HOTĂRÂREA CJUE din 3 septembrie 2015 în cauza în cauza C‑110/14 – Horațiu Ovidiu Costea împotriva SC Volksbank România SA „Trimitere preliminară – Directiva 93/13/CEE – Articolul 2 litera (b) – Noțiunea «consumator» – Contract de credit încheiat de o persoană fizică ce exercită profesia de avocat – Rambursarea creditului garantată cu un imobil care aparține cabinetului de avocat al împrumutatului – Împrumutat care are cunoștințele necesare pentru a aprecia caracterul abuziv al unei clauze înainte de încheierea contractului”

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o persoană fizică ce exercită profesia de avocat și încheie un contract de credit cu o bancă, fără ca scopul creditului să fie precizat în acest contract, poate fi considerată „consumator”, în sensul acestei dispoziții, atunci când contractul menționat nu este legat de activitatea profesională a acestui avocat. Împrejurarea că creanța născută din același contract este garantată printr‑o garanție ipotecară contractată de această persoană în calitate de reprezentant al cabinetului său de avocat și având ca obiect bunuri destinate exercitării activității profesionale a persoanei respective, precum un imobil care aparține acestui cabinet, nu este relevantă în această privință.

1. 1.      Litigiul principal

Domnul Costea, de profesie profesia de avocat,  a încheiat un contract de credit cu Volksbank. În contract se preciza, în secțiunea sa referitoare la obiectul contractului, că acest credit se acordă pentru „acoperirea cheltuielilor personale curente” ale domnului Costea.

Însă rambursarea acestui împrumut a fost garantată cu o ipotecă constituită asupra unui imobil care aparține cabinetului de avocat al domnului Costea.

Contractul de credit a fost semnat de domnul Costea, pe de o parte, în calitate de împrumutat și, pe de altă parte, în calitate de reprezentant al cabinetului său de avocat, având în vedere calitatea de garant ipotecar a acestuia din urmă. În aceeași zi, această ipotecă a fost constituită prin convenție notarială distinctă între Volksbank și acest cabinet de avocat care era reprezentat în acest act de domnul Costea.

La 24 mai 2013, domnul Costea a formulat la Judecătoria Oradea o cerere prin care solicita, pe de o parte, constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale referitoare la un comision de risc și, pe de altă parte, anularea acestei clauze și rambursarea acestui comision perceput de Volksbank.

1. 2.      Întrebarea preliminară

În aceste condiții, Judecătoria Oradea a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13[…], în privința definirii noțiunii «consumator», trebuie interpretat în sensul că include sau, dimpotrivă, în sensul că exclude din această definiție o persoană fizică ce are profesia de avocat și încheie cu o bancă un contract de credit, fără a specifica scopul creditului, în cadrul aceluiași contract specificându‑se calitatea de garant ipotecar a cabinetului avocațial al acestei persoane fizice?”

1. 3.       Considerentele hotărârii

Astfel cum prevede al zecelea considerent al Directivei 93/13, normele uniforme privind clauzele abuzive ar trebui să se aplice tuturor contractelor încheiate între „consumatori” și „vânzători sau furnizori”, noțiuni definite la articolul 2 literele (b) și (c) din această directivă.

Conform acestor definiții, „consumator” înseamnă orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de directiva menționată, acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale. Pe de altă parte, „vânzător sau furnizor” înseamnă orice persoană fizică sau juridică ce, în cadrul contractelor reglementate de Directiva 93/13, acționează în scopuri legate de activitatea sa profesională, publică sau privată.

Prin urmare, directiva menționată definește contractele cărora li se aplică prin referire la calitatea contractanților, după cum aceștia acționează sau nu acționează în scopuri legate de activitatea lor profesională.  Acest criteriu corespunde ideii pe care se bazează sistemul de protecție pus în aplicare prin aceeași directivă, și anume aceea că un consumator se găsește într‑o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce să adere la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora

În acest context, s-a pus problema dacă un avocat s-ar putea afla într-o asemenea situație de inferioritate. Curtea a luat în considerare inegalitatea dintre „clienții‑consumatori” și avocați, în special din cauza diferențelor dintre părțile contractante în materie de informare

Însă, așa cum constată Curtea, această considerație nu poate exclude posibilitatea de a califica un avocat drept „consumator”, în sensul articolului 2 litera (b) din directiva menționată, atunci când acest avocat acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale. Aceasta deoarece noțiunea „consumator” are un caracter obiectiv și este independentă de cunoștințele concrete pe care persoana în cauză le poate avea sau de informațiile de care această persoană dispune în mod real. Așadar, chiar dacă s‑ar considera că un avocat dispune de un nivel ridicat de competențe tehnice  aceasta nu ar permite să se prezume că nu este o parte defavorizată în raport cu un vânzător sau furnizor.

Astfel, un avocat care încheie, cu o persoană fizică sau juridică ce acționează în scopuri legate de activitatea sa profesională, un contract care, în special ca urmare a inexistenței unei legături cu activitatea cabinetului său, nu este legat de exercitarea profesiei de avocat se află, față de această persoană, în situația de inferioritate.

Pe de altă parte,  cauza principală are ca obiect determinarea calității de consumator ori de vânzător sau furnizor a persoanei care a încheiat contractul principal, și anume contractul de credit, iar nu a calității acestei persoane în cadrul contractului accesoriu, și anume garanția ipotecară, care garantează plata datoriei născute din contractul principal. Într‑o cauză precum cea în discuție în litigiul principal, calificarea drept consumator ori vânzător sau furnizor a avocatului în cadrul angajamentului său de garant ipotecar nu poate determina, în consecință, calitatea sa în cadrul contractului principal de credit.