LIMITELE LIBERTAȚII DE EXPRIMARE A AVOCATULUI ÎN LUMINA JURISPRUDENȚEI CEDO

Av. Sorina Doroga

Lector INPPA Centrul Teritorial Timişoara

Avocatului, în calitate de simplu cetățean, îi este garantat constituțional, dar și în virtutea Convenției Europene a Drepturilor Omului, dreptul la liberă exprimare. Însă prin natura profesiei pe care o exercită, în calitate de actor indispensabil în procesul de justiție, libertatea de exprimare a avocatului dobândește indubitabil noi valențe sociale și juridice. Prezentul eseu își propune să prezinte, într-o primă parte, teoretică, principalele concepte pe care juriștii le au la îndemnână pentru a analiza conținutul acestui drept fundamental. Expunerea va fi făcută cu precădere în lumina testului tripartit cu care operează Curtea Europeană a Drepturilor Omului în evaluarea plângerilor pentru a stabili eventuala încălcare a libertății de exprimare a avocatului în exercitarea activității sale sau în legătură cu aceasta (I). De asemenea, în cea de-a doua parte, practică, vor fi trecute în revistă principalele spețe pronunțate de către CEDO în această materie, care vor ilustra conceptele, standardele și principiile  anterior analizate (II). În fine, partea a treia conchide, lansând câteva posibile problematici ridicate de jurisprudența CEDO (III).

I. Concepte operaționale în materia libertății de exprimare a avocatului

Libertatea de exprimare, direct sau indirect, face obiectul unor numeroase reglementări, cu forță jurdică obligatorie sau de tip soft law, interne sau internaționale. Printre acestea, constituțiile naționale democratice îi consacră caracterul inviolabil. În unele situații, cum este aceea a Statelor Unite ale Americii, statele leagă însăși identitatea lor politică de acest drept fundamental. Despre rolul constitutiv și încărcat de simboluri pentru națiunea americană al libertății de exprimare, consacrată în celebrul First Amendment s-a scris inepuizabil[1].

Constituția României se referă la libertatea de exprimare, în art. 30, în următorii termeni:

(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.

(2) Cenzura de orice fel este interzisă.

(3) Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii.

(4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată.

(5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de a face publică sursa finanţării.

(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.

(7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.

(8) Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.

Date fiind raporturile dintre dreptul intern și dreptul internațional,în virtutea sistemului monist pe care România îl îmbrățișează (art. 11 alin. 2), conținutul noțiunii de „libertate de exprimare” se îmbogățește cu sensurile atribuite ei de către Convenția europeană a drepturilor omului al cărei semnatar statul nostru este. Ca atare, autoritățile române, dar și particularii în raporturile dintre ei, sunt ținuți să respecte libertatea de exprimare în spirtul Constituției, dar și al Convenției, aceasta din urmă ocrotind acest drept fundamental, în art. 10, astfel:

1. Orice persoană are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societăţile de radiodifuziune, cinematografie sau televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

O primă observație care se cuvine a fi făcută vizează autoritatea interpretativă a hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu privire la drepturile și libertățile protejate de Convenție. În calitate de organ însărcinat cu atributul specific al interpretării Convenției, „Curtea afirmă vocația jurisprudenței sale de a fi un instrument de armonizare a regimurilor juridice naționale ale drepturilor omului, centrat pe standardul minim pe care îl reprezintă Convenția”[2]. De altfel, această poziționare a Curții în sistem este reflectată și în metodele de interpretare cu care operează – noțiuni autonome, obligații pozitive etc.[3] Consecința celor de mai sus este obligativitatea respectării hotărârilor Curții în sistemele juridice naționale (desigur, chiar și a celor pronunțate față de alte State Contractante – părți ale Convenției).

O a doua observație privește caracterul general al testului cu care operează Curtea. Testul tripartit – existența unei ingerințe prevăzute de lege, având un scop legitim și necesară într-o societate democratică – dublat de cerința proporționalității acțiunii statului, se aplică în principiu în aceeași manieră atât în cazul libertății de exprimare, cât și al celorlalte drepturi și libertăți derogabile protejate de Convenție. Desigur că există particularități date de însuși conținutul dreptului (iar în cadrul libertății de exprimare, particularități determinate de natura profesiei avocatului), însă raționamentul pe care îl urmează analiza unei posibile violări este același, după cum vom arăta în cele ce urmează.

Libertatea de expresie cuprinde două elemente – libertatea de opinie și libertatea de informare. Curtea a statuat că libertatea în discuție acoperă nu doar informațiile și ideile care sunt primite favorabil și privite ca inofensive sau neutre, ci și acelea care jignesc, șochează sau jenează[4]. De asemenea, restricțiile aduse libertății de expresie trebuie interpretate restrictiv și invocarea oricărei excepții trebuie să fie argumentată convingător[5]. De principiu, atunci când statuează asupra încălcării Convenției, Curtea va avea în vedere în ce măsură autoritățile naționale au făcut o evaluare rezonabilă a stării de fapt și au aplicat standarde în conformitate cu principiile ce decurg din Convenție[6]. În privința nivelului de protecție, art. 10 ar permite cu greu restricții în ceea ce privește discursul politic sau cel de interes general[7]. În particular, este bine cunoscută abordarea foarte strictă a Curții referitoare la posibilele restricții ale libertății de expresie în presă (în sensul în care ingerințele sunt considerate justificate extrem de rar), comparativ cu o poziție mai flexibilă privind eventualele limitări ale libertății în alte contexte sociale.

În ceea ce privește condițiile de legitimitate ale ingerinței în dreptul la liberă exprimare a unui avocat, arătam că acestea nu diferă la nivel principial de cele generale dezvoltate jurisprudențial în materia drepturilor derogabile prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, în primul rând este necesar să fi existat o ingerință din partea Statului contractant. Curtea nu ezită să rețină existența unei astfel de acțiuni intruzive din partea statului ori de câte ori, spre exemplu, avocatul este condamnat penal pentru defăimare sau este ținut, urmare a unei proceduri civile, să plătească despăgubiri pentru faptul de a fi adus atingere reputației unei alte persoane. De altfel, adesea Guvernele nu contestă existența ingerinței, dar susțin că ea a fost justificată și necesară într-o societate democratică[8].

În al doilea rând, ingerința trebuie să fie previzibilă, în sensul că ea trebuie să fie prevăzută de lege. Noțiunea de lege este interpretată în sens extins (un act administrativ, spre exemplu, poate astfel să furnizeze o bază legală unei ingerințe[9]). Desigur, se impune ca legea să fie precisă și accesibilă destinatarilor ei. Totuși, formularea legilor poate să nu prezinte o precizie absolută.

În al treilea rând, prin respectiva ingerință, statul trebuie să urmărească un scop legitim. În general, se au în vedere următoarele posibile obiective legitime: interesul vieții statale (securitate națională, siguranță publică, prosperitate economică), sociale (sănătate și moralitate publică) și respectul pentru drepturile celorlalți în societate[10]. Alineatul 2 al articolului 10 prevede în mod expres și limitativ situațiile care pot justifica ingerința în situația particulară a libertății de expresie. Acestea sunt:securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Autoritatea puterii judecătorești trebuie înțeleasă ca făcând trimitere la faptul că instanțele sunt și sunt acceptate de către o mare parte a publicului ca fiind locul potrivit de soluționare a litigiilor și de stabilire a vinovăției sau lipsei de vinovăție a unei persoane, sintagma referindu-se totodată și la încrederea pe care o arată publicul vis-a-vis de capacitatea instanțelor de a-și îndeplini rolul cu succes[11].

În al patrulea rând, pentru a determina dacă a existat sau nu o încălcare a dreptului, se analizează dacă măsura care a condus la ingerința în dreptul la liberă exprimare este necesară într-o societate democratică. Desigur, diverși autori au subliniat ambiguitatea acestei cerințe, câtă vreme societățile politice au un puternic caracter eterogen, fără a fi nedemocratice[12]. Cu toate acestea, se pot identifica o serie de elemente comune oricărei democrații, printre care se regăsesc cu precădere pluralismul, toleranța și spiritul receptiv[13]. Astfel, Curtea verifică în mod recurent dacă ingerința răspunde unei „nevoi sociale imperioase”, evaluare ce se organizează în jurul noțiunii de „marjă națională de apreciere”[14]. În acest sens, deși statele dețin o marjă de apreciere proprie,trebuie menționat că aceasta poate face obiectul unui control din partea judecătorului Convenției, care are competența de a statua în ultimă instanță asupra faptului de a ști dacă o anumită restricție este compatibilă cu libertatea de exprimare[15]. În exercitarea acestui control, Curtea nu trebuie să se mărginească la a examina dacă statul a avut o conduită de bună-credință sau rezonabilă, ci trebuie să considere chestiunea litigioasă în ansamblul ei, raportându-se inclusiv la conținutul discursului ce i se reproșează avocatului, cât și la aspecte ce țin de contextul în care acestea a fost produs[16]. În particular, îi revine Curții să determine dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a justifica ingerința sunt „pertinente și suficiente”, precum și dacă întinderea ingerinței a fost „proporțională cu scopurile legitime urmărite”[17].

Pentru a evalua caracterul proporțional, Curtea va avea în vedere natura și severitatea sancțiunilor impuse[18]. Totuși, încălcarea libertății de exprimare nu trebuie legată exclusiv de existența unei sancțiuni, Curtea recunoscând ingerința chiar și în lipsa acesteia, dar în prezența unor efecte disuasive suficiente pentru a-l determina pe cel afectat să se auto-cenzureze[19].

Astfel, o condamnare penală, chiar și urmată de amânarea pedepsei, poate constitui o ingerință disproporționată, căci ea este în măsură să afecteze imaginea avocatului atât în relație cu ceilalți profesioniști din domeniul justiției, cât și față de clientela sa.

De asemenea, în aplicarea testului proporționalității în materia libertății de exprimare, se va avea în vedere, printre alte elemente, existența unor garanții procedurale puse la dispoziția persoanei acuzate de defăimare[20]. Ca atare, este indispensabil ca celui interesat să îi fie oferită o „șansă concretă și efectivă” de a dovedi că afirmațiile sale se sprijineau pe o „bază faptică solidă”[21].

Pe lângă această schemă de control generală ce vizează cele trei condiții principale (legalitatea, legitimitatea scopului și necesitatea) și care urmează a se aplica circumstanțelor fiecărei spețe în parte, din jurisprudența Curții se pot degaja o serie de distincții conceptuale binare, ce joacă un rol deosebit de important în determinarea unei eventuale încălcări a libertății de exprimare a avocatului. Acestea pun în evidență particularitățile care apar în domeniul protecției discursului avocaților și modul în care ele determină aplicarea principiului legitimității scopului urmărit prin ingerință și a testului de proporționalitate.

I.1În sala de judecată/ În afara sălilor de judecată

În principiu, distincția între exprimarea avocatului în sala de judecată, cu ocazia unei proceduri de justiție, sau în afara acesteia prezintă interes în ceea ce privește limitele în care se poate deroga de la libertatea de expresie a acestuia. Dacă discursul în fața instanțelor este protejat de ceea ce numim „imunitatea pledoariei”, în spațiul din afara sălilor de judecată avocatul nu poate pretinde a se bucura de protecție în aceeași măsură.

Astfel, în instanță, avocatul este liber să își apere clientul antrenându-se într-un schimb de opinii liber cu celelalte părți și cu judecătorii, acest dialog putând fi chiar energic, întrucât se consideră că în joc nu este doar libertatea sa de exprimare, ci însuși dreptul la un proces echitabil al clientului său, vizat de art. 6 al Convenției. CEDO urmărește,de regulă, și chestiunea de a stabili dacă eventualele declarații problematice ale avocatului au „ieșit” din sala de judecată, pentru a fi difuzate în presă; în acest caz, se va evalua în ce măsură informațiile erau de interes public, fiind, de asemenea, subînțeles că avocatul nu va răspunde pentru interpretările denaturate pe care jurnaliștii le oferă declarațiilor lui[22]. Tot în acest context, se distinge în funcție de destinatarul afirmațiilor avocatului, procurorul trebuind a fi considerat un adversar, o parte în proces, ce poate, ca atare, să suporte critici mai largi din partea apărării decât judecătorul, care, din acest punct de vedere, deține un statut diferit[23]. Pe de altă parte, în virtutea calităţii sale de funcționar al statului, judecătorul poate face obiectul unor critici mai largi decât simplii cetățeni, pentru că în joc este tocmai buna funcționare a statului, dar mai puțin largi decât oamenii politici, aceștia din urmă expunându-se voluntar la un atent control al comportamentului lor[24].

Pe de altă parte, avocatului nu i se va putea reproșa că aduce atingere bunei funcționări a justiției dacă formulează anumite critici în spațiul public, câtă vreme acestea fie sunt de interes general raportat la natura litigiului, fie se referă la o cauză ce are un important impact mediatic[25].

I.2Stare de fapt/Judecată de valoare

O altă distincție utilă se poate face între afirmațiile avocatului ce vizează o stare de fapt (ce ar putea fi, cel puțin în teorie, dovedite) și judecățile sale de valoare (ce reprezintă aprecierea pur subiectivă a emițătorului și care nu ar putea fi dovedite pe deplin cu niciun mijloc de probă). Această distincție a fost folosită inițial de CEDO în spețele Lingens și Obershlickși reluată în nenumărate rânduri[26].

I.3Judecată de valoare având/fără o bază factuală

În cazul judecăților de valoare, pentru a evalua proporționalitatea, este necesar a se opera o nouă distincție între aprecierile ce se clădesc pe o „bază factuală suficientă” și cele lipsite de un astfel de fundament, în cazul acestora din urmă discursul avocatului putând fi calificat drept excesiv[27].

I.4Critici generale/Critici personale

O altă distincție relevantă în materie este aceea între un discurs critic al avocatului ce ar avea drept țintă o instituție, un principiu, un concept, o idelogie și exprimare defăimatore la adresa unei persoane concrete. În acest sens, CEDO a constatat, spre exemplu, că, într-o speță dată, afirmațiile problematice ale petentului au vizat atât calitățile profesionale ale unui procuror anume, cât și modul în care acesta s-a achitat de sarcini într-un caz concret[28]. Cu alte cuvinte, discursul nu a fost adresat persoanei (nu trădează „animozitatea personală” a petentului față de o altă persoană[29]),ci situației (într-adevăr, a critica modul în care un procuror a efectuat ancheta nu înseamnă a pune în cauză toate calitățile sale profesionale; mai mult, înseamnă a ridica unele semne de întrebare legitime asupra unor eventuale disfuncționalități ale sistemului și, deci, a face chiar o „critică constructivă”). Această distincție, de altfel, are rezonanță și în dreptul francez, acolo unde, spre exemplu, este perfect legal să critici o religie și preceptele acesteia (a se vedea caricaturile Charlie Hebdo), dar nu și pe adepții acesteia (afirmațiile jignitoare la adresa unui musulman anume din considerente religioase ar fi sancționate de lege)[30].

Desigur, discuția rămâne deschisă, căci a trasa granița dintre o instituție și o persoană este cu atât mai dificil într-un context în care instituția s-ar confunda cu persoana (spre exemplu, pur teoretic, ne putem imagina situația în care un avocat critică virulent conducerea unei instituții publice, dar, din discursul său, reiese fără îndoială că prin „conducere” avocatul se referă la unicul său director, deci la o persoană).

Relevant în acest context este conflictul dintre dreptul la liberă exprimare al avocatului și dreptul la respectul vieții private și a demnității al unei alte persoane. Adesea, situațiile ce ridică problema libertății de exprimare a unui avocat implică și dreptul la imagine demnă a unei alte persoane, discuția trebuind să se poarte și pe acest tărâm. Interesant, Curtea a declarat că, în cazul conflictului dintre cele două, unul nu poate prima în fața celeilalte, neexistând o ierarhie prealabil determinată: „ambele drepturi merită a priori același respect”[31]. Ca atare, marja de apreciere, estimează Curtea, ar trebui să fie aceeași în ambele cazuri.

Totuși, chiar dacă în plan teoretic intenția Curții este de a valoriza în egală măsură cele două drepturi (într-adevăr, în virtutea cărui principiu un drept fundamental poate fi mai fundamental decât un altul?), în practică este greu de imaginat cum, într-o situație de conflict, autoritățile naționale ar putea asigura respectul ambelor. În fond, juristul cunoaște prea bine faptul că dreptul unei persoane este limita dreptului alteia. Prin urmare, este de presupus că într-o astfel de situație de tensiune între două drepturi, principial egale, unul va trebui să cedeze, totuşi, în faţa celuilalt. Astfel, este necesară efectuarea unei puneri în balanță a celor două drepturi, circumstanțiată, menită să răspundă particularităților speței. Cu toate acestea, se cuvine să constatăm, prin raportare la contextul actului de judecare, că diferiți actori cu rol de decizie, fie că vorbim de instanțe, sau de alte autorități publice, aparținând unor sisteme juridice diferite, vor avea tendința să încline mai degrabă înspre unul în detrimentul celuilalt. Astfel, reputatul comparatist american James Whitman demonstrează cu argumente convingătoare că europenii, în virtutea unui complex de factori istorici, politici, sociali și juridici, deci culturali, preferă, în ipoteza unui conflict între libertatea de exprimare și viața privată, să acorde câștig de cauză celei de pe urmă, spre deosebire de americani, pentru care libertatea de expresie, apărată de primul amendament al Constituției, este sacrosanctă[32].

I.5Drept la liberă exprimare/Obligația de a-și apăra clientul

Libertatea de exprimare este pentru avocat un drept. Pe de altă parte, nu trebuie ignorat faptul că avocatul are o obligație (legală, deontologică și morală) de a-și apăra clientul cu dedicare, avansând cele mai potrivite mijloace. Ca atare, în unele situații cu caracter excepțional, este posibil ca avocatul să nu poată folosi alte mijloace mai adecvate decât o intervenție ce l-ar putea plasa în sfera ilicitului, nu neapărat penal. De aceea, în evaluarea prestației sale, este de analizat în ce măsură avocatul a acționat crezând că își exercită în mod exclusiv un drept propriu (și anume dreptul la liberă exprimare) sau având,în mod sincer,reprezentarea faptului că se manifestă în virtutea unei obligații legale, de a cărei îndeplinire sunt legate drepturile fundamentale ale clientului său (printre care și acela al unui proces ehitabil). Desigur, o obligație legală nu constituie o justificare suficientă și pertinentă pentru orice limbaj ar folosi și pentru orice idei ar transmite avocatul. Însă considerăm că ea poate fi avută în vedere atunci când se evaluează ansamblul intereselor mai mult sau mai puțin conflictuale incidente în cauză. Se cuvine să adăugăm că această distincție „drept – obligație”nu este folosită și formulată în exact acești termeni de către Curte, dar, din analiza jurisprudenței sale, am putea concluziona că ea a fost cel puțin sugerată, atunci când judecătorii europeni precizează că avocatul „va fi condus uneori să se întrebe asupra necesității de a se opune sau nu atitudinii unei instanțe, sau de a se plânge”[33], avocatul având „datoria de a apăra cu zel interesele clienților lui”[34]. În strânsă corelație cu această chestiune, se află cele două criterii pe care CEDO le are în vedere atunci când evaluează declarațiile avocatului în ansamblul lor, și anume, pe de o parte, se determină în ce măsură acestea pot trece drept înșelătoare sau drept un atac gratuit, pe de altă parte, se stabilește dacă expresiile utilizate prezintă o legătură suficient de strânsă cu faptele speței vis-a-vis de care se fac aceste declarații[35]. Rezultă, așadar, că discursul avocatului trebuie să aibă o motivație dincolo de ambițiile sale pur personale, înscriindu-se într-un demers de critică constructivă la adresa justiției, ce derivă din rolul său special de intermediar între public și instanțe.

În cele ce urmează, voi face o scurtă trecere în revistă a unor decizii importante în materia analizată, ce vor ilustra modul în care au fost aplicate de-a lungul timpului conceptele, standardele și principiile cuprinse în textul Convenției sau dezvoltate jurisprudențial de Curte[36].

II. Jurisprundența CEDO în materia liberei exprimări a avocatului

II.1 Casado Coca c. Spania[37]

Această speță privește situația în care avocatului i s-a aplicat o sancțiune disciplinară pentru încălcarea regulilor ce interzic membrilor baroului publicitatea. Curtea a reamintit că interdicția publicității își are în mod tradițional izvorul în obligațiile de discreție, sinceritate și demnitate care îi incumbă avocatului, conchizând, așadar, în sensul lipsei unei încălcări a articolului 10 din Convenție.

II.2 Schoffer c. Elveția[38]

În această speță, un avocat, fost deputat cantonal, a criticat, cu ocazia unei conferințe de presă, prefectura Hochdorf. Instanțele, în urma unei anchete pentru defăimare, i-au aplicat o amendă de 500 de franci elvețieni, considerând că avocatul, prin declarațiile sale, a atacat public funcționarea justiției, chiar înainte de a intenta un recurs, conduită care nu este compatibilă cu obligația avocaților de a contribui la cultivarea încrederii publicului în justiție. Constatând caracterul modic al amenzii aplicate, CEDO face aplicarea testului proporționalității și estimează că autoritățile naționale nu au depășit marja de apreciere sancționându-l pe reclamant.

II.3 Amihalachioaie c. Moldova[39]

Un ziar a publicat convorbirile telefonice ale unui avocat din care reieșea că acesta critică cu vehemență Curtea Constituțională a Moldovei, întrebându-se, spre exemplu, dacă aceasta este într-adevăr constituțională. Ca atare, acestuia i s-a aplicat o amendă pentru lipsă de considerație pentru cea mai înaltă jurisdicție a țării. CEDO reține că libertatea de exprimare a avocatului cuprinde dreptul acestuia de a se pronunța public cu privire la funcționarea justiției și a ținut cont de faptul că declarațiile acestuia în contextul speței erau de interes general și nu putea fi calificate drept injurioase. Prin urmare, este constatată încălcarea articolului 10.

II.4 Coûtant c. Franța[40]

În cadrul procesului Chalabi, foarte mediatizat, care privea 138 de arestați preventiv suspectați de terorism, avocatul unuia dintre aceștia a lansat într-un comunicat de presă acuzații excesive la adresa justiției franceze, susținând că autoritățile dau dovadă de comportamente brutale și apelează la tortură. Ca urmare a plângerii depuse de ministrul Afacerilor Interne,avocata a fost condamnată pentru defăimare publică, fiind obligată să plătească despăgubiri în cuantum de 10.000 de franci. Curtea a declarat cererea avocatei inadmisibilă, deoarece s-a considerat că avocată a depășit cu mult cadrul unei apărări penale a clienților ei, aducând injurii și critici excesive la adresa poliției, cărora le lipsea orice bază factuală.

II.5 Foglia c. Elveția[41]

Urmare a unor cazuri în care a fost vorba de un omor și de deturnare de fonduri din conturile unei bănci elvețiene, un avocat a criticat public decizia parchetului de neîncepere a urmăririi penale,făcând vorbire despre poziția suspectă a conducătorilor băncii. În presă apăruseră deja în acest sens aproximativ 12 articole până la momentul declarației avocatului. Conducerea băncii a sesizat, însă, comisia de disciplină a baroului din care avocatul făcea parte, iar acestuia i s-a aplicat o amendă, decizie care ulterior a fost confirmată de Tribunalul federal.

CEDO observă că afacerea avea deja un caracter mediatic cu mult înainte de declarațiile petentului și că acestea, deși nu denotă considerație pentru autoritățile implicate în cazurile avute în vedere, oricum nu ar putea fi privite drept injurioase sau grave. S-a concluzionat în sensul încălcării Convenției.

II.6 Alfantakis c. Grecia[42]

Alfantakis, avocat, depune în numele unui cântăreț cunoscut din Grecia o plângere împotriva soției acestuia pentru fraudă, fals și uz de fals. Afacerea devine foarte mediatizată. La sfârșitul anchetei penale, procurorul propune încetarea urmării penale. Invitat la o emisiune televizată, Alfantakis își exprimă părerea despre procedura penală desfășurată în cauză și comentează raportul procurorului în termeni sarcastici. Procurorul îl acționează în justiție și obține despăgubiri în valoare de 11.700 de euro. CEDO reține, însă, încălcarea articolului 10, în virtutea faptului că autoritățile naționale nu au respectat exigențele unei aprecieri corespunzătoare a declarațiilor petentului, nefăcând, spre exemplu, diferența între o judecată de valoare și enunțurile ce privesc o stare de fapt. Curtea a concluzionat,de asemenea,că în speța dată nu au fost prezente motive pertinente și suficiente pentru a restricționa libertatea de exprimare a avocatului.

II.7 Mor c. Franța[43]

Un laborator farmaceutic depune plângere împotriva unei avocate pentru că aceasta ar fi dezvăluit presei concluzii nefavorabile laboratorului, cuprinse într-un raport de expertiză dintr-un dosar aflat pe rolul instanțelor. În Franța se reține încălcarea de către avocată a obligației de a respecta secretul profesional. CEDO ajunge, însă, la concluzia încălcării articolului 10 pe următoarele considerente: la momentul declarațiilor făcute în presă de către avocată, se cunoștea deja public o parte din conținutul raportului, fără a se ști, însă, cine l-a divulgat presei; în plus,discuțiile purtate cu respectiva avocată s-au încadrat într-o dezbare de interes general, deoarece vizau sănătatea publică (în concret, efectele negative ale vaccinului împotriva hepatitiei B).

II.8 Nikula c. Finlanda[44]

Un avocat a fost sancționat, chiar dacă cu o amendă modică, pentru că, în timpul unei ședințe de judecată, a acuzat procurorul de manipulări. CEDO constată că aceste declarații nu au ieșit din sala de judecată, făcând, totodată, distincție între rolul procurorului — acela de adversar al avocatului — și cel al judecătorului. Curtea reamintește, de asemenea, că o măsură, chiar dacă are natura unei sancțiuni penale moderate, nu poate fi luată decât în situații cu totul excepționale, care nu au putut fi dovedite în speța respectivă.

II.9 Steur c. Olanda[45]

Avocatul Steur a declarat în fața unor instanțe civile că declarația dată de clientul său în scris nu ar fi putut fi obținută decât prin presiuni inacceptabile, destinate să conducă la o auto-incriminare. Inspectorul în fața căruia clientul a dat declarația a depus plângere împotriva avocatului la Ordinul Avocaților. Acesta din urmă a constatat caracterul fondat al plângerii, fără a-i aplica, însă, avocatului o sancțiune. Soluția a fost menținută în apel. CEDO subliniază că inexistența unei sancțiuni nu exclude caracterul disuasiv pe care îl poate avea o astfel de decizie asupra activității unui avocat, constatând, în plus, că o astfel de sancționare, fie ea doar declarativă, nu și materială, este incompatibilă(fiind inhibitorie) cu necesitatea ca avocatul să-și apere clientul în mod adecvat. În speță, statul nu a reușit să dovedească existența unei nevoi sociale imperioase pentru restricția adusă libertății de exprimare a avocatului.

II. 10 Kyprianou c. Cipru[46]

Această speță ridică problema interesantă de a ști în ce măsură avocatul se poate plânge și în ce termeni, în chiar cadrul procesului, dacă apreciază conduita membrilor instanței ca fiind inadecvată. În concret, avocatul administra un interogatoriu, când a fost întrerupt de judecător pe motiv că interogatoriul ar fi fost prea detaliat. În acest context, avocatul, simțindu-se insultat, a solicitat să se retragă din proces. Instanța nu i-a permis acest lucru, ceea ce l-a determinat pe avocat să facă următoarea declarație: „Regret să constat că în timp ce eu conduceam interogratoriul membrii Curții vorbeau între ei și își trimiteau bilețele”. Instanța i-a solicitat să își retragă declarația, dar avocatul a refuzat, motiv pentru care a fost acuzat de sfidarea Curții și condamnat la 5 zile de închisoare.A fost arestat pe loc, dar a fost eliberat înainte de împlinirea termenului. CEDO reține încălcarea articolului 10, subliniind că, într-un proces, de multe ori, avocatul va putea fi pus în situația de a reacționa critic la modul în care tribunalul se comportă, tocmai pentru a apăra interesele clientului său. Mai mult, aplicarea pedepsei închisorii are efect disuasiv nu doar asupra avocatului din cauza respectivă, ci, în general, asupra tuturor avocaților care s-ar putea teme de o astfel de sancțiune.

III. Problematici conexe și concluzii

În finalul acestui articol, ținem să atragem atenția asupra interdependenței drepturilor din Convenție. Astfel cum a reieșit și din jurisprudența trecută în revistă, o încălcare a articolului 10 poate fi determinantă în recunoașterea încălcării dreptului la un proces echitabil (art. 6) al clientului avocatului, a cărui libertate de exprimare a fost restrânsă fără justificare, sau în mod disproporționat față de scopurile legitime urmărite de stat. De asemenea, art. 10 poate interfera și cu art. 9 (libertatea de gândire, de conștiință și de religie). Ne putem imagina situația în care un avocat reacționează vehement, prin declarații posibil defăimătoare la adresa unui judecător, pe motiv că acesta nu îi respectă libertatea de religie fixând cu rea-credință, spre exemplu, termene de judecată care îl împiedică să își manifeste convingerile religioase. Într-un astfel de caz, considerăm că ar trebui în primul rând stabilit dacă libertatea de religie a avocatului a fost într-adevăr încălcată, și, în lumina concluziei la această întrebare, ar putea fi ulterior determinată și situația libertății de exprimare (dacă ar exista o ingerință în libertatea de religie, s-ar putea considera, în mod legitim, că declarațiile critice la adresa judecătorului nu au fost un atac gratuit, având o bază faptică solidă).

Tot din analiza jurisprudenței prezentate în partea a doua reiese importanța pe care Curtea o recunoaște asigurării unui cadru în care avocatul, ca participant esențial la actul de justiție, să își poată exprima în mod liber și independent convingerile și susținerile. Cu toate acestea, standardele pe care Curtea le aplică sunt mai flexibile față de cele aplicabile în cazul încălcărilor care vizează libertatea de exprimare în presă. În plus, întinderea marjei de apreciere a statelor în această materie este evaluată de la caz la caz, ținându-se seama atât de particularitățile situației de fapt, cât și de natura măsurilor restrictive aplicate avocatului și de efectele lor (nu doar actuale, ci și potențiale) asupra activității acestuia din urmă.

Concluzionând asupra libertății de exprimare a avocatului, constatăm că terenul cel mai fertil pentru dezbateri asupra întinderii și caracteristicilor specifice ale acesteia se află în componenta care evaluează proporționalitatea măsurii restrictive impuse de stat. Natura și severitatea limitării libertății de exprimare a avocatului  pot oferi, pe de o parte, informații despre ierarhia libertăților în sistemele naționale (atunci când libertatea de exprimare intră în conflict cu o altă libertate protejată) și, pe de altă parte, constituie criteriile principale avute în vedere de Curte pentru a stabili caracterul (dis)proporționat al ingerinței.