Decizia Curții Constituționale nr. 397 din 15 iunie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, în interpretarea dată prin Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, şi ale art. 16 alin. (1) lit. g) teza finală din Codul de procedură penală

Publicată în  Monitorul Oficial nr. 532 din 15 iulie 2016

Prin Decizia nr. 397 din 15 iunie 2016,  Curtea Constituțională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art.67 din Legea nr.192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, în interpretarea dată prin Decizia nr.9 din 17 aprilie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt constituționale în măsura în care încheierea unui acord de mediere cu privire la infracțiunile pentru care poate interveni împăcarea produce efecte numai dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanței.

Prin aceeași decizie, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate în ceea ce priveşte dispoziţiile art.16 alin.(1) lit.g) teza finală din Codul de procedură penală

1. Obiectul excepției de neconstituționalitate

Autorii excepției de neconstituționalitate au vizat art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, în interpretarea dată prin Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, şi ale art. 16 alin. (1) lit. g) teza finală din Codul de procedură penală

Art.67 din Legea nr.192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator:

”(1) Dispoziţiile din prezenta lege se aplică şi în cauzele penale, atât în latura penală, cât şi în latura civilă, după distincţiile arătate în prezenta secţiune.

(2) În latura penală a procesului, dispoziţiile privind medierea se aplică numai în cauzele privind infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

(3) Părţile şi subiecţii procesuali nu pot fi constrânşi să accepte procedura medierii.”

Art.16 alin.(1) lit.g) teza finală din Codul de procedură penală:

”(1) Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: […] g) […] a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii”.

1. Art.67 din Legea nr.192/2006 în interpretarea Înaltei Curți de Casație și Justiție

Interpretarea dată prin Decizia ÎCCJ nr. 9 din 17 aprilie 2015 impune considerarea încheierii acordului de mediere drept cauză sui generis de înlăturare a răspunderii penale, distinctă de împăcare, şi, totodată, atribuie încheierii unui astfel de acord efecte mai largi decât cele produse de împăcare (permiţând realizarea sa, cu consecinţa încetării procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii, iar nu doar până la citirea actului de sesizare a instanţei, precum în cazul împăcării).

1. Criticile aduse acestei interpretări a Înaltei Curți de către autorii excepției de neconstituționalitate

Cu privire la interpretarea dată dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006 prin hotărârea prealabilă mai sus menţionată, instanţa de judecată şi reprezentantul Ministerului Public, autori ai excepţiei, apreciază că o atare interpretare aduce atingere prevederilor constituţionale privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, principiul legalităţii, egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, dreptul la un proces echitabil, rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării, înfăptuirea justiţiei în numele legii, unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei şi asigurarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a interpretării şi aplicării unitare a legii, în măsura în care încheierea unui acord de mediere poate să determine, în planul dreptului substanţial, înlăturarea răspunderii penale, iar, în planul dreptului procesual, încetarea procesului penal în alte condiţii decât cele prevăzute de lege pentru împăcare.

1. Curtea Constituţională referitor la critica unei decizii pronunţate într-un recurs în interesul legii

În jurisprudenţa Curţii cu privire la această materie pot fi identificate două abordări distincte, în funcţie de obiectul criticii de neconstituţionalitate, şi anume:

• în primul caz, când autorul excepţiei critică însăşi decizia pronunţată într-un recurs în interesul legii, excepţia are caracter inadmisibil
• în a doua situaţie, dacă excepţia de neconstituţionalitate se referă la textele de lege interpretate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu prilejul soluţionării unui recurs în interesul legii, Curtea are competenţa de a se pronunţa pe fondul excepţiei

Referitor la critica unei decizii pronunţate într-un recurs în interesul legii, Curtea Constituţională a statuat de principiu în jurisprudenţa sa că o asemenea decizie nu poate constitui eo ipso obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, fiind, din această perspectivă, inadmisibilă, deoarece instanţa de contencios constituţional, în acord cu prevederile art. 146 din Legea fundamentală, nu are competenţa de a cenzura constituţionalitatea hotărârilor judecătoreşti, indiferent că sunt pronunţate în dezlegarea unor pricini de drept comun ori în vederea interpretării şi aplicării unitare a legii. 

Cu toate acestea, împrejurarea că printr-o decizie pronunţată într-un recurs în interesul legii se dă unui text legal o anumită interpretare nu este de natură a fi convertită într-un fine de neprimire care să oblige Curtea ca, în pofida rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, să nu mai analizeze textul în cauză în interpretarea dată de instanţa supremă. Constituţia reprezintă cadrul şi măsura în care legiuitorul şi celelalte autorităţi pot acţiona; astfel şi interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să ţină cont de exigențele de ordin constituţional potrivit cărora în România respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale este obligatorie.

Din perspectiva raportării la prevederile Constituţiei, Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea consacrată prin recursurile în interesul legii.

A admite o teză contrară contravine înseşi raţiunii existenţei Curţii Constituţionale, care şi-ar nega rolul său constituţional acceptând ca un text legal să se aplice în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea fundamentală. 

1. Opinia Curții Constituționale: încheierea unui acord de mediere este o modalitate de realizare a împăcării, ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale

În acest sens, Curtea a concluzionat că încheierea unui acord de mediere cu privire la infracţiunile pentru care poate interveni împăcarea nu este, în esenţă, altceva decât o modalitate de realizare a împăcării, ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale. Cu alte cuvinte, Curtea Constituțională neagă interpretarea dată de Înalta Curte, potruvit căreia acordul de mediere ar fi o cauză sui generis de înlăturare a răspunderii penale.

Curtea a reţinut că, prin art. 84 pct. 6-9 din Legea nr. 255/2013 (pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale), au fost modificate toate articolele secţiunii a 2-a – „Dispoziţii speciale privind medierea în cauzele penale” din cap. VI – „Dispoziţii speciale privind medierea unor conflicte” al Legii nr. 192/2006, şi anume art. 67-70. Printre modificări se numără şi înlocuirea termenului „împăcare” cu acela de „înţelegere”, fără însă ca această schimbare de terminologie să clarifice problema naturii juridice a medierii în cauzele penale, în sensul că încheierea unui acord de mediere ar constitui o cauză sui-generis care înlătură răspunderea penală, distinctă de împăcare.

Astfel, dincolo de o serie de diferenţe de regim juridic între încheierea unui acord de mediere şi împăcare, evidenţiate în considerentele Deciziei nr. 9 din 17 aprilie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, faptul că împăcarea constă în înţelegerea intervenită între persoana vătămată/partea civilă şi suspect/inculpat şi, dacă este cazul, partea responsabilă civilmente de a pune capăt conflictului născut din săvârşirea infracţiunii şi de a renunţa la punerea în mişcare a acţiunii penale sau la continuarea procesului penal – spre deosebire de retragerea plângerii prealabile, care este un act unilateral de voinţă – poate duce la concluzia că încheierea unui acord de mediere cu privire la infracţiunile pentru care poate interveni împăcarea nu este, în esenţă, altceva decât o modalitate de realizare a împăcării, ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale.

1. Efectul juridic al interpretării date de ÎCCJ aduce atingere prevederilor art. 124 alin. (2) din Constituţie care consacră unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei

Curtea Constituțională a remarcat că efectul juridic al interpretării date dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006 prin Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – potrivit căreia încheierea unui acord de mediere constituie o cauză suigeneris care înlătură răspunderea penală, distinctă de împăcare, ce poate interveni în tot cursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale -, este acela că în cauzele penale care privesc infracţiuni pentru care poate interveni împăcarea, odată ce a fost depăşit momentul procesual al citirii actului de sesizare a instanţei, inculpatul şi persoana vătămată/partea civilă, deşi nu se mai pot împăca în faţa instanţei de judecată [art. 159 alin. (3) din Codul penal], pot recurge la mediere, iar instanţa care soluţionează cauza, în primă instanţă sau în apel, este obligată să ia act de acordul de mediere şi să înceteze procesul penal ca urmare a medierii realizate de mediator, în condiţiile în care aceeaşi instanţă judecătorească nu mai poate să ia act, în mod nemijlocit, de voinţa inculpatului şi a persoanei vătămate/părţii civile de a stinge litigiul penal. Pe această cale se ajunge la eludarea finalităţii urmărite de legiuitorul noului Cod penal prin reglementarea termenului citirii actului de sesizare a instanţei ca ultim moment până la care poate interveni împăcarea – finalitate care vizează limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice – aducându-se atingere prevederilor art. 124 alin. (2) din Constituţie care consacră unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei.

Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 192/2006, în interpretarea dată prin Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituţionale în măsura în care încheierea unui acord de mediere cu privire la infracţiunile pentru care poate interveni împăcarea produce efecte numai dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei, întrucât altfel se aduce atingere principiului privind unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, consacrat de art. 124 alin. (2) din Constituţie.

1. Dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. g) teza finală din Codul de procedură penală sunt constituționale

Referitor la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. g) teza finală din Codul de procedură penală, Curtea reţine că textul de lege criticat nu încalcă prevederile constituţionale invocate de autorii excepţiei. Stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea cazurilor de împiedicare a punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale, constituie atributul exclusiv al legiuitorului.

A se vedea și: ÎCCJ: Disticțiile dintre mediere și împăcarea părților sub aspectul naturii juridice și al momentului până la care pot interveni