1) Importanţa respectării dreptului acuzatului la un avocat ales

Textul articolului 6 Convenţiei Europene a Drepturilor Omului este cât se poate de clar în privinţa dreptului părţii de a-şi alege avocatul care să o reprezinte în faţa diverselor autorităţi şi, în principal, a autorităţilor judiciare:

„3. Orice acuzat are, mai ales, dreptul: (…) c. să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare remunerării unui apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;”.

Aplicând acest text, într-o jurisprudenţă constantă, Curtea a reţinut că, dacă partea nu doreşte să se apere personal, trebuie să i se permită să recurgă avocatul pe care îl alege[1].

Un exemplu recent şi interesant în care Curtea a făcut o aplicare magistrală a acestui principiu este speţa Hanzevacki c. Croaţiei[2], Curtea a reţinut că reclamantul a fost în mod constant reprezentat de un anumit avocat ales în cadrul procesului penal pornit împotriva sa, cu excepţia ultimului termen de judecată ce a avut loc în faţa primei instanţei. Ca urmare a absenţei avocatului său care se îmbolnăvise în mod subit, reclamantul a solicitat amânarea cauzei, cerere ce a fost respinsă de prima instanţă. Datorită acestui fapt, reclamantul a fost nevoit să prezinte personal concluziile sale finale.

Curtea a fost de acord cu necesitatea derulării operative a procesului penal, însă a considerat că această cerinţă nu poate veni în dezacord cu garanţiile dreptului la un proces echitabil prevăzute de art. 6 din Convenţie şi, în special, cu dreptul ca partea să fie apărată de un avocat ales de ea. În ce priveşte cererea de amânare formulată pentru ultimul termen, Curtea a reţinut că, în apelul său împotriva hotărârii primei instanţe, avocatul reclamantului a explicat în detaliu motivele absenţei sale, a prezentat un certificat medical precum şi dovada anunţării instanţei în dimineaţa zilei în care a fost programat termenul. Cu toate acestea, instanţa de apel nu a făcut nicio precizare cu privire la aceste aspecte şi a notat că prezenţa avocatului nu era necesară în lumina probelor deja administrate şi a circumstanţelor cauzei.

Curtea nu a acceptat concluzia instanţei de apel având în vedere că prezentarea concluziilor finale este unul din cele mai importante aspecte ale soluţionării procesului penal deoarece este singura ocazie pentru inculpat, cât şi pentru acuzare, de a prezenta oral punctul de vedere asupra întregului caz şi a întregului material probator administrat. Absenţa avocatului ales a constituit un motiv temeinic, în viziunea curţii, pentru ca termenul să fie amânat, în lumina importanţei pe care o au concluziile finale în economia procesului penal deschis împotriva reclamantului.

Având în vedere scopul prevederilor Convenţiei, acela de a proteja drepturi practice şi efective precum şi locul pe care dreptul la un proces echitabil îl are într-o societate democratică, Curtea a considerat că orice interpretare restrictivă a prevederilor art. 6, precum cea din speţă, nu corespunde scopurilor Convenţiei[3].

După cum rezultă cu claritate din această speţă, Curtea nici măcar nu a considerat necesar să analizeze dacă o eventuală substituire obligatorie cu un alt avocat ar fi condus la respectarea dreptului la apărare; dincolo de inefectivitatea evidentă în circumstanţele speţei, o atare soluţie este atât de îndepărtată de principiul dreptului la un avocat ales de parte încât nici măcar în principiu ea nu este analizată.

2) Principiul independenţei avocaţilor

Un principiu esenţial în jurisprudenţa CEDO privind dreptul la apărare este principiul independenţei avocaţilor.

Independenţa avocaţilor este crucială pentru o funcţionare efectivă a administrării echitabile a justiţiei. De aceea, atunci când analizează întinderea răspunderii statului pentru actele avocaţilor numiţi în cadrul unui mecanism de asistenţă judiciară legală, Curtea ţine seama într-un mod corespunzător de garanţiile unei asemenea independenţe.

O soluţie legislativă care ar obliga avocatul să îşi asigure substituirea independent de voinţa clientului său ar reprezenta o atingere gravă acestui principiu esenţial care ţine de organizarea echitabilă a justiţiei într-un stat edem drept dintr-o societate democratică.

3) Conducerea apărării revine reclamantului şi avocatului său

Aşa cum arată Curtea, din principiul independenţei baroului faţă de stat rezultă că, în principiu, conducerea apărării revine, în esenţă, reclamantului şi avocatului său^[4].

În acest context, spre exemplu, Curtea a considerat că nu revine statului rolul de a obliga un avocat – indiferent dacă este sau nu numit în cadrul unui mecanism de acordare a asistenţei judiciare legale – să pornească un proces ori să introducă o cale de atac contrară opiniei sale privind şansele de succes a unei asemenea acţiuni. Este în natura lucrurilor că asemenea puteri ale statului ar fi în detrimentul rolului esenţial al independenţei profesiei de avocat într-o societate democratică ce se fundamentează pe încrederea dintre avocaţi şi clienţii lor. Ea a subliniat că revine statului răspunderea să asigure un just echilibru între, pe de o parte, accesul efectiv la justiţie şi, pe de altă parte, independenţa avocaţilor.^[5]

Aşa cum rezultă din fragmentul anterior şi vom dezvolta mai jos, încrederea clientului în avocat este baza oricărei apărări efective în orice proces.

4) Relaţia cu avocatul – între încredere şi confidenţialitate

Importanţa încrederii, a discuţiilor oneste şi deschise între avocaţi şi clienţi rezultă cu claritate din mai multe tipuri de cauze în care Curtea a constatat încălcarea unor drepturi prevăzute de Convenţie.

Astfel, în mai multe cauze împotriva Moldovei^[6] Curtea analizează dacă reclamantul putuse primi o asistenţă juridică efectivă de la avocatul său, având în vedere faptul că se punea problema respectării confidenţialităţii comunicării între avocat şi clientul său, aflat în arest preventiv.

Curtea a considerat că unul din elementele cheie ale unei asistenţe juridice eficace constă în protejarea confidenţialităţii informaţiilor schimbate între client şi avocat. Acest privilegiu încurajează comunicarea deschisă şi onestă între clienţi şi avocaţi iar confidenţialitatea comunicării client-avocat este o protecţie importantă a dreptului la apărare.^[7] Dacă un avocat nu s-ar putea consulta cu clientul său şi nu ar avea posibilitatea să primească instrucţiuni confidenţiale fără supraveghere, asistenţa sa şi-ar pierde mult din utilitate, iar Convenţia garantează drepturi practice şi efective. O interferenţă cu privilegiul confidenţialităţii comunicării client – avocat şi, în consecinţă, o ingerinţă în drepturile apărării, nu presupune să aibă loc o interceptare sau ascultare reală; credinţa sinceră întemeiată pe motive rezonabile că discuţia este înregistrată poate fi suficientă, din punctul de vedere al Curţii, pentru a limita efectivitatea asistenţei pe care o poate acorda avocatul. O asemenea credinţă ar inhiba în mod inevitabil discuţia liberă dintre avocat şi client şi ar obstrucţiona dreptul persoanei de a ataca în mod efectiv legalitatea detenţiei sale.^[8] Imposibilitatea comunicării în condiţii de confidenţialitate priveşte nu doar situaţia de la închisoare, ci şi pe cea din sala de judecată^[9]

Principii similare întâlnim şi în cauzei care privesc interceptarea corespondenţei dintre avocat şi client. Într-o jurisprudenţă constantă, Curtea arată că:

„Este în interesul general ca orice persoană care doreşte să consulte un avocat ar trebui să fie liberă să facă acest lucru în condiţii care favorizează o discuţie completă şi neinhibată. Pentru acest motiv relaţia client – avocat este, în principiu, privilegiată. Curtea a subliniat importanţa dreptului unui prizonier să comunice cu avocatul său fără să poată fi auzit de autorităţi; s-a considerat, în contextul articolului 6 că dacă un avocat nu ar avea posibilitatea să discute cu clientul său fără o asemenea supraveghere şi să primească instrucţiuni confidenţiale de la acesta, asistenţa sa juridică şi-ar pierde mult din utilitate, iar Convenţia intenţionează să garanteze drepturi care sunt practice şi efective. În opinia Curţii, consideraţiuni similare se aplică şi corespondenţei unui prizonier cu un avocat cu privire la proceduri judiciare plănuite sau existente, situaţii în care nevoia de confidenţialitate este la fel de presantă, în special acolo unde corespondenţa priveşte, ca şi în cazul de faţă, plângeri legate de autorităţile închisorii.

Dacă această corespondenţă ar fi supusă unei cenzuri normale, în special de persoane sau autorităţi care ar avea un interes direct în problema respectivă, acest lucru nu ar respecta principiul confidenţialităţii şi privilegiul profesional privind relaţiile dintre avocat şi clientul său. Desigur, graniţa dintre corespondenţa privind proceduri judiciare plănuite şi cea privind chestiuni generale este dificil de stabilit cu exactitate şi corespondenţa cu un avocat poate privi probleme care nu au legătură cu o procedură judiciară. Totuşi, nu există niciun motiv pentru a distinge între diferitele categorii de corespondenţă cu avocaţii care, indiferent de scopul lor, privesc probleme cu caracter privat şi confidenţial. În principal, acest tip de corespondenţă are un caracter privilegiat în cadrul articolului 8. Acest lucru înseamnă că autorităţile din închisoare pot deschide o scrisoare a unui avocat către un deţinut atunci când au o cauză rezonabilă să creadă că ar conţine un element ilicit nedetectat prin mijloacele normale de detecţie. Scrisoarea ar trebui, totuşi, numai deschisă şi nu şi citită; ar trebui să existe garanţii adecvate cu privire la împiedicarea citirii scrisorii, cum ar fi, spre exemplu, deschiderea scrisorii în prezenţa deţinutului. Citirea scrisorii unui deţinut către şi de la avocatul său, pe de altă parte, ar trebui să fie permisă numai în circumstanţe excepţionale când autorităţile au un motiv rezonabil că se abuzează de privilegiul confidenţialităţii prin faptul că conţinutul scrisorilor pun în pericol securitatea închisorii sau siguranţa altora sau sunt de natură infracţională. Ceea ce poate fi considerat „motiv rezonabil” va depinde de toate circumstanţele dar presupune existenţa unor fapte sau informaţii care ar satisface un observator obiectiv că se abuza de acest canal privilegiat de comunicare.”^[10]

Relaţia specială avocat – client nu poate fi prejudiciată prin reglementări legale care impun avocatului să treacă peste voinţa clientului său şi să numească un alt avocat care să îl substituie: dacă lucrurile s-ar întâmpla aşa, legătura specială de încredere va fi, fără doar şi poate, afectată, astfel încât apărarea şi-ar pierde caracterul real şi efectiv.

** punct de vedere întocmit de dl. av. Dragoş Bogdan, formator INPPA

Descărcare document format DOC / PDF