criticate au următorul cuprins:

– Art. 1 alin. (2): „Profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România, denumită în continuare U.N.B.R.”;

– Art. 3: „(1) Activitatea avocatului se realizează prin:

a) consultaţii şi cereri cu caracter juridic;

b) asistenţă şi reprezentare juridică în faţa instanţelor judecătoreşti, a organelor de urmărire penală, a autorităţilor cu atribuţii jurisdicţionale, a notarilor publici şi a executorilor judecătoreşti, a organelor administraţiei publice şi a instituţiilor, precum şi a altor persoane juridice, în condiţiile legii;

c) redactarea de acte juridice, atestarea identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor prezentate spre autentificare;

d) asistarea şi reprezentarea persoanelor fizice sau juridice interesate în faţa altor autorităţi publice cu posibilitatea atestării identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor încheiate;

e) apărarea şi reprezentarea cu mijloace juridice specifice a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice în raporturile acestora cu autorităţile publice, cu instituţiile şi cu orice persoană română sau străină;

f) activităţi de mediere;

g) activităţi fiduciare constând în primirea în depozit, în numele şi pe seama clientului, de fonduri financiare şi bunuri, rezultate din valorificarea sau executarea de titluri executorii, după încheierea procedurii succesorale sau a lichidării, precum şi plasarea şi valorificarea acestora, în numele şi pe seama clientului, activităţi de administrare a fondurilor sau a valorilor în care acestea au fost plasate;

h) stabilirea temporară a sediului pentru societăţi comerciale la sediul profesional al avocatului şi înregistrarea acestora, în numele şi pe seama clientului, a părţilor de interes, a părţilor sociale sau a acţiunilor societăţilor astfel înregistrate;

i) activităţile prevăzute la lit. g) şi h) se pot desfăşura în temeiul unui nou contract de asistenţă juridică;

j) orice mijloace şi căi proprii exercitării dreptului de apărare, în condiţiile legii.

(2) Activităţile prevăzute la alin. (1) se exercită numai de avocat, dacă legea nu prevede altfel.”

– Art. 9 alin. (1) şi (2): „(1) Barourile şi U.N.B.R. asigură exercitarea calificată a dreptului de apărare, competenţa şi disciplina profesională, protecţia demnităţii şi onoarei avocaţilor membri.

(2) În fiecare judeţ există şi funcţionează un singur barou membru al U.N.B.R., cu sediul în localitatea de reşedinţă a judeţului. „;

– Art. 28 alin. (1) şi (2): „(1) Avocatul înscris în tabloul baroului are dreptul să asiste şi să reprezinte orice persoană fizică sau juridică, în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă, care dobândeşte dată certă prin înregistrarea în registrul oficial de evidenţă.

(2) Avocatul, precum şi clientul au dreptul să renunţe la contractul de asistenţă juridică sau să îl modifice de comun acord, în condiţiile prevăzute de statutul profesiei. Renunţarea unilaterală a clientului nu constituie cauză de exonerare pentru plata onorariului cuvenit, pentru serviciile avocaţiale prestate, precum şi pentru acoperirea cheltuielilor efectuate de avocat în interesul procesual al clientului. „;

– Art. 57 alin. (4): „Baroul de avocaţi se constituie şi funcţionează numai în cadrul U.N.B.R., potrivit prezentei legi şi statutului profesiei. „;

– Art. 68 alin. (1): „Baroul asigură asistenţa judiciară în toate cazurile în care apărarea este obligatorie potrivit legii, precum şi la cererea instanţelor de judecată, a organelor de urmărire penală sau a organelor administraţiei publice locale în cazurile în care acestea apreciază că persoanele se găsesc în imposibilitate vădită de a plăti onorariul.”

În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 24, referitoare la dreptul la apărare, şi ale art. 40, referitoare la dreptul de asociere.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că nu poate fi reţinută critica potrivit căreia dispoziţiile art. 68 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 contravin dreptului la apărare reglementat în art. 24 din Constituţie, deoarece aprecierea modului în care autorul excepţiei a fost reprezentat de către avocatul desemnat din oficiu nu intră în competenţa Curţii Constituţionale, nemulţumirea autorului excepţiei în ceea ce priveşte munca depusă de către avocatul său din oficiu putând face obiectul unei eventuale plângeri îndreptate împotriva respectivului avocat, iar nu al unei excepţii de neconstituţionalitate.

În ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 40 din Constituţie, Curtea constată că prin Decizia nr. 260 din 12 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din data de 28 iunie 2005, a statuat că, în concepţia legiuitorului, avocatura este un serviciu public care este organizat şi funcţionează pe baza unei legi speciale, iar profesia de avocat poate fi exercitată de un corp profesional selectat şi funcţionând după reguli stabilite de lege. Această opţiune a legiuitorului nu poate fi considerată ca neconstituţională, având în vedere că scopul ei este asigurarea unei asistenţe juridice calificate, iar normele în baza cărora funcţionează nu contravin principiilor constituţionale, cei care doresc să practice această profesie fiind datori să respecte legea şi să accepte regulile impuse de aceasta. Tot cu acel prilej, Curtea Constituţională a statuat că dreptul de asociere se poate exercita numai cu respectarea legii, şi nu împotriva ei, astfel că nici acest drept, specific prin natura lui profesiilor liberale, nici dispoziţiile cuprinse în art. 40 din Constituţie nu sunt nesocotite. Curtea a reţinut totodată că, deşi avocatura este o profesie liberală şi independentă, exercitarea sa trebuie să se desfăşoare într-un cadru organizat, în conformitate cu reguli prestabilite, a căror respectare trebuie asigurată inclusiv prin aplicarea unor măsuri coercitive, raţiuni care au impus constituirea unor structuri organizatorice unitare şi prohibirea constituirii în paralel a altor structuri destinate practicării aceleiaşi activităţi, fără suport legal. O atare soluţie legislativă nu poate fi calificată însă ca venind în contradicţie cu dreptul de asociere.

Întrucât nu au intervenit elemente noi de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în aceste decizii îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

17. DECIZIE nr. 879 din 30 noiembrie 2006 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 82 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat –Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 40 din data de 19 ianuarie 2007

Obiectul

Prin Încheierea din 6 iulie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 432/2006, Judecătoria Babadag a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 82 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, excepţie ridicată de Virgil Matroz, în calitate de apărător ales al inculpatului Dumitru Tănăsoiu.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituţie, deoarece, „prin modificarea adusă Legii nr. 51/1995 prin Legea nr. 255/2004, puterea legislativă desfiinţează o hotărâre irevocabilă a puterii judecătoreşti, fapt ce contravine statului de drept”. De asemenea, autorul excepţiei susţine că dispoziţiile art. 82 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 sunt contrare şi prevederilor art. 41 alin. (1) din Constituţie, întrucât „îngrădesc dreptul cetăţenilor la muncă”.

Judecătoria Babadag apreciază că „excepţia de neconstituţionalitate este premergătoare excepţiei nelegalei asistări ridicate de apărătorul inculpatului, motiv pentru care va proceda la sesizarea Curţii Constituţionale” fără a-şi exprima opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 82 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, cu modificările aduse prin Legea nr. 255/2004 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 23 iunie 2004, care au următorul cuprins: „La data intrării în vigoare a prezentei legi persoanele fizice sau juridice care au fost autorizate în baza altor acte normative ori au fost încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti să desfăşoare activităţi de consultanţă, reprezentare sau asistenţă juridică, în orice domenii, îşi încetează de drept activitatea. Continuarea unor asemenea activităţi constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale.”

Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi art. 41, referitoare la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi la dreptul la muncă.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că obiectul cauzei îl constituie dispoziţiile art. 180 alin. 2 din Codul penal – Lovirea sau alte violenţe – privind pe inculpaţii Dumitru Tănăsoiu şi Marius Poenaru.

Ca atare, invocarea, pe cale de excepţie, a neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale referitoare la organizarea şi funcţionarea profesiei de avocat nu are legătură cu soluţionarea cauzei, în accepţiunea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Faptul că autorul excepţiei nu a ales un apărător din cadrul unui barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România, precum şi asistenţa judiciară din partea avocatului ales nu este de natură să creeze vreo legătură între textele de lege criticate şi soluţionarea cauzei.

18. DECIZIE nr. 6 din 9 ianuarie 2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi (3), art. 9 alin. (1) şi (2), art. 28 alin. (1) şi (2) şi art. 68 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, precum şi a dispoziţiilor art. 453 alin. 1 lit. c) raportate la art. 455 din Codul de procedură penală – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 79 din data de 1 februarie 2007

Obiectul

Prin Încheierea din 9 mai 2006, pronunţată în Dosarul nr. 23.649/1/2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi (3), art. 9 alin. (1) şi (2), art. 28 alin. (1) şi (2) şi art. 68 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, precum şi a dispoziţiilor art. 453 alin. 1 lit. c) raportate la art. 455 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Cornel Gheorghe Ardelean.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile criticate din Legea nr. 51/1995 sunt în vădită contradicţie cu prevederile constituţionale referitoare la dreptul de liberă asociere, întrucât limitează dreptul de a exercita profesia de avocat şi de a asigura asistenţă judiciară numai la membrii barourilor aparţinând Uniunii Naţionale a Barourilor din România. Prevederile art. 453 alin. 1 lit. c) raportat la art. 455 din Codul de procedură penală încalcă dreptul la libertate şi învăţătură, întrucât limitează cazurile de întrerupere a executării pedepsei la anumite împrejurări speciale şi nu oferă posibilitatea condamnatului de a urma cursurile unei forme de învăţământ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală apreciază că excepţia este neîntemeiată.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi (3), art. 9 alin. (1) şi (2), art. 28 alin. (1) şi (2) şi art. 68 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 23 iunie 2004. Textele de lege criticate au următorul conţinut:

– Art. 1 alin. (2) şi (3): „(2) Profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România, denumită în continuare U.N.B.R.

(3) Constituirea şi funcţionarea de barouri în afara U.N.B.R. sunt interzise. Actele de constituire şi de înregistrare ale acestora sunt nule de drept.”;

– Art. 9 alin. (1) şi (2): „(1) Barourile şi U.N.B.R. asigură exercitarea calificată a dreptului de apărare, competenţa şi disciplina profesională, protecţia demnităţii şi onoarei avocaţilor membri.

(2) În fiecare judeţ există şi funcţionează un singur barou membru al U.N.B.R., cu sediul în localitatea de reşedinţă a judeţului.”;

– Art. 28 alin. (1) şi (2): „(1) Avocatul înscris în tabloul baroului are dreptul să asiste şi să reprezinte orice persoană fizică sau juridică, în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă, care dobândeşte dată certă prin înregistrarea în registrul oficial de evidenţă.

(2) Avocatul, precum şi clientul au dreptul să renunţe la contractul de asistenţă juridică sau să îl modifice de comun acord, în condiţiile prevăzute de statutul profesiei. Renunţarea unilaterală a clientului nu constituie cauză de exonerare pentru plata onorariului cuvenit, pentru serviciile avocaţiale prestate, precum şi pentru acoperirea cheltuielilor efectuate de avocat în interesul procesual al clientului.”;

– Art. 68 alin. (1): „Baroul asigură asistenţa judiciară în toate cazurile în care apărarea este obligatorie potrivit legii, precum şi la cererea instanţelor de judecată, a organelor de urmărire penală sau a organelor administraţiei publice locale în cazurile în care acestea apreciază că persoanele se găsesc în imposibilitate vădită de a plăti onorariul.”

De asemenea, autorul excepţiei mai critică şi dispoziţiile art. 453 alin. 1 lit. c) raportate la art. 455 din Codul de procedură penală, care prevăd:

– Art. 453 alin. 1 lit. c): „Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi amânată în următoarele cazuri:

c) când din cauza unor împrejurări speciale executarea imediată a pedepsei ar avea consecinţe grave pentru condamnat, familie sau unitatea la care lucrează. În acest caz, executarea poate fi amânată cel mult 3 luni şi numai o singură dată.”;

– Art. 455: „Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi întreruptă în cazurile şi în condiţiile prevăzute în art. 453, la cererea persoanelor arătate în alin. 2 al aceluiaşi articol.”

Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 32 care consacră dreptul la învăţătură şi ale art. 40 cu privire la dreptul de asociere, precum şi prevederile art. 2 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi cele ale art. 20 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că obiectul cauzei îl constituie recursul formulat de autorul excepţiei, în calitate de condamnat, împotriva unei hotărâri prin care s-a respins cererea acestuia de întrerupere a executării pedepsei închisorii.

Ca atare, invocarea, pe cale de excepţie, a neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale referitoare la organizarea şi funcţionarea profesiei de avocat nu are legătură cu soluţionarea cauzei, în accepţiunea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Faptul că autorul excepţiei a refuzat să aleagă un apărător din cadrul unui barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România, precum şi asistenţa judiciară din partea avocatului desemnat din oficiu, nu este de natură să creeze vreo legătură între textele de lege criticate şi soluţionarea cauzei. Aşa fiind, excepţia de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi (3), art. 9 alin. (1) şi (2), art. 28 alin. (1) şi (2) şi art. 68 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, în temeiul art. 29 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 47/1992.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 453 alin. 1 lit. c) raportate la art. 455 din Codul de procedură penală, Curtea constată că textele de lege criticate au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate. Astfel, prin Decizia nr. 49 din 14 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 18 martie 2002, Curtea a reţinut că „întreruperea executării pedepsei se poate acorda pentru o perioadă de cel mult 3 luni şi numai o singură dată, atunci când din cauza unor împrejurări speciale executarea pedepsei ar avea consecinţe grave pentru condamnat, familie sau unitatea în care lucrează. Prevederile legale menţionate stabilesc, pentru instanţa de judecată competentă, facultatea de a acorda, la cererea condamnatului, întreruperea executării pedepsei, în cazul în care constată că sunt întrunite condiţiile menţionate mai sus.”

Aşa fiind, prevederile criticate limitează posibilitatea condamnatului de a obţine întreruperea executării pedepsei, pe de o parte, numai în acele împrejurări care sunt de natură a crea grave prejudicii, iar pe de altă parte, la o singură întrerupere având ca temei art. 453 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală. Or, dată fiind situaţia specială în care se află condamnatul, respectiv starea de detenţie, este firesc ca acesta să nu poată exercita drepturile constituţionale, deci inclusiv dreptul la învăţătură, decât în condiţiile legii. Sub acest aspect, Curtea reţine că, potrivit art. 53 din Constituţie, exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns dacă se impune în situaţiile prevăzute de alin. (1) al articolului, printre care şi perioada desfăşurării instrucţiei penale, respectiv a executării pedepsei cu închisoarea pentru care persoana a fost condamnată.

În considerarea acestor argumente, critica formulată de autorul excepţiei apare ca fiind lipsită de temei. Astfel, dorinţa condamnatului de a urma cursurile unei instituţii de învăţământ superior, oricât de importantă şi necesară ar fi pentru acesta, nu poate fi calificată ca o împrejurare specială, susceptibilă de a da naştere unor grave consecinţe, care să determine întreruperea executării pedepsei închisorii.

Curtea mai observă că, dincolo de raţiunile înfăţişate, întrucât neconstituţionalitatea nu este dedusă din contrarietatea art. 453 alin. 1 lit. c) raportat la art. 455 din Codul de procedură penală cu prevederile Legii fundamentale, ci dintr-o pretinsă lacună a celui dintâi, iar restabilirea concordanţei dintre Constituţie şi lege, într-o atare situaţie, ar presupune înlăturarea acesteia prin completarea reglementării, critica cu un atare obiect excedează competenţei Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”.

19. DECIZIE nr. 164 din 27 februarie 2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 203 din data de 26 martie 2007

Obiectul

Prin Încheierea din 6 octombrie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 27.705/2/2005, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V-a comercială a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Amparo Extreme” – S.R.L. din Bucureşti.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că textele de lege criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 45, art. 53 alin. (1) şi art. 135 alin. (1), deoarece restrâng, în mod nejustificat, dreptul la exercitarea unei activităţi economice şi la liberă iniţiativă.

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V-a comercială apreciază că excepţia ridicată este neîntemeiată.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, care au următorul conţinut: „(1) La data intrării în vigoare a prezentei legi persoanele fizice sau juridice care au fost autorizate în baza altor acte normative ori au fost încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti să desfăşoare activităţi de consultanţă, reprezentare sau asistenţă juridică, în orice domenii, îşi încetează de drept activitatea. Continuarea unor asemenea activităţi constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale.

(2) De asemenea, la data intrării în vigoare a prezentei legi încetează de drept efectele oricărui act normativ, administrativ sau jurisdicţional prin care au fost recunoscute ori încuviinţate activităţi de consultanţă, reprezentare şi asistenţă juridică contrare dispoziţiilor prezentei legi.”

În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 45 privind libertatea economică, ale art. 53 alin. (1) privind restrângerea exerciţiului unor drepturi şi al unor libertăţi şi ale art. 135 alin. (1) privind economia.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat în jurisprudenţa sa atât cu privire la constituţionalitatea textelor de lege criticate în prezenta cauză, cât şi asupra constituţionalităţii Legii nr. 51/1995, în integralitatea sa. Astfel, referindu-se şi la jurisprudenţa sa anterioară în materie, Curtea Constituţională a statuat, în Decizia nr. 260 din 12 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 28 iunie 2005, că, „deşi avocatura este o profesie liberală şi independentă, exercitarea sa trebuie să se desfăşoare într-un cadru organizat, în conformitate cu reguli prestabilite, a căror respectare trebuie asigurată inclusiv prin aplicarea unor măsuri coercitive, raţiuni care au impus constituirea unor structuri organizatorice unitare şi prohibirea constituirii în paralel a altor structuri destinate practicării aceleiaşi activităţi, fără suport legal”.

O atare soluţie legislativă nu poate fi calificată însă ca venind în contradicţie cu prevederile constituţionale ale art. 45 privind libertatea economică, ale art. 53 alin. (1) privind restrângerea exerciţiului unor drepturi şi al unor libertăţi şi ale art. 135 alin. (1) privind economia.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale, argumentarea şi soluţia reţinute în decizia de mai sus îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză.

De altfel, în acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, în cauza Bota contra României, 2003, care viza o asociaţie de consultanţă juridică, Curtea a decis, cu privire la admisibilitatea cererii, că dizolvarea asociaţiei respective, care funcţiona cu încălcarea prevederilor Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, este proporţională cu scopul vizat şi că motivele invocate de jurisdicţiile interne se dovedesc pertinente şi suficiente. De aceea, Curtea a conchis că ingerinţa era „necesară într-o societate democratică”.

20. DECIZIE nr. 236 din 4 martie 2008 privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 48 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicat – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 243 din data de 28 martie 2008

Obiectul

Prin Încheierea din 29 octombrie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 1.765/62/2007, Tribunalul Braşov – Secţia comercială şi de contencios administrativ a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 48 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Gonea & Gonea” – S.R.L. din Braşov într-o cauză având ca obiect o acţiune în constatarea nulităţii.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, potrivit cărora „baroul are personalitate juridică”, încalcă dispoziţiile art. 9 din Constituţie, care prevăd că asociaţiile profesionale se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în baza statutului propriu şi în condiţiile legii. Legea care reglementează modul de constituire, autorizare şi funcţionare a asociaţiilor profesionale este Legea nr. 21/1924 privind asociaţiile şi fundaţiile, modificată ulterior prin Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000. Conform art. 1 alin. (2) şi art. 3, coroborat cu art. 4 din Legea nr. 21/1924, asociaţiile profesionale fără scop lucrativ pot dobândi personalitate juridică numai „pe temeiul unei decizii motivate a tribunalului” şi numai de la data înscrierii acesteia în registrul special al asociaţiilor, potrivit art. 11 din aceeaşi lege. Prevederile criticate sunt contrare şi dispoziţiilor constituţionale ale art. 40, deoarece însăşi Constituţia „impune unele limite în legătură cu modul de constituire, membrii asociaţi şi cu scopul acesteia”.

Tribunalul Braşov – Secţia comercială apreciază că prevederile criticate nu contravin dispoziţiilor art. 9 din Constituţie, deoarece faptul de a acorda baroului personalitate juridică, prin efectul legii, are semnificaţia respectării dispoziţiilor constituţionale menţionate.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, care au următorul cuprins: „Baroul are personalitate juridică, patrimoniu şi buget propriu.”

Autoarea excepţiei consideră că textul criticat încalcă dispoziţiile constituţionale prevăzute de art. 9, privind sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale, şi de art. 40 privind dreptul de asociere.

Examinând excepţia, Curtea reţine că reglementarea prin lege a exercitării profesiei de avocat şi organizarea avocaţilor în barouri – asociaţii profesionale cu un specific deosebit – sunt o garanţie legală pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Aşadar, întrucât instituţia avocaturii îndeplineşte o funcţie de interes public, aceea a promovării şi apărării drepturilor persoanelor fizice şi juridice, Curtea reţine că se impune cerinţa de reglementare prin lege a tuturor aspectelor ce ţin de organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, deci implicit a modului de organizare a avocaţilor în asociaţii profesionale – barouri -, precum şi a modului de dobândire a personalităţii juridice.

Pentru cele arătate, Curtea Constituţională constată că dispoziţiile legale criticate sunt în concordanţă cu dispoziţiile art. 9 din Legea fundamentală, care prevăd că „asociaţiile profesionale se constituie şi îşi desfăşoară activitatea […] în condiţiile legii”. Or, legea specială în temeiul căreia barourile dobândesc personalitate juridică este tocmai Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.

De asemenea, Curtea constată că dispoziţiile criticate sunt constituţionale, fiind în concordanţă şi cu dispoziţiile art. 40 din Constituţie, care reglementează dreptul de liberă asociere a cetăţenilor în partide politice, în sindicate şi în alte forme de asociere. Acest drept constituţional de liberă asociere este aplicabil cetăţenilor pentru exercitarea drepturilor cetăţeneşti, iar nu celor care exercită o profesie.

Curtea mai reţine că legiuitorul a reglementat prin legi speciale toate activităţile private care contribuie la realizarea interesului public, organizându-le în asociaţii profesionale, ce dobândesc personalitate juridică în temeiul acelor legi speciale. De exemplu: Uniunea Naţională a Notarilor Publici, Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti şi Colegiul Naţional al Medicilor din România sunt organizate în temeiul Legii nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, al Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti şi al Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 16 mai 1995, nr. 559 din 10 noiembrie 2000 şi, respectiv, nr. 372 din 28 aprilie 2006.

21. DECIZIE nr. 392 din 25 martie 2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 lit. c), art. 58 şi art. 227 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, precum şi art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 309 din data de 21 aprilie 2008

Obiectul

Prin Încheierea din 16 noiembrie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 1.337/121/2007, Tribunalul Galaţi – Secţia comercială a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 lit. c), art. 58 şi art. 227 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale şi art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat. Excepţia a fost ridicată de Asociaţia Profesională Colegiul Consilierilor Juridici Galaţi într-o cauză comercială având ca obiect o acţiune în nulitate formulată de Baroul Galaţi.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3), art. 16, art. 20, art. 44 alin. (1) şi (2), art. 45, art. 53, art. 124, art. 129, art. 135 alin. (1) şi (2), art. 136 alin. (5) şi art. 148, precum şi art. 11 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Regulamentului Comisiei Europene nr. 29/2002 şi Regulamentului Comunităţii Economice Europene nr. 3.037/1990. În acest sens, arată că textele de lege criticate sunt contrare art. 1 alin. (3) din Constituţie, „deoarece într-un stat de drept şi democratic nu este posibilă imixtiunea autorităţii legislative în activitatea autorităţii judecătoreşti, prin anularea unor acte irevocabile de autoritate emise de către o instanţă judecătorească competentă”. Astfel, prin dispoziţiile art. 56 lit. c), art. 58 şi art. 227 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990 „se creează posibilitatea anulării unor acte emise de către un judecător, acte definitive şi irevocabile, prin care acesta a dispus înmatricularea unei societăţi comerciale în urma verificărilor privind legalitatea înmatriculării, de către un alt judecător, prin aceasta creându-se o instabilitate juridică, încălcându-se principiile constituţionale prevăzute în art. 124 din Constituţie”. Aceleaşi texte de lege contravin prevederilor constituţionale ale art. 44 şi 53, deoarece prin reglementarea posibilităţii introducerii unei acţiuni în anularea societăţii comerciale, legal înfiinţată, „este îngrădit dreptul de proprietate al persoanei juridice asupra bunurilor aflate în patrimoniul său”, fiindu-i totodată afectate „atât imaginea, cât şi onorabilitatea”. În ceea ce priveşte art. 82 alin. (1)şi (2) din Legea nr. 51/1995, autorul excepţiei consideră că prin acest text de lege sunt înfrânte prevederile constituţionale ale art. 45 şi 135. Astfel, apreciază că în activităţile de prestări servicii juridice, astfel cum acestea sunt definite prin directivele europene, „este îngrădită libera iniţiativă prin practici neconcurenţiale”. În fine, se arată că aceste dispoziţii de lege contravin art. 11 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Regulamentului Comisiei Europene nr. 29/2002 şi Regulamentului Comunităţii Economice Europene nr. 3.037/1990 „prin care sunt stabilite activităţile economice ce pot face obiectul activităţii de prestări servicii, printre acestea numărându-se şi prestarea de servicii juridice”.

Tribunalul Galaţi – Secţia comercială apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece textele de lege criticate nu contravin prevederilor constituţionale sau reglementărilor internaţionale invocate.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 56 lit. c), art. 58 şi art. 227 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, şi dispoziţiile art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 23 iunie 2004, dispoziţii care au următorul cuprins:

– Art. 56 lit. c) din Legea nr. 31/1990: „Nulitatea unei societăţi înmatriculate în registrul comerţului poate fi declarată de tribunal numai atunci când:[… ]

c) obiectul de activitate al societăţii este ilicit sau contrar ordinii publice;”;

– Art. 58 din Legea nr. 31/1990: „(1) Pe data la care hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii a devenit irevocabilă, societatea încetează fără efect retroactiv şi intră în lichidare. Dispoziţiile legale privind lichidarea societăţilor ca urmare a dizolvării se aplică în mod corespunzător.

(2) Prin hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii se vor numi şi lichidatorii societăţii.

(3) Tribunalul va comunica hotărârea judecătorească oficiului registrului comerţului, care, după menţionare, o va trimite Monitorului Oficial al României spre publicare în Partea a IV-a, în extras.

(4) Asociaţii răspund pentru obligaţiile sociale până la acoperirea acestora în conformitate cu prevederile art. 3.”;

– Art. 227 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990: „(1) Societatea se dizolvă prin:[…]

c) declararea nulităţii societăţii;”;

– Art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995: „(1) La data intrării în vigoare a prezentei legi persoanele fizice sau juridice care au fost autorizate în baza altor acte normative ori au fost încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti să desfăşoare activităţi de consultanţă, reprezentare sau asistenţă juridică, în orice domenii, îşi încetează de drept activitatea. Continuarea unor asemenea activităţi constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale.

(2) De asemenea, la data intrării în vigoare a prezentei legi încetează de drept efectele oricărui act normativ, administrativ sau jurisdicţional prin care au fost recunoscute ori încuviinţate activităţi de consultanţă, reprezentare şi asistenţă juridică contrare dispoziţiilor prezentei legi.”

În susţinerea neconstituţionalităţii acestor texte de lege, autorul excepţiei arată că, deoarece acestea dispun încetarea efectelor unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, prin care se înfiinţaseră, anterior modificării Legii nr. 51/1995, mai multe asociaţii de consultanţă şi reprezentare juridică, contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) – Statul român, art. 16 – Egalitatea în drepturi, art. 20 – Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 44 alin. (1) şi (2) – Dreptul de proprietate privată, art. 45 – Libertatea economică, art. 53 – Restrângerea unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 124 – înfăptuirea justiţiei, art. 129 – Folosirea căilor de atac, art. 135 alin. (1) şi (2) – Economia, art. 136 alin. (5) – Proprietatea şi art. 148 – integrarea în Uniunea Europeană, precum şi art. 11 – Libertatea de întrunire şi de asociere din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Regulamentului Comunităţii Economice Europene nr. 3.037/1990 privind clasificarea statistică a activităţilor economice în Comunitatea Europeană şi Regulamentului Comisiei Europene nr. 29/2002 de modificare a Regulamentului Comunităţii Economice Europene nr. 3.037/1990.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că legiuitorul, în temeiul competenţei sale constituţionale, a prevăzut că nulitatea societăţii comerciale înmatriculate în registrul comerţului poate fi declarată numai pentru neregularităţile expres prevăzute de lege, respectiv dacă obiectul de activitate al societăţii este ilicit sau contrar ordinii publice. Societatea comercială încetează fără efect retroactiv şi intră în lichidare la data în care hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii a devenit irevocabilă.

O atare soluţie legislativă nu poate fi calificată însă ca venind în contradicţie cu niciuna dintre normele constituţionale invocate.

În aceste condiţii, criticile aduse reglementărilor supuse controlului privind încălcarea prevederilor constituţionale şi reglementărilor internaţionale invocate nu pot fi reţinute, deoarece, motivându-le, autorul excepţiei extinde interdicţia imixtiunii în actul de justiţie, constând în interpretarea şi aplicarea unei norme legale la o situaţie de fapt concretă şi la posibilitatea reglementării normative a infrastructurii justiţiei, ca şi asupra procedurii pe care aceasta este ţinută să o respecte în derularea activităţii proprii, de înfăptuire a justiţiei.

În plus, reglementarea de către legiuitor, prin norme speciale, a organizării şi exercitării profesiei de avocat nu are semnificaţia unei interdicţii pentru o altă categorie profesională, respectiv cea a consilierilor juridici, de a desfăşura activităţile profesionale specifice, prevăzute, de asemenea, într-o lege specială – Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 867 din 5 decembrie 2003, şi, totodată, nu este de natură să creeze o discriminare sau o concurenţă neloială între persoanele care exercită cele două profesii.

Astfel, în cauza Bota contra României, 2003, care viza o asociaţie de consultanţă juridică, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis cu privire la admisibilitatea cererii că dizolvarea asociaţiei respective, care funcţiona cu încălcarea prevederilor Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, este proporţională cu scopul vizat şi că motivele invocate de jurisdicţiile interne se dovedesc pertinente şi suficiente. De aceea, Curtea a conchis că ingerinţa era „necesară într-o societate democratică”.

În fine, toate celelalte aspecte criticate de autorul excepţiei nu sunt veritabile probleme de constituţionalitate, ci sunt probleme de aplicare a legii, atributul exclusiv al instanţei judecătoreşti

22. DECIZIE nr. 394 din 25 martie 2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 lit. c), art. 57 şi art. 58 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, art. 2 alin. (3), art. 3 alin. (1) lit. d), e) şi h) şi art. 48 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, precum şi art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 309 din data de 21 aprilie 2008

Obiectul

Prin Încheierea din 4 decembrie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 6.593/83/2006, Curtea de Apel Braşov – Secţia comercială a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 lit. c), art. 57 şi art. 58 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, art. 2 alin. (3), art. 3 alin. (1) lit. d), e) şi h) şi art. 48 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, precum şi art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă. Excepţia a fost ridicată de Societatea Comercială „Libellus Lex” din Satu Mare şi Societatea Comercială „Eurolex” – S.R.L. din Satu Mare cu ocazia soluţionării apelurilor declarate împotriva Sentinţei civile nr. 2.388/C din 16 mai 2007, pronunţate de Tribunalul Braşov – Secţia comercială şi de contencios administrativ.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Societatea Comercială „Libellus Lex” din Satu Mare susţine că dispoziţiile art. 56 lit. c), art. 57 şi art. 58 din Legea nr. 31/1990 contravin prevederilor constituţionale ale art. 44 alin. (2), art. 45, art. 124, art. 135 şi art. 136 alin. (5), precum şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens, arată, în esenţă, că, potrivit textelor de lege criticate, nulitatea unei societăţi înmatriculate poate fi declarată de aceeaşi instanţă care a judecat în fond cererea de înfiinţare, autorizare şi înmatriculare a societăţii, oricând, pe motivul că obiectul de activitate este ilicit sau contrar ordinii publice, la solicitarea oricărei persoane. Acest fapt face imposibilă asigurarea imparţialităţii instanţei respective, lezând totodată stabilitatea raporturilor juridice.

Societatea Comercială „Eurolex” – S.R.L. din Satu Mare consideră că art. 2 alin. (3), art. 3 alin. (1) lit. d), e) şi h) şi art. 48 din Legea nr. 51/1995 înfrâng prevederile constituţionale ale art. 9 şi 16. De asemenea, apreciază că art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă încalcă art. 124 alin. (3) din Constituţie. Autorul excepţiei nu arată însă modul în care aceste texte de lege contravin prevederilor constituţionale invocate.

Curtea de Apel Braşov – Secţia comercială apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece textele de lege criticate nu contravin prevederilor constituţionale sau reglementărilor internaţionale invocate.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 56 lit. c), art. 57 şi art. 58 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, dispoziţiile art. 2 alin. (3), art. 3 alin. (1) lit. d), e) şi h) şi art. 48 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 23 iunie 2004, precum şi dispoziţiile art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă, dispoziţii care au următorul cuprins:

– Art. 56 lit. c) din Legea nr. 31/1990: „Nulitatea unei societăţi înmatriculate în registrul comerţului poate fi declarată de tribunal numai atunci când: [… ]

c) obiectul de activitate al societăţii este ilicit sau contrar ordinii publice;”;

– Art. 57 din Legea nr. 31/1990: „Nulitatea nu poate fi declarată în cazul în care cauza ei, invocată în cererea de anulare, a fost înlăturată înainte de a se pune concluzii în fond la tribunal.”;

– Art. 58 din Legea nr. 31/1990: „(1) Pe data la care hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii a devenit irevocabilă, societatea încetează fără efect retroactiv şi intră în lichidare. Dispoziţiile legale privind lichidarea societăţilor ca urmare a dizolvării se aplică în mod corespunzător.

(2) Prin hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii se vor numi şi lichidatorii societăţii.

(3) Tribunalul va comunica hotărârea judecătorească oficiului registrului comerţului, care, după menţionare, o va trimite Monitorului Oficial al României spre publicare în Partea a IV-a, în extras.

(4) Asociaţii răspund pentru obligaţiile sociale până la acoperirea acestora în conformitate cu prevederile art. 3.”;

– Art. 2 alin. (3) din Legea nr. 51/1995: „Avocatul are dreptul să asiste şi să reprezinte persoanele fizice şi juridice în faţa instanţelor autorităţii judecătoreşti şi a altor organe de jurisdicţie, a organelor de urmărire penală, a autorităţilor şi instituţiilor publice, precum şi în faţa altor persoane fizice sau juridice, care au obligaţia să permită şi să asigure avocatului desfăşurarea nestingherită a activităţii sale, în condiţiile legii.”;

– Art. 3 alin. (1) lit. d), e) şi h) din Legea nr. 51/1995: „Activitatea avocatului se realizează prin: [… ]

d) asistarea şi reprezentarea persoanelor fizice şi juridice interesate în faţa altor autorităţi publice cu posibilitatea atestării identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor încheiate;

e) apărarea şi reprezentarea cu mijloace juridice specifice a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice în raporturile acestora cu autorităţile publice, cu instituţiile şi cu orice persoană română sau străină; [… ]

h) stabilirea temporară a sediului pentru societăţi comerciale la sediul profesional al avocatului şi înregistrarea acestora, în numele şi pe seama clientului, a părţilor de interes, a părţilor sociale sau a acţiunilor societăţilor astfel înregistrate;”;

– Art. 48 din Legea nr. 51/1995: „(1) Baroul este constituit din toţi avocaţii dintr-un judeţ sau din municipiul Bucureşti. Sediul baroului este în oraşul de reşedinţă al judeţului, respectiv în municipiul Bucureşti.

(2) Baroul are personalitate juridică, patrimoniu şi buget propriu.

(3) Contribuţia avocaţilor la realizarea bugetului este stabilită de consiliul baroului.

(4) Patrimoniul baroului poate fi folosit în activităţi producătoare de venituri, în condiţiile legii.”;

– Art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă: „Soluţiile se pronunţă numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe.”

În susţinerea neconstituţionalităţii acestor texte de lege, autorii excepţiei invocă prevederile constituţionale ale art. 9 – Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale, art. 16 – Egalitatea în drepturi, art. 44 alin. (2) – Dreptul de proprietate privată, art. 45 – Libertatea economică, art. 124 – Înfăptuirea justiţiei, art. 135 – Economia şi art. 136 alin. (5) – Proprietatea. De asemenea, este invocat art. 6 – Dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 lit. c), art. 57 şi art. 58 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990, Curtea reţine că legiuitorul, în temeiul competenţei sale constituţionale, a prevăzut că nulitatea societăţii comerciale înmatriculate în registrul comerţului poate fi declarată numai pentru neregularităţile expres prevăzute de lege, respectiv dacă obiectul de activitate al societăţii este ilicit sau contrar ordinii publice. Societatea comercială încetează fără efect retroactiv şi intră în lichidare la data în care hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii a devenit irevocabilă.

O atare soluţie legislativă nu poate fi calificată însă ca venind în contradicţie cu niciuna dintre normele constituţionale şi reglementările internaţionale invocate.

În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. d), e) şi h) din Legea nr. 51/1995 şi art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă, Curtea observă că autorul acesteia, chiar dacă indică texte constituţionale, nu arată în ce mod sau sub ce aspect acestea sunt înfrânte. În aceste condiţii, excepţia nu este motivată, nefiind respectate dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

23. DECIZIE nr. 1177 din 6 noiembrie 2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 lit. c), art. 58 şi art. 227 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, precum şi ale art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 866 din data de 22 decembrie 2008

Obiectul

Prin Încheierea din 23 mai 2008, pronunţată în Dosarul nr. 793/121/2006, Tribunalul Galaţi – Secţia comercială, maritimă şi fluvială şi de contencios administrativ a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 lit. c), art. 58 şi art. 227 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990, precum şi ale art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Legal Services” – S.R.L., Societatea Comercială „Nicol Lex” – S.R.L. şi Societatea Comercială „Legal Adviser” – S.R.L. în cauza ce are ca obiect judecarea acţiunii de constatare a nulităţii societăţii.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că dispoziţiile art. 56 lit. c), art. 58 şi art. 227 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990, precum şi ale art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 sunt neconstituţionale în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 16, art. 20, art. 44 alin. (1) şi (2), art. 45, 53, 124, 129, art. 135 alin. (1) şi (2), art. 136 alin. (5), precum şi art. 148 din Constituţie. Totodată sunt considerate a fi încălcate şi prevederile art. 11 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Regulamentul Comisiei Europene nr. 29/2002 şi Regulamentul Comunităţii Economice Europene nr. 3.037/1990.

Se arată că textele de lege criticate sunt contrare art. 1 alin. (3) din Constituţie, „deoarece într-un stat de drept şi democratic nu este posibilă imixtiunea autorităţii legislative în activitatea autorităţii judecătoreşti, prin anularea unor acte irevocabile de autoritate emise de către o instanţă judecătorească competentă”. Astfel, prin dispoziţiile art. 56 lit. c), art. 58 şi art. 227 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990 „se creează posibilitatea anulării unor acte emise de către un judecător, acte definitive şi irevocabile, prin care acesta a dispus înmatricularea unei societăţi comerciale în urma verificărilor privind legalitatea înmatriculării, de către un alt judecător, prin aceasta creându-se o instabilitate juridică, încălcându-se principiile constituţionale prevăzute în art. 124 din Constituţie”. Aceleaşi texte de lege contravin prevederilor constituţionale ale art. 44 şi 53, deoarece prin reglementarea posibilităţii introducerii unei acţiuni în anularea societăţii comerciale, legal înfiinţată, „este îngrădit dreptul de proprietate al persoanei juridice asupra bunurilor aflate în patrimoniul său”, fiindu-i totodată afectate „atât imaginea, cât şi onorabilitatea”. în ceea ce priveşte art. 82 alin. (1)şi (2) din Legea nr. 51/1995, autorul excepţiei consideră că prin acest text de lege sunt înfrânte prevederile constituţionale ale art. 45 şi 135. Astfel, apreciază că în activităţile de prestări servicii juridice, astfel cum acestea sunt definite prin directivele europene, „este îngrădită libera iniţiativă prin practici neconcurenţiale”. în fine, se arată că aceste dispoziţii de lege contravin art. 11 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Regulamentului Comisiei Europene nr. 29/2002 şi Regulamentului Comunităţii Economice Europene nr. 3.037/1990 „prin care sunt stabilite activităţile economice ce pot face obiectul activităţii de prestări servicii, printre acestea numărându-se şi prestarea de servicii juridice”.

Tribunalul Galaţi – Secţia comercială, maritimă şi fluvială şi de contencios administrativ consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece textele de lege criticate nu contravin prevederilor constituţionale şi reglementărilor internaţionale invocate.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei îi constituie dispoziţiile art. 56 lit. c), art. 58 şi art. 227 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, şi dispoziţiile art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 23 iunie 2004, dispoziţii care au următorul cuprins:

– Art. 56 din Legea nr. 31/1990: „Nulitatea unei societăţi înmatriculate în registrul comerţului poate fi declarată de tribunal numai atunci când: […]

c) obiectul de activitate al societăţii este ilicit sau contrar ordinii publice;”;

– Art. 58 din Legea nr. 31/1990: „(1) Pe data la care hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii a devenit irevocabilă, societatea încetează fără efect retroactiv şi intră în lichidare. Dispoziţiile legale privind lichidarea societăţilor ca urmare a dizolvării se aplică în mod corespunzător.

(2) Prin hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii se vor numi şi lichidatorii societăţii.

(3) Tribunalul va comunica hotărârea judecătorească oficiului registrului comerţului, care, după menţionare, o va trimite Monitorului Oficial al României spre publicare în Partea a IV-a, în extras.

(4) Asociaţii răspund pentru obligaţiile sociale până la acoperirea acestora în conformitate cu prevederile art. 3.”;

– Art. 227 din Legea nr. 31/1990: „(1) Societatea se dizolvă prin:[… ]

c) declararea nulităţii societăţii;”;

– Art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995: „(1) La data intrării în vigoare a prezentei legi persoanele fizice sau juridice care au fost autorizate în baza altor acte normative ori au fost încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti să desfăşoare activităţi de consultanţă, reprezentare sau asistenţă juridică, în orice domenii, îşi încetează de drept activitatea. Continuarea unor asemenea activităţi constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale.

(2) De asemenea, la data intrării în vigoare a prezentei legi încetează de drept efectele oricărui act normativ, administrativ sau jurisdicţional prin care au fost recunoscute ori încuviinţate activităţi de consultanţă, reprezentare şi asistenţă juridică contrare dispoziţiilor prezentei legi.”

Textele constituţionale invocate în susţinerea excepţiei sunt cele ale art. 1 privind „Statul român”, art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 relativ la accesul liber la justiţie, art. 44 alin. (2) privind garantarea şi ocrotirea în mod egal a proprietăţii private, art. 45 relativ la libertatea economică, art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, art. 135 privind „Economia” şi ale art. 136 alin. (5) privind inviolabilitatea proprietăţii private. Totodată, autorii invocă încălcarea dispoziţiilor art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Regulamentului Comisiei Europene nr. 29/2002 şi Regulamentului Comunităţii Economice Europene nr. 3.037/1990.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:

Prin Decizia nr. 392 din 25 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 21 aprilie 2008, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate având acelaşi obiect, prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie şi din Tratatele internaţionale, în sensul netemeiniciei acesteia. Cu acel prilej, Curtea a constatat că legiuitorul, în temeiul competenţei sale constituţionale, a prevăzut că nulitatea societăţii comerciale înmatriculate în registrul comerţului poate fi declarată numai pentru neregularităţile expres prevăzute de lege, respectiv dacă obiectul de activitate al societăţii este ilicit sau contrar ordinii publice. Societatea comercială încetează fără efect retroactiv şi intră în lichidare la data în care hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii a devenit irevocabilă.

O atare soluţie legislativă nu poate fi calificată însă ca venind în contradicţie cu niciuna dintre normele constituţionale invocate.

Prin aceeaşi decizie, Curtea a mai reţinut: „Criticile aduse reglementărilor supuse controlului privind încălcarea prevederilor constituţionale şi reglementărilor internaţionale invocate nu pot fi reţinute, deoarece, motivându-le, autorul excepţiei extinde interdicţia imixtiunii în actul de justiţie, constând în interpretarea şi aplicarea unei norme legale la o situaţie de fapt concretă şi la posibilitatea reglementării normative a infrastructurii justiţiei, ca şi asupra procedurii pe care aceasta este ţinută să o respecte în derularea activităţii proprii, de înfăptuire a justiţiei.

În plus, reglementarea de către legiuitor, prin norme speciale, a organizării şi exercitării profesiei de avocat nu are semnificaţia unei interdicţii pentru o altă categorie profesională, respectiv cea a consilierilor juridici, de a desfăşura activităţile profesionale specifice, prevăzute, de asemenea, într-o lege specială – Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 867 din 5 decembrie 2003, şi, totodată, nu este de natură să creeze o discriminare sau o concurenţă neloială între persoanele care exercită cele două profesii.

Astfel, în cauza Bota contra României, 2003, care viza o asociaţie de consultanţă juridică, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis cu privire la admisibilitatea cererii că dizolvarea asociaţiei respective, care funcţiona cu încălcarea prevederilor Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, este proporţională cu scopul vizat şi că motivele invocate de jurisdicţiile interne se dovedesc pertinente şi suficiente. De aceea, Curtea a conchis că ingerinţa era «necesară într-o societate democratică».

În fine, toate celelalte aspecte criticate de autorul excepţiei nu sunt veritabile probleme de constituţionalitate, ci sunt probleme de aplicare a legii, atributul exclusiv al instanţei judecătoreşti.”

Întrucât în prezenta cauză nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica această jurisprudenţă, soluţia şi considerentele deciziei menţionate sunt valabile şi în prezenta cauză.

24. DECIZIE nr. 1371 din 16 decembrie 2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 215 alin. 1 şi art. 240 din Codul penal şi art. 25 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 47 din data de 27 ianuarie 2009

Obiectul

Prin Încheierea din 22 aprilie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 18.180/245/2005 (număr în format vechi 18.180/2005), Judecătoria Iaşi a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215 alin. (1) şi art. 240 din Codul penal şi art. 25 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Traian Ioan Halip şi Florentina Dungă într-o cauză penală având ca obiect judecarea acestora pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune.

În motivarea excepţiei, autorii excepţiei susţin că dispoziţiile de lege criticate încalcă prevederile art. 6 din Constituţie, potrivit cărora statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase, iar măsurile de protecţie luate în acest sens trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români.

Judecătoria Iaşi apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 215 alin. 1 şi art. 240 din Codul penal şi art. 25 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, modificată prin Legea nr. 255/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 23 iunie 2004. Textele de lege criticate au următorul conţinut:

– Art. 215 alin. 1 din Codul penal: „Înşelăciunea

Inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 12 ani.”;

– Art. 240 din Codul penal: „Uzurparea de calităţi oficiale

Folosirea fără drept a unei calităţi oficiale, însoţită sau urmată de îndeplinirea vreunui act legat de acea calitate, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.”;

– Art. 25 din Legea nr. 51/1995: „Exercitarea oricărei activităţi de asistenţă juridică specifică profesiei de avocat şi prevăzută la art. 3 de către o persoană fizică sau juridică ce nu are calitatea de avocat înscris într-un barou şi pe tabloul avocaţilor acelui barou constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale.”

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că aceasta are caracter inadmisibil, întrucât invocarea aleatorie a unei prevederi din Legea fundamentală nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituţionalitate. În lipsa unei autentice motivări, Curtea nu se poate substitui autorului excepţiei pentru a descoperi eventuale motive de neconstituţionalitate. Un astfel de demers ar reprezenta o sesizare din oficiu a instanţei de contencios constituţional, inadmisibilă prin prisma dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit cărora Curtea

Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial.

De altfel, cu diferite prilejuri, Curtea Constituţională a statuat că textele criticate sunt constituţionale, prin raportare, desigur, la alte temeiuri constituţionale.

25. DECIZIE nr. 150 din 10 februarie 2009 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 152 din data de 11 martie 2009

Obiectul

Prin Încheierea din 29 mai 2008, pronunţată în Dosarul nr. 7211.1/55/2007, Tribunalul Arad – Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.

Excepţia a fost ridicată de Marinel Maier cu ocazia soluţionării recursului formulat împotriva Sentinţei penale nr. 231 din 28 ianuarie 2008, pronunţată de Judecătoria Arad.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi (5), art. 15 alin. (2) şi art. 16, precum şi celor ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Tribunalul Arad – Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece textele de lege criticate nu contravin prevederilor constituţionale sau reglementărilor internaţionale invocate.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi ale art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 23 iunie 2004, dispoziţii care au următorul cuprins:

– Art. 1 alin. (3): „Constituirea şi funcţionarea de barouri în afara U.N.B.R, sunt interzise. Actele de constituire şi de înregistrare ale acestora sunt nule de drept.”;

– Art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995:

„(1) La data intrării în vigoare a prezentei legi persoanele fizice sau juridice care au fost autorizate în baza altor acte normative ori au fost încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti să desfăşoare activităţi de consultanţă, reprezentare sau asistenţă juridică, în orice domenii, îşi încetează de drept activitatea. Continuarea unor asemenea activităţi constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale.

(2) De asemenea, la data intrării în vigoare a prezentei legi încetează de drept efectele oricărui act normativ, administrativ sau jurisdicţional prin care au fost recunoscute ori încuviinţate activităţi de consultanţă, reprezentare şi asistenţă juridică contrare dispoziţiilor prezentei legi.”

În susţinerea neconstituţionalităţii acestor texte de lege, autorul excepţiei arată că aceste texte de lege contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi (5) – Statul român, art. 15 alin. (2) – Ne retroactivitatea legii şi art. 16 – Egalitatea în drepturi, precum şi ale art. 6 – Dreptul la un proces echitabil – din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Analizând aceste susţineri, Curtea observă că art. 1 din Legea nr. 51/1995 prevede caracterul liberal şi independent al profesiei de avocat, iar art. 5 din aceasta dispune în legătură cu formele de organizare a activităţii, avocatul având opţiunea de a alege varianta în care îşi exercită profesia. Sub aspectele criticate, prin numeroase decizii, Curtea Constituţională a statuat că, „În concepţia legiuitorului, avocatura este un serviciu public, care este organizat şi funcţionează pe baza unei legi speciale, iar profesia de avocat poate fi exercitată de un corp profesional selectat şi funcţionând după reguli stabilite de lege. […] Această opţiune a legiuitorului nu poate fi considerată ca neconstituţională, având în vedere că scopul ei este asigurarea unei asistenţe juridice calificate, iar normele în baza cărora funcţionează nu contravin principiilor constituţionale”, cei care doresc să practice această profesie fiind datori să respecte legea şi să accepte regulile impuse de aceasta. Astfel se explică de ce condiţiile de organizare şi exercitare a profesiei de avocat sunt prevăzute într-o lege specială.

Curtea Constituţională a statuat constant în jurisprudenţa sa că profesia de avocat se poate exercita numai cu respectarea legii, şi nu împotriva ei, astfel că niciuna dintre prevederile constituţionale şi convenţionale invocate nu sunt nesocotite prin dispoziţiile de lege criticate.

În fine, toate celelalte aspecte criticate de autorul excepţiei nu sunt veritabile probleme de constituţionalitate, astfel că excedează competenţei instanţei constituţionale.

26. DECIZIE nr. 736 din 12 mai 2009 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 din Codul penal, ale art. 278¹ alin. 8 lit. b) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 1 alin. (3) şi art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 461 din data de 3 iulie 2009

Obiectul

Prin Încheierea din 11 noiembrie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 8.508/55/2008, Judecătoria Arad – Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 din Codul penal, ale art. 2781 alin. 8 lit. b) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 1 alin. (3) şi art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat. Excepţia a fost ridicată de Marinel Maier cu ocazia soluţionării plângerii împotriva unei ordonanţe a procurorului de scoatere de sub urmărire penală pentru săvârşirea infracţiunii de exercitare fără drept a profesiei de avocat, infracţiune prevăzută de art. 281 din Codul penal raportat la art. 25 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.

Prin Încheierea din 18 noiembrie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 6231.999/55/2008, Judecătoria Piatra-Neamţ a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 din Codul penal, ale art. 2781 din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 1 alin. (3) şi art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 255/2004 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat. Excepţia a fost ridicată de Cosmin Ban cu ocazia soluţionării plângerii împotriva unei ordonanţe a procurorului de scoatere de sub urmărire penală pentru săvârşirea infracţiunii de exercitare fără drept a profesiei de avocat, infracţiune prevăzută de art. 281 din Codul penal raportat la art. 25 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă, că sintagma „legea specială” din art. 281 din Codul penal este neconstituţională prin raportare la dispoziţiile Legii fundamentale cuprinse în art. 73 alin. (1) privind categoriile de legi şi în art. 115 alin. (1) referitor la delegarea legislativă. Consideră că „Parlamentul nu poate adopta decât o singură lege specială – legea prin care Guvernul este abilitat pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice”. Prin urmare, legea specială la care face trimitere art. 281 din Codul penal nu poate fi Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, întrucât „legea avocaturii este lege organică, nu specială”.

Arată că prevederile art. 2781 alin. 8 lit. b) din Codul de procedură penală aduc atingere dreptului la un proces echitabil, prin ignorarea principiului de generală aplicabilitate în dreptul penal „non reformatio in pejus”, atât timp cât există posibilitatea ca persoana faţă de care procurorul a dat o soluţie de scoatere de sub urmărire penală, prin propria cale de atac, să-şi agraveze situaţia, redobândind calitatea de învinuit sau, chiar mai rău, dobândind calitatea de inculpat.

În fine, consideră că dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 încalcă separaţia şi echilibrul puterilor în stat, neretroactivitatea legii, egalitatea în drepturi a cetăţenilor, accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, întrucât puterea legiuitoare desfiinţează hotărârile judecătoreşti de încuviinţare a activităţilor de consultanţă, reprezentare sau asistenţă juridică contrare prevederilor Legii nr. 51/1995, precum şi actele de constituire şi de înregistrare ale barourilor care funcţionează în afara Uniunii Naţionale a Barourilor din România, acţionând astfel în favoarea „barourilor tradiţionale şi neînfiinţate”.

Judecătoria Arad – Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât dispoziţiile art. 281 din Codul penal, art. 278¹ alin. 8 lit. b) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 1 alin. (3) şi art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 nu încalcă prevederile constituţionale invocate.

Judecătoria Piatra-Neamţ nu şi-a exprimat opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 281 din Codul penal, ale art. 2781 din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 1 alin. (3) şi art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 255/2004 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat. Din considerentele încheierii de sesizare şi din notele scrise ale autorului excepţiei Cosmin Ban reiese însă că acesta critică prevederile art. 281 din Codul penal, ale art. 2781 alin. 8 lit. b) din Codul de procedură penală, modificate prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006, precum şi dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, modificate prin Legea nr. 255/2004 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 23 iunie 2004. Prin urmare, Curtea se va pronunţa asupra constituţionalităţii acestor texte de lege, care au următorul cuprins:

– Art. 281 din Codul penal:

„Exercitarea fără drept a unei profesii sau a oricărei alte activităţi pentru care legea cere autorizaţie, ori exercitarea acestora în alte condiţii decât cele legale, dacă legea specială prevede că săvârşirea unor astfel de fapte se sancţionează potrivit legii penale, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 1 an sau cu amendă.”;

– Art. 278¹ alin. 8 lit. b) din Codul de procedură penală:

„Judecătorul pronunţă una dintre următoarele soluţii:

[… ]

b) admite plângerea, prin sentinţă, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi trimite cauza procurorului, în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale, după caz. Judecătorul este obligat să arate motivele pentru care a trimis cauza procurorului, indicând totodată faptele şi împrejurările ce urmează a fi constatate şi prin care anume mijloace de probă;”;

– Art. 1 alin. (3) din Legea nr. 51/1995:

„(3) Constituirea şi funcţionarea de barouri în afara U.N.B.R. sunt interzise. Actele de constituire şi de înregistrare ale acestora sunt nule de drept.”;

– Art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995:

„(1) La data intrării în vigoare a prezentei legi persoanele fizice sau juridice care au fost autorizate în baza altor acte normative ori au fost încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti să desfăşoare activităţi de consultanţă, reprezentare sau asistenţă juridică, în orice domenii, îşi încetează de drept activitatea. Continuarea unor asemenea activităţi constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale.

(2) De asemenea, la data intrării în vigoare a prezentei legi încetează de drept efectele oricărui act normativ, administrativ sau jurisdicţional prin care au fost recunoscute ori încuviinţate activităţi de consultanţă, reprezentare şi asistenţă juridică contrare dispoziţiilor prezentei legi.”

În susţinerea neconstituţionalităţii acestor prevederi de lege, autorii excepţiei invocă încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi (5) referitoare la separarea şi echilibrul puterilor în stat şi la respectarea Constituţiei şi a legilor, ale art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii, ale art. 16 referitoare la egalitatea în drepturi a cetăţenilor, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 73 alin. (1) referitoare la categoriile de legi, ale art. 115 alin. (1) privind delegarea legislativă, precum şi ale art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 6 referitoare la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:

I. Autorii excepţiei nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 281 din Codul penal, ci sunt nemulţumiţi, în realitate, de modul de aplicare de către organele de urmărire penală şi instanţa de judecată a respectivului text de lege, care face distincţie între legi penale generale şi speciale. Or, acest aspect nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curte, ci este de competenţa instanţelor judecătoreşti, în cadrul căilor de atac prevăzute de lege.

Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 din Codul penal urmează a fi respinsă ca fiind inadmisibilă.

II. Referitor la critica de neconstituţionalitate a art. 2781 alin. 8 lit. b) din Codul de procedură penală, aceste prevederi de lege au mai fost supuse controlului instanţei de contencios constituţional prin raportare la dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, invocate şi în prezenta cauză, şi faţă de critici similare, Curtea statuând, în mod constant, că prevederile de lege menţionate nu încalcă dreptul la un proces echitabil. În acest sens este, de exemplu, Decizia nr. 574 din 7 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 7 august 2007.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995, prin Decizia nr. 150 din 10 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr. 152 din 11 martie 2009, Curtea a respins o excepţie de neconstituţionalitate identică, ridicată de autorul Marinel Maier, pentru motivele acolo arătate.

Întrucât nu au apărut elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

27. DECIZIE nr. 1354 din 22 octombrie 2009 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 9 alin. (2), art. 25 şi art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 844 din data de 7 decembrie 2009

Obiectul

Prin Încheierea din 7 mai 2009, pronunţată în Dosarul nr. 9.678/302/2007, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 9 alin. (2), art. 25 şi art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, excepţie ridicată de Corneliu Alexandru Tanco într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei acţiuni în constatare.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale, deoarece interzic exercitarea dreptului la apărare printr-un apărător care nu are calitatea de avocat.

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi-a exprimat opinia în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 9 alin. (2), art. 25 şi art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, cu modificările şi completările ulterioare.

Dispoziţiile de lege criticate au următorul cuprins:

– Art. 1 alin. (3): „Constituirea şi funcţionarea de barouri în afara U.N.B.R, sunt interzise. Actele de constituire şi de înregistrare ale acestora sunt nule de drept.”;

– Art. 9 alin. (2): „În fiecare judeţ există şi funcţionează un singur barou membru al U.N.B.R., cu sediul în localitatea de reşedinţă a judeţului.”;

– Art. 25: „(1) Exercitarea oricărei activităţi de asistenţă juridică specifică profesiei de avocat şi prevăzută la art. 3 de către o persoană fizică sau juridică ce nu are calitatea de avocat înscris într-un barou şi pe tabloul avocaţilor acelui barou constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale.

(2) Actele specifice profesiei de avocat, efectuate în mod public de o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în condiţiile prezentei legi, sunt nule dacă s-a produs o vătămare ce nu poate fi remediată în alt mod, în afară de cazul în care modul de îndeplinire a acestora a fost de natură să producă o eroare comună cu privire la calitatea celui care Ie-a săvârşit.

(3) În cazurile prevăzute de prezentul articol, baroul are dreptul la acţiune în despăgubiri împotriva persoanei fizice sau juridice care exercită fără drept profesia de avocat.

(4) Sumele obţinute cu titlu de despăgubiri potrivit alin. (3) vor fi cuprinse în bugetele hamurilor şi vor fi folosite în mod exclusiv pentru organizarea activităţii de pregătire profesională a avocaţilor, în condiţiile legii.”;

– Art. 82 alin. (1) şi (2): „La data intrării în vigoare a prezentei legi persoanele fizice sau juridice care au fost autorizate în baza altor acte normative ori au fost încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti să desfăşoare activităţi de consultanţă, reprezentare sau asistenţă juridică, în orice domenii, îşi încetează de drept activitatea. Continuarea unor asemenea activităţi constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale.

(2) De asemenea, la data intrării în vigoare a prezentei legi încetează de drept efectele oricărui act normativ, administrativ sau jurisdicţional prin care au fost recunoscute ori încuviinţate activităţi de consultanţă, reprezentare şi asistenţă juridică contrare dispoziţiilor prezentei legi.”

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile de lege criticate încalcă dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) şi (5), art. 11, 20, 24, 29, 41 şi 53 şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că s-a mai pronunţat atât cu privire la constituţionalitatea textelor de lege criticate în prezenta cauză, cât şi asupra constituţionalităţii Legii nr. 51/1995, în integralitatea sa. Astfel, Curtea Constituţională a statuat prin Decizia nr. 150/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 11 martie 2009, că niciun considerent privind libertatea individuală, implicit cea de asociere, nu poate fi reţinut pentru înlăturarea art. 1 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, care dispune că profesia de avocat se exercită numai de către membrii barourilor. Art. 53 din Constituţie prevede că exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns prin lege, dacă aceasta se impune, între altele, pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Tocmai de aceea, garantând dreptul la apărare, Constituţia prevede în art. 24 alin. (2) că în timpul procesului părţile au dreptul la asistenţa unui avocat, înţelegând prin aceasta o persoană care are calitatea de avocat, dobândită în condiţiile prevăzute prin lege. Aceasta este o puternică garanţie care previne desfăşurarea unor activităţi de asistenţă juridică de către persoane necalificate şi care scapă controlului profesional al barourilor de avocaţi. În această lumină, incriminarea faptelor de exercitare nelegală a profesiunii de avocat, prevăzută în art. 25 din Legea nr. 51/1995, nu este decât consecinţa logică a reglementării legale, nefiind prin urmare de natură să aducă atingere prevederilor din Legea fundamentală cuprinse în art. 41 alin. (1) privind munca şi protecţia socială a muncii.

Totodată, prin Decizia nr. 150/2009, Curtea Constituţională a statuat că, în concepţia legiuitorului, avocatura este un serviciu public, care este organizat şi funcţionează pe baza unei legi speciale, iar profesia de avocat poate fi exercitată de un corp profesional selectat şi funcţionând după reguli stabilite de lege. Această opţiune a legiuitorului nu poate fi considerată ca neconstituţională, având în vedere că scopul ei este asigurarea unei asistenţe juridice calificate, iar normele în baza cărora funcţionează nu contravin principiilor constituţionale, cei care doresc să practice această profesie fiind datori să respecte legea şi să accepte regulile impuse de aceasta. Astfel se explică de ce condiţiile de organizare şi exercitare a profesiei de avocat sunt prevăzute într-o lege specială.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia pronunţată de Curte prin deciziile menţionate, cât şi considerentele care au fundamentat-o sunt valabile şi în prezenta cauză.

28. DECIZIE nr. 1401 din 3 noiembrie 2009 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi art. 83 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, art. 3 alin. (4) şi art. 5 alin. (4) din Statutul profesiei de avocat din 2004, art. 171 alin. 2, art. 183 alin. 1 şi 2, art. 262 pct. 1 lit. a) şi art. 278¹ alin. 8 lit. a)-c) din Codul de procedură penală şi art. 281 din Codul penal – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 855 din data de 9 decembrie 2009

Obiectul

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie următoarele dispoziţii:

– Art. 1 alin. (3) şi art. 83 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 23 iunie 2004, precum şi art. 3 alin. (4) şi art. 5 alin. (4) din Statutul profesiei de avocat din 2004, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 45 din 13 ianuarie 2005, dispoziţii care au următorul cuprins:

– Art. 1 alin. (3) din Legea nr. 51/1995: „Constituirea şi funcţionarea de barouri în afara U.N.B.R. sunt interzise. Actele de constituire şi de înregistrare ale acestora sunt nule de drept.”;

– Art. 83 din Legea nr. 51/1995: „La data intrării în vigoare a prezentei legi, denumirea Uniunea Avocaţilor din România se înlocuieşte cu denumirea Uniunea Naţională a Barourilor din România, în toate actele normative.”;

– Art. 3 alin. (4) din Statutul profesiei de avocat din 2004: „Este interzisă, sub sancţiunile prevăzute de lege, exercitarea oricărei activităţi specifice profesiei de avocat de către o persoană fizică ce nu are calitatea de avocat înscris într-un barou şi pe Tabloul avocaţilor sau de către o altă persoană juridică, cu excepţia societăţii civile profesională de avocaţi cu răspundere limitată.”;

– Art. 5 alin. (4) din Statutul profesiei de avocat din 2004: „Constituirea şi funcţionarea de barouri în afara U.N.B.R. sunt interzise. Actele de constituire şi de înregistrare ale barourilor în afara U.N.B.R. sunt nule de drept. Nulitatea poate fi oricând constatată la cererea U.N.B.R., a barourilor membre, a Ministerului Public şi poate fi constatată de instanţă din oficiu.”;

– Dispoziţiile art. 171 alin. 2, art. 183 alin. 1 şi 2, art. 262 pct. 1 lit. a) şi art. 278¹ alin. 8 lit. a)-c) din Codul de procedură penală, precum şi prevederile art. 281 din Codul penal, texte de lege care au următorul cuprins:

– Art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală: „Asistenţa juridică este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ, când este reţinut sau arestat chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale sau obligarea la tratament medical chiar în altă cauză ori când organul de urmărire penală sau instanţa apreciază că învinuitul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.”;

– Art. 183 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală: „O persoană poate fi adusă în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată pe baza unui mandat de aducere, întocmit potrivit dispoziţiilor art. 176, dacă fiind anterior citată nu s-a prezentat, iar ascultarea ori prezenţa ei este necesară.

Învinuitul sau inculpatul poate fi adus cu mandat chiar înainte de a fi fost chemat prin citaţie, dacă organul de urmărire penală sau instanţa constată motivat că în interesul rezolvării cauzei se impune această măsură.”;

– Art. 262 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală: „Dacă procurorul constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă, existând probele necesare şi legal administrate, procedează, după caz, astfel:

1. Când din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat şi că acesta răspunde penal:

a) dacă acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi penale, dă rechizitoriu prin care pune în mişcare acţiunea penală şi dispune trimiterea în judecată;”

– Art. 278¹ alin. 8 lit. a)-c) din Codul de procedură penală: „Judecătorul pronunţă una dintre următoarele soluţii:

a) respinge plângerea, prin sentinţă, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată, menţinând rezoluţia sau ordonanţa atacată;

b) admite plângerea, prin sentinţă, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi trimite cauza procurorului, în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale, după caz. Judecătorul este obligat să arate motivele pentru care a trimis cauza procurorului, indicând totodată faptele şi împrejurările ce urmează a fi constatate şi prin care anume mijloace de probă;

c) admite plângerea, prin încheiere, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi, când probele existente la dosar sunt suficiente, reţine cauza spre judecare, în complet legal constituit, dispoziţiile privind judecata în primă instanţă şi căile de atac aplicându-se în mod corespunzător.”

– Art. 281 din Codul penal: „Exercitarea fără drept a unei profesii sau a oricărei alte activităţi pentru care legea cere autorizaţie, ori exercitarea acestora în alte condiţii decât cele legale, dacă legea specială prevede că săvârşirea unor astfel de fapte se sancţionează potrivit legii penale, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 1 an sau cu amendă”.

Autorul excepţiei susţine că aceste dispoziţii de lege sunt neconstituţionale, astfel:

– art. 1 alin. (3) şi art. 83 din Legea nr. 51/1995, precum şi art. 3 alin. (4) şi art. 5 alin. (4) din Statutul profesiei de avocat din 2004 contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (1)-(5), art. 4 alin. (1), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1) şi art. 20 alin. (1) şi (2), precum şi art. 6 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;

– art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală contravine prevederilor art. 24 alin. (1) şi (2) din Constituţie referitoare la dreptul la apărare;

– art. 183 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 23 alin. (1) şi (2) referitoare la libertatea individuală, precum şi prevederile art. 5 paragrafele 1 şi 4 privind dreptul la libertate şi la siguranţă din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 9 cu privire la dreptul persoanei de a nu fi arestată, deţinută sau exilată în mod arbitrar din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ale art. 9 paragraful 1 privind dreptul la libertatea şi la securitatea persoanei şi ale art. 14 paragraful 3 lit. g) referitoare la dreptul acuzatului de a păstra tăcerea şi de a nu se autoincrimina din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice;

– art. 262 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală înfrânge dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Constituţie privind dreptul la apărare;

– art. 278¹ alin. 8 lit. a)-c) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind liberul acces la justiţie şi art. 126 alin. (1) referitoare la înfăptuirea justiţie, precum şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;

– art. 281 din Codul penal contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 73 alin. (1) referitoare la categoriile de legi şi ale art. 115 alin. (1) privind delegarea legislativă.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

I. Având în vedere prevederile art. 146 lit. d) din Constituţie şi dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (4) şi art. 5 alin. (4) din Statutul profesiei de avocat din 2004 este inadmisibilă.

II. Referitor la dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi art. 83 din Legea nr. 51/1995, se observă că, sub aspectele criticate, prin numeroase decizii, precum Decizia nr. 150 din 10 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 11 martie 2009, Curtea Constituţională a statuat că, „În concepţia legiuitorului, avocatura este un serviciu public, care este organizat şi funcţionează pe baza unei legi speciale, iar profesia de avocat poate fi exercitată de un corp profesional selectat şi funcţionând după reguli stabilite de lege. [… ] Această opţiune a legiuitorului nu poate fi considerată ca neconstituţională, având în vedere că scopul ei este asigurarea unei asistenţe juridice calificate, iar normele în baza cărora funcţionează nu contravin principiilor constituţionale”, cei care doresc să practice această profesie fiind datori să respecte legea şi să accepte regulile impuse de aceasta. Astfel se explică de ce condiţiile de organizare şi exercitare a profesiei de avocat sunt prevăzute într-o lege specială.

Curtea Constituţională a statuat constant în jurisprudenţa sa că profesia de avocat se poate exercita numai cu respectarea legii, şi nu împotriva ei, astfel că niciuna dintre prevederile constituţionale şi convenţionale invocate nu sunt nesocotite prin dispoziţiile de lege criticate.

III. Autorul excepţiei nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 171 alin. 2 şi ale art. 262 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, respectiv ale art. 281 din Codul penal. Astfel, emite supoziţii legate de posibila nerespectare a legii de către avocaţii desemnaţi în baza art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală să asigure asistenţa juridică din oficiu în cauzele în care organul de urmărire penală sau instanţa apreciază că învinuitul sau inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea, în condiţiile în care Uniunea Naţională a Barourilor din România este şi ea parte în respectivele procese penale. Totodată, autorul excepţiei critică modul de aplicare a prevederilor art. 262 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, respectiv a dispoziţiilor art. 281 din Codul penal de către organele de urmărire penală şi de către instanţa de judecată. Or, aceste aspecte nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curte, ci sunt de competenţa instanţei învestite cu soluţionarea litigiului. În aceste condiţii, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. 2 şi art. 262 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 281 din Codul penal este inadmisibilă.

IV. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a art. 183 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală, Curtea s-a pronunţat asupra art. 183 din Codul de procedură penală, în integralitatea sa, prin raportare la o serie de texte din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale invocate şi în prezenta cauză şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 885 din 16 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 750 din 5 noiembrie 2007, Curtea a reţinut că regulile procedurale instituite prin dispoziţiile art. 183 din Codul de procedură penală sunt menite să asigure buna desfăşurare a procesului penal, fără întârzieri determinate de absenţa sau refuzul persoanelor a căror ascultare sau prezenţă este apreciată ca fiind necesară de către instanţa de judecată. Prin dispoziţiile criticate nu se încalcă libertatea individuală, întrucât instituţia mandatului de aducere nu este echivalentă cu cea a sancţiunilor privative de libertate. De altfel, potrivit art. 53 din Constituţie, exerciţiul unor drepturi sau libertăţi poate fi restrâns pentru desfăşurarea instrucţiei penale, astfel încât constrângerea unei persoane de a se prezenta în faţa instanţei de judecată, atunci când aceasta din urmă apreciază că se impune acest lucru, nu aduce nicio atingere principiilor statului de drept. Cu acelaşi prilej, Curtea a statuat că, prin prevederile art. 183 din Codul de procedură penală, nu este încălcat nici dreptul la un proces echitabil, având în vedere că persoanele aduse cu mandat nu pot rămâne la dispoziţia organului judiciar decât timpul strict necesar pentru audierea lor, în afară de cazul când s-a dispus reţinerea ori arestarea preventivă a acestora. De asemenea, textul de lege criticat nu aduce atingere dreptului acuzatului de a păstra tăcerea şi de a nu contribui la propria incriminare, întrucât acesta nu este constrâns în niciun fel să facă vreo declaraţie în acest sens.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice schimbarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele de principiu ale deciziilor menţionate mai sus îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

Pentru considerentele arătate, prevederile art. 183 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală sunt în concordanţă cu dispoziţiile art. 23 alin. (1) şi (2) din Constituţie, ale art. 5 paragrafele 1 şi 4 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 9 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum şi cu prevederile art. 9 paragraful 1 şi ale art. 14 paragraful 3 lit. g) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

V. În fine, nu poate fi caracterizată ca o încălcare a dreptului la un proces echitabil nici reglementarea soluţiei pe care o pronunţă instanţa în temeiul art. 2781 alin. 8 lit. b) din Codul de procedură penală, întrucât împotriva încheierii astfel pronunţate persoana nemulţumită are posibilitatea exercitării căilor de atac prevăzute de lege, având deplina libertate de a demonstra nelegalitatea acesteia, folosind toate mijloacele procedurale ce caracterizează un proces echitabil. De asemenea, soluţionarea fondului cauzei, în situaţia în care instanţa, în temeiul art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, admite plângerea, prin încheiere, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată, reţinând cauza spre judecare, constituie o etapă procesuală distinctă, guvernată de regulile procedurale aplicabile judecării în primă instanţă şi în căile de atac, reguli cu privire la care textele criticate stabilesc în mod expres că se aplică „în mod corespunzător”. Statuând în sensul celor arătate, dispoziţiile art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală asigură posibilitatea părţilor de a formula apărări, de a propune probe şi de a recurge la căile de atac prevăzute de lege, aşadar de a se prevala de toate garanţiile procesuale care condiţionează un proces echitabil, în deplină concordanţă cu prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie.

Aceleaşi considerente şi aceeaşi soluţie au fost reţinute şi prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 859 din 28 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 31 din 17 ianuarie 2007.

Neexistând elemente noi de natură a determina schimbarea jurisprudenţei Curţii, cele stabilite prin deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

În sfârşit, se constată că invocarea de către autorul excepţiei a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv a Cauzei Golder împotriva Marii Britanii (1975), nu are relevanţă în aprecierea neconstituţionalităţii prevederilor cuprinse în art. 2781 din Codul de procedură penală, întrucât în speţa respectivă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis încălcarea prevederilor art. 6 paragraful 1 şi art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, constatându-se refuzul de a se permite consultarea unui avocat pentru acţionarea în justiţie, astfel persoana în cauză a fost împiedicată să se adreseze unui tribunal. Or, textul art. 2781 din Codul de procedură penală recunoaşte expres dreptul persoanei ale cărei interese legitime au fost vătămate (inclusiv persoana faţă de care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală) de a se adresa justiţiei.

29. DECIZIE nr. 1070 din 16 septembrie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 din Codul penal şi ale art. 1 alin. (3) şi art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 732 din data de 3 noiembrie 2010

Obiectul

Prin Încheierea din 10 decembrie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 6.709.999/55/2008, Judecătoria Piatra-Neamţ a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 din Codul penal şi ale art. 1 alin. (3) şi art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 255/2004 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.

Excepţia a fost ridicată de Mircea-Nicolae Sîmtion cu ocazia rejudecării plângerii împotriva unei ordonanţe a procurorului de scoatere de sub urmărire penală pentru săvârşirea infracţiunii de exercitare fără drept a profesiei de avocat, infracţiune prevăzută de art. 281 din Codul penal raportat la art. 25 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că sintagma „legea specială” din art. 281 al Codului penal este neconstituţională prin raportare la dispoziţiile Legii fundamentale cuprinse în art. 73 alin. (1) privind categoriile de legi şi în art. 115 alin. (1) referitor la delegarea legislativă. Consideră că „Parlamentul nu poate adopta decât o singură lege specială – legea prin care Guvernul este abilitat pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice”. Prin urmare, legea specială la care face trimitere art. 281 din Codul penal nu poate fi Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, întrucât „legea avocaturii este lege organică, nu specială”.

De asemenea, arată că prevederile art. 1 alin. (3) şi art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi (5) referitoare la separarea şi echilibrul puterilor în stat şi la respectarea Constituţiei şi a legilor, ale art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii, ale art. 16 referitoare la egalitatea în drepturi a cetăţenilor, ale art. 73 alin. (1) referitoare la categoriile de legi şi ale art. 115 alin. (1) privind delegarea legislativă, precum şi ale art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportate la prevederile art. 6 referitoare la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât puterea legiuitoare desfiinţează hotărârile judecătoreşti de încuviinţare a activităţilor de consultanţă, reprezentare sau asistenţă juridică contrare prevederilor Legii nr. 51/1995, precum şi actele de constituire şi de înregistrare ale barourilor care funcţionează în afara Uniunii Naţionale a Barourilor din România, acţionând astfel în favoarea „barourilor tradiţionale şi neînfiinţate”.

Judecătoria Piatra-Neamţ apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece prevederile de lege criticate nu aduc nicio atingere dispoziţiilor din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale invocate de autor.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 281 din Codul penal şi ale art. 1 alin. (3) şi art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 255/2004 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat. Din notele scrise ale autorului excepţiei reiese însă că acesta critică prevederile art. 281 din Codul penal şi ale art. 1 alin. (3) şi art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, modificate prin Legea nr. 255/2004 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 23 iunie 2004. Prin urmare, Curtea se va pronunţa asupra constituţionalităţii acestor texte de lege, care au următorul cuprins:

– Art. 281 din Codul penal:

„Exercitarea fără drept a unei profesii sau a oricărei alte activităţi pentru care legea cere autorizaţie ori exercitarea acestora în alte condiţii decât cele legale, dacă legea specială prevede că săvârşirea unor astfel de fapte se sancţionează potrivit legii penale, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 1 an sau cu amendă.”;

– Art. 1 alin. (3) din Legea nr. 51/1995:

„(3) Constituirea şi funcţionarea de barouri în afara U.N.B.R. sunt interzise. Actele de constituire şi de înregistrare ale acestora sunt nule de drept.”;

– Art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995:

„(1) La data intrării în vigoare a prezentei legi persoanele fizice sau juridice care au fost autorizate în baza altor acte normative ori au fost încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti să desfăşoare activităţi de consultanţă, reprezentare sau asistenţă juridică, în orice domenii, îşi încetează de drept activitatea. Continuarea unor asemenea activităţi constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale.

(2) De asemenea, la data intrării în vigoare a prezentei legi încetează de drept efectele oricărui act normativ, administrativ sau jurisdicţional prin care au fost recunoscute ori încuviinţate activităţi de consultanţă, reprezentare şi asistenţă juridică contrare dispoziţiilor prezentei legi.”

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:

I. Autorul excepţiei nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 281 din Codul penal, ci este nemulţumit, în realitate, de modul de aplicare de către organele de urmărire penală şi instanţa de judecată a respectivelor prevederi legale, care fac distincţie între legi penale generale şi speciale. Or, acest aspect nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curte, fiind de competenţa instanţei de judecată învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege.

Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 din Codul penal va fi respinsă ca inadmisibilă.

II. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995, prin Decizia nr. 736 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009, Curtea a respins o excepţie de neconstituţionalitate identică atât sub aspectul criticilor formulate, cât şi al prevederilor din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale invocate, pentru motivele acolo arătate.

Întrucât nu au apărut elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziei menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

30. DECIZIE nr. 1134 din 13 septembrie 2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 113 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat – Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 710 din data de 7 octombrie 2011

Obiectul

Prin Încheierea din 31 august 2010, pronunţată în Dosarul nr. 2.288/211/2010, Judecătoria Cluj-Napoca a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.

Într-o cauză penală având ca obiect săvârşirea infracţiunii de exercitare fără drept a profesiei de avocat, prevăzută de art. 281 din Codul penal, raportat la art. 25 din Legea nr. 51/1995, republicată, inculpatul Tiberiu Kovacs a invocat „excepţia nelegalităţii incriminării pe temeiul Legii nr. 255/2004 ca urmare a vidului legislativ creat de Decizia Curţii Constituţionale nr. 109/2010”. Această excepţie a fost calificată de către instanţa de judecată „ca fiind o excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995, republicată, aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 255/2004”.

Instanţa de judecată arată că textele de lege criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi art. 129, deoarece „printr-un act normativ nu se pot reglementa consecinţele unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, care conferă un drept sau creează cel puţin o speranţă legitimă unei părţi”.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, aşa cum rezultă din încheierea de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 23 iunie 2004, dispoziţii care au următorul cuprins:

„(1) La data intrării în vigoare a prezentei legi persoanele fizice sau juridice care au fost autorizate în baza altor acte normative ori au fost încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti să desfăşoare activităţi de consultanţă, reprezentare sau asistenţă juridică, în orice domenii, îşi încetează de drept activitatea. Continuarea unor asemenea activităţi constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale.

(2) De asemenea, la data intrării în vigoare a prezentei legi încetează de drept efectele oricărui act normativ, administrativ sau jurisdicţional prin care au fost recunoscute ori încuviinţate activităţi de consultanţă, reprezentare şi asistenţă juridică contrare dispoziţiilor prezentei legi.”

Ulterior sesizării Curţii Constituţionale, Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2011, soluţia legislativă criticată regăsindu-se în dispoziţiile art. 113 alin. (1) şi (2), astfel că instanţa constituţională urmează să se pronunţe asupra acestor dispoziţii de lege.

În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (4) care consacră principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale şi ale art. 129 privind folosirea căilor de atac.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 s-a pronunţat prin mai multe decizii, spre exemplu, Decizia nr. 150 din 10 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 11 martie 2009.

Cu acel prilej, Curtea a constatat că „în concepţia legiuitorului, avocatura este un serviciu public, care este organizat şi funcţionează pe baza unei legi speciale, iar profesia de avocat poate fi exercitată de un corp profesional selectat şi funcţionând după reguli stabilite de lege. […] Această opţiune a legiuitorului nu poate fi considerată ca neconstituţională, având în vedere că scopul ei este asigurarea unei asistenţe juridice calificate, iar normele în baza cărora funcţionează nu contravin principiilor constituţionale, cei care doresc să practice această profesie fiind datori să respecte legea şi să accepte regulile impuse de aceasta. Astfel se explică de ce condiţiile de organizare şi exercitare a profesiei de avocat sunt prevăzute într-o lege specială.

Curtea Constituţională a statuat constant în jurisprudenţa sa că profesia de avocat se poate exercita numai cu respectarea legii, şi nu împotriva ei”.

În speţă însă nu sunt formulate veritabile critici de neconstituţionalitate, ci, în realitate, este pus în discuţie modul de aplicare şi interpretare a legii de către organele de urmărire penală şi instanţa de judecată. Or, acest aspect nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curte, astfel că excedează competenţei acesteia.

În aceste condiţii, excepţia de neconstituţionalitate urmează a fi respinsă ca fiind inadmisibilă.

31. DECIZIE nr. 379 din 24 septembrie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 731 din data de 27 noiembrie 2013

Obiectul

Prin Încheierea din 17 aprilie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 1.558/119/2010, Curtea de Apel Braşov – Secţia contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, excepţie ridicată de Gheorghina Chirilaş, prin mandatari Ioana Isbăsescu şi Gheorghe Marin, în dosarul cu numărul de mai sus, având ca obiect „anularea unui act emis de autorităţi publice locale”, în recurs.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că prevederile legale menţionate sunt neconstituţionale, deoarece, în urma adoptării Legii nr. 3/1947, Barourile şi Uniunea Barourilor Avocaţilor din România s-au desfiinţat, urmând a se înfiinţa Colegiul de Avocaţi şi Uniunea Colegiilor. De la data publicării acestei legi şi până în prezent structurile desfiinţate nu s-au mai constituit legal. Prin urmare, dispoziţiile contestate afectează dreptul fundamental la liberă asociere şi libertatea alegerii locului de muncă.

Curtea de Apel Braşov – Secţia contencios administrativ şi fiscal opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2011, care au următorul conţinut: „(2) Profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România, denumită în continuare U.N.B.R.

(3) Constituirea şi funcţionarea de barouri în afara U.N.B.R. sunt interzise. Actele de constituire şi de înregistrare ale acestora sunt nule de drept. Nulitatea poate fi constatată şi din oficiu.”

Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (2) potrivit cărora nimeni nu este mai presus de lege, art. 40 alin. (1) referitor la libertatea cetăţenilor de a se asocia liber în orice forme de asociere şi art. 41 alin. (1) referitor la libertatea alegerii locului de muncă.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 301 din 12 noiembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 19 februarie 2003, instanţa de contencios constituţional a constatat că soluţia legislativă adoptată nu contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea în drepturi a cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, întrucât „nu creează discriminări între cetăţeni pe criterii de rasă, naţionalitate, origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială, criterii ale egalităţii în drepturi prevăzute atât la art. 4 alin. (2) din Constituţie, cât şi la art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.” De asemenea, prin Decizia nr. 44 din 4 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 13 martie 2003, s-a statuat că, în concepţia legiuitorului, avocatura este un serviciu public, care este organizat şi funcţionează pe baza unei legi speciale, iar profesia de avocat poate fi exercitată de un corp profesional selectat şi funcţionând după reguli stabilite de lege. Statutul profesiei de avocat a fost adoptat de Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România, fără ca aceasta să contravină prevederilor constituţionale invocate. Această opţiune a legiuitorului nu poate fi considerată ca neconstituţională, având în vedere că scopul ei este asigurarea unei asistenţe juridice calificate, iar normele în baza cărora funcţionează nu contravin principiilor constituţionale. Faptul că accesul la profesia de avocat este condiţionat de satisfacerea anumitor cerinţe nu poate fi privit ca o îngrădire a dreptului la muncă sau a alegerii libere a profesiei. Totodată prin Decizia nr. 806 din 9 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 29 din 17 ianuarie 2007, s-a mai statuat că, normele în baza cărora funcţionează Uniunea Naţională a Barourilor din România „nu contravin principiilor constituţionale, cei care doresc să practice această profesie fiind datori să respecte legea şi să accepte regulile impuse de aceasta. Tot cu acel prilej, Curtea Constituţională a statuat că dreptul de asociere se poate exercita numai cu respectarea legii, şi nu împotriva ei, astfel că nici acest drept, specific prin natura lui profesiilor liberale, nici dispoziţiile cuprinse în art. 40 din Constituţie nu sunt nesocotite. Curtea a reţinut totodată că, deşi avocatura este o profesie liberală şi independentă, exercitarea sa trebuie să se desfăşoare într-un cadru organizat, în conformitate cu reguli prestabilite, a căror respectare trebuie asigurată inclusiv prin aplicarea unor măsuri coercitive, raţiuni care au impus constituirea unor structuri organizatorice unitare şi prohibirea constituirii în paralel a altor structuri destinate practicării aceleiaşi activităţi, fără suport legal. O atare soluţie legislativă nu poate fi calificată însă ca venind în contradicţie cu dreptul de asociere.”

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele şi soluţia deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

32. DECIZIE nr. 412 din 8 octombrie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi art. 113 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 712 din data de 20 noiembrie 2013

Obiectul

Prin Încheierea din 17 iunie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 6.663/311/2012, Judecătoria Slatina a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (3) şi art. 113 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, excepţie ridicată de Constantin Criveanu într-o cauză având ca obiect soluţionarea plângerii formulate împotriva unei ordonanţe prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a autorului excepţiei cu privire la săvârşirea infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii, prevăzută la art. 281 din Codul penal.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că textele criticate au ca efect restrângerea exerciţiului dreptului de asociere, al dreptului la muncă şi al dreptului de proprietate ale persoanelor fizice şi persoanelor juridice cu obiect de activitate în domeniul serviciilor de consultanţă, care au fost înfiinţate, în mod legal, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2004 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat. Se arată că, în prezent, funcţionează la nivel naţional două structuri paralele ale Uniunii Naţionale a Barourilor din România, situaţie creată ca urmare a unui gol legislativ în ceea ce priveşte cadrul organizatoric al exercitării profesiei de avocat. Se arată că avocaţii care au aderat la structurile de organizare a acestei profesii paralele Uniunii Naţionale a Barourilor din România au fost înscrişi în liste corespunzătoare, în acord cu dispoziţiile Legii nr. 51/1995, şi şi-au desfăşurat activitatea în mod legal, până la data intrării în vigoare a textelor criticate, motiv pentru care, prin dispoziţiile Legii nr. 255/2004, ar fi trebuit să le fie oferită posibilitatea de a-şi continua activitatea în cadrul Uniunii Naţionale a Barourilor din România. Se susţine că, în caz contrar, aceşti avocaţi sunt discriminaţi în raport cu cei înscrişi pe listele Uniunii Naţionale a Barourilor din România şi care au dobândit calitatea de avocat în condiţii identice. Se mai arată că dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi art. 113 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 îngrădesc dreptul de proprietate al persoanelor juridice a căror desfiinţare o prevăd asupra bunurilor dobândite în decursul activităţii desfăşurate, contravenind, totodată, prevederilor constituţionale ale art. 78.

Judecătoria Slatina opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, arătând că art. 1 alin. (3) şi art. 113 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 nu încalcă niciuna dintre prevederile constituţionale invocate de către autorul excepţiei.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îi constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi art. 113 din Legea nr. 51/1995. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine, însă, că autorul excepţiei critică, în realitate, prevederile art. 1 alin. (3) şi art. 113 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2011, care au următorul cuprins:

– Art. 1 alin. (3):

„(3) Constituirea şi funcţionarea de barouri în afara U.N.B.R. sunt interzise. Actele de constituire şi de înregistrare ale acestora sunt nule de drept. Nulitatea poate fi constatată şi din oficiu.”;

– Art. 113 alin. (1) şi (2):

„(1) La data intrării în vigoare a prezentei legi persoanele fizice sau juridice care au fost autorizate în baza altor acte normative ori au fost încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti să desfăşoare activităţi de consultanţă, reprezentare sau asistenţă juridică, în orice domenii, îşi încetează de drept activitatea. Continuarea unor asemenea activităţi constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale.

(2) De asemenea, la data intrării în vigoare a prezentei legi încetează de drept efectele oricărui act normativ, administrativ sau jurisdicţional prin care au fost recunoscute ori încuviinţate activităţi de consultanţă, reprezentare şi asistenţă juridică contrare dispoziţiilor prezentei legi.”

Se susţine, în esenţă, că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 40 referitor la dreptul de asociere, ale art. 41 cu privire la muncă şi protecţia socială a muncii, ale art. 44 privind dreptul de proprietate privată, ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 78 referitor la intrarea în vigoare a legii.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii soluţiei legislative prevăzute în prezent de art. 1 alin. (3) şi art. 113 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 prin Decizia nr. 150 din 10 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 11 martie 2009, prin care a respins ca neîntemeiată excepţia invocată şi a reţinut că, în concepţia legiuitorului, avocatura este un serviciu public, care este organizat şi funcţionează pe baza unei legi speciale, iar profesia de avocat poate fi exercitată de un corp profesional selectat şi funcţionând după reguli stabilite de lege. S-a mai reţinut că această opţiune a legiuitorului nu poate fi considerată ca neconstituţională, având în vedere că scopul ei este asigurarea unei asistenţe juridice calificate, iar normele în baza cărora funcţionează nu contravin principiilor constituţionale, cei care doresc să practice această profesie fiind datori să respecte legea şi să accepte regulile impuse de aceasta. Curtea a constatat, de asemenea, că astfel se explică de ce condiţiile de organizare şi exercitare a profesiei de avocat sunt prevăzute într-o lege specială. De altfel, Curtea a statuat că profesia de avocat se poate exercita numai cu respectarea legii, şi nu împotriva ei, iar faptul că accesul la profesia de avocat este condiţionat de satisfacerea anumitor cerinţe nu poate fi privit ca o îngrădire a dreptului la muncă sau a alegerii libere a profesiei.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în decizia menţionată îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

Distinct de cele arătate, Curtea constată că nu poate fi reţinută încălcarea prin dispoziţiile criticate a prevederilor art. 44 din Constituţie, întrucât nulitatea actelor de constituire şi de înregistrare de barouri în afara Uniunii Naţionale a Barourilor din România, prevăzută la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 51/1995, şi încetarea de drept a efectelor oricărui act normativ, administrativ sau jurisdicţional prin care au fost recunoscute ori încuviinţate activităţi de consultanţă, reprezentare şi asistenţă juridică contrare prevederilor legale, potrivit art. 113 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995, nu presupun pierderea patrimoniului persoanelor juridice în cauză, acestea urmând a fi dizolvate, iar apoi lichidate, potrivit art. 245-249 din Codul civil, precum şi dispoziţiilor speciale în materie.

De asemenea, Curtea reţine că dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi art. 113 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 nu contravin nici prevederilor art. 78 din Constituţie, întrucât acestea prevăd intrarea în vigoare a legii la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei, iar Legea nr. 255/2004 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 23 iunie 2004, prin care textele legale analizate au fost modificate în sensul criticat de autorul excepţiei de neconstituţionalitate, a intrat în vigoare, potrivit regulii reglementate prin articolul constituţional anterior enunţat, la 3 zile de la publicare.  

33. DECIZIE nr. 129 din 13 martie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 291 din data de 22 aprilie 2014

Obiectul

Prin Încheierea din 5 iunie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 5.741/311/2012, Judecătoria Slatina a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.

Excepţia a fost ridicată de Marin Ţuluş cu ocazia soluţionării unei cauze penale privind trimiterea în judecată pentru săvârşirea, printre altele, a infracţiunii de exercitare fără drept a profesiei de avocat.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 51/1995, care reglementează asocierea în Uniunea Naţională a Barourilor din România ca formă exclusivă de exercitare a profesiei de avocat, încalcă dreptul de asociere, dreptul la muncă, condiţiile restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi îndatorirea de a exercita cu bună-credinţă drepturile şi libertăţile constituţionale, întrucât îngrădesc dreptul de exercitare a profesiei libere şi independente de avocat.

Judecătoria Slatina apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2011, care au următorul cuprins:

„(2) Profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România, denumită în continuare U.N.B.R.

(3) Constituirea şi funcţionarea de barouri în afara U.N.B.R. sunt interzise. Actele de constituire şi de înregistrare ale acestora sunt nule de drept Nulitatea poate fi constatată şi din oficiu

În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 40 referitor la dreptul de asociere, ale art. 41 privind dreptul la muncă şi protecţia socială a muncii, ale art. 53 alin. (1) referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 57 privind exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor şi a libertăţilor constituţionale.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 51/1995 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 40 şi ale art. 41 din Constituţie, invocate şi în prezenta cauză, şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 379 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 731 din 27 noiembrie 2013, respingând excepţia de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, Curtea a reţinut că avocatura este un serviciu public, care este organizat şi funcţionează pe baza unei legi speciale, iar profesia de avocat poate fi exercitată de un corp profesional selectat şi funcţionând după reguli stabilite de lege. Statutul profesiei de avocat a fost adoptat de Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România, fără ca aceasta să contravină prevederilor constituţionale invocate. Această opţiune a legiuitorului nu poate fi considerată ca neconstituţională, având în vedere că scopul ei este asigurarea unei asistenţe juridice calificate, iar normele în baza cărora funcţionează nu contravin principiilor constituţionale. Faptul că accesul la profesia de avocat este condiţionat de satisfacerea anumitor cerinţe nu poate fi privit ca o îngrădire a dreptului la muncă sau a alegerii libere a profesiei. Normele în baza cărora funcţionează Uniunea Naţională a Barourilor din România nu contravin principiilor constituţionale, cei care doresc să practice această profesie fiind datori să respecte legea şi să accepte regulile impuse de aceasta.

Cu acelaşi prilej, Curtea a mai reţinut că dreptul de asociere se poate exercita numai cu respectarea legii, şi nu împotriva ei, astfel că nici acest drept, specific prin natura lui profesiilor liberale, nici dispoziţiile cuprinse în art. 40 din Constituţie nu sunt nesocotite. Curtea a reţinut totodată că, deşi avocatura este o profesie liberală şi independentă, exercitarea sa trebuie să se desfăşoare într-un cadru organizat, în conformitate cu reguli prestabilite, a căror respectare trebuie asigurată inclusiv prin aplicarea unor măsuri coercitive, raţiuni care au impus constituirea unor structuri organizatorice unitare şi prohibirea constituirii în paralel a altor structuri destinate practicării aceleiaşi activităţi, fără suport legal. O atare soluţie legislativă nu poate fi calificată însă ca venind în contradicţie cu dreptul de asociere.

În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin dispoziţiile de lege ce fac obiectul excepţiei, a art. 53 din Legea fundamentală, aceasta nu poate fi reţinută, prevederile constituţionale invocate fiind aplicabile numai în ipoteza în care există o restrângere a exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, restrângere care, însă, nu s-a constatat.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin decizia mai sus menţionată, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

34. DECIZIE nr. 135 din 13 martie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278¹ alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968 şi ale art. 1 alin. (2) şi (3), art. 9 alin. (2) şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 321 din data de 5 mai 2014

Obiectul

Prin Sentinţa penală nr. 1.259 din 3 iulie 2013, pronunţată în Dosarul 22.899/233/2012, Judecătoria Galaţi a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2781 alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968 şi ale art. 1 alin. (2) şi (3), art. 9 alin. (2) şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.

Excepţia a fost ridicată de Nicuşor Teodorescu cu ocazia soluţionării plângerii împotriva unei rezoluţii a procurorului prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunii de exercitare fără drept a profesiei de avocat.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 2781 alin. 10 din Codul de procedură penală, care prevăd că soluţiile pronunţate de judecător în procedura plângerii împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată nu sunt supuse niciunei căi de atac, aduc atingere prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, ale art. 53 alin. (2) cu privire la condiţiile restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 124 alin. (2) privind unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei şi ale art. 129 referitor la folosirea căilor de atac, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportate la prevederile art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentele şi ale art. 2 paragraful 1 privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţie. Consideră că în situaţia în care judecătorul dispune trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale avem de-a face cu o „declaraţie de vinovăţie” în sensul art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, text care instituie necesitatea existenţei unui dublu grad de jurisdicţie nu numai atunci când este dată o hotărâre de condamnare, ci şi în situaţia pronunţării unei hotărâri ce conţine o „declaraţie de vinovăţie”. Autorul excepţiei opinează că, mai mult, judecătorul poate să reţină cauza spre judecare şi să pronunţe o condamnare, iar hotărârea este definitivă, neexistând nicio cale de atac. Mai arată că garantarea dublului grad de jurisdicţie trebuie să fie efectivă, astfel că cel de-al doilea grad de jurisdicţie trebuie să satisfacă exigenţele de imparţialitate ale unei instanţe, impunându-se ca remediul procesual să fie independent de orice putere discreţionară a autorităţilor şi să fie direct accesibil celor interesaţi. În acest sens, invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi anume Hotărârea din 6 septembrie 2005, pronunţată în Cauza Gurepka împotriva Ucrainei, paragraful 59, şi Hotărârea din 4 mai 1999, pronunţată în Cauza Kucherenko împotriva Ucrainei. De asemenea, face trimitere la Decizia nr. 500/2012, prin care Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 118 alin. (31) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice sunt neconstituţionale.

În ceea ce priveşte art. 1 alin. (2) şi (3), art. 9 alin. (2) şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, care reglementează asocierea în Uniunea Naţională a Barourilor din România ca formă exclusivă de exercitare a profesiei de avocat, autorul excepţiei susţine că aceste dispoziţii de lege încalcă prevederile constituţionale ale art. 40 alin. (1) referitor la dreptul de asociere, ale art. 41 alin. (1) privind dreptul la muncă şi ale art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportate la prevederile art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 20 privind libertatea de asociere din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, întrucât îngrădesc dreptul de exercitare a profesiei de avocat, care, potrivit Legii nr. 51/1995, este liberă şi independentă. Arată că textele de lege criticate, pe de o parte, creează discriminare între profesiile juridice, şi anume între avocaţi şi consilierii juridici, aceştia din urmă putând să înregistreze oricâte asociaţii profesionale doresc, şi, pe de altă parte, instituie un monopol asupra profesiei liberale de avocat în favoarea unei singure asociaţii profesionale – denumită U.N.B.R. – şi a barourilor componente, împiedicând concurenţa profesională şi libertatea de asociere.

Judecătoria Galaţi apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Face trimitere, în acest sens, la Decizia Curţii Constituţionale nr. 181/2013.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 2781 alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968 şi ale art. 1 alin. (2) şi (3), art. 9 alin. (2) şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2011.

Codul de procedură penală din 1968 a fost abrogat la 1 februarie 2014 prin Legea nr. 255 din 19 iulie 2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Dispoziţiile art. 2781 alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968, modificate de art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, au următoarea redactare: „Hotărârea judecătorului pronunţată potrivit alin. 8 este definitivă.”

Dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi (3), art. 9 alin. (2) şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 au următorul cuprins;

– Art. 1 alin. (2) şi (3): „(2) Profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România, denumită în continuare U.N.B.R.

(3) Constituirea şi funcţionarea de barouri în afara U.N.B.R. sunt interzise. Actele de constituire şi de înregistrare ale acestora sunt nule de drept Nulitatea poate fi constatată şi din oficiu.”;

– Art. 9 alin. (2); „Consiliul baroului sesizat verifică îndeplinirea condiţiilor legale şi, constatând îndeplinirea lor, dispune înregistrarea convenţiei în termen de o lună de la înregistrarea cererii.”;

– Art. 10 alin. (2): „În fiecare judeţ există şi funcţionează un singur barou membru al U.N.B.R., cu sediul în localitatea de reşedinţă a judeţului.”

În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, ale art. 40 alin. (1) referitor la dreptul de asociere, ale art. 41 alin. (1) privind dreptul la muncă, ale art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 124 alin. (2) privind unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei şi ale art. 129 referitor la folosirea căilor de atac, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportate la prevederile art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 2 paragraful 1 privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţie şi ale art. 20 privind libertatea de asociere din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 cu privire la dispoziţiile art. 2781 alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968, având în vedere Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea a statuat că sintagma „în vigoare”din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare. Prin urmare, dispoziţiile art. 2781 alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968, deşi abrogate la momentul pronunţării Curţii, sunt supuse controlului de constituţionalitate, întrucât produc efecte juridice în cauză.

Dispoziţiile de lege criticate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate şi în prezenta cauză, şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 1.019 din 29 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 10 ianuarie 2013, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a art. 2781 alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968, statuând că între dispoziţiile de lege criticate, potrivit cărora hotărârea pronunţată de judecător în temeiul art. 2781 alin. 8 din Codul de procedură penală este definitivă, şi prevederile din Constituţie şi din actele normative internaţionale invocate de autorii excepţiei nu poate fi reţinută nicio contradicţie. Stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, Curtea a reţinut, cu mai multe prilejuri, că acesta este sensul art. 129 din Constituţie, text care face referire la „condiţiile legii” atunci când reglementează exercitarea căilor de atac („împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”), ca de altfel şi al art. 126 alin. (2) din Constituţie, care, referindu-se la competenţa instanţelor judecătoreşti şi la procedura de judecată, stabileşte că acestea „sunt prevăzute numai de lege” [a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 460 din 28 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.153 din 7 decembrie 2004].

Dispoziţiile art. 2781 alin. 10 din Codul de procedură penală nu aduc atingere dreptului la apărare prevăzut de art. 24 din Legea fundamentală şi nici accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Nicio prevedere a Legii fundamentale şi a actelor normative internaţionale invocate de autorii excepţiei nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. Astfel, aşa cum s-a arătat mai sus, art. 129 din Constituţie stipulează că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii. Totodată, având în vedere natura cauzelor reglementate prin dispoziţiile art. 2781 din Codul de procedură penală, în care nu se judecă infracţiunea care a format obiectul cercetării sau urmăririi penale, ci rezoluţia sau ordonanţa de netrimitere în judecată emisă de procuror, prevederile art. 2 privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţie nu sunt aplicabile.

Curtea a mai reţinut, cu acelaşi prilej, că eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 2781 din Codul de procedură penală, legiuitorul urmărind să asigure celeritatea procedurii şi obţinerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluţia procurorului.

Pentru aceste motive, dispoziţiile art. 2781 alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968 nu aduc atingere nici principiului unicităţii, imparţialităţii şi egalităţii justiţiei prevăzut de art. 124 alin. (2) din Legea fundamentală.

În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 599 din 5 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 18 iulie 2011, Decizia nr. 571 din 29 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 25 iulie 2012, Decizia nr. 97 din 28 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 206 din 11 aprilie 2013, şi Decizia nr. 455 din 7 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 45 din 20 ianuarie 2014.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 51/1995, acestea au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile constituţionale referitoare la dreptul de asociere şi dreptul la muncă, invocate şi în prezenta cauză, şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 379 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 731 din 27 noiembrie 2013, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate, reţinând că avocatura este un serviciu public, care este organizat şi funcţionează pe baza unei legi speciale, iar profesia de avocat poate fi exercitată de un corp profesional selectat şi funcţionând după reguli stabilite de lege. Statutul profesiei de avocat a fost adoptat de Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România, fără ca aceasta să contravină prevederilor constituţionale invocate. Această opţiune a legiuitorului nu poate fi considerată ca neconstituţională, având în vedere că scopul ei este asigurarea unei asistenţe juridice calificate, iar normele în baza cărora funcţionează nu contravin principiilor constituţionale. Faptul că accesul la profesia de avocat este condiţionat de satisfacerea anumitor cerinţe nu poate fi privit ca o îngrădire a dreptului la muncă sau a alegerii libere a profesiei. Normele în baza cărora funcţionează Uniunea Naţională a Barourilor din România nu contravin principilor constituţionale, cei care doresc să practice această profesie fiind datori să respecte legea şi să accepte regulile impuse de aceasta.

De asemenea, Curtea a mai reţinut că dreptul de asociere se poate exercita numai cu respectarea legii, şi nu împotriva ei, astfel că nici acest drept, specific prin natura lui profesiilor liberale, nici dispoziţiile cuprinse în art. 40 din Constituţie nu sunt nesocotite. Curtea a reţinut totodată că, deşi avocatura este o profesie liberală şi independentă, exercitarea sa trebuie să se desfăşoare într-un cadru organizat, în conformitate cu reguli prestabilite, a căror respectare trebuie asigurată inclusiv prin aplicarea unor măsuri coercitive, raţiuni care au impus constituirea unor structuri organizatorice unitare şi prohibirea constituirii în paralel a altor structuri destinate practicării aceleiaşi activităţi, fără suport legal. O atare soluţie legislativă nu poate fi calificată însă ca venind în contradicţie cu dreptul de asociere.

Pentru motivele mai sus arătate, dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 51/1995 nu aduc atingere nici prevederilor constituţionale ale art. 20 raportate la prevederile art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 20 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. De asemenea, nici dispoziţiile art. 9 alin. (2) şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, faţă de care nu au fost formulate critici distincte, nu aduc vreo atingere prevederilor din Constituţie şi din actele normative internaţionale invocate de autorul excepţiei.

Totodată, nu poate fi reţinută nici critica referitoare la pretinsa încălcare a prevederilor art. 53 din Legea fundamentală, acestea fiind aplicabile numai în ipoteza în care există o restrângere a exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, restrângere care, însă, nu s-a constatat.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

35. DECIZIE nr. 144 din 18 martie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 341 din data de 9 mai 2014

Obiectul

Prin Încheierea din 8 iulie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 15.475/318/2011, Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, excepţie ridicată de Cornelia Lupu într-o cauză civilă având ca obiect soluţionarea recursului introdus împotriva sentinţei prin care a fost respinsă cererea acesteia de obligare a statului român la plata de daune morale ca urmare a supunerii la tratamente inumane şi degradante.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine, în esenţă, că textul de lege criticat limitează dreptul la un proces echitabil, întrucât dă instanţei civile posibilitatea să verifice aspecte ce revin instanţei penale, aceasta din urmă având competenţa de a aprecia dacă exercitarea activităţilor specifice unei profesii, în speţă cea de avocat, constituie infracţiune. Arată că dreptul la un proces echitabil presupune, printre altele, respectarea drepturilor fundamentale ale omului, soluţionarea cauzei de instanţa competentă, respectarea principiului securităţii raporturilor juridice, egalitatea armelor în proces. În baza textului criticat, instanţa civilă analizează legalitatea şi temeinicia probelor administrate în dovedirea calităţii de reprezentant a avocatului. Susţine, totodată, că dreptul la un proces echitabil este limitat de dispoziţiile textului de lege criticat prin faptul că instanţa civilă nu respectă autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în materie penală cu privire la fapta de exercitare fără drept a profesiei de avocat de către avocaţii înscrişi în barourile înfiinţate „în baza Încheierii Judecătoriei Târgu-Jiu din 30 iulie 2003”, prin care a dobândit personalitate juridică şi a fost înscrisă în registrul special al asociaţiilor şi fundaţiilor Filiala Băleşti Gorj a Asociaţiei „Figaro Potra”, constituită în temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, prin hotărârea adunării generale a Asociaţiei „Figaro Potra” din Alba Iulia.

Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă apreciază că textul de lege criticat nu contravine prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2011, care au următoarea redactare: „Instanţele sunt obligate să verifice şi să se pronunţe asupra calităţii de reprezentant al unei persoane care se prezintă ca avocat, exercitând acte specifice acestei profesii şi folosind însemnele profesiei de avocat”

În opinia autoarei excepţiei, textul de lege criticat contravine dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie care consacră dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele:

I. Cu privire la obiectul excepţiei, Curtea observă că, deşi textul de lege criticat se referă la calitatea de reprezentant al unei persoane care se prezintă ca avocat, este evident că nu este vorba despre reprezentantul „unei persoane care se prezintă ca avocat”, aşa cum s-ar înţelege din folosirea greşită a acordului gramatical, ci, în mod logic, textul are în vedere „calitatea de reprezentant a unei persoane care se prezintă ca avocat”. Aceasta este, însă, o eroare materială care nu afectează constituţionalitatea conţinutul normativ al textului de lege supus controlului de constituţionalitate.

II. În continuare, Curtea reţine că autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textul de lege criticat limitează dreptul la un proces echitabil, deoarece ar da instanţei civile posibilitatea să verifice aspecte ce revin competenţei instanţei penale, doar aceasta din urmă având dreptul să aprecieze dacă exercitarea activităţilor specifice unei profesii, în speţă cea de avocat, constituie infracţiune.

Cu privire la această critică, Curtea reţine că, în realitate, instanţa care va face aplicarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, indiferent de materia în care aceasta este specializată – fie că este civilă sau penală, de contencios administrativ sau fiscal, de litigii de muncă şi asigurări sociale ori de dreptul familiei – nu se va pronunţa cu privire la săvârşirea infracţiunii de exercitare fără drept a profesiei de avocat de către persoana care pretinde că ar avea calitatea de reprezentant al uneia dintre părţile dintr-un proces. Instanţa nu va face altceva decât să se asigure că partea reprezentată beneficiază de o apărare adecvată, realizată de o persoană calificată în domeniu, a cărei calitate de avocat este obţinută în condiţiile legii şi recunoscută ca atare, cu respectarea exigenţelor impuse pentru accederea în profesia de avocat stabilite prin Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.

Aspectele referitoare la existenţa infracţiunii, stabilirea faptului că aceasta a fost săvârşită de cel acuzat şi aprecierea vinovăţiei acestuia pot forma, eventual, obiectul unui proces penal distinct, supus, la rândul său, exigenţelor dreptului la un proces echitabil impuse de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În consecinţă, nu se pune problema ca o instanţă civilă să pronunţe o hotărâre prin care să stabilească dacă o persoană este vinovată sau nu de săvârşirea unei infracţiuni, astfel că nu se poate avea în vedere o eventuală încălcare a dreptului la un proces echitabil, în condiţiile în care nu există nicio încălcare a regulilor procedurale referitoare la competenţa materială a instanţelor.

Dimpotrivă, textul de lege criticat oferă instanţelor de judecată cadrul legal pentru a veghea ca desfăşurarea fiecărui proces, indiferent de ramura de drept în care acesta a fost declanşat, să aibă loc cu respectarea dreptului la apărare, garanţie a dreptului la un proces echitabil. Prin aplicarea prevederilor de lege supuse controlului de constituţionalitate în cauza de faţă, instanţele se asigură că dreptul menţionat va fi materializat printr-un act profesional de calitate, apt să confere eficienţă şi efectivitate dreptului la apărare. Cu alte cuvinte, graţie textului de lege criticat, instanţa dispune de un cadru procedural optim care îi permite să depună diligentele necesare pentru ca persoana reprezentată, parte în proces, să aibă asigurat dreptul la apărare. Acesta este, aşadar, unul dintre mecanismele prin care legiuitorul a înţeles să dea eficacitate – în cadrul oricărui proces – prevederilor art. 24 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora dreptul la apărare este garantat.

De altfel, ţinând cont de prevederile art. 2 alin. (3) şi art. 4 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, potrivit cărora „judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii”, chiar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că „se impune ca organele judiciare să ia nu numai măsurile necesare asigurării apărării învinuitului sau inculpatului în procesul penal, atunci când aceasta este obligatorie, potrivit legii, ci şi să observe ca asistenţa juridică să fie acordată de o persoană care a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, pentru că, altfel, asistenţa juridică acordată echivalează cu o lipsă de apărare” (a se vedea Decizia nr. XXVII din 16 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 14 noiembrie 2007, pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la efectele asistării sau reprezentării părţilor în cadrul procesului penal de persoane care nu au dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995). Cu acel prilej, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că „asistenţa juridică acordată în procesul penal unui inculpat sau învinuit de o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, echivalează cu lipsa de apărare a acestuia”. În motivarea acestei decizii, instanţa supremă a reţinut următoarele; „corelativ cu dispoziţiile din Codul de procedură penală referitoare la asigurarea dreptului la apărare pentru învinuit sau inculpat, pe întreg parcursul procesului penal, precum şi la caracterul absolut al nulităţii de care sunt lovite actele îndeplinite în lipsa apărătorului atunci când prezenţa şi asistenţa juridică ce trebuie acordate de acesta sunt obligatorii, potrivit legii, prin Legea nr. 51/1995, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, sunt reglementate condiţiile exercitării profesiei de avocat”. Totodată, Înalta Curte a observat că, de vreme ce dispoziţiile Legii nr. 51/1995 – care are „caracter de lege specială cu privire la modul de exercitare a profesiei de avocat, conţin anumite cerinţe imperative, este de la sine înţeles că nu este posibilă îndeplinirea unei asemenea profesii în afara cadrului instituţionalizat de acea lege”.

În acelaşi sens, Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa, reprezentată de Decizia nr. 150 din 10 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 11 martie 2009, şi Decizia nr. 195 din 27 aprilie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 14 iunie 2004, că atunci când, garantând dreptul la apărare, Constituţia prevede, în art. 24 alin. (2), că în timpul procesului părţile au dreptul la asistenţa unui avocat, înţelege prin aceasta o persoană care a dobândit calitatea de avocat în condiţiile prevăzute prin lege. Curtea a statuat că se instituie astfel „o puternică garanţie care previne desfăşurarea unor activităţi de asistenţă juridică de către persoane necalificate şi care scapă controlului profesional al barourilor de avocaţi” (Decizia nr. 66 din 21 mai 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 325 din 5 decembrie 1996). Curtea Constituţională a remarcat că, în concepţia legiuitorului, avocatura este un serviciu public, care este organizat şi funcţionează pe baza unei legi speciale, iar profesia de avocat poate fi exercitată de un corp profesional selectat şi funcţionând după reguli stabilite de lege. Scopul unei asemenea opţiuni a legiuitorului îl reprezintă asigurarea unei asistenţe juridice calificate, cei care doresc să practice profesia de avocat fiind datori să respecte legea şi să accepte regulile impuse de aceasta. În acest sens, Curtea a observat că astfel se explică de ce condiţiile de organizare şi exercitare a profesiei de avocat sunt prevăzute într-o lege specială.

Totodată, prin Decizia nr. 806 din 9 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 29 din 17 ianuarie 2007, Curtea Constituţională a reţinut că, „deşi avocatura este o profesie liberală şi independentă, exercitarea sa trebuie să se desfăşoare într-un cadru organizat, în conformitate cu reguli prestabilite, a căror respectare trebuie asigurată inclusiv prin aplicarea unor măsuri coercitive, raţiuni care au impus constituirea unor structuri organizatorice unitare şi prohibirea constituirii în paralel a altor structuri destinate practicării aceleiaşi activităţi, fără suport legal.”

De asemenea, prin Decizia nr. 321 din 14 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.144 din 3 decembrie 2004, Curtea a observat că organizarea exercitării prin lege a profesiei de avocat, ca de altfel a oricărei altei activităţi ce prezintă interes pentru societate, este firească şi necesară, în vederea stabilirii competenţei, a mijloacelor şi a modului în care se poate exercita această profesie, precum şi a limitelor dincolo de care s-ar încălca drepturile altor persoane sau categorii profesionale. De asemenea, Curtea a reţinut, prin aceeaşi decizie, că, la fel ca în cazul reglementărilor specifice altor profesii, cum ar fi cele ale notarilor, medicilor sau experţilor, legea menţionată este menită „să apere libera exercitare a profesiei de avocat de concurenţa nelegitimă din partea unor persoane sau structuri situate în afara cadrului legal şi, pe de altă parte, să asigure dreptul la apărare al persoanelor care apelează la serviciul avocaţial pe calea garanţiilor oferite de organizarea şi exercitarea acestei profesii, în limitele stabilite de lege”. Curtea Constituţională a apreciat, în acest sens, că „reglementarea prin lege a obligativităţii examenului de admitere şi a examenului de definitivare în profesia de avocat, a posibilităţii de a urma Institutul Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor, ca şi stabilirea unei anumite experienţe profesionale pentru a putea pune concluzii la instanţele superioare, constituie garanţiile exercitării corespunzătoare a acestei activităţi de interes public”.

III. În ce priveşte susţinerile autoarei excepţiei în sensul că, în vederea îndeplinirii obligaţiei instituite prin textul de lege criticat, analizarea de către instanţe a deciziilor de primire în profesie se realizează fără a se administra probe cu privire la legalitatea „Barourilor tradiţionale”, instanţele refuzând să emită o adresă către „Baroul autointitulat tradiţional pentru a depune la dosarul cauzei în copie actele de înfiinţare şi în lipsa citării Baroului Gorj care a emis deciziile de primire în profesie supuse analizării”, Curtea constată că reprezintă chestiuni de aplicare a prevederilor legale la speţa concretă, care nu se pot constitui în veritabile critici de neconstituţionalitate.

IV. De altfel, Curtea observă că este improprie invocarea încălcării dreptului la un proces echitabil din perspectiva învederată de autoarea excepţiei. Această constatare rezultă din împrejurările de fapt ale cauzei. Astfel, într-o serie de procese, autoarea excepţiei, membru al „Baroului Gorj” înfiinţat de Filiala Băleşti Gorj a Asociaţiei „Figaro Potra”, şi-a asumat obligaţia de a reprezenta, în calitate de avocat, una dintre părţi, în virtutea textului de lege criticat, instanţele au procedat la verificarea calităţii sale de reprezentant. În urma acestei operaţiuni, instanţele au constatat lipsa calităţii de avocat a acesteia, ţinând seama de prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, potrivit cărora „profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România”, şi de cele ale art. 1 alin. (3) din aceeaşi lege, care interzic constituirea şi funcţionarea de barouri în afara Uniunii Naţionale a Barourilor din România.

În acest context, autoarea excepţiei a declanşat un proces – în cadrul căruia a ridicat, în calea de atac a recursului, prezenta excepţie de neconstituţionalitate – proces al cărui obiect l-a constituit soluţionarea unei cereri de obligare a statului român la plata de daune morale în cuantum de 100.000 euro ca urmare a supunerii sale la tratamente inumane şi degradante, care, în opinia sa, au constat, în esenţă, în şicanele generate de ridicarea de către alţi avocaţi, apărători aleşi ai părţilor adverse celor pe care autoarea excepţiei intenţiona să le reprezinte, a excepţiei lipsei calităţii sale de reprezentant, potrivit art. 68 alin. (1) din Codul de procedură civilă din 1865. Autoarea excepţiei a pretins că, în acest mod, precum şi prin insultele care i-au fost aduse de către aceştia în sălile de judecată i-a fost lezat dreptul la imagine şi reputaţie.

Curtea reţine că autoarea excepţiei nu invocă încălcarea dreptului la un proces echitabil cu referire la normele procedurale aplicabile soluţionării procesului în cadrul căruia este în mod personal reclamantă, ci din perspectiva aplicării textului de lege criticat în alte procese, respectiv în cele în care i s-a opus excepţia lipsei calităţii de reprezentant. Or, într-o asemenea situaţie, nu se poate reţine existenţa interesului invocării, în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, a prevederilor constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil prin prisma interesului părţii pe care intenţiona să o reprezinte într-un alt proces.

B.   Decizii privind interdicţia exercitării profesiei pentru motive de rudenie sau afinitate

 

1. DECIZIA nr. 57*) din 14 mai 1996 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat – publicată în Monitorul Oficial nr. 293 din data de 19 noiembrie 1996

Obiectul

Prin Încheierea din 11 decembrie 1995, pronunţată în Dosarul nr. 3.646/1995, Judecătoria Baia Mare a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, invocată de reclamanta Vancea Cecilia Cristina.

În motivarea excepţiei se susţine că dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 51/1995 sunt contrare mai multor dispoziţii din Constituţia României privitoare la drepturi fundamentale, şi anume: art. 24 privind dreptul de a fi asistat de avocat în tot cursul procesului, art. 38 alin. (1) privind dreptul la muncă, la alegerea profesiei şi a locului de muncă, art. 44 alin. (1) privind garantarea libertăţii căsătoriei, art. 20 alin. (2) privind prioritatea convenţiilor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale, art. 21 şi art. 125 privind accesul liber la justiţie şi la realizarea acesteia de către instanţele judecătoreşti. Instanţa apreciază că excepţia de neconstituţionalitate invocată de reclamanta Vancea Cecilia Cristina este întemeiată.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Art. 17 din lege are următoarele prevederi:

(1)Profesia de avocat nu poate fi exercitată la instanţa de judecată sau la parchetul unde soţul avocatului sau ruda ori afinul său până la gradul al treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de magistrat.

(2) Dispoziţiile alineatului precedent se aplică în mod corespunzător şi avocatului al cărui soţ sau rudă ori afin până la gradul al treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de judecător financiar, consilier de conturi sau procuror financiar, la instanţele Curţii de Conturi.

Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii prevederilor art. 17 din Legea nr. 51/1995 prin Decizia nr. 45 din 2 mai 1995 cu privire la constituţionalitatea unor prevederi din Legea pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, decizie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 12 mai 1995. Constatând că dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 51/1995 sunt constituţionale, Curtea Constituţională a reţinut că acest articol nu instituie restrângeri ale dreptului de a profesa avocatura, ci incompatibilităţi care constituie măsuri de protecţie pentru părţi şi împotriva suspiciunii ce ar putea altera actul de justiţie. Textul de lege priveşte direct pe avocat şi nu pe judecător, procuror etc., astfel cum se prevede în codurile de procedură. De la pronunţarea deciziei de către Plenul Curţii Constituţionale nu au intervenit elemente care să conducă la o altă soluţie şi, în consecinţă, se impune respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca vădit nefondată.

 2. DECIZIA nr. 190 din 10 octombrie 2000 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat şi a dispoziţiilor art. 71 şi art. 69 alin. 1 din Statutul profesiei de avocat – pronunţată în şedinţa publică din data de 10 octombrie 2000.

Obiectul

Prin Încheierea din 29 octombrie 1999, pronunţată în Dosarul nr. 4.277/1999, Curtea de Apel Cluj – Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, precum şi a dispoziţiilor art. 71 şi art. 69 alin. 1 din Statutul profesiei de avocat, excepţie ridicată de contestatoarea-intimată Coldea Alexandrina.

În motivarea excepţiei autorul acesteia arată că prin dispoziţiile criticate pentru neconstituţionalitate sunt nesocotite prevederile art. 24 din Constituţie, referitoare la dreptul părţilor dintr-un proces de a fi asistate de un avocat ales, drept care implică şi dreptul oricărui justiţiabil de a-şi alege liber avocatul pe care îl doreşte. De asemenea, se susţine că textele criticate încalcă şi prevederile art. 38 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora „Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei şi alegerea locului de muncă sunt libere”. Or, se arată în continuare, îndeplinirea de către avocatul aflat în situaţia prevăzută la art. 17 din Legea nr. 51/1995 a activităţilor specifice profesiei (aşa cum acestea sunt înscrise în art. 1-3 din lege), în faţa instanţei, considerată ca instituţie (unde soţul sau ruda sa este magistrat), înseamnă exercitarea dreptului său la muncă.

Totodată se invocă şi încălcarea art. 49 din Constituţie, considerându-se că „dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 51/1995 şi ale art. 71, raportate la art. 69 alin. 1 din Statutul profesiei de avocat, au ca efect o restrângere a dreptului la muncă al avocatului aflat în situaţia vizată de aceste texte”. Interdicţia de exercitare a profesiei în faţa unei instanţe, „considerată ca instituţie în sine”, aşa cum este definită în Legea nr. 92/1992, reprezintă în opinia autorului excepţiei o restrângere care se încadrează în textul art. 49 din Constituţie. Se mai arată că „substratul interdicţiei în cauză se relevă a fi acela al unei prezumţii de necinste, atât în sarcina avocatului, cât şi a tuturor magistraţilor unei instanţe (instanţa unde soţul sau ruda avocatului este magistrat), precum şi acela al unei prezumţii de parţialitate al tuturor acestor magistraţi”. Prin conţinutul lor „vădit infamant, ca şi prin apriorismul lor”, aceste prezumţii sunt considerate de autorul excepţiei ca fiind „contrare moralei publice” şi, în consecinţă, ele nu pot justifica restrângerea dreptului de exercitare a profesiei de avocat pentru avocaţii aflaţi în situaţia prevăzută la art. 17 din Legea nr. 51/1995. Pe de altă parte, analizând proporţionalitatea restrângerii operate prin dispoziţia legală criticată pentru neconstituţionalitate, precum şi limita restrângerii prevăzute la art. 49 din Constituţie, de a nu se atinge însăşi existenţa dreptului, se consideră că restrângerea dreptului de exercitare a profesiei ar putea fi circumscrisă numai în termenii unei incompatibilităţi restrânse la completul în care funcţionează magistratul care este rudă cu avocatul în cauză (în genul celei prevăzute la art. 24 şi următoarele din Codul de procedură civilă sau la art. 64 şi următoarele din Codul de procedură penală).

Un alt motiv de neconstituţionalitate a dispoziţiilor criticate, invocat de autorul excepţiei, se bazează pe încălcarea prevederilor art. 44 din Constituţie, întrucât „încheierea căsătoriei sau menţinerea celei deja încheiate de către avocaţii vizaţi de aceste texte, respectiv de către magistraţi, devine incompatibilă cu exercitarea dreptului la muncă, după cum exercitarea acestui drept capătă valenţa unui criteriu obligatoriu de evitat pentru a putea întemeia sau menţine o familie” (un veritabil impediment la căsătorie).

Instanţa judecătorească, exprimându-şi opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate, consideră că aceasta „este fondată, atâta timp cât prin dispoziţiile a căror neconstituţionalitate este invocată se menţine interdicţia avocatului de a-şi exercita profesia la instanţa sau parchetul la care soţul avocatului sau ruda ori afinul său până la gradul al treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de magistrat şi nu se are în vedere doar o incompatibilitate a unui anume magistrat, nu a instanţei sau parchetului ca instituţie, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 24 şi următoarele din Codul de procedură civilă şi ale art. 46 şi următoarele din Codul de procedură penală”.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

1. Excepţia de neconstituţionalitate se referă în primul rând la dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, care au următorul cuprins: „Profesia de avocat nu poate fi exercitată la instanţa de judecată sau la parchetul unde soţul avocatului sau ruda ori afinul său până la gradul al treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de magistrat.

Dispoziţiile alineatului precedent se aplică în mod corespunzător şi avocatului al cărui soţ sau rudă ori afin până la gradul al treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de judecător financiar, consilier de conturi sau procuror financiar, la instanţele Curţii de Conturi.”

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate consideră că acest text încalcă prevederile art. 24 din Constituţie, referitoare la dreptul la apărare, pe cele ale art. 38 din Constituţie, privind munca şi protecţia socială a muncii, pe cele ale art. 44 din Constituţie, privind familia, precum şi prevederile art. 49 din Constituţie, privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

Dispoziţiile constituţionale invocate în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate de către autorul acesteia au următorul conţinut:

– Art. 24: „(1) Dreptul la apărare este garantat.

(2) În tot cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu.”

Curtea constată că deşi autorul excepţiei se referă la încălcarea dispoziţiilor art. 38 în întregime, în realitate dispoziţiile pertinente ale art. 38 sunt cuprinse numai în alin. (1) al acestui articol, care are următorul cuprins:

„(1) Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei şi alegerea locului de muncă sunt libere.”

De asemenea, în legătură cu prevederile art. 44 din Constituţie, invocate, de asemenea, în integralitate, Curtea observă că în realitate autorul excepţiei se referă în motivare doar la alin. (1) şi la teza întâi a alin. (2), care au următorul cuprins: „(1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.

(2) Condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege.”

– Art. 49: „(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii.”

Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, Curtea reţine că interdicţia instituită prin art. 17 din Legea nr. 51/1995 vizează sfera dreptului de a exercita profesia de avocat de către membrii barourilor, iar nu restrângerea dreptului la apărare al cetăţeanului, prevăzut la art. 24 din Constituţie. Acest drept este garantat prin posibilitatea titularului de a alege orice avocat înscris în barourile din România în afara celor care au interdicţie de a exercita acte specifice profesiei datorită unei situaţii personale (interdicţie limitată la o anumită instanţă).

Din această perspectivă incompatibilitatea stabilită prin textul de lege criticat nu contravine nici prevederilor art. 38 alin. (1) din Constituţie, care prevăd că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, deoarece textul nu instituie o restrângere a exercitării dreptului de a profesa avocatura, ci o garanţie legală prevăzută în scopul asigurării probităţii participanţilor la realizarea justiţiei.

Dispoziţiile legale criticate nu încalcă nici prevederile art. 49 alin. (1) din Constituţie, deoarece, pe de o parte, interdicţia cuprinsă în art. 17 din Legea nr. 51/1995 este impusă de necesitatea apărării unor valori sociale importante, şi anume ordinea şi morala publică, iar pe de altă parte, nu atinge existenţa vreunui drept.

Referitor la pretinsa încălcare, prin dispoziţiile legale amintite, a prevederilor art. 44 din Constituţie, privind familia, Curtea observă că aceste prevederi ale Legii fundamentale nu au nici o incidenţă în cauză, întrucât se referă la încheierea căsătoriei, egalitatea în drepturi a soţilor, condiţiile de încheiere a căsătoriei, care nu au nici o legătură cu textul de lege criticat.

Curtea constată, de asemenea, că acest text a mai format obiect al controlului de constituţionalitate exercitat de Curte. Astfel, prin Decizia nr. 45 din 2 mai 1995 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 12 mai 1995, Curtea Constituţională, pronunţându-se, în cadrul controlului prealabil prevăzut la art. 144 lit. a) din Constituţie, asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 17 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, a stabilit că acestea sunt constituţionale. În considerentele acelei decizii Curtea a reţinut că „Prevederile art. 17 nu instituie însă restrângeri ale exercitării dreptului de a profesa avocatura, ci incompatibilităţi care constituie măsuri de protecţie pentru părţi şi împotriva unor suspiciuni ce ar putea altera actul de justiţie. Textul legal priveşte direct avocatul şi nu judecătorul, procurorul etc., astfel cum se prevede în codurile de procedură”. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate formulate de Curtea Supremă de Justiţie cu privire la acest text s-a invocat numai încălcarea dispoziţiilor art. 49 din Constituţie. Printr-o decizie ulterioară – nr. 57 din 14 mai 1996 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 19 noiembrie 1996, Curtea Constituţională, în cadrul controlului posterior de constituţionalitate, a respins „ca vădit nefondată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 17 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat”, cu motivarea că, referitor la aceste dispoziţii legale, Curtea, prin Decizia nr. 45/1995 a plenului, a stabilit că sunt constituţionale. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate care a format obiectul Deciziei nr. 57/1996 s-a invocat încălcarea mai multor dispoziţii constituţionale privitoare la drepturi fundamentale, şi anume: art. 24 alin. (2) privind dreptul la apărare, art. 38 alin. (1) privind dreptul la muncă, la alegerea profesiei şi a locului de muncă, art. 44 alin. (1) privind garantarea libertăţii căsătoriei, art. 20 alin. (2) privind prioritatea convenţiilor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale, art. 21 şi art. 125 privind accesul liber la justiţie şi la realizarea justiţiei de către instanţele judecătoreşti.

Curtea Constituţională constată că, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a reconsidera această jurisprudenţă, atât considerentele acestor decizii, cât şi soluţia pronunţată îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză.

2. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 71 raportat la art. 69 din Statutul profesiei de avocat, aprobat de Consiliul Uniunii Avocaţilor din România, Curtea constată, în temeiul prevederilor art. 144 lit. c) din Constituţie şi ale art. 23 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, conform cărora Curtea Constituţională decide numai asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă, că excepţia este inadmisibilă, deoarece statutul criticat nu se încadrează în aceste categorii de acte normative.

3. DECIZIE nr. 166 din 1 aprilie 2004 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările şi completările ulterioare – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 434 din data de 14 mai 2004

Obiectul

Prin încheierea din 19 noiembrie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 9.399/2003, Judecătoria Cluj-Napoca a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Excepţia a fost ridicată de Mihai Paul Neamţ, în calitate de reprezentant al lui Răducu Alin Radu, în dosarul de mai sus, având drept obiect soluţionarea unei acţiuni de divorţ formulate de reclamanta Tania Claudia Radu.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că dispoziţiile legale criticate aduc atingere principiilor constituţionale referitoare la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private şi la neîngrădirea dreptului la muncă. În speţă, pentru a ieşi din starea de incompatibilitate prevăzută de normă atacată, reprezentantul autorului excepţiei se vede obligat să procedeze la încetarea relaţiilor familiale stabilite legal sau să determine pe unul dintre membrii familiei sale să exercite limitat drepturile pentru prezervarea dreptului celuilalt.

Judecătoria Cluj-Napoca opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, dispoziţiile legale criticate neîncălcând drepturile reglementate prin textele constituţionale invocate. În acest sens instanţa invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale care a statuat că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, cu modificările şi completările ulterioare, cu următorul conţinut:

– Art. 20 alin. (1): „Profesia de avocat nu poate fi exercitată la instanţa de judecată sau la parchetul unde soţul avocatului sau ruda ori afinul său până la gradul al treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de magistrat.”

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prin dispoziţiile legale criticate sunt încălcate prevederile art. 26, 38 şi 49 din Constituţia României. După revizuirea Constituţiei şi republicarea acesteia, dispoziţiile invocate au fost cuprinse în art. 26, 41 şi 53, având următorul conţinut:

– Art. 26: „(1) Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată.

(2) Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.”;

– Art. 41: „(1) Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă.

(2) Salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială. Acestea privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională, precum şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege.

(3) Durata normală a zilei de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore.

(4) La muncă egală, femeile au salariu egal cu bărbaţii.

(5) Dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate.”;

– Art. 53: „(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului şaua libertăţii.”

Curtea constată că art. 20 alin. (1) din legea susmenţionată nu instituie restrângeri ale exercitării dreptului de a profesa avocatura, ci incompatibilităţi în exercitarea profesiei de avocat la instanţa de judecată sau la parchetul unde soţul, ruda ori afinul până la gradul al treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de magistrat. Aceste incompatibilităţi constituie măsuri de protecţie pentru părţi împotriva suspiciunilor privind situaţii de natură să altereze actul de justiţie.

Critica în sensul că textul atacat instituie o prezumţie de corupţie împotriva persoanei care îşi exercită profesia de avocat la instanţa de judecată sau la parchetul unde soţul, ruda ori afinul până la gradul al treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de magistrat este nefondată. Interdicţia stabilită în sarcina avocatului, care are rude la o anumită instanţă de judecată, de a lua parte la soluţionarea unui litigiu de către această instanţă nu prezumă reaua-credinţă, ci exprimă grija legiuitorului pentru asigurarea condiţiilor de imparţialitate necesare în rezolvarea unui litigiu în deplin acord cu dispoziţiile art. 124 alin. (2) din Constituţie, republicată.

Incompatibilitatea reglementată de dispoziţia criticată reprezintă o garanţie şi o măsură de protecţie a justiţiabililor care recurg la serviciile unui avocat, ale căror interese trebuie asigurate potrivit legii.

Curtea constată că nu poate fi primită nici susţinerea în sensul că starea de incompatibilitate prevăzută de norma criticată încalcă dreptul la viaţa intimă, familială şi privată, dat fiind că nu are nici o legătură cu acest domeniu de reglementare.

În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea dreptului la muncă, Curtea reţine că textul de lege criticat nu contravine principiului constituţional. Potrivit art. 41 din Constituţie, republicată, şi art. 6 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, dreptul la muncă constă în posibilitatea acordată unei persoane de a-şi câştiga existenţa printr-o muncă liber aleasă sau acceptată.

Or, limitarea prevăzută de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu exclude posibilitatea ca avocatul să-şi exercite profesia în cauzele aflate pe rolul altor instanţe sau de a efectua alte activităţi specifice profesiei de avocat, dreptul la muncă al acestuia nefiind deci încălcat.

Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că nu au fost încălcate nici prevederile art. 53 din Constituţie, republicată.

În acest sens s-a pronunţat Curtea Constituţională şi prin Decizia nr. 45 din 2 mai 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 12 mai 1995, şi Decizia nr. 190 din 10 octombrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 60 din 5 februarie 2001.

 

4. DECIZIE nr. 294 din 9 iunie 2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 614 din data de 15 iulie 2005

Obiectul

Prin încheierea din 6 ianuarie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 12.909/2004, Judecătoria Cluj-Napoca a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat. Excepţia a fost ridicată de pârâtul Ioan Rus în dosarul de mai sus, având drept obiect soluţionarea unei acţiuni de partaj de bunuri comune, formulată de reclamanta Georgeta Seiche.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arată că prin dispoziţiile criticate pentru neconstituţionalitate sunt nesocotite prevederile art. 24 alin. (2) din Constituţie, referitoare la dreptul părţilor dintr-un proces de a fi asistate de un avocat ales, ceea ce implică şi dreptul oricărui justiţiabil de a-şi alege liber avocatul pe care îl doreşte. De asemenea, se susţine că textele criticate încalcă şi prevederile art. 41 alin. (1) din Constituţie, deoarece îndeplinirea de către avocatul aflat în situaţia prevăzută de art. 20 din Legea nr. 51/1995 a activităţilor specifice profesiei, în faţa instanţei, considerată ca instituţie (unde soţul sau ruda sa este magistrat), înseamnă exercitarea dreptului său la muncă. Totodată se invocă şi încălcarea art. 53 alin. (1) din Constituţie, considerându-se că dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 51/1995 au ca efect o restrângere a dreptului la muncă al avocatului aflat în situaţia vizată de acest text. Se mai arată că dispoziţiile legale criticate aduc atingere principiilor constituţionale referitoare la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private, precum şi la obligaţia autorităţilor publice de a respecta şi ocroti viaţa intimă, familială şi privată [art. 48 alin. (1) şi teza întâi a alin. (2), respectiv art. 26 alin. (1)], astfel încât, pentru a ieşi din starea de interdicţie prevăzută de norma atacată, reprezentantul autorului excepţiei se vede obligat să procedeze la încetarea relaţiilor familiale stabilite legal sau să determine pe unul dintre membrii familiei sale să exercite limitat drepturile pentru prezervarea dreptului celuilalt. Un alt motiv de neconstituţionalitate a dispoziţiilor criticate, invocat de autorul excepţiei, se bazează pe încălcarea prevederilor art. 57 din Constituţie, întrucât „interdicţia are un vădit caracter infamant faţă de profesia de avocat şi instituie prezumţia că avocatul este persoana care poate altera actul de justiţie, care îşi exercită cu rea-credinţă profesia, poate prejudicia interesele justiţiabilului şi poate corupe magistraţii care activează la nivelul unei instanţe judecătoreşti”.

Judecătoria Cluj-Napoca şi-a exprimat opinia în sensul respingerii excepţiei, întrucât incompatibilitatea prevăzută de dispoziţiile legale criticate nu constituie „o măsură de restrângere a dreptului de a exercita avocatura”, ci de apărare „a unor valori importante, respectiv ordinea şi morala publică”.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, dispoziţii modificate şi completate prin Legea nr. 255/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 23 iunie 2004, având următorul cuprins:

„(1) Profesia de avocat nu poate fi exercitată la judecătoriile, tribunalele, tribunalele specializate şi curţile de apel, precum şi la parchetele de pe lângă aceste instanţe, unde soţul avocatului sau ruda ori afinul său până la gradul al III-lea inclusiv îndeplineşte funcţia de judecător sau procuror.

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi avocatului al cărui soţ, rudă ori afin până la gradul al treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de judecător la Curtea Constituţională ori funcţia de judecător financiar, consilier de conturi sau procuror financiar la instanţele Curţii de Conturi.

(3) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi la Parchetul de pe lângă halta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi la Parchetul Naţional Anticorupţie.

(4) Dispoziţiile alin. (1)-(3) se aplică şi avocatului titular, avocatului asociat, avocatului colaborator sau salarizat în cadrul profesiei, care se foloseşte de forma de organizare profesională ori de raporturile de conlucrare profesională stabilite în condiţiile legii în scopul eludării acestor interdicţii, sub sancţiunea săvârşirii unei abateri disciplinare grave.”

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate consideră că acest text încalcă prevederile constituţionale ale art. 24 din Constituţie, referitoare la dreptul la apărare, pe cele ale art. 26, referitoare la viaţa intimă, familială şi privată, pe cele ale art. 41, privind munca şi protecţia socială a muncii, pe cele ale art. 48, privind familia, pe cele ale art. 53, privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi prevederile art. 57, privind exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor constituţionale.

Se constată că, deşi se invocă încălcarea dispoziţiilor art. 24, 26, 41, 48 şi 53 din Constituţie, în integralitate, în realitate autorul excepţiei se referă în motivare doar la alin. (2) al art. 24, alin.’ (1) al art. 26, alin. (1) al art. 41, alin. (1) şi teza întâi a alin. (2) ale art. 48, precum şi la alin. (1) al art. 53 din Legea fundamentală.

Dispoziţiile constituţionale invocate în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate de către autorul acesteia au următorul conţinut:

– Art. 24 alin. (2): „In tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.”;

– Art. 26 alin. (1): „Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată.”;

– Art. 41 alin. (1): „Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă.”;

– Art. 48 alin. (1) şi teza întâi a alin. (2): „(1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.

(2) Condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege.”;

– Art. 53 alin. (1): „Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.”;

– Art. 57: „Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.”

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că interdicţia instituită prin art. 20 din Legea nr. 51/1995 vizează sfera dreptului de a exercita profesia de avocat de către membrii barourilor, iar nu restrângerea dreptului la apărare al cetăţeanului, prevăzut la art. 24 alin. (1) din Constituţie. Acest drept este garantat prin posibilitatea titularului de a alege orice avocat înscris în barourile din România, în afara celor care au interdicţie de a exercita acte specifice profesiei datorită unei situaţii personale (interdicţie limitată la o anumită instanţă).

Din această perspectivă incompatibilitatea stabilită prin textul de lege criticat nu contravine nici prevederilor art. 41 alin. (1) din Constituţie, care prevăd că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, deoarece textul nu instituie o restrângere a exercitării dreptului de a profesa avocatura, ci o garanţie legală prevăzută în scopul asigurării probităţii participanţilor la realizarea justiţiei.

Se constată că nu poate fi primită nici susţinerea în sensul că starea de incompatibilitate prevăzută de norma criticată încalcă dreptul la viaţa intimă, familială şi privată, dat fiind că nu are nici o legătură cu acest domeniu de reglementare.

Referitor la pretinsa încălcare prin dispoziţiile legale criticate a prevederilor art. 48 din Constituţie privind familia, se observă că aceste prevederi ale Legii fundamentale nu au nici o incidenţă în cauză, întrucât se referă la încheierea căsătoriei, egalitatea în drepturi a soţilor, condiţiile de încheiere a căsătoriei, care nu au nici o legătură cu textul de lege criticat.

Dispoziţiile legale criticate nu încalcă nici prevederile art. 53 alin. (1) din Constituţie, deoarece, pe de o parte, interdicţia cuprinsă în art. 20 din Legea nr. 51/1995 este impusă de necesitatea apărării unor valori sociale importante, şi anume ordinea şi morala publică, iar pe de altă parte, nu atinge existenţa vreunui drept.

Având în vedere aceste considerente, se constată că prevederile art. 57 din Constituţie, privind exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor constituţionale, nu sunt incidente în cauză.

Se constată, de asemenea, că prevederile de lege criticate au mai format obiectul controlului de constituţionalitate exercitat de Curte. Astfel, prin Decizia nr. 45 din 2 mai 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 12 mai 1995, Curtea Constituţională, pronunţându-se, în cadrul controlului prealabil, asupra constituţionalităţii unor dispoziţii din Legea pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, a stabilit că acestea sunt constituţionale. În considerentele acelei decizii Curtea a reţinut că prevederile de lege criticate „nu instituie restrângeri ale exercitării dreptului de a profesa avocatura, ci incompatibilităţi care constituie măsuri de protecţie pentru părţi şi împotriva unor suspiciuni ce ar putea altera actul de justiţie. Textul legal priveşte direct avocatul şi nu judecătorul, procurorul etc., astfel cum se prevede în codurile de procedură”. Prin decizii ulterioare – nr. 190 din 10 octombrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 60 din 5 februarie 2001, precum şi nr. 166 din 1 aprilie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 434 din 14 mai 2004 – Curtea Constituţională, în cadrul controlului posterior de constituţionalitate, a respins ca nefondată excepţia de neconstituţionalitate. Întrucât nu au intervenit elemente noi de natură a reconsidera această jurisprudenţă, atât considerentele acestor decizii, cât şi soluţia pronunţată îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză.

 

5. DECIZIE nr. 816 din 27 septembrie 2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 715 din data de 23 octombrie 2007

Obiectul

Prin Încheierea din 7 mai 2007, pronunţată în Dosarul nr. 1.696/187/2006, Tribunalul Bihor – Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat. Excepţia a fost ridicată de Anton Mădălin Burtan Pop.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor art. 4 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 24 şi art. 41 alin. (1) din Constituţie, fără a arăta în ce mod.

Tribunalul Bihor – Secţia penală arată că dispoziţiile de lege criticate vizează sfera dreptului de a exercita profesia de avocat de către membrii barourilor, iar nu restrângerea dreptului la apărare al cetăţeanului, drept garantat prin posibilitatea titularului de a alege orice avocat înscris în barourile din România. Incompatibilitatea stabilită prin textul de lege criticat nu contravine nici dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din Legea fundamentală, deoarece nu se instituie o restrângere a exercitării dreptului de a profesa avocatura, ci o garanţie legală prevăzută în scopul asigurării probităţii participanţilor la realizarea justiţiei, contribuind la asigurarea imparţialităţii în desfăşurarea actului de judecată.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001. Alin. (1) al art. 20 a fost modificat prin art. I pct. 18 din Legea nr. 255/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 23 iunie 2004. Alin. (3) şi (4) au fost introduse prin art. I pct. 19 din Legea nr. 255/2004.

Textul de lege criticat are următorul cuprins: „(1) Profesia de avocat nu poate fi exercitată la judecătoriile, tribunalele, tribunalele specializate şi curţile de apel, precum şi la parchetele de pe lângă aceste instanţe, unde soţul avocatului sau ruda ori afinul său până la gradul al III-lea inclusiv îndeplineşte funcţia de judecător sau procuror.

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi avocatului al cărui soţ, rudă ori afin până la gradul al treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de judecător la Curtea Constituţională ori funcţia de judecător financiar, consilier de conturi sau procuror financiar la instanţele Curţii de Conturi.

(3) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi la Parchetul Naţional Anticorupţie.

(4) Dispoziţiile alin. (1)-(3) se aplică şi avocatului titular, avocatului asociat, avocatului colaborator sau salarizat în cadrul profesiei, care se foloseşte de forma de organizare profesională ori de raporturile de conlucrare profesională stabilite în condiţiile legii în scopul eludării acestor interdicţii, sub sancţiunea săvârşirii unei abateri disciplinare grave.”

În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 4 alin. (2) referitoare la unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni, art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea în drepturi a cetăţenilor, art. 24 referitoare la dreptul la apărare şi art. 41 alin. (1) referitoare la dreptul la muncă.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate. Astfel, prin Decizia nr. 294 din 9 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 614 din 15 iulie 2005, Curtea a constatat că interdicţia instituită prin art. 20 din Legea nr. 51/1995 vizează sfera dreptului de a exercita profesia de avocat de către membrii barourilor, iar nu restrângerea dreptului la apărare al cetăţeanului, prevăzut la art. 24 alin. (1) din Constituţie. Acest drept este garantat prin posibilitatea titularului de a alege orice avocat înscris în barourile din România, în afara celor care au interdicţie de a exercita acte specifice profesiei datorită unei situaţii personale (interdicţie limitată la o anumită instanţă). Din această perspectivă, incompatibilitatea stabilită prin textul de lege criticat nu contravine nici prevederilor art. 41 alin. (1) din Constituţie, care prevăd că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, deoarece textul nu instituie o restrângere a exercitării dreptului de a profesa avocatura, ci o garanţie legală prevăzută în scopul asigurării probităţii participanţilor la realizarea justiţiei.

De asemenea, prin Decizia nr. 166 din 1 aprilie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 434 din 14 mai 2004, Curtea a constatat că art. 20 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 nu instituie restrângeri ale exercitării dreptului de a profesa avocatura, ci incompatibilităţi în exercitarea profesiei de avocat la instanţa de judecată sau la parchetul unde soţul, ruda ori afinul până la gradul al treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de magistrat. Aceste incompatibilităţi constituie măsuri de protecţie pentru părţi împotriva suspiciunilor privind situaţii de natură să altereze actul de justiţie.

Incompatibilitatea reglementată de dispoziţia criticată reprezintă o garanţie şi o măsură de protecţie a justiţiabililor care recurg la serviciile unui avocat, ale căror interese trebuie asigurate potrivit legii.

Raţiunile care au stat la baza adoptării soluţiei anterioare îşi păstrează valabilitatea şi în prezent, astfel încât aceasta se impune a fi menţinută.

 

6. DECIZIE nr. 223 din 17 februarie 2009 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 161 din data de 16 martie 2009

Obiectul

Prin Încheierea din 8 octombrie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 2.319/111/2007, Tribunalul Bihor – Secţia comercială a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, excepţie invocată de Ionel Măduţa.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că textul de lege criticat este neconstituţional, deoarece stabileşte că profesia de avocat nu poate fi exercitată la instanţa de judecată, la parchet şi la instanţele Curţii de Conturi, unde soţul avocatului sau ruda sau afinul până la gradul al treilea îndeplineşte funcţia de judecător, procuror, judecător financiar, consilier de conturi. În opinia autorului excepţiei, se îngrădeşte astfel posibilitatea exercitării profesiei de avocat, fiind încălcate grav dispoziţiile constituţionale pentru această categorie profesională. Se arată că „cel mult se putea prevedea în lege interdicţia avocatului de a pleda în cauzele în care instrumentează soţul, rudele şi afinii mai sus menţionaţi”.

Tribunalul Bihor – Secţia comercială apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât restrângerea prin lege a dreptului de exercitare a profesiei de avocat în anumite circumstanţe apără morala publică, precum şi drepturile şi libertăţile tuturor cetăţenilor, care au dreptul la o justiţie imparţială şi egală pentru toţi.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, cu modificările şi completările ulterioare. Alin. (1) al art. 20 a fost modificat ulterior sesizării Curţii Constituţionale, prin art. I pct. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 159/2008 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 792 din 26 noiembrie 2008, păstrându-se însă soluţia legislativă criticată de autorul excepţiei.

Textul de lege criticat are următorul cuprins: „Profesia de avocat nu poate fi exercitată la instanţele, precum şi la parchetele de pe lângă acestea, inclusiv la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, unde soţul avocatului sau ruda ori afinul său până la gradul al treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de judecător sau procuror, indiferent de secţia, direcţia, serviciul sau biroul în care îşi desfăşoară activitatea.”

În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale se invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate astfel cum a fost formulată, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate, în redactarea anterioară sesizării Curţii Constituţionale prin Încheierea din 8 octombrie 2008, au mai fost supuse controlului instanţei de contencios constituţional, prin raportare la aceleaşi prevederi din Legea fundamentală invocate şi în prezenta cauză şi faţă de critici similare.

Printr-o jurisprudenţa constantă (de exemplu: Decizia nr. 816 din 27 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 715 din 23 octombrie 2007, Decizia nr. 294 din 9 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 614 din 15 iulie 2005, Decizia nr. 166 din 1 aprilie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 434 din 14 mai 2004), Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate invocată, reţinând, în esenţă, că art. 20 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 nu instituie restrângeri ale exercitării dreptului de a profesa avocatura, ci incompatibilităţi în exercitarea profesiei de avocat la instanţa de judecată sau la parchetul unde soţul, ruda ori afinul până la gradul al treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de magistrat. Aceste incompatibilităţi constituie măsuri de protecţie pentru părţi împotriva suspiciunilor privind situaţii de natură să altereze actul de justiţie. Incompatibilitatea reglementată de dispoziţia criticată reprezintă o garanţie şi o măsură de protecţie a justiţiabililor care recurg la serviciile unui avocat, ale căror interese trebuie asigurate potrivit legii.

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, iar soluţia legislativă de principiu reglementată de textul de lege criticat, ca urmare a modificării acestuia, este identică, soluţia şi considerentele deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

 

7. DECIZIE nr. 741 din 12 mai 2009 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 28 alin. 1, 2 şi 3, art. 183 şi art. 244 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă, art. 19 alin. (4) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, precum şi a dispoziţiilor Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 379 din data de 4 iunie 2009

Obiectul

Prin încheierile din 3 decembrie 2008 şi din 27 noiembrie 2008, pronunţate în dosarele nr. 10.962/99/2005 şi nr. 24.678/3/2005, Curtea de Apel Iaşi – Secţia civilă şi Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 28 alin. 1, 2 şi 3, art. 183 din Codul de procedură civilă şi art. 244 alin. 1 pct. 1 din acelaşi cod, art. 19 alin. (4) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, a prevederii referitoare la sesizarea Curţii Constituţionale din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, precum şi a dispoziţiilor Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, excepţii ridicate de Emil Balaure în cauze având ca obiect o acţiune în pretenţii, respectiv o obligaţie de a face.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie. Astfel, se arată că prevederile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 referitoare la sesizarea Curţii Constituţionale de către instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia, precum şi prevederile art. 28 alin. 1, 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, care consacră imposibilitatea recuzării membrilor întregii instanţe, îngrădesc dreptul părţilor la un proces echitabil. În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 183 şi ale art. 244 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă, prin redactarea defectuoasă, respectiv prin instituirea posibilităţii, iar nu a obligativităţii judecătorului de a suspenda cursul judecăţii, în cazul defăimării unui înscris ca fals, respectiv când dezlegarea pricinii atârnă, în totul sau în parte, de existenţa sau neexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.

De asemenea, autorul excepţiei consideră ca fiind neconstituţionale dispoziţiile art. 19 alin. (4) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, referitoare ia interdicţia pentru avocaţii – foşti judecători de a pune concluzii la instanţele unde au funcţionat, fiind nemulţumit de exercitarea în concret a profesiei de avocat de o anumită persoană.

În ceea ce priveşte dispoziţiile Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, precum şi ale Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară sunt neconstituţionale, nu se precizează în ce constă contradictorialitatea cu Legea fundamentală.

Curtea de Apel Iaşi – Secţia civilă arată că dispoziţiile art. 28 alin. 1, 2 şi 3 din Codul de procedură civilă sunt constituţionale, legiuitorul fiind îndreptăţit să stabilească măsurile legislative adecvate pentru asigurarea unei bune desfăşurări a proceselor şi împiedicarea abuzului de drept, fără a restrânge accesul liber la justiţie sau dreptul la apărare. De asemenea, arată că sunt constituţionale şi prevederile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, referitoare la sesizarea Curţii Constituţionale de către instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia, şi nu în mod direct, de către părţi. Exercitarea oricărui drept procesual nu se poate face decât într-un cadru juridic, stabilit de către legiuitor, cu respectarea unor exigenţe de natură a preveni eventualele abuzuri şi tergiversarea soluţionării cauzelor.

Prevederile art. 183 din Codul de procedură civilă sunt constituţionale, legiuitorul lăsând la aprecierea judecătorului oportunitatea suspendării cursului judecăţii, asigurându-se astfel respectarea dreptului la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, prin împiedicarea tentativelor abuzive de tergiversare a judecăţii. Sunt constituţionale şi dispoziţiile art. 244 din Codul de procedură civilă, consacrând dreptul, dar şi datoria judecătorului de a suspenda judecata numai dacă soluţia care s-ar da într-o altă pricină ar fi de natură a influenţa în mod decisiv soluţionarea acţiunii.

În ceea ce priveşte invocarea excepţiei de neconstituţionalitatea prevederilor art. 51 alin. (4) din Legea nr. 51/1995, în opinia instanţei de judecată, acestea nu au legătură cu obiectul cauzei.

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie apreciază că prevederile legale criticate sunt constituţionale.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Prevederile legale criticate au următorul cuprins:

– art. 28 alin. 1, 2 şi 3 din Codul de procedură civilă: „Nu se pot recuza judecătorii, rude sau afini ai acelora care stau în judecată ca tutor, curator, consiliu judiciar sau director al unei instituţii publice sau societăţi comerciale, când aceştia nu au interes personal în judecarea pricinii.

Nu se pot recuza toţi judecătorii unei instanţe sau ai unei secţii a acesteia.

Pentru aceleaşi motive de recuzare nu se poate formula o nouă cerere împotriva aceluiaşi judecător.”;

– art. 183 din Codul de procedură civilă: „Dacă partea care defăima înscrisul ca fals arată pe autorul sau complicele falsului, instanţa poate suspenda judecata pricinii, înaintând înscrisul procurorului împreună cu procesul-verbal ce se va încheia.”;

– art. 244 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă: „Instanţa poate suspenda judecata:

1. când dezlegarea pricinii atârnă, în totul sau în parte, de existenţa sau neexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi;”

– art. 19 alin. (4) din Legea nr. 51/1995: „(4) Avocaţii – foşti judecători nu pot pune concluzii la instanţele unde au funcţionat, iar foştii procurori şi cadre de poliţie nu pot acorda asistenţă juridică la unitatea de urmărire penală la care şi-au desfăşurat activitatea, timp de 2 ani de la încetarea funcţiei respective.”;

– art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992: „(4) Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare.”

Dispoziţiile constituţionale invocate în motivarea excepţiei sunt cuprinse în art. 21 alin. (3) referitor la dreptul părţilor la un proces echitabil şi soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele:

I. Referitor la critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 183 şi ale art. 244 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că autorul excepţiei este nemulţumit de modalitatea de redactare a acestor texte de lege, susţinând, în esenţă, că legiuitorul ar fi trebuit să instituie obligativitatea, iar nu posibilitatea judecătorului de a suspenda cursul judecăţii, în cazul defăimării unui înscris ca fals, respectiv când dezlegarea pricinii atârnă, în totul sau în parte, de existenţa sau neexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.

Prin urmare, autorul excepţiei solicită indirect modificarea textului de lege criticat, ceea ce, din perspectiva dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”, apare ca inadmisibil.

II. Autorul excepţiei mai susţine neconstituţionalitatea prevederilor art. 19 alin. (4) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, referitoare la interdicţia pentru avocaţii – foşti judecători de a pune concluzii la instanţele unde au funcţionat, fiind nemulţumit de exercitarea în concret a profesiei de avocat de o anumită persoană.

Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată într-o cauză având ca obiect o acţiune în pretenţii, astfel încât excepţia invocată nu are legătură cu cauza dedusă judecăţii. Prin urmare, având în vedere dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora, Curtea Constituţională nu poate decide decât asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea „unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei”, Curtea urmează să respingă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (4) din Legea nr. 51/1995 ca inadmisibilă.

III. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, precum şi ale Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, se constată că aceasta nu este motivată, în sensul cerinţelor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit căruia „Sesizările trebuie făcute în formă scrisă şi motivate”. Încălcarea acestor dispoziţii imperative are drept consecinţă imposibilitatea exercitării controlului de constituţionalitate, Curtea neputându-se substitui autorului sesizării, invocând unul sau mai multe motive de neconstituţionalitate în locul acestuia, iniţiativă care ar echivala cu un control din oficiu, ceea ce este inadmisibil.

IV. Prevederile art. 28 alin. 1, 2 şi 3 din Codul de procedură civilă instituie anumite condiţii în care se poate face recuzarea judecătorilor unei instanţe ori a unei secţii a acesteia, ori în care se poate formula o nouă cerere de recuzare împotriva aceluiaşi judecător. Prin urmare, textele de lege criticate reprezintă norme de procedură prin intermediul cărora legiuitorul instituie cadrul legal pentru exercitarea dreptului procedural de recuzare, în deplin acord cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.

Pe de altă parte, textele de lege criticate realizează o veritabilă protecţie a justiţiabilului împotriva încercărilor nejustificate de tergiversare a soluţionării cauzei, restrângând posibilităţile părţilor de a solicita suspendarea judecării cauzei doar la acele situaţii care se justifică raţional.

De altfel, aşa cum s-a statuat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, liberul acces la justiţie semnifică faptul că orice persoană se poate adresa instanţelor judecătoreşti pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor sau a intereselor sale legitime, iar nu faptul că acest drept nu poate fi supus niciunei condiţionări.

În consecinţă, susţinerile autorului excepţiei referitoare la îngrădirea dreptului constituţional la un proces echitabil, prin imposibilitatea recuzării membrilor întregii instanţe, sunt nefondate.

V. Referitor la susţinerea autorului excepţiei potrivit căreia sesizarea Curţii Constituţionale de către instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia, iar nu direct de către părţi, ar contraveni dreptului constituţional la un proces echitabil, aceasta nu poate fi reţinută.

Astfel, Curtea constată că prevederile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 sunt norme de procedură pe care instanţa care a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate este obligată să le aplice în vederea selectării doar a acelor excepţii care, potrivit legii, pot face obiectul controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, unica autoritate de jurisdicţie constituţională. Prin urmare, instanţa de judecată se pronunţă doar asupra oportunităţii sesizărilor, cu obligaţia de a respinge ca inadmisibile pe acelea care nu îndeplinesc condiţiile legii, având rolul unui filtru al excepţiei de neconstituţionalitate invocate de părţi. Instituind imposibilitatea sesizării Curţii Constituţionale direct de către părţi, legiuitorul a avut în vedere prevenirea eventualelor abuzuri şi tergiversarea cauzelor deduse judecăţii, în deplin acord cu dispoziţiile art. 57 din Constituţie, potrivit cărora drepturile şi libertăţile constituţionale trebuie exercitate cu bună-credinţă, fără a încălca drepturile şi libertăţile celorlalţi.

 

8. DECIZIE nr. 679 din 18 mai 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat – Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 409 din data de 18 iunie 2010

Obiectul

Prin Încheierea din data de 5 octombrie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 4.342/121/2009, Tribunalul Galaţi – Secţia comercială şi de contencios administrativ a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat. Excepţia a fost ridicată de Măriuţa Popa într-o cauză de contencios administrativ având ca obiect o acţiune în anulare a unui act administrativ.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că incompatibilitatea reglementată de art. 20 din Legea nr. 51/1995 este justificată numai dacă se referă la interdicţia ca un avocat să-şi desfăşoare activitatea în faţa completului de judecată din care face parte soţul avocatului, ruda ori afinul său până la gradul al III – lea inclusiv, dar nu şi prin raportare la întreaga instanţă de judecată. Prezumţia de parţialitate ce stă la baza acestei incompatibilităţi priveşte doar magistratul aflat în legătură de rudenie cu avocatul, deci o persoană fizică, dar nu întreaga instanţă de judecată, ca instituţie. În plus, textul de lege criticat este inutil, deoarece în legislaţie există suficiente garanţii împotriva subiectivismului magistratului, şi anume obligaţia magistratului de a se abţine, respectiv dreptul justiţiabilului de a cere recuzarea magistratului aflat într-o asemenea stare de incompatibilitate. Acesta este, de altfel, şi sensul Deciziei nr. 45/1995 a Curţii Constituţionale, care a reţinut că „înţelesul corect al textului în discuţie…înseamnă incompatibilitatea avocatului cu instanţa, în configuraţia completului de judecată din care face parte, ca magistrat, soţul sau ruda sa sau afinul în gradul prevăzut.”

Tribunalul Galaţi – Secţia comercială şi de contencios administrativ apreciază că prevederile legale criticate sunt constituţionale, deoarece nu încalcă exercitarea dreptului la muncă, ci doar instituie anumite incompatibilităţi ale dreptului de a profesa avocatura, menite să protejeze părţile şi să garanteze înfăptuirea actului de justiţie.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 20 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, astfel cum au fost modificate şi completate prin dispoziţiile art. I pct. 18 şi 19 din Legea nr. 255/2004 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 23 iunie 2004. Textul de lege criticat are următorul conţinut:

Art. 20:

„(1) Profesia de avocat nu poate fi exercitată la judecătoriile, tribunalele, tribunalele specializate şi curţile de apel, precum şi la parchetele de pe lângă aceste instanţe, unde soţul avocatului sau ruda ori afinul său până la gradul al III – lea inclusiv îndeplineşte funcţia de judecător sau procuror.

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi avocatului al cărui soţ, rudă ori afin până la gradul al treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de judecător la Curtea Constituţională ori funcţia de judecător financiar, consilier de conturi sau procuror financiar la instanţele Curţii de Conturi.

(3) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi la Direcţia Naţională Anticorupţie.

(4) Dispoziţiile alin. (1)-(3) se aplică şi avocatului titular, avocatului asociat, avocatului colaborator sau salarizat în cadrul profesiei, care se foloseşte de forma de organizare profesională ori de raporturile de conlucrare profesională stabilite în condiţiile legii în scopul eludării acestor interdicţii, sub sancţiunea săvârşirii unei abateri disciplinare grave.”

În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, textele de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 41 – „Dreptul la muncă”, precum şi art. 6 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, art. 11 pct. 11 lit. a) şi c) din Convenţia eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei, art. 2 din Convenţia privind discriminarea în domeniul ocupării forţei de muncă şi exercitării profesiei şi ale art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, texte referitoare la dreptul la muncă şi interzicerea discriminării în acest domeniu.

Analizând excepţia, Curtea Constituţională constată că dispoziţiile de lege criticate au mai fost examinate prin raportare la aceleaşi texte constituţionale şi convenţionale invocate şi faţă de critici de neconstituţionalitate similare.

Astfel, în cadrul controlului de constituţionalitate a priori, Curtea, prin Decizia nr. 45 din 2 mai 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 12 mai 1995, s-a pronunţat cu privire la constituţionalitatea unor prevederi din Legea pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat (devenită Legea nr. 51/1995) şi a reţinut că prevederile art. 17 (actualul art. 20) sunt constituţionale, deoarece „nu instituie (…) restrângeri ale exercitării dreptului de a profesa avocatura, ci incompatibilităţi care constituie măsuri de protecţie pentru părţi şi împotriva unor suspiciuni ce ar putea altera actul de justiţie, textul legal priveşte direct avocatul şi nu judecătorul, procurorul etc., astfel cum se prevede în codurile de procedură. (…) în procesul civil, spre deosebire de cel penal, incompatibilitatea, care se aplică exclusiv judecătorilor, priveşte situaţii ce nu au nicio legătură cu prevederile art. 17 din lege. Sesizarea se referă, în realitate, la instituţiile abţinerii şi recuzării, reglementate de art. 25-35 din Codul de procedură civilă, care, cu excepţia art. 27 pct. 7, se aplică şi procurorilor, magistraţilor-asistenţi şi grefierilor.”

De asemenea, Curtea a examinat constituţionalitatea textului de lege criticat şi pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, pronunţând, în acest sens, Decizia nr. 166 din 1 aprilie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 434 din 14 mai 2004, Decizia nr. 294 din 9 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 614 din 15 iulie 2005, sau Decizia nr. 816 din 27 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 715 din 23 octombrie 2007, prin care, pentru aceleaşi argumente reţinute prin Decizia nr. 45/1995, a respins excepţia ca neîntemeiată.

Curtea constată că în cauza de faţă nu au intervenit elemente noi faţă de cele examinate în jurisprudenţa sa în materie, astfel că soluţia şi considerentele reţinute prin deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezentul dosar.

 

9. Decizia nr. 1519 din 15 noiembrie 2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat – publicată în Monitorul Oficial nr. 67/27.01.2012 ***

Obiectul

Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Marin Măciucă în Dosarul nr. 1.478/1/2007 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, într-o cauză penală în care s-a pus problema asigurării asistării sale de către un anumit avocat. Art. 21 alin. (1), aşa cum a fost modificat prin  Legea nr. 270/2010 avea următorul cuprins: „(1) Profesia de avocat nu poate fi exercitată la instanţele, precum şi la parchetele de pe lângă acestea, inclusiv la Direcţia Naţională Anticorupţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, unde soţul avocatului sau ruda ori afinul său până la gradul al treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de judecător sau procuror, indiferent de secţia, direcţia, serviciul sau biroul în care îşi desfăşoară activitatea. ”

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o admite, reţinând următoarele:

1. În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea dreptului la apărare, Curtea constată că aceasta este întemeiată, prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 contravenind dispoziţiilor art. 24 alin. (2) din Constituţie care garantează dreptul părţilor dintr-un proces de a fi asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu. Curtea observă că dreptul la un avocat ales conferă dreptului la apărare plenitudinea atributelor exercitării sale, în condiţiile în care o apărare eficientă nu poate fi realizată decât dacă între parte şi avocatul care îi reprezintă interesele există o relaţie bazată pe încredere deplină, având în vedere faptul că partea urmează să îi încredinţeze avocatului informaţii de natură personală, pe baza cărora acesta va construi o apărare adecvată. De aceea, justiţiabilul trebuie să beneficieze de dreptul de a-şi alege acel avocat faţă de care are certitudinea că îi va apăra în mod corespunzător interesele legitime.

Legea instituie interdicţia exercitării profesiei de avocat la acele instanţe, precum şi la parchetele de pe lângă acestea la care soţul avocatului sau ruda ori afinul său până la gradul al treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de judecător sau procuror, indiferent de secţia, direcţia, serviciul sau biroul în care îşi desfăşoară activitatea, limitând dreptul la apărare al justiţiabilului care apelează la serviciile respectivului avocat, contrar prevederilor art. 24 din Constituţie care garantează plenar acest drept.

Curtea urmează să verifice dacă această restrângere se încadrează în condiţiile prevăzute de art. 53 din Constituţie, care permite limitarea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi numai atunci când sunt întrunite cumulativ condiţiile expres prevăzute de textul constituţional.

Art. 53 din Constituţie are următorul conţinut:

„(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.”

Prima condiţie fixată de textul constituţional, potrivit căreia restrângerea trebuie realizată prin intermediul unei legi, este indiscutabil îndeplinită.

Dintre situaţiile enumerate în art. 53 alin. (1) ca susceptibile de a justifica restrângerea se poate reţine, în cazul de faţă, imperativul apărării „drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor” cu referire la dreptul la un proces echitabil, care, potrivit art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, implică, în mod necesar, printre altele, şi judecarea acestuia de către o instanţă imparţială. Sub acest aspect, textul de lege criticat are ca scop crearea premiselor existenţei unei instanţe care să prezinte o astfel de caracteristică.

Întrucât cu privire la instanţa în componenţa căreia intră un magistrat care se află într-o relaţie izvorâtă din căsătorie sau din relaţii de rudenie ori afinitate există permanent dubiul lipsei de imparţialitate, legiuitorul a apreciat că înlăturarea acestei surse de suspiciune se poate realiza în mod eficient prin interdicţia cuprinsă în textul de lege criticat.

Un raţionament similar este aplicabil şi în ceea ce priveşte parchetele pe lângă acestea, inclusiv la Direcţia Naţională Anticorupţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism în consecinţă, restrângerea cuprinsă în textul de lege criticat se justifică în vederea asigurării dreptului la un proces echitabil.

Examinând următoarea condiţie impusă de prevederile art. 53 din Constituţie, referitoare la necesitatea restrângerii într-o societate democratică, instanţa de contencios constituţional constată că aceasta nu poate fi considerată îndeplinită, întrucât finalitatea anterior arătată, constând în păstrarea imparţialităţii magistraţilor, este pe deplin asigurată prin alte mijloace legale. Astfel, Codul de procedură civilă şi cel de procedură penală reglementează instituţia abţinerii şi cea a recuzării judecătorilor şi a procurorilor, într-o manieră categorică, aptă să se constituie într-o garanţie suficient de puternică pentru asigurarea menţinerii imparţialităţii magistraţilor: art 25 din Codul de procedură civilă stabileşte în sarcina judecătorului obligaţia de a se abţine de la a judeca în acea cauză în care ştie că există un motiv de recuzare în privinţa sa; art. 27 din acelaşi Cod enumera situaţiile în care judecătorul poate fi recuzat, la pct. 2 fiind menţionată cea în care judecătorul este soţ, rudă sau afin în linie directă ori în linie colaterală, până la al patrulea grad inclusiv, cu avocatul [sau mandatarul] unei părţi sau dacă este căsătorit cu fratele ori sora soţului acestuia. Potrivit art. 36, aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător şi în ceea ce priveşte procurorii.

De asemenea, Codul de procedură penală prevede, la art. 48 alin. (1) lit. f), că este incompatibil de a judeca judecătorul care, în cauza respectivă, este soţ, rudă sau afin până la gradul al patrulea inclusiv cu una dintre părţi sau cu avocatul ori mandatarul acesteia, aceeaşi incompatibilitate vizând şi procurorii, în virtutea art. 49 alin. (2). Totodată, art. 51 conferă oricăreia dintre părţi posibilitatea de a recuza persoana incompatibilă, care nu a făcut declaraţie de abţinere. În plus, atât Codul de procedură civilă, cât şi cel de procedură penală reglementează la art. 37, respectiv art. 55 instituţia strămutării pricinii la o altă instanţă de acelaşi grad.

În acelaşi sens, Curtea apreciază, de asemenea, că dispoziţiile menţionate din codurile de procedură civilă şi penală referitoare la abţinere şi recuzare sunt de natură să satisfacă şi exigenţele cuprinse în Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 354, din 14 decembrie 2006, referitoare la existenţa, în toate statele membre, a unui sistem judiciar şi administrativ imparţial, independent şi eficient, înzestrat cu mijloace suficiente, între altele, pentru a lupta împotriva corupţiei. Astfel, obiectivul de referinţă constând în înfiinţarea unei agenţii pentru integritate cu responsabilităţi în domeniul verificării patrimoniului, al incompatibilităţilor şi al conflictelor de interese potenţiale, precum şi cu capacitatea de a adopta decizii obligatorii care să poată duce la aplicarea unor sancţiuni disuasive nu presupune existenţa în sistemul normativ naţional a unor prevederi legale precum cea criticată în cauza de faţă. Tot astfel, nici obiectivul de referinţă privitor la garantarea unui proces judiciar mai transparent şi mai eficient nu implică în mod necesar instituirea unei interdicţii de felul celei vizate de prezenta excepţie de neconstituţionalitate.

O altă condiţie impusă de art. 53 este aceea ca restrângerea să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o. Pentru verificarea îndeplinirii acestei condiţii trebuie analizat în ce măsură există un just echilibru între limitarea la care este supus dreptul la apărare şi interesul public protejat prin această limitare. Or, sub acest aspect, ţinând seama de existenţa reglementărilor legale mai sus menţionate referitoare la abţinerea ca obligaţie a judecătorilor şi procurorilor, corelată cu posibilitatea recuzării acestora, Curtea apreciază că interzicerea dreptului avocaţilor de a pleda la instanţele şi parchetele la care soţul sau rudele ori afinii săi funcţionează ca judecători, respectiv procurori nu îşi găseşte o justificare rezonabilă prin raportare la interesul apărat, atâta vreme cât, aşa cum s-a arătat, menţinerea prezumţiei de imparţialitate a instanţei este asigurată prin dispoziţiile corespunzătoare din codurile de procedură civilă şi penală. Prin urmare, apare ca excesivă restrângerea dreptului la apărare, ca o consecinţă a interdicţiei de a exercita profesia la întreaga instanţă în cazul în care în cadrul acesteia funcţionează un judecător aflat în relaţie de rudenie sau afinitate cu avocatul ales. Interdicţia cuprinsă în textul de lege criticat face abstracţie de obligaţia de abţinere care revine judecătorului şi procurorului, în detrimentul plenitudinii de exercitare a dreptului la apărare. Mai mult, într-o interpretare teleologică, textul de lege criticat porneşte chiar de la premisa neîndeplinirii de către judecător, respectiv procuror a obligaţiei menţionate. Or, o astfel de concepţie legislativă intră în contradicţie cu principiile de bază ale eticii şi deontologiei magistraţilor.

Textul art. 53 din Constituţie mai prevede că măsura trebuie să fie „aplicabilă în mod nediscriminatoriu”. Curtea va analiza această condiţie din perspectiva celui asupra căruia poartă interdicţia cuprinsă în textul de lege criticat. Astfel, dacă ne raportăm la categoria avocaţilor afectaţi de interdicţia exercitării profesiei la acea instanţă la care soţul, ruda sau afinul său funcţionează ca magistrat, se poate constata că măsura este aplicată în mod nediscriminatoriu, afectându-i în mod egal pe toţi cei aflaţi în această situaţie. Cu toate acestea, măsura are însă ca efect o discriminare evidentă a avocatului care, pentru unicul considerent al relaţiei rezultate din căsătorie, rudenie sau afinitate cu un judecător sau procuror, este pus în imposibilitatea de a-şi exercita profesia la întreaga instanţă, respectiv la întregul parchet, deşi îndeplineşte aceleaşi condiţii cerute de lege ca toţi ceilalţi avocaţi care sunt abilitaţi să asigure asistenţa juridică la acea instanţă.

Aşadar, restricţia prevăzută de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 aduce atingere însăşi existenţei dreptului la apărare, acesta neputând fi exercitat în plenitudinea sa.

De altfel, Curtea reţine că interdicţia instituită prin textul de lege criticat nu reprezintă o incompatibilitate pentru avocaţi, întrucât incompatibilităţile sunt aferente îndeplinirii unei funcţii, nicidecum exercitării unei profesii. În procesele în care asigură asistenţa judiciară, avocatul are o poziţie specială, distinctă de cea a părţilor din proces, precum şi de cea a judecătorului sau a procurorului. Avocatul este un profesionist chemat să susţină apărarea drepturilor substanţiale şi procedurale ale părţii pe care o reprezintă. Interzicerea exercitării profesiei la instanţele sau parchetele unde soţul avocatului sau ruda ori afinul său până la gradul al treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de judecător sau procuror, indiferent de secţia, direcţia, serviciul sau biroul în care îşi desfăşoară activitatea, reprezintă o veritabilă sancţiune pentru avocatul respectiv. Imparţialitatea judecătorului şi a procurorului nu poate fi asigurată însă printr-o asemenea sancţiune aplicată avocatului.

Aşadar, Curtea constată că dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr 51/1995 sunt neconstituţionale, contravenind art. 24 alin. (2) coroborat cu art. 53 din Constituţie.

Curtea observă că dreptul la un apărător ales este garantat şi de art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căruia „orice acuzat are, în special, […] dreptul să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el […]”. În clarificarea înţelesului acestor dispoziţii convenţionale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în Hotărârea din 23 aprilie 1983, pronunţată în Cauza Pakelli împotriva Germaniei, paragraful 31, că „un acuzat care nu doreşte să se apere personal trebuie să aibă posibilitatea de a apela la un avocat ales de el […]”. Această observaţie a fost reiterată în jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg, de exemplu, în Hotărârea din 28 iunie 1984, pronunţată în Cauza Campbell şi Fell împotriva Marii Britanii, paragraful 99, sau Hotărârea din 16 iunie 2005, pronunţată în Cauza Balliu împotriva Albaniei, paragraful 32.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, totodată, şi următoarele: „Cu toate acestea şi în pofida relaţiilor de încredere dintre avocat şi client, nu se poate acorda un caracter absolut dreptului garantat de art. 6 paragraful 3 lit. c). Acesta este subordonat obligatoriu unor limitări atunci când instanţele au sarcina de a decide dacă interesele justiţiei impun numirea unui apărător din oficiu pentru acuzat. La numirea avocatului respectiv, instanţele naţionale trebuie inevitabil să ţină cont de dorinţa acuzatului. Cu toate acestea, instanţele pot să nu ţină seama de aceasta dacă există motive pertinente şi suficiente pentru a considera că interesele justiţiei o impun”. (Hotărârea din 25 septembrie 1992, pronunţată în Cauza Croissant împotriva Germaniei, paragraful 29, Hotărârea din 25 martie 2008, pronunţată în Cauza Vitan împotriva României, paragraful 59, Hotărârea din 8 februarie 2011, pronunţată în Cauza Micu împotriva României, paragraful 103).

Prin urmare, din jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg, rezultă că limitările admise de aceasta nu sunt limitări legislative, precum cea cuprinsă în textul de lege ce formează obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate, ci sunt limitări de natură judiciară, apărute în cauze concrete, în situaţii individuale.

De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, de asemenea, că textul art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu precizează condiţiile de exercitare a dreptului fiecărui acuzat de a se apăra prin avocat, lăsând statelor contractante alegerea mijloacelor corespunzătoare ce permit realizarea sa efectivă, Curţii de la Strasbourg revenindu-i sarcina de a examina dacă aceste mijloace sunt compatibile cu exigenţele unui proces echitabil (Hotărârea din 24 noiembrie 1993, pronunţată în Cauza Imbrioscia împotriva Elveţiei, paragraful 38).

Consacrând dreptul la un avocat ales al părţilor dintr-un proces, fără să facă distincţie între procesele penale şi cele din alte materii, Constituţia României instituie, prin art. 24 alin. (2), un standard de protecţie mai ridicat decât cel stabilit prin art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care se referă doar la dreptul persoanelor acuzate de săvârşirea unei fapte penale de a beneficia de dreptul la un avocat ales de acestea. Or, potrivit art. 53 din Convenţie, „nicio dispoziţie din prezenta convenţie nu va fi interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei părţi contractante sau oricărei alte convenţii la care această parte contractantă este parte”.

2.  În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea art. 41 alin. (1) din Constituţie, care prevede că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, iar alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă, Curtea constată că nu o poate reţine, fiind formulată de o persoană care nu poate justifica un interes în acest sens. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate trebuie să demonstreze un interes personal în contestarea constituţionalităţii unui text de lege. Or, din perspectiva nesocotirii dreptului la muncă şi la exercitarea liberă a profesiei, autorul prezentei excepţii, inculpat într-o cauză penală, nu poate invoca excepţia în interesul avocatului său.

3. Curtea observă că există state europene ale căror legislaţii nu conţin cu privire la avocaţi interdicţii similare celei cuprinse în art. 21 alin. (1) din Legea nr 51/1995, ci prevăd obligaţia judecătorului, respectiv a procurorului de a se abţine, corelativ cu posibilitatea recuzării în caz contrar.

Astfel, de exemplu, în Italia, art. 36 lit. b) din Codul de procedură penală precizează că judecătorul trebuie să se abţină să judece o cauză în care o rudă a sa ori soţul său este avocat, iar art. 51 paragraful 2 din Codul de procedură civilă stabileşte că judecătorul trebuie să se abţină dacă el/ea sau soţia/soţul sa/său este rudă până la gradul 4 inclusiv cu unul dintre avocaţi sau una dintre părţi. Este de remarcat că nu există nicio interdicţie pentru avocat în acest sens cuprinsă în legea italiană a avocaturii, respectiv Decretul-lege nr. 1.578 din 27 noiembrie 1933, modificat prin Decretul-lege nr. 27 din 24 februarie 1997.

Nici în Franţa Decretul nr. 91-1.197 din 27 noiembrie 1991 privind profesia de avocat nu instituie vreo interdicţie pentru avocat de natura celei cuprinse în art. 21 alin. (1) din Legea nr 51/1995. În schimb, art. 668 paragraful 3 din Codul de procedură penală stabileşte că judecătorul poate fi recuzat dacă el sau soţul său este rudă cu avocatul uneia dintre părţi.

Tot astfel, în Ungaria, art. 13 paragraful 1 fit. c) din Actul nr. 3 din 1952 privind procedura civilă impune judecătorului să se abţină să judece dacă este rudă sau fost soţ cu reprezentantul uneia dintre părţi. În Actul nr. XI din 1998 privind profesia de avocat nu este menţionată însă, sub acest aspect, nicio restricţie pentru avocat.

  4. Curtea constată că, în precedent, a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate, reţinând, prin Decizia nr. 294 din 9 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 614 din 15 iulie 2005, că interdicţia instituită prin art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 [care, la acea dată, se regăsea la art. 20 alin. (1) din lege] „vizează sfera dreptului de a exercita profesia de avocat de către membrii barourilor, iar nu restrângerea dreptului la apărare al cetăţeanului, prevăzut la art. 24 alin. (1) din Constituţie.”

  5.  În ceea ce priveşte prevederile art. 21 alin. (2), (3) şi (4) din Legea nr. 51/1995, Curtea observă că acestea reprezintă norme explicative şi de trimitere la cele ale alin. (1) din aceleaşi articol, astfel că rămân fără obiect în condiţiile admiterii prezentei excepţii de neconstituţionalitate.

 

10. DECIZIE nr. 371 din 26 aprilie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat – Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 330 din data de 16 mai 2012 * * *

Obiectul

Prin Încheierea din 4 mai 2011, pronunţată în Dosarul nr. 29.942/3/2009, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.

Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de avocatul Mădălin Viorel Zeca, „în calitate de apărător ales al recurentului Ministerul Sănătăţii,” cu ocazia soluţionării recursului formulat împotriva Sentinţei civile nr. 5.030 din 10 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale într-o cauză având ca obiect „contestaţie decizie de concediere – despăgubiri”, în contradictoriu cu intimaţii Antoanela Cătălina Geamăn şi Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1), art. 26 alin. (1), art. 41 alin. (1) şi art. 53. Totodată, prin raportare la art. 20 din Constituţie, invocă şi o serie de reglementări internaţionale.

Instanţa de judecată apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2011, cu următorul cuprins: „Profesia de avocat nu poate fi exercitată la instanţele, precum şi la parchetele de pe lângă acestea, inclusiv la Direcţia Naţională Anticorupţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casape şi Justiţie, unde soţul avocatului sau ruda ori afinul său până la gradul al treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de judecător sau procuror, indiferent de secţia, direcţia, serviciul sau biroul în care îşi desfăşoară activitatea.”

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, ulterior sesizării sale, prin Decizia nr. 1.519 din 15 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 27 ianuarie 2012, a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.

În aceste condiţii, excepţia de neconstituţionalitate a devenit inadmisibilă, deoarece, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale”.

 

11. DECIZIE nr. 566 din 29 mai 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 469 din data de 10 iulie 2012 * * *

Obiectul

Prin Încheierea din 7 septembrie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 10.944/302/2010, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a Contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.

Excepţia a fost ridicată de reclamantul Asociaţia Magistraţilor din România într-o cauză având ca obiect excepţia de nelegalitate a Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 2.964/C din 22 noiembrie 2007, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Institutul Naţional de Magistratură.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 24 alin. (2), art. 41 alin. (1) şi art. 53 alin. (2), precum şi Recomandării R (2000) 21 din 25 octombrie 2000 a Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei către statele membre privind libertatea exercitării profesiei de avocat. În acest sens, arată, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate „aduc atingere existenţei dreptului părţii de a alege liber avocatul, precum şi dreptului apărătorului de a-şi asista şi reprezenta clientul în faţa tuturor instanţelor”, afectând „dreptul la apărare al părţii care, având un avocat ales, nu poate beneficia de asistenţă juridică a acestuia în toate fazele procesului”.

Instanţa de judecată consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2011, cu modificările ulterioare, dispoziţii care la data sesizării Curţii Constituţionale aveau următorul cuprins:

„(1) Profesia de avocat nu poate fi exercitată la instanţele, precum şi la parchetele de pe lângă acestea, inclusiv la Direcţia Naţională Anticorupţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, unde soţul avocatului sau ruda ori afinul său până la gradul al treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de judecător sau procuror; indiferent de secţia, direcţia, serviciul sau biroul în care îşi desfăşoară activitatea.

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi avocatului al cărui soţ, rudă ori afin până la gradul al treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de judecător la Curtea Constituţională ori funcţia de judecător financiar, consilier de conturi sau procuror financiar la instanţele Curţii de Conturi.”

În opinia autorului excepţiei, sunt înfrânte prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) care statuează principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, art. 24 alin. (2) care consacră dreptul părţilor de a fi asistate, în tot cursul procesului, de un avocat ales sau numit din oficiu, art. 41 alin. (1) care prevede că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, iar alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă şi art. 53 alin. (2) care detaliază condiţiile în care poate fi restrâns exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi. Totodată, prin raportare la art. 20 alin. (2) din Constituţie, invocă Recomandarea R (2000)21 din 25 octombrie 2000 a Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei către statele membre privind libertatea exercitării profesiei de avocat.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că ulterior sesizării sale, reconsiderându-şi jurisprudenţa în materie, pentru aceleaşi motive de neconstituţionalitate invocate şi în prezenta cauză, prin Decizia nr. 1.519 din 15 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 27 ianuarie 2012, cu majoritate de voturi, a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, statuând că acestea contravin prevederilor constituţionale ale art. 24 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 53 din Constituţie.

Cât priveşte dispoziţiile alin. (2) al art. 21 din Legea nr. 51/1995, prin aceeaşi decizie, Curtea a constatat că acestea, fiind norme explicative şi de trimitere, au rămas fără obiect în condiţiile admiterii excepţiei de neconstituţionalitate a alin. (1) al aceluiaşi articol.

Pentru aceste argumente, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 a devenit inadmisibilă, conform art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, care stabileşte că „Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale”.

 

12. Decizia nr. 873 din 23 octombrie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 20 alin. (8) teza întâi din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat – publicată în Monitorul Oficial nr. 849/14.12.2012

Obiectul

Excepţia a fost ridicată de domnul Alin-Ion Armega în Dosarul nr. 5.853/325/2011 al Curţii de Apel Timişoara – Secţia penală, în care s-a ridicat problema dreptului avocatului acestuia de a pune concluzii. Prevederile art. 20 alin. (8) aveau următorul conţinut: „Avocaţii – foşti judecători nu pot pune concluzii la instanţele unde au funcţionat, iar foştii procurori şi cadrele de poliţie nu pot acorda asistenţă juridică la unitatea de urmărire penală la care şi-au desfăşurat activitatea, timp de 5 ani de la încetarea funcţiei respective.”

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

  1. Autorul excepţiei susţine că dreptul său la apărare este nesocotit prin aceea că avocatul pe care l-a angajat pentru a-l apăra nu poate, ca urmare a interdicţiei prevăzute de textul de lege criticat, să îl reprezinte în faţa unei anumite instanţe din ţară, mai exact în faţa acelei instanţe la care a funcţionat ca judecător anterior admiterii sale în profesia de avocat.

Prin Decizia nr. 1.519 din 15 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 27 ianuarie 2012, ţinând cont de dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Constituţie care garantează dreptul părţilor dintr-un proces de a fi asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu, Curtea a observat că dreptul la un avocat ales conferă dreptului la apărare plenitudinea atributelor exercitării sale, adică inclusiv dreptul justiţiabilului de a-şi alege acel avocat faţă de care are certitudinea că îi va apăra în mod corespunzător interesele legitime.

Din această perspectivă, prevederile art. 20 alin. (8) teza întâi din Legea nr. 51/1995 care interzic avocaţilor care au fost judecători să pună concluzii la instanţele unde au funcţionat, timp de 5 ani de la încetarea acestei funcţii, operează o restrângere a dreptului la apărare consacrat de art. 24 din Legea fundamentală. Curtea urmează să analizeze în ce măsură această limitare îndeplineşte condiţiile în care art. 53 din Constituţie permite restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

Potrivit art. 53 din Constituţie, exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Totodată, textul constituţional dispune că restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

Având în vedere că restrângerea este realizată printr-un text de lege, anume chiar cel criticat în cauza de faţă, este evident că este îndeplinită prima condiţie, potrivit căreia restrângerea se poate face numai printr-o lege.

Art. 53 alin. (1) din Constituţie enumeră limitativ situaţiile în care este posibilă restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Similar celor reţinute prin Decizia nr. 1.519 din 15 noiembrie 2011, mai sus citată, Curtea observă că, în cauza de faţă, imperativul apărării „drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor”, cu referire la dreptul la un proces echitabil, este cel care justifică restrângerea exerciţiului dreptului la apărare. Aceasta, deoarece art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale implică, în mod necesar, printre altele, judecarea procesului de către o instanţă imparţială. Or, în lipsa interdicţiei instituite de textul de lege criticat, ar putea exista suspiciunea ştirbirii acestui atribut, ca urmare a posibilelor influenţe pe care avocatul care a activat ca judecător în cadrul instanţei respective le-ar putea exercita asupra foştilor săi colegi, în virtutea relaţiilor ce se pot stabili în cadrul unei colectivităţi între membrii acesteia.

În continuare, Curtea observă că restrângerea dreptului la apărare în situaţia examinată este, fără îndoială, necesară într-o societate democratică în vederea asigurării dreptului la un proces echitabil, prin intermediul unei instanţe care se bucură de imparţialitate, astfel cum această caracteristică a fost mai sus circumstanţiată.

În ceea ce priveşte condiţia impusă de art. 53 alin. (2) din Constituţie în sensul ca restrângerea dreptului să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, Curtea urmează să analizeze, astfel cum s-a arătat şi prin Decizia nr. 1.519 din 15 noiembrie 2011, în ce măsură există un just echilibru între limitarea la care este supus dreptul la apărare şi interesul public protejat prin această limitare. În cauza de faţă, Curtea constată că interdicţia cuprinsă în textul de lege criticat îşi găseşte o justificare rezonabilă prin raportare la interesul apărat, respectiv menţinerea prezumţiei de imparţialitate a instanţei. De altfel, Curtea observă că interdicţia are caracter temporar şi o durată rezonabilă, după trecerea unui interval de 5 ani avocatului respectiv fiindu-i permis să pună concluzii în faţa instanţei în cadrul căreia a activat ca judecător.

Cu privire la condiţia prevăzută de textul art. 53 din Constituţie potrivit căreia măsura trebuie să fie „aplicată în mod nediscriminatoriu”, Curtea constată că restricţionarea dreptului de a pune concluzii vizează toţi avocaţii aflaţi în ipoteza normei criticate, afectându-i în mod egal pe toţi cei aflaţi în această situaţie.

Prin urmare, din toate acestea rezultă că dispoziţiile art. 20 alin. (8) teza întâi din Legea nr. 51/1995 nu aduce atingere substanţei dreptului la apărare prevăzut de dispoziţiile art. 24 din Constituţie.

În acelaşi sens, Curtea observă că, de vreme ce avocatul asupra căruia poartă interdicţia cuprinsă în textul de lege criticat ştia că evoluţia procesuală a cauzei în care este angajat presupune asigurarea reprezentării în faţa instanţei la care legea nu îi permite să pună concluzii pe o perioadă limitată în timp, respectiv 5 ani de la încetarea funcţiei, acesta ar fi trebuit să acţioneze cu simţ etic, potrivit normelor deontologice ale profesiei, şi să îi comunice clientului său riscul de a intra sub incidenţa textului de lege criticat în ce priveşte etapa procesuală desfăşurată în faţa instanţei respective şi să îl îndrume, cu bună-credinţă, spre soluţia angajării unui alt avocat, fie încă de la început, fie doar pentru acea etapă procesuală.

Consecutiv, la momentul la care a încheiat contractul de asistenţă juridică cu avocatul aflat în postura vizată de prevederile art. 20 alin. (8) teza întâi din Legea nr. 51/1995, autorul excepţiei ar fi trebuit să fie conştient de faptul că, o dată ajuns în faţa acelei instanţe, acesta nu va mai putea să îi asigure în mod plenar dreptul la apărare. Or, într-o astfel de situaţie, nimic nu îl împiedică să îşi aleagă un alt avocat cu drept de a pune concluzii în faţa acelei instanţe, având în vedere că pe tabloul avocaţilor din România figurează un număr suficient de mare de avocaţi cu drept de a pleda la toate instanţele şi care au experienţa necesară pentru a asigura în mod eficient şi profesionist apărarea în faţa oricărei instanţe din sistemul judecătoresc naţional. Nici relaţia de încredere existentă între client şi avocat, pe care o invocă autorul excepţiei, nu justifică persistenţa acestuia în ideea de a fi asistat de avocatul asupra căruia poartă interdicţia criticată. Aşadar, preferinţa exclusivă şi inflexibilă pentru un anumit avocat, corelată cu refuzul posibilităţii de a face o altă alegere, nu constituie o încălcare a dreptului la apărare, în componenta sa referitoare la dreptul de a-şi alege avocatul.

Este adevărat că art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede, printre altele, că orice acuzat are dreptul „să fie asistat de un apărător ales de el”. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut însă că textul convenţional menţionat nu precizează condiţiile de exercitare a dreptului fiecărui acuzat de a se apăra prin avocat, lăsând statelor contractante alegerea mijloacelor corespunzătoare ce permit realizarea sa efectivă, Curtea de la Strasbourg urmând să examineze dacă aceste mijloace sunt compatibile cu exigenţele unui proces echitabil (Hotărârea din 24 noiembrie 1993, pronunţată în Cauza Imbrioscia împotriva Elveţiei, paragraful 38).

2. Critica referitoare la încălcarea art. 41 alin. (1) din Constituţie, care prevede că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, iar alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă, nu poate fi analizată de Curte, fiind formulată de o persoană care nu poate justifica un interes în acest sens. Prin Decizia nr. 1.519 din 15 noiembrie 2011, în soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate de clientul unui avocat care, ca urmare a relaţiei sale de rudenie cu un judecător de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, intra sub incidenţa art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, Curtea a statuat că autorul excepţiei de neconstituţionalitate trebuie să demonstreze un interes personal în contestarea constituţionalităţii unui text de lege. În mod analog, în cauza de faţă Curtea constată că, din perspectiva nesocotirii dreptului la muncă şi la exercitarea liberă a profesiei, autorul prezentei excepţii, inculpat într-o cauză penală, nu poate invoca excepţia în interesul avocatului său.

  3. Curtea observă că şi legislaţiile altor state instituie interdicţii similare celei cuprinse în art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995. Astfel, de exemplu, în Italia, art. 26 alin. 3 din Decretul-lege regal nr. 1.578 din 27 noiembrie 1933, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că „cei care au fost magistraţi în sistemul judiciar nu pot să exercite timp de doi ani profesia de avocat în faţa autorităţilor judiciare la care şi-au desfăşurat activitatea în ultimii trei ani [anteriori intrării în profesia de avocat]”. De asemenea, în Ungaria, art. 7 din Legea nr. XI/1998 privind profesia de avocat stabileşte că „Avocatul nu poate pleda timp de 2 ani la instanţa, parchetul sau autoritatea investigatoare la care a activat ca judecător, procuror sau agent de investigaţii anterior intrării sale în baroul de avocaţi.”

4. În fine, Curtea observă că nu pot fi avute în vedere, mutatis mutandis, considerentele Deciziei nr. 1.519 din 15 noiembrie 2011, întrucât, în cazul prevederilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, care au fost examinate cu acel prilej, interdicţia pentru avocat era absolută, textul de lege analizat stabilind că profesia de avocat nu poate fi exercitată la o anumită instanţă, respectiv la instanţele, precum şi la parchetele de pe lângă acestea, inclusiv la Direcţia Naţională Anticorupţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, unde soţul avocatului sau ruda ori afinul său până la gradul al treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de judecător sau procuror. Dispoziţiile art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995 interzic avocatului fost judecător doar dreptul de a pune concluzii în faţa instanţei la care a funcţionat ca judecător anterior intrării în profesia de avocat.

 

13. DECIZIE nr. 944 din 13 noiembrie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (8) teza întâi din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 52 din data de 23 ianuarie 2013

Obiectul

Prin Încheierea din 21 iunie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 3.768/40/2011, Curtea de Apel Suceava – Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, excepţie ridicată de Cab Insolv IPURL din Botoşani într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva unei sentinţe în care, printre altele, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (8) teza întâi din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul arată, în esenţă, că instanţa de judecată a aplicat retroactiv prevederile art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995, încălcând, în acest fel, dreptul său la apărare. Se arată astfel că termenul de 5 ani în care avocaţii – foşti judecători nu pot depune concluzii la instanţele unde au funcţionat, prevăzut în textul criticat, nu este aplicabil apărătorului ales în cauză, acesta dobândind calitatea de avocat sub imperiul vechii reglementări, ce prevedea un termen de 2 ani pentru incompatibilitatea invocată de instanţă şi ale cărei exigenţe le îndeplinea, depunând la dosar înscrisuri doveditoare în acest sens. Se arată că astfel a fost încălcat dreptul la apărare al recurentului, căruia nu i-a fost asigurată posibilitatea de a alege în mod liber un apărător, precum şi dreptul avocatului în cauză de a-şi exercita în mod liber profesia. Se mai susţine că eventualele suspiciuni de imparţialitate ar putea fi înlăturate în astfel de cazuri prin aplicarea normelor procedurale referitoare la abţinere, recuzare, strămutare sau chiar răspundere disciplinară a magistraţilor.

Curtea de Apel Suceava – Secţia I civilă opinează că dispoziţiile criticate sunt constituţionale, fără a arăta însă motivele pe care se întemeiază această opinie.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate Curtea reţine însă că, în realitate, autorul critică prevederile art. 20 alin. (8) teza întâi din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2011, care au următorul cuprins: „Avocaţii – foşti judecători nu pot pune concluzii la instanţele unde au funcţionat, iar foştii procurori şi cadrele de poliţie nu pot acorda asistenţă juridică la unitatea de urmărire penală la care şi-au desfăşurat activitatea, timp de 5 ani de la încetarea funcţiei respective.”

Se susţine, în esenţă, că textele criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 24 privind dreptul la apărare.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii prevederilor art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, prin raportare la aceleaşi critici de neconstituţionalitate, prin Decizia nr. 873 din 23 octombrie 2012 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 849 din 14 decembrie 2012), nepublicată până la data pronunţării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin care a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate invocată.

 

14. DECIZIE nr. 75 din 21 februarie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 20 alin. (8) teza întâi din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 202 din data de 9 aprilie 2013

Obiectul

Prin Sentinţa nr. 371/CA/2012-P, pronunţată în Dosarul nr. 196/35/CA/2012-P.I., Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, excepţie ridicată de Vasile Surd într-o acţiune în contencios administrativ având ca obiect anularea/modificarea unei decizii a Uniunii Naţionale a Barourilor din România.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia precizează că textul de lege criticat limitează dreptul avocatului de a pleda în faţa tuturor instanţelor, fiind astfel îngrădit dreptul la muncă şi libertatea acestuia de a-şi alege locul de muncă, prin loc de muncă înţelegându-se nu numai sediul profesional, ci şi instanţele de judecată. În opinia sa, interdicţia impusă prin textul criticat este o sancţiune aplicată avocaţilor foşti magistraţi, introdusă cu exces de putere de iniţiatorul legii, nejustificată, excesivă ca durată şi discriminatorie, raportat la faptul că prin Decizia nr. 1.519 din 15 noiembrie 2011 au fost declarate neconstituţionale dispoziţii din Legea nr. 51/1995 care aveau acelaşi scop ca şi cea în speţă criticată, respectiv asigurarea imparţialităţii instanţelor de judecată. Faţă de această soluţie pronunţată de Curtea Constituţională, cu atât mai mult – arată autorul excepţiei – dispoziţiile art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995 sunt neconstituţionale, de vreme ce printre cazurile recuzării şi abţinerii se regăsesc doar relaţiile de rudenie, căsătorie şi afinitate, nu şi relaţiile de colegialitate, iar principiul pe care îl apără ambele interdicţii este cel al imparţialităţii. De asemenea, susţine că, prin interdicţia impusă de textul de lege criticat, se restrâng deopotrivă libertatea părţii de a-şi alege avocatul şi dreptul avocatului de a asista şi reprezenta justiţiabilii în faţa tuturor instanţelor, autorităţilor şi instituţiilor.

Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, prevederile art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2011, care au următoarea redactare: „Avocaţii – foşti judecători nu pot pune concluzii la instanţele unde au funcţionat, iar foştii procurori şi cadrele de poliţie nu pot acorda asistenţă juridică la unitatea de urmărire penală la care şi-au desfăşurat activitatea, timp de 5 ani de la încetarea funcţiei respective.”

Din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea observă că autorul acesteia critică doar prima teză din textul de lege menţionat, referitoare la interdicţia impusă avocaţilor care au fost judecători de a pune concluzii la instanţele unde au funcţionat, timp de 5 ani de la încetarea acestei funcţii. Aşadar, Curtea va examina constituţionalitatea prevederilor art. 20 alin. (8) teza întâi din Legea nr. 51/1995, având în vedere şi faptul că interesul autorului excepţiei, izvorât din calitatea sa de fost judecător, nu este justificat decât în ceea ce priveşte teza menţionată.

În opinia autorului excepţiei, sunt nesocotite următoarele dispoziţii din Constituţie: art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 24 alin. (2) potrivit căruia, în tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu, art. 41 alin. (1) care prevede că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, iar alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă şi art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 873 din 23 octombrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 849 din 14 decembrie 2012, a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 20 alin. (8) teza întâi din Legea nr. 51/1995, prin raportare la dispoziţiile art. 24 din Constituţie care garantează dreptul la apărare, apreciind, pentru considerentele acolo expuse, că restrângerea dreptului la apărare realizată prin textul de lege criticat se încadrează în condiţiile stabilite de art. 53 din Legea fundamentală. Cele statuate prin decizia menţionată îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză.

Prin aceeaşi decizie, Curtea a constatat că nu poate examina critica referitoare la încălcarea art. 41 alin. (1) din Constituţie, întrucât autorul excepţiei de neconstituţionalitate soluţionate cu acel prilej, inculpat într-o cauză penală, nu putea invoca excepţia în interesul avocatului său. În cauza de faţă, însă, Curtea observă că autorul excepţiei justifică un interes personal în contestarea constituţionalităţii prevederilor art. 20 alin. (8) teza întâi din Legea nr. 51/1995, acesta fiind direct afectat de interdicţia instituită prin textul de lege criticat.

Cu privire la acest aspect, Curtea constată că restrângerea dreptului la muncă al avocatului fost judecător, prin interzicerea dreptului de a pune concluzii la instanţa unde a funcţionat, timp de 5 ani de la încetarea funcţiei, se înscrie în exigenţele impuse de art. 53 din Legea fundamentală. Astfel, restrângerea criticată este prevăzută prin lege şi se impune în scopul apărării unui drept fundamental al cetăţenilor, respectiv dreptul la un proces echitabil, judecat în condiţii de deplină imparţialitate. Curtea reiterează cele reţinute prin Decizia nr. 873 din 23 octombrie 2012 în sensul că, în lipsa interdicţiei instituite de textul de lege criticat, ar putea apărea suspiciunea ştirbirii imparţialităţii instanţei, ca urmare a posibilelor influenţe pe care avocatul care a activat ca judecător în cadrul instanţei respective le-ar putea exercita asupra foştilor săi colegi, în virtutea relaţiilor ce inevitabil se stabilesc, în cadrul unei colectivităţi, între membrii acesteia, pe parcursul desfăşurării raporturilor de serviciu.

În cauza de faţă, autorul prezentei excepţii de neconstituţionalitate susţine că o asemenea interdicţie nu se justifică, deoarece imparţialitatea instanţelor este pe deplin asigurată prin alte mijloace, respectiv prin reglementarea instituţiei abţinerii şi recuzării judecătorilor prevăzute în Codul de procedură civilă şi cel de procedură penală. În sprijinul acestei afirmaţii invocă Decizia nr. 1.519 din 15 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 27 ianuarie 2012, prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 care interzicea avocaţilor exercitarea dreptului de a pune concluzii la instanţele şi parchetele la care soţul sau rudele ori afinii acestora funcţionează ca judecători, respectiv procurori. Arată că, de vreme ce printre cazurile recuzării şi abţinerii se regăsesc doar relaţiile de rudenie, căsătorie şi afinitate, nu şi relaţiile de colegialitate, iar principiul pe care îl apără ambele interdicţii este cel al imparţialităţii, cu atât mai mult textul de lege criticat în cauza de faţă este neconstituţional. Curtea constată că o astfel de afirmaţie nu este de natură să susţină critica de neconstituţionalitate, ci, dimpotrivă, demonstrează că este necesară stabilirea prin lege a interdicţiei în discuţie, tocmai pentru că reprezintă singurul mijloc de evitare a riscului exercitării unei influenţe asupra instanţei, în lipsa reglementării unui caz de abţinere sau de recuzare constând în existenţa unor relaţii anterioare de colegialitate între judecătorul cauzei şi avocatul fost judecător al aceleiaşi instanţe.

Totodată, continuând verificarea îndeplinirii condiţiilor fixate prin art. 53 din Constituţie, Curtea constată că, prin finalitatea urmărită, este evident că restrângerea criticată este necesară în actuala societate românească democratică, pentru înfăptuirea justiţiei în condiţii de natură să consolideze încrederea în sistemul judiciar, prin înlăturarea oricăror posibile incertitudini privitoare la imparţialitatea judecătorilor.

Tot astfel, Curtea apreciază că există un raport de proporţionalitate între interdicţia cuprinsă în textul de lege criticat şi situaţia care a impus instituirea acesteia. În acest sens, Curtea reţine că restrângerea dreptului la muncă al avocaţilor care au fost judecători prin interdicţia de a pune concluzii la instanţele unde au funcţionat este temporară, menţinându-se doar pe o perioadă limitată de timp, şi este aplicabilă doar în ce priveşte instanţa la care avocatul a funcţionat ca judecător. Avocatul fost judecător are exerciţiul deplin al dreptului de a exercita profesia la orice alte instanţe din ţară, urmând ca, după expirarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995, să aibă posibilitatea neîngrădită de a pune concluzii, inclusiv la instanţa la care a operat interdicţia criticată. Prin urmare, este îndeplinită şi cea din urmă condiţie prevăzută de art. 53 din Legea fundamentală potrivit căreia restrângerea poate fi dispusă doar dacă nu aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

În ce priveşte intervalul de timp pentru care a fost instituită această interdicţie în sarcina avocatului fost judecător, legiuitorul a stabilit durata sa în funcţie de anumite realităţi specifice, fiind apreciată ca rezonabilă în condiţiile necesităţii îndepărtării temerilor referitoare la posibila atingere adusă imparţialităţii instanţei la care respectivul avocat a funcţionat anterior ca judecător. De altfel, Curtea reţine că, astfel cum s-a statuat şi prin Decizia nr. 513 din 20 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 598 din 11 iulie 2006, dreptul la muncă, alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă vizează posibilitatea oricărei persoane de a exercita profesia sau meseria pe care o doreşte, dar cu respectarea anumitor condiţii stabilite de legiuitor.

 

15. DECIZIE nr. 83 din 18 februarie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. 2 şi 4, art. 281 pct. 1 lit. b2), art. 30 alin. 4, art. 50, art. 51 alin. 2 şi 3, art. 52 alin. 6, art. 55 alin. 1, art. 56, art. 63 alin. 2, art. 64, art. 67 alin. 2, art. 69, 78, 132, art. 134 alin. 2, art. 171 alin. 1 şi 3, art. 172, 197, art. 209 alin. 4, art. 300 alin. 2, art. 303, 330, 331, art. 332 alin. 1 şi 4, art. 336, 337 şi art. 508-512 din Codul de procedură penală din 1968, ale Codului de procedură penală din 1968, în ansamblul său, ale art. 242 din Codul penal din 1969, precum şi ale Codului penal din 1969, în ansamblul său, ale art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, ale art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, ale art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, ale art. 3, 7 şi 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă şi ale art. III pct. 1 din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 271 din data de 14 aprilie 2014

Obiectul

Prin Încheierea din 12 noiembrie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 24.344/245/2008, Judecătoria Satu Mare – Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 62 alin. 2, art. 67 alin. 2, art. 69, art. 331 din Codul de procedură penală şi ale art. III pct. 1 din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, excepţie ridicată de Emil Balaure într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei acestuia sub aspectul săvârşirii a 3 infracţiuni de sustragere sau distrugere de înscrisuri prevăzute la art. 242 din Codul penal din 1969.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, în privinţa prevederilor art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995, greşit identificate de autorul excepţiei ca fiind art. 19 alin. (4) din aceeaşi lege, se susţine că ele permit unui mare număr de foşti magistraţi să pledeze ca avocaţi în faţa instanţelor la care au activat, încălcând dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Art. 20 (8) Avocaţii – foşti judecători nu pot pune concluzii la instanţele unde au funcţionat, iar foştii procurori şi cadrele de poliţie nu pot acorda asistenţă juridică la unitatea de urmărire penală la care şi-au desfăşurat activitatea, timp de 5 ani de la încetarea funcţiei respective.

   Referitor la criticile formulate cu privire la dispoziţiile art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995, Curtea reţine că acestea nu reprezintă veritabile critici de neconstituţionalitate, întrucât autorul excepţiei este nemulţumit de conţinutul normelor legale criticate, solicitând modificarea şi completarea lor. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”, motiv pentru care excepţia este, din perspectiva acestor critici, inadmisibilă.

C.   Decizii privind suspendarea din profesie pentru neplata taxelor

 1. DECIZIE nr. 406 din 14 iulie 2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 lit. c) şi ale art. 53 alin. (2) lit. m) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 807 din data de 6 septembrie 2005

Obiectul

Prin Încheierea din 24 februarie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 1.573/A/2004, Curtea de Apel Craiova – Secţia contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 lit. c) şi ale art. 53 lit. n) din Legea nr. 51/1995, excepţie ridicată de Marin Iovan într-o cauză având ca obiect judecarea cererii autorului excepţiei de anulare a deciziilor Baroului Dolj şi Uniunii Avocaţilor din România, prin care i-a fost suspendată exercitarea profesiei de avocat.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 27 lit. c) şi ale art. 53 lit. n) din Legea nr. 51/1995 încalcă prevederile art. 41 alin. (1) şi ale art. 24 alin. (1) din Constituţie, precum şi pe cele ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Curtea de Apel Craiova – Secţia contencios administrativ şi fiscal, formulându-şi opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate, conform dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, apreciază că prevederile legale criticate „nu au nici o legătură şi nici nu reprezintă îngrădiri ale dreptului la apărare prevăzut de art. 24 alin. (1) sau [ale] liberei alegeri a profesiei sau meseriei prevăzute de art. 41 din Constituţie”.

Potrivit opiniei instanţei, „este de principiu că impunerea, prin Legea specială nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat, la plata unor taxe şi contribuţii pentru exercitarea profesiei în cadrul unui barou are o solidă şi indiscutabilă justificare, prin prisma finalităţii urmărite, aceea de îndeplinire de către fiecare avocat a condiţiilor necesare exercitării acestei profesii şi care se supune numai legii, statutului şi regulilor eticii profesionale”.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispoziţiile art. 27 lit. c) şi ale art. 53 lit. n) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001. Textul art. 53 lit. n), dedus controlului de constituţionalitate, a devenit art. 53 alin. (2) lit. m) din Legea nr. 51/1995 în urma modificării aduse Legii nr. 51/1995 prin Legea nr. 255/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 23 iunie 2004.

În consecinţă, Curtea urmează să se pronunţe asupra dispoziţiilor art. 27 lit. c) şi ale art. 53 alin. (2) lit. m) din Legea nr. 51/1995, care au în prezent următorul cuprins:

– Art. 27: „Calitatea de avocat este suspendată: [ … ]

c) în caz de neplată totală sau parţială a taxelor şi a contribuţiilor profesionale către barou, către U.N.B.R. şi către sistemul propriu de asigurări sociale, timp de 3 luni de la scadenţa acestora şi până la lichidarea integrală a datoriilor; [ … ].”;

– Art. 53: „(2) Consiliul baroului are următoarele atribuţii: [ … ]

m) suspendă din exercitarea profesiei, pe durata neplăţii taxelor, avocatul care nu achită taxele şi contribuţiile prevăzute de lege şi de statutul profesiei timp de 3 luni de la scadenţa acestora, dacă a fost avertizat despre neplată şi nu s-a conformat obligaţiei; [ … ].”

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile art. 24 alin. (1) şi ale art. 41 alin. (1) din Constituţie. Dispoziţiile constituţionale invocate în susţinerea excepţiei au următorul cuprins:

– Art. 24: „(1) Dreptul la apărare este garantat”;

– Art. 41: „(1) Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă.”

În susţinerea excepţiei este invocată, astfel cum rezultă din conţinutul cererii, şi încălcarea dispoziţiilor art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, al căror conţinut este următorul:

„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţe poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.”

Curtea observă că în acţiunea introductivă la instanţă s-a formulat excepţia de neconstituţionalitate fără să fie motivată, autorul acesteia limitându-se a indica doar textele constituţionale şi pe cel din Convenţie pe care le consideră încălcate.

Analizând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată. Între textele de lege criticate şi prevederile constituţionale invocate în susţinerea excepţiei nu există vreo incompatibilitate.

Instituirea prin legea care reglementează exercitarea profesiei de avocat a unor obligaţii pentru cei în cauză, precum şi a unor măsuri sancţionatorii faţă de cei ce încalcă regulile prevăzute este întru totul legitimă.

Referitor la invocarea art. 41 din Constituţie, Curtea constată că dreptul la muncă prevăzut de textul constituţional nu are legătură cu măsura suspendării din funcţie a unui avocat în cazul neîndeplinirii unor obligaţii prevăzute de lege, deoarece art. 1 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 prevede, referitor la categoria profesională a cărei activitate o reglementează, că „Profesia de avocat este liberă şi independentă, cu organizare şi funcţionare autonome, în condiţiile prezentei legi şi ale statutului profesiei”.

În ceea ce priveşte susţinerea că textele criticate încalcă dreptul la apărare prevăzut de art. 24 din Constituţie, Curtea reţine că autorul excepţiei are posibilitatea deplină de a-şi exercita acest drept, în condiţiile în care s-a adresat instanţei pentru anularea deciziei de suspendare, în faţa căreia s-a invocat excepţia.

Curtea constată, de asemenea, că prevederile legale criticate nu încalcă nici dispoziţiile art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. De altfel, în jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat asupra unor probleme de drept, relevante şi în cauza de faţă, stabilind de principiu, în urma radierii unui avocat de pe lista avocaţilor, că un consiliu al Ordinului avocaţilor are „competenţa să statueze asupra unei contestaţii referitoare la un drept”. Pe de altă parte, Curtea a stabilit că, „în plus, consiliul Ordinului îndeplinea faţă de H. o funcţie jurisdicţională care se situa în prelungirea atribuţiilor sale în materie disciplinară”. (cazul H. contra Belgiei, 1981)

De asemenea, în cazul Albert şi Le Compte contra Belgiei, 1983, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a avut nimic de obiectat în privinţa drepturilor Consiliului provincial al Ordinului medicilor din Brabant de a aplica unui medic o suspendare a dreptului de a practica medicina sau radierea din Ordinul medicilor.

 

2. DECIZIE nr. 1096 din 22 noiembrie 2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 53 alin. (2) lit. c) şi m) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat­ – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 850 din data de 11 decembrie 2007

Obiectul

Prin Încheierea din 27 aprilie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 16.130/54/2006, Curtea de Apel de Apel Craiova – Secţia contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 53 alin. (2) lit. c) şi m) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, excepţie ridicată de Marin Iovan.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile de lege criticat, contravin prevederilor art. 41 din Constituţie, ale art. 8, 10 şi 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi ale art. 6, 13, 14 şi 17 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, fără a arăta în ce mod.

Curtea de Apel Craiova – Secţia contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 53 alin. (2) lit. c) şi m) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, dispoziţii modificate prin Legea nr. 255/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 23 iunie 2004. Textul de lege criticat are următorul conţinut: „Consiliul baroului are următoarele atribuţii:[.,.]

c) întocmeşte, modifică şi dă publicităţii tabloul anual al avocaţilor, membri ai baroului, şi îl comunică celor în drept; […]

m) suspendă din exercitarea profesiei, pe durata neplăţii taxelor, avocatul care nu achită taxele şi contribuţiile prevăzute de lege şi de statutul profesiei timp de 3 luni de la scadenţa acestora, dacă a fost avertizat despre neplată şi nu s-a conformat obligaţiei;”.

În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 41 referitoare la munca şi protecţia socială a muncii. De asemenea, se invocă prevederile art. 8, 10 şi 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi ale art. 6, 13, 14 şi 17 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând sesizarea, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 53 alin. (2) lit. m) din Legea nr. 51/1995 a mai fost invocată de acelaşi autor în acelaşi dosar, cu o motivare asemănătoare.

Astfel, prin Decizia nr. 406 din 14 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 6 septembrie 2005, Curtea a statuat că instituirea prin legea care reglementează exercitarea profesiei de avocat a unor obligaţii pentru cei în cauză, precum şi a unor măsuri sancţionatorii faţă de cei ce încalcă regulile prevăzute este întru totul legitimă. Referitor la invocarea art. 41 din Constituţie, Curtea a constatat că dreptul la muncă prevăzut de textul constituţional nu are legătură cu măsura suspendării din funcţie a unui avocat, în cazul neîndeplinirii unor obligaţii prevăzute de lege, deoarece art. 1 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 prevede, referitor la categoria profesională a cărei activitate o reglementează, că „Profesia de avocat este liberă şi independentă, cu organizare şi funcţionare autonome, în condiţiile prezentei legi şi ale statutului profesiei”,

Tot cu acel prilej, făcând referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi anume Cauza H. contra Belgiei, 1987, şi Cauza Albert şi Le Compte contra Belgiei, 1983, Curtea a constatat că prevederile legale criticate nu încalcă nici dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 53 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 51/1995, Curtea constată că acestea prevăd în sarcina consiliul baroului obligaţia de a întocmi, de a modifica şi de a da publicităţii tabloul anual al avocaţilor, membri ai baroului, şi de a-l comunica celor în drept, fără ca în acest mod să se încalce prevederile art. 41 din Constituţie şi cele ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Cât priveşte dispoziţiile art. 8, 10 şi 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi cele ale art. 13, 14 şi 17 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, Curtea constată că acestea nu au incidenţă în cauza dedusă judecăţii.

 

3. DECIZIE nr. 242 din 19 februarie 2009 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 lit. c) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 159 din data de 16 martie 2009

Obiectul

Prin Încheierea din 16 octombrie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 2.674/2/2008, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 lit. c) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, excepţie ridicată de Iulian Creaţă într-o cauză având ca obiect anularea deciziei de suspendare a autorului excepţiei din profesia de avocat.

În motivarea excepţiei se arată că prevederile legale criticate încalcă art. 49 din Constituţie, sancţiunea prevăzută fiind disproporţionată faţă de situaţia care a determinat-o.

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal apreciază excepţia de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 27 lit. c) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, cu modificările şi completările ulterioare, care are următorul cuprins:

„Calitatea de avocat este suspendată: […]

c) în caz de neplată totală sau parţială a taxelor şi a contribuţiilor profesionale către barou, către U.N.B.R. şi către sistemul propriu de asigurări sociale, timp de 3 luni de la scadenţa acestora şi până la lichidarea integrală a datoriilor; […]”.

Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 49, însă din motivarea excepţiei rezultă că, în realitate, se referă la prevederile art. 53 din Constituţie privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate formulată, Curtea reţine următoarele:

Prin Decizia nr. 406 din 14 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 6 septembrie 2005, Curtea, în raport cu o critică similară de neconstituţionalitate, a statuat că „între textele de lege criticate şi prevederile constituţionale invocate în susţinerea excepţiei nu există vreo incompatibilitate.

Instituirea prin legea care reglementează exercitarea profesiei de avocat a unor obligaţii pentru cei în cauză, precum şi a unor măsuri sancţionatorii faţă de cei ce încalcă regulile prevăzute este întru totul legitimă”.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia deciziei amintite îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

Distinct de cele statuate în decizia menţionată, Curtea reţine că suspendarea din profesie a avocatului pentru neplata totală sau parţială a taxelor şi a contribuţiilor profesionale este o sancţiune proporţională în raport cu scopul urmărit, şi anume executarea obligaţiilor profesionale ale avocatului. Astfel, se constată că sancţiunea aplicată avocatului, pe de o parte, este disuasivă, fiind în măsură să îl determine să îşi modifice ulterior comportamentul şi, pe de altă parte, are un caracter temporar. O atare sancţiune are, practic, ca efect obligarea avocatului suspendat să îşi plătească taxele şi contribuţiile profesionale pentru a-şi putea relua activitatea avocaţială.

Obiter dictum, Curtea reţine că, de principiu, invocarea art. 53 din Constituţie în susţinerea excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate trebuie să se facă raportat la un drept sau libertate fundamentală pretins a fi încălcată, exigenţă constituţională pe care autorul excepţiei nu a respectat-o.

 

4. DECIZIE nr. 1576 din 7 decembrie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 lit. c) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 60 din data de 25 ianuarie 2011

Obiectul

Prin Încheierea din 3 martie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 7.792/2/2009, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 lit. c) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat. Excepţia a fost ridicată de Roxana Valentina Ispravnic într-o cauză în contencios administrativ având ca obiect anularea unor decizii ale Uniunii Naţionale a Barourilor din România şi Baroului Bucureşti.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 41 alin. (1) şi art. 53, precum şi prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece dispun suspendarea din calitatea de avocat pentru neplata taxelor şi contribuţiilor profesionale timp de 3 luni.

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 27 lit. c) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 23 iunie 2004, dispoziţii care au următoarea redactare:

„Calitatea de avocat este suspendată:

[…]

c) în caz de neplată totală sau parţială a taxelor şi a contribuţiilor profesionale către barou, către U.N.B.R. şi către sistemul propriu de asigurări sociale, timp de 3 luni de la scadenţa acestora şi până la lichidarea integrală a datoriilor;”.

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că acest text de lege încalcă prevederile constituţionale ale art. 41 alin. (1) potrivit cărora „Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit [… ]” şi art. 53 referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul la un proces echitabil.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile de lege menţionate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate pentru critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 406/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 6 septembrie 2005, şi Decizia nr. 242/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 16 martie 2009, Curtea a statuat că instituirea prin legea care reglementează exercitarea profesiei de avocat a unor obligaţii pentru cei în cauză, precum şi a unor măsuri sancţionatorii faţă de cei ce încalcă regulile prevăzute este întru totul legitimă.

Astfel, Curtea a constatat că dreptul la muncă prevăzut de art. 41 din Constituţie nu are legătură cu măsura suspendării din funcţie a unui avocat în cazul neîndeplinirii unor obligaţii prevăzute de lege, deoarece art. 1 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 prevede, referitor la categoria profesională a cărei activitate o reglementează, că „Profesia de avocat este liberă şi independentă, cu organizare şi funcţionare autonome, în condiţiile prezentei legi şi ale statutului profesiei”.

Totodată, Curtea a reţinut că suspendarea din profesie a avocatului pentru neplata totală sau parţială a taxelor şi a contribuţiilor profesionale este o sancţiune proporţională în raport cu scopul urmărit, şi anume executarea obligaţiilor profesionale ale avocatului. O atare sancţiune are, practic, ca efect obligarea avocatului suspendat să îşi plătească taxele şi contribuţiile profesionale pentru a-şi putea relua activitatea avocaţială.

Curtea a constatat, de asemenea, că dispoziţiile legale criticate nu încalcă nici dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, pentru argumentele acolo reţinute.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia deciziei amintite îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

 

5. DECIZIE nr. 237 din 15 martie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 lit. c) şi art. 56 alin. (2) lit. m) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 281 din data de 27 aprilie 2012

Obiectul

Prin Încheierea din 2 februarie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 3.986/2/2010, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 lit. c) şi art. 53 alin. (2) lit. m) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.

Excepţia a fost ridicată de Remus Jugănaru, reclamant într-o cauză în contencios administrativ având ca obiect anularea unor decizii ale Uniunii Naţionale a Barourilor din România şi ale Baroului Bucureşti.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 40 alin. (1), art. 41 alin. (1), art. 45 şi art. 53, deoarece dispun suspendarea din calitatea de avocat pentru neplata taxelor şi contribuţiilor profesionale timp de trei luni. În acest sens, arată, în esenţă, că „prin aceste texte de lege se urmăreşte înregimentarea tuturor avocaţilor şi insuflarea unei stări de temere şi nesiguranţa că, în cazul neplăţii acestor taxe, poţi fi suspendat din profesie, fiind în imposibilitatea de a-ţi mai câştiga pâinea”. În continuare, autorul excepţiei precizează că ar fi fost „de acord cu constituţionalitatea acestor texte, în măsura în care ar fi constituit măsuri de avertizare şi nu măsuri prohibitive ale dreptului la muncă”.

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitatea îl constituie dispoziţiile art. 27 lit. c) şi art. 53 alin. (2) lit. m) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii care aveau următoarea redactare:

– Art. 27 lit. c): „Calitatea de avocat este suspendată: […] c) în caz de neplată totală sau parţială a taxelor şi a contribuţiilor profesionale către barou, către U.N.B.R. şi către sistemul propriu de asigurări sociale, timp de 3 luni de la scadenţa acestora şi până la lichidarea integrală a datoriilor;”.

– Art. 53 alin. (2) lit. m): „Consiliul baroului are următoarele atribuţii: […]

m) suspendă din exercitarea profesiei, pe durata neplăţii taxelor, avocatul care nu achită taxele şi contribuţiile prevăzute de lege şi de statutul profesiei timp de 3 luni de la scadenţa acestora, dacă a fost avertizat despre neplată şi nu s-a conformat obligaţiei;”.

Ulterior sesizării Curţii Constituţionale, Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2011, dându-se textelor de lege o nouă numerotare, astfel că dispoziţiile art. 27 lit. c) şi cele ale art. 53 alin. (2) lit. m) se regăsesc, identic, în dispoziţiile art. 28 lit. c) şi art. 56 alin. (2) lit. m) din lege, asupra cărora urmează să se pronunţe instanţa constituţională.

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că aceste texte de lege încalcă prevederile constituţionale ale art. 40 alin. (1) referitoare la dreptul de asociere, ale art. 41 alin. (1) potrivit cărora „Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit”, art. 45 privind libertatea economică şi ale art. 53 referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile de lege menţionate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate pentru critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 406 din 14 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 6 septembrie 2005, şi prin Decizia nr. 242 din 19 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 16 martie 2009, Curtea a statuat că instituirea prin legea care reglementează exercitarea profesiei de avocat a unor obligaţii pentru cei în cauză, precum şi a unor măsuri sancţionatorii faţă de cei ce încalcă regulile prevăzute este întru totul legitimă.

Astfel, Curtea a constatat că dreptul la muncă prevăzut de art. 41 din Constituţie nu are legătură cu măsura suspendării din funcţie a unui avocat în cazul neîndeplinirii unor obligaţii prevăzute de lege, deoarece art. 1 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 prevede, referitor la categoria profesională a cărei activitate o reglementează, că „Profesia de avocat este liberă şi independentă, cu organizare şi funcţionare autonome, în condiţiile prezentei legi şi ale statutului profesiei”.

Totodată, Curtea a reţinut că suspendarea din profesie a avocatului pentru neplata totală sau parţială a taxelor şi a contribuţiilor profesionale este o sancţiune proporţională în raport cu scopul urmărit, şi anume executarea obligaţiilor profesionale ale avocatului. O atare sancţiune are, practic, ca efect obligarea avocatului suspendat să îşi plătească taxele şi contribuţiile profesionale pentru a-şi putea relua activitatea avocaţială.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură Să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia deciziei amintite îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

Distinct de cele statuate în deciziile menţionate, se reţine că, de principiu, invocarea art. 53 din Constituţie în susţinerea excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate trebuie să se facă raportat la un drept sau la o libertate fundamentală pretins a fi încălcată, exigenţă constituţională nerespectată în prezenta cauză.

De altfel, soluţia legislativă instituită prin dispoziţiile da lege criticate nu constituie o restrângere a exercitării dreptului de a profesa avocatura, ci o garanţie legală stabilită în scopul asigurării unui climat de ordine în valorificarea de către titulari a drepturilor şi intereselor legitime. Avocatura este un serviciu public, al cărui specific impune necesitatea prevederii, prin lege, a unor condiţii de exercitare a acestei profesii. Instituirea, prin legea care reglementează exercitarea profesiei de avocat, a unor obligaţii pentru cei în cauză, precum şi a unor măsuri sancţionatorii faţă de cei ce încalcă regulile prevăzute nu încalcă sub niciun aspect prevederile constituţionale invocate.

D.   Decizii privind primirea în profesie fără examen

 

1. DECIZIE Nr. 635 din 10 decembrie 1997 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 14 alin. 1 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat – publicată în Monitorul Oficial nr. 134/02.04.1998 (pronuntata in sedinta publica din data de 10 decembrie 1997)

Obiectul

Curtea de Apel Galati – Sectia comerciala si de contencios administrativ, prin Incheierea din 12 martie 1997, pronuntata in Dosarul nr. 68/1997, a sesizat Curtea Constitutionala cu exceptia de neconstitutionalitate a art. 14 alin. 1 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat, invocata de Alecu Petrea.

In motivarea exceptiei se sustine ca dispozitiile atacate contravin prevederilor constitutionale ale art. 1 alin. (3), care proclama libera dezvoltare a personalitatii umane, ale art. 16 alin. (1), privind egalitatea cetatenilor in fata legii si a autoritatilor publice, fara privilegii si fara discriminari, ale art. 38 alin. (1), care reglementeaza dreptul de munca si la libera alegere a profesiei, ale art. 49 alin. (1), care stabilesc conditiile de restrangere a exercitiului unor drepturi sau al unor libertati, precum si ale art. 134 alin. (1) si (2) lit. a), prin care se stipuleaza ca economia Romaniei este economie de piata si ca statul trebuie sa asigure protectia concurentei loiale.

Exprimandu-si opinia, instanta de judecata apreciaza ca exceptia este neintemeiata, deoarece „verificarea cunostintelor profesionale si a aptitudinilor unei persoane, cu prilejul angajarii sale intr-o munca, nu constituie o ingradire a dreptului la munca, ci o faza preliminara, de natura a-i crea angajatorului convingerea ca solicitantul corespunde cerintelor functiei pe care urmeaza a o indeplini”.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Art. 14 alin. 1 din Legea nr. 51/1995 prevede ca: „Dreptul de primire in profesie se obtine pe baza unui examen organizat conform prevederilor prezentei legi si statutului profesiei”.

Faptul ca, pentru exercitarea unei profesii, fie ea si liberala, se instituie obligativitatea promovarii unui examen nu implica, sub nici o forma, afectarea liberei dezvoltari a p[ersonalitatii umane, ca principiu constitutional inscris in art. 1 alin. (3) din Constitutie. Aceasta verificare constituie o modalitate fireasca de cunoastere a gradului de profesionalism al unui candidat la o anumita functie, in vederea optimei ei exercitari. Simpla absolvire a unei institutii de invatamant superior reprezinta numai certificarea unei vocatii pentru ocuparea functiei respective. De altminteri, astfel de verificari sunt cunoscute in multe profesii, nefiind nici pe departe o inovatie a textului criticat din Legea nr. 51/1995.

In legatura cu incalcarea principiului egalitatii in drepturi, consacrat prin prevederile constitutionale ale art. 16 alin. (1), este de retinut ca dispozitiile art. 14 alin. 1 din Legea nr. 51/1995 instituie un mod de selectare a viitorilor avocati, care nu introduce un privilegiu in favoarea unei categorii sociale, dezavantajand pe o alta; dimpotriva, in calitate de candidati, toti cei care doresc sa profeseze avocatura se vor prezenta la examen pe o pozitie absolut egala, neexistand nici o discriminare.

Relativ la art. 38 din Constitutie, care prevede ca dreptul la munca nu poate fi ingradit, iar alegerea profesiei este libera, Curtea retine ca dispozitiile atacate nu reprezinta o restrangere a dreptului invocat, ci un mijloc de selectare, pe criterii profesionale, a specialistilor care urmeaza sa exercite profesia de avocat, in vederea garantarii unor prestatii satisfacatoare.

Cat priveste incalcarea art. 49 din Constitutie, prin care s-a stabilit ca restrangerea exercitului unor drepturi sau al unor libertati se poate face numai prin lege, se constata ca art. 14 alin. 1 din din Legea nr. 51/1995 este menit sa asigure substanta unei corecte exercitari a dreptului de aparare instituit de art. 24 din Constitutie.

In sfarsit, departe de a constitui o incalcare a art. 134 din Constitutie, examenul reprezinta, in fapt, expresia cea mai elocventa a competitivitatii si concurentei economiei de piata, invocata de autorul exceptiei.

 

2. Decizie Nr. 171 din 10 decembrie 1998 privind exceptia de neconstitutionalitate a art. 14 alin 2 lit. c) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat  – pronunţată în şedinţa publică din data de 10 decembrie 1998

Obiectul

Pe rol, soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. 2 lit. c) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, ridicată de Şişu Virgil, recurent – reclamant în Dosarul nr. 75/1998 al Curţii Supreme de Justiţie – Secţia de contencios administrativ.

În motivarea excepţiei se susţine că textul atacat „este neconstituţional în măsura în care se interpretează că judecătorul care a promovat examenul de admitere în magistratură trebuie să susţină şi un examen de primire în profesia de avocat, atunci când doreşte să exercite această profesie, prin încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3), ale art. 16 alin. (1), ale art. 20, 49, 51 şi 125, precum şi a principiilor Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.”

Exprimându – şi opinia, instanţa supremă consideră excepţia nefondată, deoarece „nu se încalcă nici un text constituţional, nici vreun principiu de protecţie profesională consacrat constituţional.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Art. 14 alin. 2 lit. c) din Legea nr. 51/1995 are următorul conţinut: „Poate fi primit În profesie cu scutire de examen:

c) cel care înainte de solicitarea înscrierii în profesia de avocat a fost judecător, procuror sau notar timp de cel puţin 4 ani.

În legătură cu constituţionalitatea acestui text, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 45 din 2 mai 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 12 mai 1995. În această decizie s-a considerat că dispoziţiile atacate nu încalcă principiul constituţional al nediscriminării, întrucât nu se regăsesc criteriile nediscriminării stabilite în art. 4 alin. (2) din Constituţie.

În speţă, autorul excepţiei solicită Curţii să realizeze o interpretare a textului legal şi să constate neconstituţionalitatea textului invocat, „în măsura în care se înţelege că judecătorul care a promovat examenul de admitere în magistratură, trebuie să mai susţină şi examen de primire în profesia de avocat.

În legătură cu această solicitare, este necesar să se aibă în vedere art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia „În exercitarea controlului, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra problemelor de drept, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă controlului. De asemenea, Curtea Constituţională nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi aplicare a legii, ci numai asupra înţelesului său contrar Constituţiei.

Interpretarea sistematică a art. 14 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 51/1995 conduce la concluzia că voinţa legiuitorului a fost aceea de a reglementa primirea în profesie pe baza unui examen, condiţie firească, având în vedere importanţa activităţii şi scopul optimei sale îndepliniri, iar, în anumite condiţii, scutirea de examen, potrivit legii.

Aşa cum a decis Curtea Constituţională în Decizia nr. 635 din 10 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 2 aprilie 1998, „Faptul că, pentru exercitarea unei profesii, fie ea şi liberală, se instituie obligativitatea promovării unui examen nu implică, sub nici o formă, afectarea liberei dezvoltări a personalităţii umane, ca principiu constituţional înscris în art. 1 alin. (3) din Constituţie. Susţinerea şi promovarea unor examene de admitere sunt cunoscute în multe profesii, nefiind o inovaţie a textului criticat de către autorul excepţiei.

Solicitarea autorului excepţiei de a se interpreta prevederile art. 14 alin. 2 lit. c) din Legea nr. 51/1995, în sensul echivalării examenului susţinut pentru ocuparea altei funcţii juridice, priveşte, în realitate, o omisiune legislativă, care însă nu poate fi rezolvată de Curtea Constituţională, deoarece aceasta nu se poate substitui legiuitorului pozitiv.

În sfârşit, în legătură cu încălcarea principiului egalităţii în drepturi, prevăzut la art. 16 alin. (1) din Constituţie, este de reţinut că, prin dispoziţiile atacate, legea nu introduce un privilegiu în favoarea unei categorii sociale, dezavantajând pe alta.   

 

3. DECIZIE nr. 724 din 24 octombrie 2006 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16¹ din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 962 din data de 30 noiembrie 2006

Obiectul

Prin Încheierea din 16 mai 2006, pronunţată în Dosarul nr. 1.723/44/2006, Curtea de Apel Galaţi – Secţia contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 161 din Legea nr. 255/2004 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, excepţie ridicată de Lina Nistor.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că art. 161 din Legea nr. 51/1995 contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1), ale art. 41 alin. (1) şi ale art. 53. Se arată că prevederile legale criticate reprezintă o îngrădire a dreptului la muncă, pe criteriul vârstei, ceea ce este o discriminare de natură a încălca art. 16 alin. (1) din Constituţie. Totodată, autorul excepţiei apreciază că art. 161 din Legea nr. 51/1995 limitează accesul la profesia liberală a avocaturii, fără a avea la bază niciun motiv special, ceea ce încalcă art. 16 alin. (1), art. 41 alin. (1) şi art. 53 din Constituţie. Autorul excepţiei invocă în susţinerea acesteia şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 45 din 2 mai 1995, prin care Curtea a constatat că stabilirea unei incompatibilităţi între exercitarea profesiei de avocat şi calitatea de pensionar pentru limită de vârstă încalcă art. 16 din Constituţie, fiind o discriminare în defavoarea pensionarului pentru limită de vârstă.

Deşi prin Adresa nr. 6.770 din 4 iulie 2006 Curtea Constituţională a solicitat opinia instanţei de judecată cu privire la excepţia de neconstituţionalitate, Curtea de Apel Galaţi – Secţia contencios administrativ şi fiscal nu şi-a exprimat opinia.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

„Art. 16¹

Persoana care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a fi primită în profesia de avocat poate solicita aceasta cu cel puţin 5 ani înainte de împlinirea vârstei standard de pensionare în sistemul de pensii şi asigurări sociale din care face parte.”

Deşi autorul excepţiei se referă la Legea nr. 255/2004, se observă că aceasta a modificat şi completat Legea nr. 51/1995, art. 16¹ fiind introdus de aceasta în Legea nr. 51/1995. Astfel, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 16¹ din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001.

În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea în drepturi, ale art. 41 alin. (1) referitoare la neîngrădirea dreptului la muncă şi ale art. 53 referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prin Decizia nr. 513 din 20 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 598 din 11 iulie 2006, a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16¹ din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.

Cu acel prilej Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 16¹ din Legea nr. 51/1995 instituie o condiţie suplimentară pentru primirea în profesia de avocat, profesie liberală, a persoanelor care au atins o anumită vârstă şi care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru a fi primite în profesia de avocat, şi anume de a solicita aceasta cu cel puţin 5 ani înainte de împlinirea vârstei standard de pensionare în sistemul de pensii şi asigurări sociale din care fac parte. Curtea a constatat că această condiţie suplimentară are în vedere, în mod exclusiv, un criteriu de vârstă, criteriu care nu poate constitui o justificare obiectivă şi raţională cu privire la diferenţa de tratament juridic la care este supusă o anumită categorie de persoane. în acest context, aplicarea unui astfel de criteriu încalcă principiul egalităţii consacrat de textul art. 16 alin. (1) din Constituţie, chiar dacă art. 4 alin. (2) din Constituţie nu include în mod expres vârsta în cadrul principiilor de nediscriminare. De altfel, enumerarea cuprinsă în art. 4 alin. (2) din Constituţie are un caracter enunţiativ şi nicidecum unul limitativ, având în vedere dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Constituţie, raportate la art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 2 pct. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, potrivit cărora exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute să fie asigurată fără nicio discriminare ce ar putea rezulta din „orice altă situaţie” pe lângă criteriile de nediscriminare expres enumerate. în continuare, Curtea a constatat că, deşi instituirea unor condiţii pentru primirea în profesia de avocat reprezintă opţiunea legiuitorului, astfel de condiţii nu pot fi impuse cu scopul de a discrimina o anumită categorie de persoane – a persoanelor deja pensionate pentru limită de vârstă sau a celor care au mai puţin de 5 ani până la împlinirea vârstei de pensionare – în raport cu celelalte categorii de persoane, fără a exista vreo justificare raţională şi obiectivă.

Potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale”, astfel încât excepţia de neconstituţionalitate a art. 16¹ din Legea nr. 51/1995 este inadmisibilă.

Deoarece actul de sesizare al Curţii Constituţionale este din 16 mai 2006, iar decizia de admitere este din 20 iunie 2006, excepţia de neconstituţionalitate urmează să fie respinsă ca devenită inadmisibilă.

 

4. Decizia nr. 513 din 20 iunie 2006 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16¹ din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat – publicată în Monitorul Oficial nr. 598/11.07.2006 ***

Obiectul

Doamna Lina Nistor,în Dosarul nr. 7.058/2005 al Curţii de Apel Bacău – Secţia comercială şi de contencios administrativ a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiior art. 16¹ din Legea nr. 51/1995, text introdus prin Legea nr. 255/2004: „Persoana care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a fi primită în profesia de avocat poate solicita aceasta cu cel puţin 5 ani înainte de împlinirea vârstei standard de pensionare în sistemul de pensii şi asigurări sociale din care face parte”.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o admite, reţinând următoarele:

Critica de neconstituţionalitate constă, în esenţă, în susţinerea că prin instituirea unui criteriu de vârstă până la care poate fi introdusă cererea de primire în profesia de avocat se încalcă dispoziţiile art. 16 alin. (1), ale art. 41 alin. (1) şi ale art. 53 din Constituţie.

Curtea constată, astfel cum a stabilit în jurisprudenţa sa, în acord cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, că principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, iar un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod raţional şi obiectiv.

Curtea reţine că dispoziţiile art. 16¹ din Legea nr. 51/1995 instituie o condiţie suplimentară pentru primirea în profesia de avocat, profesie liberală, a persoanelor care au atins o anumită vârstă şi care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru a fi primite în profesia de avocat, şi anume de a solicita aceasta cu cel puţin 5 ani înainte de împlinirea vârstei standard de pensionare în sistemul de pensii şi asigurări sociale din care fac parte. Curtea constată că această condiţie suplimentară are în vedere, în mod exclusiv, un criteriu de vârstă, criteriu care, în cazul de faţă, nu poate constitui o justificare obiectivă şi raţională cu privire la diferenţa de tratament juridic la care este supusă o anumită categorie de persoane. În acest context, aplicarea unui astfel de criteriu încalcă principiul egalităţii consacrat de textul art. 16 alin. (1) din Constituţie, chiar dacă art. 4 alin. (2) din Constituţie nu include în mod expres vârsta în cadrul principiilor de nediscriminare. De altfel, enumerarea cuprinsă în art. 4 alin. (2) din Constituţie are un caracter enunţiativ şi nicidecum unul limitativ, având în vedere dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Constituţie raportate la art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 2 pct. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, potrivit cărora exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute să fie asigurată fără nici o discriminare ce ar putea rezulta din „orice altă situaţie” pe lângă criteriile de nediscriminare expres enumerate.

Curtea constată că, deşi instituirea unor condiţii pentru primirea în profesia de avocat reprezintă opţiunea legiuitorului, astfel de condiţii nu pot fi impuse cu scopul de a discrimina o anumită categorie de persoane – a persoanelor deja pensionate pentru limită de vârstă sau a celor care au mai puţin de 5 ani până la împlinirea vârstei de pensionare – în raport cu celelalte categorii de persoane, fără a exista vreo justificare raţională şi obiectivă. De altfel, în sensul celor de mai sus, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, prin Hotărârea din 22 noiembrie 2005, pronunţată în cauza W. Mangold contra R. Helm, referitor la stabilirea unui criteriu de vârstă în materia încheierii contractelor de muncă, a statuat că „o [ … ] legislaţie, care reţine vârsta muncitorului ca unic criteriu de aplicare a unui contract de muncă cu durată determinată, fără să se fi demonstrat că fixarea unui prag de vârstă [ … ] este în mod obiectiv necesară pentru atingerea unui obiectiv de inserţie profesională [ … ], trebuie să fie considerată ca depăşind cadrul potrivit şi necesar pentru a atinge obiectivul urmărit”.

Curtea constată că susţinerea autorului excepţiei în sensul că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile art. 41 alin. (1) din Constituţie nu este întemeiată, întrucât dreptul la muncă, alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă vizează posibilitatea oricărei persoane de a exercita profesia sau meseria pe care o doreşte, în anumite condiţii stabilite de legiuitor, şi nu vizează obligaţia statului de a garanta accesul tuturor persoanelor la toate profesiile. În consecinţă, neexistând nici o încălcare a dreptului constituţional la muncă, art. 53 din Constituţie, invocat în susţinerile autorului excepţiei, nu are incidenţă în cauză.

 

5. DECIZIE nr. 751 din 26 octombrie 2006 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16¹ din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 940 din data de 21 noiembrie 2006 * * *

Obiectul

Prin Încheierea din 5 iunie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 1.360/2006, Curtea de Apel Bacău – Secţia comercială şi de contencios administrativ a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 161 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, excepţie ridicată de Ioan Speianu.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că art. 161 din Legea nr. 51/1995 contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 15, ale art. 16 alin. (1) şi (2), ale art. 20, precum şi celor ale art. 41 alin. (1). În acest sens, arată că textul de lege criticat reprezintă o îngrădire a dreptului la muncă, pe criteriul vârstei, ceea ce este o discriminare de natură a încălca art. 16 alin. (1) din Constituţie. Totodată, autorul excepţiei apreciază că art. 161 din Legea nr. 51/1995 limitează accesul la profesia liberală a avocaturii, fără a avea la bază nici un motiv special, ceea ce încalcă art. 16 alin. (1), art. 41 alin. (1) şi art. 53 din Constituţie. Autorul excepţiei invocă în susţinerea acesteia şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 45 din 2 mai 1995, prin care Curtea a constatat că stabilirea unei incompatibilităţi între exercitarea profesiei de avocat şi calitatea de pensionar pentru limită de vârstă încalcă art. 16 din Constituţie, fiind o discriminare în defavoarea pensionarului pentru limită de vârstă.

Instanţa de judecată apreciază că textul de lege criticat este neconstituţional în raport cu prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi ale art. 41 alin. (1).

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

„Art. 16¹

Persoana care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a fi primită în profesia de avocat poate solicita aceasta cu cel puţin 5 ani înainte de împlinirea vârstei standard de pensionare în sistemul de pensii şi asigurări sociale din care face parte.”

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 161 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, care au următorul conţinut: „Persoana care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a fi primită în profesia de avocat poate solicita aceasta cu cel puţin 5 ani înainte de împlinirea vârstei standard de pensionare în sistemul de pensii şi asigurări sociale din care face parte.”

În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 15, privind universalitatea legii, ale art. 16 alin. (1) şi (2), privind egalitatea în drepturi, ale art. 20, referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, şi ale art. 41 alin. (1), referitoare la neîngrădirea dreptului la muncă.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prin Decizia nr. 513 din 20 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 598 din 11 iulie 2006, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16¹ din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.

Cu acel prilej Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 161 din Legea nr. 51/1995 instituie o condiţie suplimentară pentru primirea în profesia de avocat, profesie liberală, a persoanelor care au atins o anumită vârstă şi care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru a fi primite în profesia de avocat, şi anume de a solicita aceasta cu cel puţin 5 ani înainte de împlinirea vârstei standard de pensionare în sistemul de pensii şi asigurări sociale din care fac parte. Curtea a constatat că această condiţie suplimentară are în vedere, în mod exclusiv, un criteriu de vârstă, criteriu care nu poate constitui o justificare obiectivă şi raţională cu privire la diferenţa de tratament juridic la care este supusă o anumită categorie de persoane. În acest context aplicarea unui astfel de criteriu încalcă principiul egalităţii consacrat de textul art. 16 alin. (1) din Constituţie, chiar dacă art. 4 alin. (2) din Constituţie nu include în mod expres vârsta în cadrul principiilor de nediscriminare. De altfel, enumerarea cuprinsă în art. 4 alin. (2) din Constituţie are un caracter enunţiativ şi nicidecum unul limitativ, având în vedere dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Constituţie, raportate la art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi ale art. 2 pct. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, potrivit cărora exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute să fie asigurată fără nici o discriminare ce ar putea rezulta din „orice altă situaţie” pe lângă criteriile de nediscriminare expres enumerate. În continuare Curtea a constatat că, deşi instituirea unor condiţii pentru primirea în profesia de avocat reprezintă opţiunea legiuitorului, astfel de condiţii nu pot fi impuse cu scopul de a discrimina o anumită categorie de persoane – a persoanelor deja pensionate pentru limită de vârstă sau a celor care au mai puţin de 5 ani până la împlinirea vârstei de pensionare – în raport cu celelalte categorii de persoane, fără a exista vreo justificare raţională şi obiectivă.

Potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale”, astfel încât excepţia de neconstituţionalitate a art. 161 din Legea nr. 51/1995 este inadmisibilă.

 

6. DECIZIE nr. 834 din 16 noiembrie 2006 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 16¹ din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 46 din data de 22 ianuarie 2007 * * *

Obiectul

Prin Încheierea din 8 iunie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 1.358/44/2006, Curtea de Apel Galaţi – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 161 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată din oficiu de instanţa de judecată, în cadrul soluţionării unei cauze de contencios administrativ având ca obiect soluţionarea recursului declarat împotriva sentinţei prin care Tribunalul Vrancea – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de obligare a Baroului Vrancea la emiterea unei decizii de primire în profesia de avocat a recurentului Vasile Teodorescu.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate Curtea de Apel Galaţi – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în calitate de autor al excepţiei, apreciază că prevederile art. 161 din Legea nr. 51/1995 sunt restrictive şi discriminatorii, contravenind dispoziţiilor art. 41 alin. (1) şi celor ale art. 53 din Constituţie.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

„Art. 16¹

Persoana care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a fi primită în profesia de avocat poate solicita aceasta cu cel puţin 5 ani înainte de împlinirea vârstei standard de pensionare în sistemul de pensii şi asigurări sociale din care face parte.”

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 161 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 23 iunie 2004. Cuprinsul textului de lege criticat este următorul: „Persoana care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a fi primită în profesia de avocat poate solicita aceasta cu cel puţin 5 ani înainte de împlinirea vârstei standard de pensionare în sistemul de pensii şi asigurări sociale din care face parte”.

În opinia Curţii de Apel Galaţi – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, care a invocat din oficiu excepţia de neconstituţionalitate, art. 16¹ din Legea nr. 51/1995 contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 41 alin. (1) privind dreptul la muncă şi celor ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că dispoziţiile de lege criticate au mai format obiect al controlului de constituţionalitate, şi prin Decizia nr. 513 din 20 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 598 din 11 iulie 2006, Curtea a constatat neconstituţionalitatea acestora. În această situaţie, operează o cauză de inadmisibilitate, respectiv cea prevăzută la art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit căruia „nu pot face obiectul excepţiei prevederi constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale”. Întrucât Curtea Constituţională a fost sesizată cu soluţionarea prezentei excepţii la o dată anterioară publicării amintitei decizii de admitere în Monitorul Oficial al României, Partea I, excepţia a devenit inadmisibilă, urmând să fie respinsă ca atare.

 

7. DECIZIE nr. 875 din 23 octombrie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 841 din data de 13 decembrie 2012

Obiectul

Prin Încheierea din 14 februarie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 4.051/113/2011, Tribunalul Brăila – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, excepţie ridicată de Gabriela Postelnicu într-o acţiune având ca obiect anularea deciziei prin care Uniunea Naţională a Barourilor din România i-a respins plângerea formulată împotriva deciziei Baroului Brăila de respingere a cererii de admitere în avocatură cu scutire de examen.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că situaţia creată prin cele două decizii contestate, întemeiate pe textul de lege criticat, îi lezează dreptul de a avea aceleaşi oportunităţi profesionale, în egală măsură cu cele ale cetăţenilor care au acelaşi grad de pregătire profesională, ocupă funcţii cu grad de răspundere şi complexitate similar funcţiei ocupate de acesta. Susţine că enumerarea, în cuprinsul art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, doar a unei părţi dintre funcţiile de specialitate juridică pentru care se permite accesul în avocatură cu scutire de examen reflectă realitatea socioprofesională din anul 1995, anul intrării în vigoare a acesteia. Or, în acord cu legislaţia europeană, Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti a trecut activitatea executorului judecătoresc în rândul activităţilor juridice, iar vechimea în această muncă se înscrie ca vechime în specialitate juridică. Arată că, chiar dacă legiuitorul a omis adaptarea conţinutului textului de lege criticat la noile realităţi, interpretarea şi aplicarea acestuia nu pot duce la marginalizarea funcţiei de executor judecătoresc, prin excluderea acesteia din scara valorică a funcţiilor de specialitate juridică.

Tribunalul Brăila – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate invocată este întemeiată, întrucât enumerarea limitativă a unor categorii de funcţii care puteau beneficia de acces în profesia de avocat cu scutire de examen instituie un criteriu discriminator faţă de celelalte funcţii cu specialitate juridică.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, care, în forma criticată, aveau următoarea redactare: „(2) La cerere, poate fi primit în profesie, cu scutire de examen: (…) b) cel care, anterior sau la data primirii în profesia de avocat, a îndeplinit funcţia de judecător, procuror, notar, consilier juridic sau jurisconsult timp de cel puţin 10 ani.”

– Art. 16 din Legea nr. 51/1995 a fost modificat prin art. I pct. 7 din Legea nr. 270/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 28 decembrie 2010, eliminându-se complet posibilitatea admiterii în profesia de avocat cu scutire de examen. Ulterior, Legea nr. 51/1995 a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2011, dându-se textelor o nouă numerotare.

Din actele aflate la dosarul cauzei rezultă că autorul excepţiei a depus cererea a cărei respingere a generat litigiul în cadrul căruia a fost ridicată excepţia sub imperiul Legii nr. 51/1995 în varianta redacţională anterioară modificării menţionate. În aceste condiţii, urmează să fie analizat de Curtea Constituţională textul de lege în redactarea criticată de autorul excepţiei, fiind aplicabile prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 29/1992 în interpretarea dată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, potrivit căreia sintagma „în vigoare” din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare.

În opinia autorului excepţiei este încălcat art. 16 alin. (1) din Constituţie care statuează principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autorul acesteia îşi exprimă nemulţumirea cu privire la faptul că textul de lege criticat nu include funcţia de executor judecătoresc printre cele a căror exercitare timp de 10 ani conferă dreptul de a accede în profesia de avocat cu scutire de examen. Curtea observă, în acest sens, că legiuitorul are deplina competenţă de a reglementa condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru accederea în anumite profesii, astfel că lipsa din enumerarea conţinută de textul de lege criticat a profesiei de executor judecătoresc reprezintă o manifestare a opţiunii sale suverane, care nu pune probleme de constituţionalitate.

Curtea constată că, dintr-o astfel de perspectivă, excepţia de neconstituţionalitate apare ca inadmisibilă, fiind contrară prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

 

8. DECIZIE nr. 949 din 13 noiembrie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat –

Obiectul

Prin Încheierea din 12 iunie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 55.721/3/2011, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, excepţie ridicată de Gabriela Postelnicu într-o cauză având ca obiect anularea deciziei administrative de respingere a unei cereri de admitere în profesia de avocat, fără examen, şi obligarea Baroului Brăila la primirea în profesie, cu scutire de examen, a reclamantei.

În motivarea excepţie de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine, în esenţă, că prevederile art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995 creează discriminare între judecători, procurori, notari, consilieri juridici şi jurisconsulţi, pe de o parte, şi executori judecătoreşti, pe de altă parte, excluzând de la dreptul de primire în profesia de avocat, cu scutire de examen, pe cei din urmă, şi conferind această facilitate celor dintâi, cu condiţia să fi deţinut una dintre funcţiile enumerate cel puţin 10 ani. Se arată că profesiile la care textul criticat face referire presupun un grad de pregătire profesională şi o complexitate similare celor specifice executorilor judecătoreşti şi că, de altfel, prin Legea nr. 188/2000 activitatea executorilor judecătoreşti a fost reglementată ca făcând parte din rândul activităţilor juridice. Pentru aceste motive, se susţine că ar fi echitabil ca executorii judecătoreşti să se bucure de aceleaşi oportunităţi profesionale cu cele oferite de legiuitor celorlalte profesii juridice.

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, arând că normele criticate sunt caracterizate prin claritate şi precizie juridică şi nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate de autorul excepţiei.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, care au următorul cuprins:

– Art. 16 alin. (2):

„(2) La cerere, poate fi primit în profesie, cu scutire de examen:

[…]

b) cel care, anterior sau la data primirii în profesia de avocat, a îndeplinit funcţia de judecător, procuror, notar, consilier juridic sau jurisconsult timp de cel puţin 10 ani.”.

Se susţine, în esenţă, că textele criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:

I. Prevederile art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995 au fost modificate prin art. I pct. 7 din Legea nr. 270/2010 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 28 decembrie 2010, dată ce succede celei de 29 noiembrie 2010, la care reclamanta a înregistrat cererea de admitere în profesie în cadrul Baroului Brăila. Ulterior, Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2011. Soluţia legislativă criticată nu se mai regăseşte în prezent în cuprinsul prevederilor Legii nr. 51/1995, ca urmare a modificărilor anterior arătate.

Însă, întrucât textele criticate produc efecte în cauză şi după ieşirea lor din vigoare, potrivit interpretării date sintagmei „în vigoare” prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea Constituţională urmează să reţină ca obiect al excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995 în forma avută anterior acestor modificări.

II. Curtea reţine că autoarea excepţiei critică, de fapt, o omisiune legislativă, fiind nemulţumită de faptul că textul criticat nu enumera funcţia de executor judecătoresc printre cele a căror exercitare timp de 10 ani conferă dreptul de a accede la profesia de avocat cu scutire de examen. Or, potrivit prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

 

E.   Decizii privind protecţia avocatului prin mijloacele dreptului penal

 

1. DECIZIA Nr. 161 din 22 mai 2001 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 din Codul penal şi ale art. 4 şi art. 37 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat – publicată în Monitorul Oficial cu numărul 473 din data de 17 august 2001

Obiectul

Prin Încheierea din 20 septembrie 2000, pronunţată în Dosarul nr. 5.599/2000, Judecătoria Timişoara a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 din Codul penal şi ale art. 4 şi art. 33 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, excepţie ridicată de Teofil Haica.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că este neconstituţional să fie admisibilă proba verităţii în cazul infracţiunilor de insultă şi calomnie, prevăzute la art. 205 şi 206 din Codul penal, infracţiuni săvârşite împotriva unui avocat, în timp ce funcţionarii publici, precum şi magistraţii sunt protejaţi de lege prin reglementarea infracţiunii de ultraj, prevăzută la art. 239 din Codul penal, pentru care proba verităţii nu este admisibilă. Totodată autorul excepţiei arată că protecţia acordată avocaţilor prin dispoziţiile art. 4 şi ale art. 33 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 dezavantajează corpul avocaţilor, întrucât, pentru antrenarea răspunderii în cazul infracţiunilor de insultă şi calomnie împotriva unui avocat, art. 33 prevede întrunirea cumulativă a condiţiilor ca infracţiunea să fie săvârşită „în timpul exercitării profesiei” şi „în legătură cu aceasta”, ceea ce marchează o altă deosebire faţă de funcţionarii publici, protejaţi prin dispoziţiile art. 239 din Codul penal, care reglementează infracţiunea de ultraj, în cazul căreia nu este necesară întrunirea cumulativă a celor două condiţii. Din acest punct de vedere se consideră că este neconstituţională inegalitatea ocrotirii avocaţilor în raport cu funcţionarii publici şi magistraţii, constând în „neagravarea răspunderii persoanei care agresează psihic un avocat în timpul când acesta îşi exercită profesia, dar fapta nu are legătură cu prestaţia avocaţială şi, invers, neagravarea răspunderii agresorului pentru fapta comisă în legătură cu modul în care avocatul îşi exercită profesia dacă, în acel moment, partea vătămată este în timpul liber”. Se consideră că prevederile legale criticate încalcă dispoziţiile art. 26 alin. (1), art. 30 alin. (6), art. 51 şi ale art. 16 alin.(1) şi (2) din Constituţie.

Judecătoria Timişoara, exprimându-şi opinia, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată, are ca obiect dispoziţiile art. 207 din Codul penal şi ale art. 4 şi art. 33 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 9 iunie 1995). Ulterior sesizării Curţii Legea nr. 51/1995 a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, ca urmare a modificării şi completării sale prin Legea nr. 231 din 4 decembrie 2000, astfel încât art. 33 alin. (1) şi (2) a devenit art. 37 alin. (1) şi (2), păstrându-se însă acelaşi conţinut.

Dispoziţiile art. 207 din Codul penal au următorul cuprins: „Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie.”

Dispoziţiile Legii nr. 51/1995, criticate ca fiind neconstituţionale, au următorul cuprins:

– Art. 4: „În exercitarea profesiei şi în legătură cu aceasta, avocatul este protejat de lege.”;

– Art. 37 alin. (1) şi (2): „(1) În exercitarea profesiei avocaţii sunt ocrotiţi de lege, fără a putea fi asimilaţi funcţionarului public sau altui salariat.

(2) Insulta, calomnia ori ameninţarea săvârşite împotriva avocatului în timpul exercitării profesiei şi în legătură cu aceasta se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.”

Textele constituţionale considerate de autorul excepţiei ca fiind încălcate au următorul cuprins:

– Art. 16 alin. (1) şi (2): „(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.

(2) Nimeni nu este mai presus de lege.”

– Art. 26 alin. (1): „Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată.”;

– Art. 30 alin. (6): „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.”;

– Art. 51: „Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.”

Critica de neconstituţionalitate formulată de autorul excepţiei se bazează, în esenţă, pe susţinerea conform căreia protecţia legală a avocaţilor este diferită, inferioară celei pe care legea (şi anume art. 239 din Codul penal, care sancţionează infracţiunea de ultraj) o asigură funcţionarilor publici şi magistraţilor, prin aceasta încălcându-se dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate nu contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) şi (2), referitoare la egalitatea în drepturi a cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice. Dispoziţiile legale invocate nu creează discriminări între cetăţeni pe criterii de rasă, naţionalitate, origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială, criterii ale egalităţii în drepturi prevăzute atât la art. 4 alin. (2) din Constituţie, cât şi la art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Pe de altă parte, Curtea reţine că în argumentarea excepţiei nu se ţine seama de statutul complet diferit al funcţionarilor publici şi al magistraţilor faţă de statutul stabilit potrivit Legii nr. 51/1995 pentru avocaţi, care exercită o profesie liberală şi independentă, cu organizare şi funcţionare autonome. În speţă, dispoziţiile art. 37 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat exclud, fără echivoc, asimilarea profesiei de avocat, liberă şi independentă, cu cea de funcţionar public. În acelaşi timp aceste dispoziţii legale indică expres sancţiunea aplicabilă în cazul comiterii de infracţiuni împotriva demnităţii, şi anume printr-o normă cu caracter special, derogatorie în raport cu norma juridică generală, de drept comun. În consecinţă, existenţa unei reglementări distincte privind protecţia legală a celor ce exercită activitatea de avocat, care exclude aplicarea unui regim juridic general, altul decât cel specific profesiei respective, şi cu atât mai puţin un regim juridic aplicabil unei alte categorii profesionale, în raport cu care, printr-o prevedere legală expresă, se stabileşte că avocaţii nu sunt asimilaţi cu funcţionarii publici, nu încalcă principiul constituţional al egalităţii în drepturi.

Referitor la critica de neconstituţionalitate privind încălcarea art. 26 alin. (1) din Constituţie, prin care se instituie obligaţia autorităţilor publice de a respecta şi de a ocroti viaţa intimă, familială şi privată, Curtea constată că aceste dispoziţii constituţionale nu au relevanţă în cauză, întrucât

în speţă nu s-a ridicat problema dacă autorităţile publice îşi respectă sau nu îşi respectă această îndatorire. Dimpotrivă, legiuitorul a reglementat protecţia juridică a avocaţilor, iar instanţa judecătorească, potrivit temeiului juridic aplicabil în cauză, şi anume Legea nr. 51/1995, soluţionează un proces având ca obiect infracţiunile de insultă şi calomnie.

De asemenea, nici art. 30 alin. (6) din Constituţie, care prevede că „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”, nu are legătură cu cauza, întrucât incriminarea infracţiunilor de insultă şi calomnie, precum şi reglementarea modului de pedepsire a acestora, în cazul în care sunt săvârşite împotriva avocaţilor, reprezintă tocmai forme de sancţionare a unor comportamente care încalcă limitele libertăţii de exprimare, prevăzute în textul constituţional respectiv.

Curtea constată ca fiind neîntemeiat şi argumentul potrivit căruia prin textele de lege criticate s-ar aduce atingere principiului supremaţiei Constituţiei şi al respectării legilor, deoarece cu privire la textele legale criticate ca fiind neconstituţionale nu se poate reţine în mod temeinic că ar contraveni unor texte sau principii constituţionale.

În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. 207 din Codul penal, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a decis în mod constant că aceste dispoziţii sunt constituţionale. În acest sens, de exemplu, prin Decizia nr. 134/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 august 2000, s-a reţinut că „art. 207 din Codul penal, având titlul marginal «Proba verităţii», nu reglementează stabilirea vinovăţiei în cazul infracţiunilor de insultă şi calomnie. În realitate, acest text de lege instituie posibilitatea inculpatului de a dovedi veridicitatea afirmaţiilor sau imputărilor făcute, acestea constituind un caz special de înlăturare a caracterului penal al faptei, prin lipsa pericolului social, dacă fapta a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim”.

2. DECIZIE nr. 230 din 21 aprilie 2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 37¹ din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 495 din data de 13 iunie 2005

Obiectul

Prin Încheierea din 18 noiembrie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 8.989/P/2003, Tribunalul Bihor-Oradea – Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 37 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, excepţie ridicată de Dumitru Codrean, inculpat, în dosarul menţionat, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul consideră că textul de lege criticat încalcă dispoziţiile art. 21 alin. (3) teza întâi din Constituţie, întrucât acesta ar fi trebuit să conţină o prevedere în sensul că se va aplica şi proceselor începute înainte de intrarea sa în vigoare. Lipsa acestei prevederi nu asigură un tratament procesual egal şi echitabil al inculpaţilor.

Legea procesual penală are eficienţă, în opinia autorului, „numai faţă de actele procesuale sau procedurale îndeplinite în intervalul dintre intrarea şi ieşirea din vigoare a acesteia”, însă, excepţional, legea nouă poate să prevadă ultraactivitatea legii vechi ori poate retroactiva. „O normă de procedură penală este activă şi de imediată aplicare pentru toate actele procesuale şi procedurale care se îndeplinesc în cauze penale atâta timp cât respectiva normă este în vigoare.”

Aşa fiind, consideră necesară completarea art. 37 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, în sensul menţionat mai sus.

Tribunalul Bihor-Oradea – Secţia penală apreciază că textul de lege criticat este constituţional în raport cu prevederile art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală. Faptul că art. 37, în forma modificată prin Legea nr. 255/2004, nu are incidenţă în procesele pornite pe baza vechii proceduri nu este de natură să aducă atingere principiului constituţional ce garantează dreptul la un proces echitabil.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, aşa cum rezultă din notele scrise depuse de autorul excepţiei la instanţa de judecată, precum şi din cuprinsul încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 371 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, articol introdus prin art. I pct. 36 din Legea nr. 255/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 23 iunie 2004, care are următorul cuprins:

Art. 37¹: „Urmărirea penală şi trimiterea în judecată a avocatului pentru fapte penale săvârşite în exercitarea profesiei sau în legătură cu aceasta se pot face numai cu aprobarea procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei rază de competenţă s-au săvârşit faptele.”

Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile art. 21 alin. (3) teza întâi din Constituţie, care au următorul conţinut: „Părţile au dreptul la un proces echitabil[ … ].”

Examinând excepţia, Curtea constată că pretinsa neconstituţionalitate a textului de lege criticat este determinată, în opinia autorului excepţiei, de o omisiune, şi anume de neprevederea aplicării acestuia şi proceselor începute înainte de intrarea sa în vigoare.

Or, în temeiul art. 61 din Constituţie, „Parlamentul este [ … ] unica autoritate legiuitoare a ţării”, astfel încât modificarea sau completarea normelor juridice constituie atribuţii exclusive ale acestuia.

Ca atare, în temeiul art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”, excepţia de neconstituţionalitate urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.

 

3. DECIZIE nr. 1445 din 4 noiembrie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 37 alin. (6) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 30 din data de 13 ianuarie 2011

Obiectul

Prin Încheierea din 29 martie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 1.757/33/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 37 alin. (6) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Societatea Comercială „Ardealul Invest Impex” – S.R.L. cu sediul social în Bucureşti, cu ocazia soluţionării recursului formulat împotriva Sentinţei penale nr. 13 din 1 februarie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Cluj – Secţia penală şi de minori, fără însă să o motiveze.

Instanţa de judecată apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 37 alin. (6) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii care au următorul conţinut: „Avocatul nu răspunde penal pentru susţinerile făcute oral sau în scris, în forma adecvată şi cu respectarea prevederilor alin. (5), în faţa instanţelor de judecată, a organelor de urmărire penală sau a altor organe administrative de jurisdicţie şi numai dacă aceste susţineri sunt în legătură cu apărarea in acea cauză şi sunt necesare stabilirii adevărului.”

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta este inadmisibilă, deoarece autorul nu motivează critica de neconstituţionalitate, încălcând astfel dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit cărora „Sesizările trebuie făcute în formă scrisă şi motivate.”

F.    Decizii privind jurisdicţia profesiei

1. DECIZIA Nr. 129 din 1 aprilie 2003 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 255 din data de 12 aprilie 2003

Obiectul

Prin Încheierea din 19 iunie 2002, pronunţată în Dosarul nr. 3.127/2002, Tribunalul Argeş – Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, excepţie ridicată de Alexandru Lucian.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, întrucât nu prevăd posibilitatea de a se recurge la justiţie pentru rezilierea contractului încheiat cu avocatul angajat, care a încasat onorariul fără să îşi îndeplinească obligaţia contractuală de a-şi presta munca. Textul constituţional invocat de autorul excepţiei în motivarea acesteia este art. 21, care consacră accesul liber la justiţie.

Tribunalul Argeş – Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, „întrucât prevederile art. 31 din Legea nr. 51/1995 nu sunt de natură să aducă nici un fel de atingere drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului, cu atât mai puţin accesului liber la justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituţie”. Totodată, se consideră că „onorariul este normal a fi achitat chiar şi în condiţiile în care clientul a pierdut în faţa instanţei, obligaţia avocatului fiind una de diligenţă şi nu de rezultat, neputând fi angajată răspunderea avocatului în cazul soluţionării cauzei nefavorabil clientului său”. Pe de altă parte, referitor la condiţiile prevăzute de textul de lege criticat privind formularea contestaţiilor şi reclamaţiilor având ca obiect onorariile, instanţa apreciază că „este legal să fie soluţionate de forurile competente din cadrul baroului, potrivit legii-cadru ce reglementează această activitate, fără să aducă vreo încălcare supremaţiei Constituţiei, respectiv fără să îngrădească în nici un fel accesul liber la justiţie al cetăţeanului”.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei îl constituie dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 51 din 7 iunie 1995, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, care au următorul cuprins: „Contestaţiile şi reclamaţiile privind onorariile se soluţionează de consiliul baroului. Deciziile consiliului baroului pot fi atacate cu plângere la Comisia permanentă, a cărei soluţie este definitivă.”

Critica de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată, constă, în esenţă, în invocarea încălcării dispoziţiilor art. 21 din Constituţie, potrivit cărora „(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”.

Examinând textul de lege criticat pentru neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile sale reglementează modalitatea de soluţionare a contestaţiilor şi reclamaţiilor privind onorariile de avocat pe cale administrativ-jurisdicţională.

Această procedură prealabilă nu contravine însă dispoziţiilor art. 21 din Constituţie, cel interesat având acces liber la justiţie.

Astfel, în legătură cu legitimitatea constituţională a procedurilor administrativ-jurisdicţionale, Curtea Constituţională a stabilit prin Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, că „este de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui asemenea proceduri destinate, în general, să asigure soluţionarea mai rapidă a unor categorii de litigii, descongestionarea instanţelor judecătoreşti de cauzele ce pot fi rezolvate pe această cale, evitarea cheltuielilor de judecată”. Totodată, Curtea a stabilit, prin aceeaşi decizie, că „existenţa unor organe administrative de jurisdicţie nu poate să ducă la înlăturarea intervenţiei instanţelor judecătoreşti, în condiţiile stabilite de lege”.

Mai mult, Curtea a statuat în Decizia nr. 24 din 4 februarie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 20 ianuarie 1998, că, inclusiv în situaţia în care legea nu prevede în mod expres calea de atac împotriva unui act administrativ, cel interesat se poate adresa instanţei de contencios administrativ în temeiul Legii nr. 29/1990 şi, deci, accesul la justiţie nu este împiedicat.

De altfel, dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate în cadrul controlului a priori. Astfel, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 45 din 2 mai 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 15 mai 1995, Curtea a constatat, printre altele, că dispoziţiile art. 27 alin. 2 din Legea nr. 51/1995 (având conţinut identic cu cel al actualului art. 31 din legea republicată) „sunt constituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că cei interesaţi au acces la justiţie în condiţiile legii”.

2. DECIZIA Nr. 34 din 29 ianuarie 2004 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 şi ale art. 63 lit. i) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările şi completările ulterioare – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 116 din data de 10 februarie 2004

Obiectul

    Prin Încheierea din 29 septembrie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 2.093/2003, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 56 şi ale art. 63 lit. i) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Excepţia a fost ridicată de reclamantul Cabinetul de Avocatură Corina Dodoiu, în dosarul de mai sus, având drept obiect soluţionarea unei cereri prin care se solicită să se constate nulitatea absolută a tablourilor barourilor care compun Uniunea Avocaţilor din România.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că textele de lege criticate sunt neconstituţionale, întrucât oferă posibilitatea sustragerii conduitei profesionale şi disciplinare a avocaţilor controlului exercitat de instanţele judecătoreşti. Astfel, consiliul baroului şi Consiliul Uniunii Avocaţilor din România sunt învestite cu competenţe jurisdicţionale de înfăptuire a justiţiei, precum şi cu stabilirea normelor de procedură după care se desfăşoară judecata prin statut, norme care se completează cu cele din Codul de procedură civilă, aplicabil numai activităţii instanţelor judecătoreşti. În opinia autorului, se îngrădeşte accesul liber la justiţie, deoarece textele criticate consacră caracterul definitiv al hotărârilor luate de organele profesiei.

Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este nefondată, întrucât reglementarea de către legiuitor, în mod expres, doar a căilor de atac în cadrul jurisdicţiei specifice profesiei de avocat nu poate avea în nici un caz semnificaţia excluderii celor interesaţi de la liberul acces la justiţie, deoarece într-o asemenea ipoteză îşi va găsi aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 29/1990 (care se referă tocmai la cazul actelor administrativ-jurisdicţionale pentru care accesul la instanţele judecătoreşti nu este asigurat în baza unei dispoziţii exprese din legea specială).

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 56 şi art. 63 lit. i) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, cu modificările şi completările ulterioare, care au următorul conţinut:

– Art. 56: „Avocatul nemulţumit de deciziile decanului le poate ataca la consiliul baroului, iar pe cele date de consiliu, la Consiliul Uniunii Avocaţilor din România, potrivit legii şi statutului”;

– Art. 63 lit. i): „Consiliul uniunii se întruneşte trimestrial şi ori de câte ori este nevoie. El are următoarele atribuţii:

[ … ]

i) anulează hotărârile barourilor pentru nelegalitate;”.

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prin dispoziţiile legale criticate sunt încălcate prevederile art. 20, art. 21 alin. (1) şi (2), art. 123, art. 125 alin. (1), (2) şi (3), art. 126 din Constituţia României, precum şi art. 1, 7, 8, 28 şi 29 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. După aprobarea Legii de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, Constituţia a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, dispoziţiile constituţionale invocate sunt cuprinse în art. 20, 21, 124, 126 şi 127, cu următorul conţinut:

– Art. 20: „(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”;

– Art. 21: „(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

(3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

(4) Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite.”;

– Art. 124: „(1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii.

(2) Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.

(3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.”;

– Art. 126: „(1) Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.

(2) Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.

(3) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.

(4) Compunerea haltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi regulile de funcţionare a acesteia se stabilesc prin lege organică.

(5) Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare. Prin lege organică pot fi înfiinţate instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii.

(6) Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar. Instanţele de contencios administrativ sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale. „;

– Art. 127: „Şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege.”;

– Art. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului: „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de celelalte în spiritul fraternităţii.”;

– Art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului: ” Toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul fără deosebire la o protecţie egală a legii. Toţi oamenii au dreptul la o protecţie egală împotriva oricărei discriminări care ar încălca prezenta Declaraţie şi împotriva oricărei provocări la o astfel de discriminare.”;

– Art. 8 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului: „Orice persoană are dreptul să se adreseze în mod efectiv instanţelor judiciare competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce îi sunt recunoscute prin constituţie sau prin lege.”;

– Art. 28 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului: „Fiecare persoană are dreptul să beneficieze, pe plan social şi internaţional, de existenţa unei ordini care să permită ca drepturile şi libertăţile enunţate în prezenta Declaraţie să-şi poată găsi o realizare deplină.”;

– Art. 29 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului:

„1. Individul are îndatoriri faţă de colectivitate, numai în cadrul acesteia fiind posibilă dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii sale.

2. În exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare persoană este supusă numai îngrădirilor stabilite de lege în scopul exclusiv al asigurării recunoaşterii şi respectului drepturilor şi libertăţilor celorlalţi şi în vederea satisfacerii cerinţelor juste ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale, într-o societate democratică.

3. Aceste drepturi şi libertăţi nu vor putea, în nici un caz, să fie exercitate contrar scopurilor şi principiilor Organizaţiei Naţiunilor Unite.”

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că autorul excepţiei susţine în esenţă că s-au încălcat dispoziţiile constituţionale şi prevederile conţinute în actele normative internaţionale invocate, întrucât prin textele legale care formează obiectul excepţiei s-au instituit atribuţii jurisdicţionale în favoarea organelor de conducere ale barourilor şi ale Uniunii Avocaţilor din România, împiedicându-se accesul la justiţie al avocaţilor nemulţumiţi de măsurile adoptate prin actele de decizie ale acestor organe.

Motivele excepţiei nu sunt întemeiate, dat fiind că din textele de lege menţionate nu rezultă că avocaţii nemulţumiţi de deciziile organelor de conducere ale barourilor şi ale Uniunii Avocaţilor din România nu şi-ar putea exercita dreptul de a se adresa instanţelor judecătoreşti pentru desfiinţarea eventualelor măsuri nelegale luate prin aceste decizii. Instituirea, în legătură cu exercitarea profesiei de avocat, a unei jurisdicţii administrative şi a unor căi de atac specifice acesteia, nu înlătură posibilitatea celor interesaţi de a se adresa instanţelor judecătoreşti, fie în mod direct – ţinând seama de prevederile art. 21 alin. (4) din Constituţia României, republicată, în conformitate cu care jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative – fie după parcurgerea unei trepte speciale sau după epuizarea tuturor căilor de atac instituite în cadrul jurisdicţiilor specifice profesiei de avocat.

În sfârşit, Curtea Constituţională constată că a mai examinat pe calea controlului anterior dispoziţiile art. 51 din Legea nr. 51/1995, devenit art. 56 după republicare, prin Decizia nr. 45 din 2 mai 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 12 mai 1995. În considerarea aceloraşi raţiuni, Curtea a respins excepţia ca neîntemeiată.

 

3. DECIZIE nr. 1641 din 10 decembrie 2009 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 109 alin. 2, ale art. 399 alin. 3 din Codul de procedură civilă şi ale art. 31 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat – publicat în Monitorul Oficial cu numărul 26 din data de 13 ianuarie 2010

Obiectul

Prin Încheierea din 27 mai 2009, pronunţată în Dosarul nr. 985/279/2008, Tribunalul Braşov – Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 109 alin. 2, ale art. 399 alin. 3 din Codul de procedură civilă şi ale art. 31 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, excepţie ridicată de Lalu Edouard Spiro Nicolae într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului formulat într-o contestaţie la executare.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că jurisdicţia reglementată de dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 51/1995 este una administrativă şi, prin urmare, facultativă. În aceste condiţii, se apreciază că art. 109 alin. 2 coroborat cu art. 399 alin. 3 din Codul de procedură civilă încalcă accesul liber la justiţie, întrucât ambele texte fac trimitere indirect la procedura prevăzută de art. 31 din Legea nr. 51/1995, procedură care, la rândul ei, nu poate fi considerată ca fiind o cale specială prevăzută de lege de care contestatorul ar fi trebuit să uzeze în mod obligatoriu.

Tribunalul Braşov – Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate ridicată este neîntemeiată.

Motivarea şi Soluţia

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea o respinge, reţinând următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 109 alin. 2, ale art. 399 alin. 3 din Codul de procedură civilă şi ale art. 31 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, texte care au următorul cuprins:

– Art. 109 alin. 2 din Codul de procedură civilă:

„În cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condiţiile stabilite de acea lege. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată,”;

– Art. 399 alin. 3 din Codul de procedură civilă:

„În cazul în care executarea silită se face în temeiul unui titlu executoriu care nu este emis de o instanţă judecătorească, se pot invoca în contestaţia la executare apărări de fond împotriva titlului executoriu, dacă legea nu prevede în acest scop o altă cale de atac”;

– Art. 31 din Legea nr. 51/1995:

„Contestaţiile şi reclamaţiile privind onorariile se soluţionează de consiliul baroului. Deciziile consiliului baroului pot fi atacate cu plângere la Comisia permanentă, a cărei soluţie este definitivă.”

Autorul excepţiei susţine că textele legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi şi ale art. 21 privind accesul liber la justiţie.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea reţine următoarele:

1. Dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 51/1995 nu reglementează, astfel cum susţine autorul excepţiei de neconstituţionalitate, o jurisdicţie administrativă specială. Legea nr. 51/1995 vizează ordinul profesional al avocaţilor, aceştia având ca structură naţională Uniunea Naţională a Barourilor din România. În aceste condiţii, se reţine că procedurile interne specifice acestui ordin profesional nu implică forţa de coerciţie a statului. Prin urmare, procedura prevăzută de art. 31 din legea menţionată nu poate avea caracter administrativ; ea este jurisdicţională prin prisma faptului că dezbaterile sunt guvernate de principiul contradictorialităţii, însă acest lucru nu o califică, în mod implicit, ca fiind şi administrativă, întrucât în raportul juridic ce se naşte nu este implicat statul prin autorităţile şi instituţiile sale. În consecinţă, nu se poate reţine aplicabilitatea art. 21 alin. (4) din Constituţie.

De altfel, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 45 din 2 mai 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 15 mai 1995, a stabilit că această soluţie legislativă cuprinsă în momentul de faţă la art. 31 din Legea nr. 51/1995 este constituţională „În măsura în care se interpretează în sensul că cei interesaţi au acces la justiţie în condiţiile legii”. Prin urmare, nimic nu împiedică crearea unor proceduri speciale de contestare a actelor juridice emise de către membrii ordinelor profesionale atât timp cât, în cauza de faţă, soluţia dată de comisia permanentă a Uniunii Naţionale a Barourilor din România poate fi cenzurată de instanţele de judecată.

Ţinându-se cont de cele arătate mai sus, nu este încălcat dreptul autorului excepţiei de a se adresa instanţelor de judecată.

2. Cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 399 alin. 3 din Codul de procedură civilă, Curtea s-a pronunţat prin mai multe decizii. Astfel, prin Decizia nr. 935 din 19 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2007, Curtea a statuat: „Contestaţia la executare este destinată să înlăture neregularităţile comise cu prilejul urmăririi silite sau să ofere lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu ce urmează să fie valorificat. În cadrul soluţionării contestaţiei, instanţa nu poate examina împrejurări ce vizează fondul cauzei şi care sunt de natură să repună în discuţie hotărâri ce emană de la organe cu activitate jurisdicţională, în faţa cărora au avut loc dezbateri contradictorii, părţile având posibilitatea, cu acel prilej, de a invoca apărările de fond necesare. O soluţie contrară, sub acest aspect, ar nesocoti principiul autorităţii de lucru judecat.

Totodată, Curtea observă că hotărârea judecătorească ce constituie titlu executoriu a fost pronunţată în urma unui proces ce s-a desfăşurat cu respectarea tuturor garanţiilor privind dreptul la un proces echitabil, inclusiv exercitarea dreptului la apărare, putând fi supusă căilor de atac stabilite de lege.”

3. Cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 109 alin. 2 din Codul de procedură civilă, Curtea s-a pronunţat prin mai multe decizii. Astfel, prin Decizia nr. 96 din 13 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 9 martie 2007, Curtea a statuat că „din dispoziţia criticată rezultă că este vorba de o condiţie extrinsecă ce trebuie respectată, şi anume că sesizarea instanţei competente se face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dar nu în toate cazurile, ci numai în acele cazuri în care legea prevede obligativitatea parcurgerii acestei proceduri prealabile.

De asemenea, Curtea reţine că prin instituirea procedurii prealabile, ca de altfel în toate cazurile în care legiuitorul a condiţionat valorificarea unui drept de exercitarea sa în cadrul unei anumite proceduri, nu s-a urmărit restrângerea accesului liber la justiţie, ci, exclusiv, instaurarea unui climat de ordine, indispensabil, în vederea exercitării dreptului constituţional prevăzut de art. 21 din Constituţie. Astfel, se previn abuzurile şi se asigură protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalte părţi. Reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferită prin Constituţie, a condiţiilor de exercitare a unui drept – subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor proceduri speciale, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite”.

Neintervenind elemente noi de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia deciziilor amintite îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

De altfel, din critica de neconstituţionalitate se observă că autorul excepţiei consideră dispoziţiile legale supuse analizei Curţii ca fiind neconstituţionale prin prisma unei greşeli procedurale pe care a săvârşit-o. Or, nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

G.  Decizii privind rezolvarea stării de incompatibilitate în termen de 2 luni de la primirea în profesie