Accesul la justiție

av. dr. Ion Turculeanu – Vicepresedinte UNBR

Conform legislației internaționale și europene a drepturilor omului, noțiunea de acces la justiție obligă statele să garanteze oricărei persoane dreptul de a se adresa instanței pentru a obține o măsură reparatorie, în cazul în care se constată că drepturile persoanei au fost încălcate. Prin urmare, acesta este, de asemenea, un drept care permite persoanelor să își exercite alte drepturi. Accesul la justiție cuprinde o serie de drepturi fundamentale ale omului, cum ar fi dreptul la un proces echitabil conform articolului 6 din ECHR și conform articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a UE, precum și dreptul la un remediu efectiv conform articolului 13 din ECHR și conform articolului 47 din Cartă.

Dreptul privind accesul la justiție din Carta drepturilor fundamentale a UE poate corespunde celui cuprins în CEDO. Prin urmare, jurisprudența CEDO este importantă pentru interpretarea drepturilor din Cartă.

În pofida faptului că punerea în aplicare a dispozițiilor CEDO și ale Cartei drepturilor fundamentale a UE este guvernată de sisteme distincte, ambele accentuează ideea necesității punerii în aplicare în primul rând la nivel național a dreptului la un remediu efectiv și a celui la un proces echitabil.

Accesul la justiție permite persoanelor fizice să se protejeze împotriva încălcării drepturilor^[1], să remedieze faptele ilicite, să atragă răspunderea puterii executive și să se apere în cadrul procedurii penale. Accesul la justiție este atât un proces, cât și un obiectiv și este esențial pentru persoanele care urmăresc să beneficieze de alte drepturi procesuale și de drept material.

În legislația europeană a drepturilor omului, noțiunea de acces la justiție este consacrată în articolele 6 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (CEDO) și în articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a UE, care garantează dreptul la un proces echitabil și la o un remediu efectiv, conform interpretării date de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) și, respectiv, de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE).

Conform dispozițiilor art. 21 din Constituția României: „Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil. Jurisdicțiile speciale administrative sunt facultative și gratuite.”

CEDO are rolul de organism de supraveghere: acesta asigură respectarea obligațiilor de către statele participante prin soluționarea plângerilor justițiabililor cu privire la încălcarea CEDO.

Conform articolului 35 din Convenție, persoanele trebuie să demonstreze că au epuizat toate căile de atac la nivel național înainte ca CEDO să analizeze cauza^[2].

Acest lucru reflectă principiul subsidiarității, ceea ce înseamnă că instanțele naționale sunt în primul rând responsabile pentru garantarea și protecția drepturilor omului la nivel național^[3].

Prin urmare, instanțele naționale sunt garanții primari ai legislației UE, însă pentru a asigura aplicarea uniformă a legislației UE, acestea pot solicita CJUE să se pronunțe cu privire la chestiuni de interpretare a legislației UE prin procedura hotărârii preliminare. Astfel se generează un dialog între instanțele naționale și CJUE. CJUE este gardianul ordinii de drept unice a UE, care include obligații clare privind drepturile fundamentale. Persoanele pot introduce acțiuni în anulare, care au ca obiect examinarea legalității actelor adoptate la nivelul UE (inclusiv aspecte legate de drepturile fundamentale), însă condițiile privind introducerea acestor acțiuni sunt restrictive. Persoanele trebuie să demonstreze că acestea „îl vizează în mod direct și individual”^[4]. Conform CJUE, acest sistem de control judiciar al actelor emise de instituții UE este complet.

Articolul 6 din CEDO și articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a UE garantează dreptul la un proces echitabil.

CEDO a admis faptul că dreptul la un proces echitabil cuprinde dreptul de acces la o instanță. Articolul 6 se aplică acuzațiilor în materie penală, litigiilor privind drepturile și obligațiile civile recunoscute în legislația națională.

Articolul 47 din Cartă include dreptul de acces la instanță. Acesta nu se limitează la acuzațiile în materie penală și la drepturile și obligațiile civile; cu toate acestea, Carta se aplică la nivel intern numai în cazul în care statele membre implementează (sau derogă de la) legislația UE.

Atât legislația CoE, cât și legislația UE utilizează termenul de „tribunal”, în locul termenului „instanță”, însă acești termeni sunt echivalenți. Un tribunal trebuie să aibă funcții judiciare, să poată pronunța hotărâri cu caracter obligatoriu și să îndeplinească alte criterii elaborate de CEDO și CJUE, inclusiv criteriul de independență și imparțialitate.

CEDO și CJUE au consacrat principii coerente pentru a stabili dacă un organism poate fi considerat instanță.

Dreptul de acces la instanță nu este unul absolut. Acesta poate fi limitat – însă limitările pot să nu afecteze esența dreptului în cauză.

În conformitate atât cu legislația CoE, cât și cu legislația UE, dreptul de acces la instanță înseamnă că instanțele ar trebui să fie accesibile. Accesibilitatea poate implica disponibilitatea instanțelor competente în cauză, disponibilitatea de interpretare, accesul la informații și accesibilitatea hotărârilor judecătorești. Accesibilitatea se poate referi inclusiv la poziționarea geografică a unei instanțe, în cazul în care locația îndepărtată împiedică reclamanții să participe în mod efectiv în cadrul procedurilor judiciare^[5].

În temeiul CEDO, drepturile trebuie să fie „concrete și efective” mai degrabă decât „teoretice și iluzorii”^[6]. Pentru ca dreptul de acces la instanță să fie unul efectiv, statele pot fi obligate să asigure asistență judiciară, traducere sau alt sprijin de natură practică astfel încât să permită persoanelor accesul la procedurile judiciare.

Dreptul de acces la instanță nu este unul absolut. Acesta poate fi limitat. De exemplu, impunerea unor limite de timp rezonabile poate favoriza buna administrare a actului de justiție. În plus, obligația de a plăti taxe judiciare poate conduce la eliminarea cererilor neîntemeiate sau poate fi justificată din motive bugetare^[7].

Cu toate acestea, restricțiile nu trebuie să afecteze „însăși esența dreptului”. De exemplu, suspendarea procedurii pentru o perioadă semnificativă de timp poate încălca dreptul de acces la instanță întrucât împiedică o persoană să obțină o „soluție” în cauză^[8].

Drepturile prevăzute la articolele 6 și 13 din ECHR și la articolele 47 și 48 din Carta drepturilor fundamentale a UE nu sunt unele absolute și pot fi limitate în anumite circumstanțe. În plus, clauzele de derogare din standardele internaționale în domeniul drepturilor omului permit statelor să își adapteze, temporar, o parte dintre obligații în circumstanțe excepționale – cum ar fi în situațiile de urgență publică care amenință viața națiunii.

În temeiul legislației CoE, în aprecierea legalității unei limitări, CEDO ia în considerare importanța accesului la justiție ca principiu democratic^[9].

O restricție legală trebuie:

– să aibă un scop legitim;
– să fie proporțională;
– să se asigure că însăși esența dreptului nu este afectată.

Articolul 6 din CEDO nu definește „scopul legitim”, însă jurisprudența CEDO oferă exemple ale unor astfel de scopuri legitime. Acestea includ limitări ale dreptului de acces la instanță pentru a proteja persoanele responsabile de îngrijirea pacienților împotriva hărțuirii pe nedrept prin acțiuni în instanță^[10], în vederea asigurării bunei administrări a actului de justiției^[11], și pentru a proteja libertatea de exprimare a parlamentarilor și menținerea separației puterilor între judiciar și legislativ^[12].

Proporționalitatea este principiul-cheie al jurisprudenței CEDO. Este necesar un echilibru just între obiectivele legitime ale statului și măsurile pe care statul le utilizează pentru atingerea acestora. Proporționalitatea necesită, de asemenea, un echilibru just între drepturile persoanei și interesul public.

Cu cât este mai mare ingerința, cu atât mai mult se impune o justificare.

În ceea ce privește evaluarea situației financiare, CEDO a susținut că nu va exista nici o încălcare a articolul 6 alin. (1), în cazul în care un reclamant nu se încadrează în sistemul de asistență judiciară deoarece venitul său nu se încadrează în criteriile financiare prevăzute, cu condiția ca esența dreptului de acces la instanță să nu fie afectată^[13].

Statele nu sunt obligate să cheltuiască fonduri publice pentru a asigura egalitatea totală de arme între persoana asistată și partea adversă, „atât timp cât i se oferă fiecărei părți o posibilitate rezonabilă de a- și susține cauze în condiții care să nu îi creeze un dezavantaj substanțial față de partea adversă”^[14].

Taxele și costurile judiciare pot constitui o limitare ilegală a dreptului de acces la justiție în cazul în care acestea sunt prea mari, deoarece pot priva persoanele de dreptul de acces la instanță. Caracterul adecvat al unei taxe depinde de elementele fiecărui caz în parte, inclusiv de resursele reclamantului.

Formalismul excesiv (o interpretare riguroasă a normelor de procedură) poate priva reclamanții de dreptul de acces la instanță.

Standardele ridicate în materie de probe pot limita accesul la instanță. Prezumțiile de fapt sau de drept (de exemplu, prezumțiile de discriminare) pot ajuta persoanele fizice în a-și urmări obiectivul în cauză.

Termenele de prescripție trebuie să fie proporționale și să servească unui interes legitim – cum ar fi buna administrare a actului de justiției sau prevenirea inechităților ce au rezultat din acțiunile anterioare.

Imunitățile pot fi permise în cazul în care acestea servesc unui scop legitim – de exemplu, protejarea libertății de exprimare a parlamentarilor sau îndeplinirea atribuțiilor de serviciu de către funcționarii publici.

Taxele judiciare pot ajuta la administrarea eficientă a actului de justiție (de exemplu, prin descurajarea justițiabililor abuzivi sau reducerea costurilor administrative), dar, pot restricționa în același timp accesul la justiție. Taxele judiciare excesive care împiedică justițiabilii să introducă o acțiune civilă pot constitui o încălcare a articolului 6 alin. (1) din ECHR^[15].

În temeiul legislației CoE și al legislației UE, taxele judiciare nu sunt incompatibile automat cu articolul 6 alin. (1) din ECHR sau cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a UE. Cu toate acestea, în cazul în care taxele judiciare sunt prea mari, acest lucru ar putea priva persoanele de dreptul de acces la instanță^[16].

De exemplu, CEDO a constatat taxe disproporționate, care însumează până la aproximativ de patru ori venitul lunar al reclamantului.

În cauza Stankov/Bulgaria, reclamantul a acționat în instanță statul pentru detenție ilegală și a câștigat, fiindu-i acordate daune-interese. Cu toate acestea, i s-a impus plata unei taxe judiciare în valoare de aproximativ 90 % din despăgubirea pe care trebuia să o plătească statul. Prin urmare, reclamantul și-a pierdut efectiv despăgubirea, chiar dacă instanțele bulgare au admis fără echivoc că acesta era îndreptățit să le primească. CEDO a reținut faptul că, în cadrul unei acțiuni în despăgubire împotriva statului, normele privind costurile judiciare trebuie să evite plasarea unei sarcini excesive pentru justițiabili. Costurile nu ar trebui să fie excesive sau să constituie o restricție nejustificată privind dreptul de acces la instanță. Cu toate că impunerea taxelor judiciare a fost compatibilă cu buna administrare a actului de justiție, nivelul relativ ridicat și complet inflexibil al taxelor judiciare, în acest caz, a reprezentat o limitare disproporționată a dreptului reclamantei de a avea acces la instanță. Diferite soluții procedurale utilizate în alte state membre – cum ar fi reducerea sau renunțarea la taxele judiciare pentru acțiuni în despăgubire împotriva statului sau care rămân la aprecierea instanței în stabilirea cuantumului- nu au fost disponibile și în cazul de față. Curtea a constatat încălcarea articolului 6 (1) din ECHR.

Taxele vor fi apreciate în funcție de circumstanțele specifice ale fiecărui caz în parte – inclusiv posibilitatea de plată a persoanei – pentru a stabili dacă persoana în cauză mai poate beneficia de dreptul de acces la instanță. Acest drept poate fi încălcat prin refuzul de a rambursa costurile părții câștigătoare.

Statele ar trebui să se asigure că prin necesitatea de a finanța administrarea actului de justiție nu se refuză exercitarea dreptului de acces la instanță. Legislația națională prevede adesea posibilitatea de a solicita asistență judiciară pentru a acoperi taxele judiciare.

Formalismul excesiv se referă la interpretarea strictă a normelor de procedură, care ar putea priva reclamanții de dreptul de acces la instanță. Acest lucru poate include interpretarea strictă a termenelor de prescripție, a regulilor de procedură și a probelor.

În urmă acestei sumare prezentări a câtorva aspecte cuprinse în larga arie a accesului la justiție, poate ar fi nimerit sa revedem și din acest punct de vedere legea taxelor de timbru și procedura regularizării cererilor de chemare în judecata care în acest moment si-a atins exact scopul contrar celui dorit: cereri de chemare în judecata anulate care duc la reintroducerea acelorași cereri și astfel la mărirea numărului de cauze de pe rolul instanțelor.

Un nivel mai scăzut de formalism și o deschidere mai mare către justificabil sunt direcțiile în care sistemul nostru de drept trebuie sa se îndrepte, căci îndeplinirea justiției a fost întotdeauna singurul scop al statului de drept.

* Extras din Revista Iustitia nr. 1-2/2016.

^[1] Consiliul Europei (2015), Factsheet on guaranteeing equal access of women to justice Strasbourg, Consiliul Europei.

^[2] CEDO, cauza Er și alții/Turcia, nr. 23016/04, 31 iulie 2012, alineatul 57.

^[3] CEDO, cauza Scordino/Italia (nr. 1), nr. 36813/97, 29 martie 2006, alineatul 140.

^[4] TFUE, art. 263 (4). Pentru un exemplu care ilustrează complexitatea acestui domeniu de drept, vezi CJUE, C-583/11 P, cauza Inuit Tapiriit Kanatami și alții/Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene, 3 octombrie 2013.

^[5] CJUE, C-567/13, cauza Nóra Baczó și János István Vizsnyiczai/Raiffeisen Bank Zrt, 12 februarie 2015, alineatele 56-57. Vezi, de asemenea, CJUE, C-413/12, Asociación de Consumidores Independientes de Castilla y León/Anuntis Segundamano España SL, 5 decembrie 2013, alineatul 41. Pentru mai multe informații, vezi și Consiliul Europei, Comisia Europeană pentru Eficiența Justiției (CEPEJ) (2013), Liniile directoare revizuite privind crearea hărților judiciare de susținere a accesului la justiție în cadrul unui sistem judiciar de calitate, 21 iunie 2013; Consiliul Europei, CEPEJ (2014), Guidelines on the organisation and accessibility of court premises, 12 decembrie 2014; Consiliul Europei, CEPEJ (2008), Lista de verificare pentru promovarea calității justiției și instanțelor judiciare, 3 iulie 2008, ex. la p. 19-25, inclusiv interpretarea, accesul la informații, accesibilitatea hotărârilor judecătorești.

^[6] CEDO, cauza Artico/Italia, nr. 6694/74, 13 mai 1980, alineatul 33.

^[7] CEDO, cauza Ashingdane/Regatul Unit, nr. 8225/78, 28 mai 1985, alineatul 57.

^[8] CEDO, cauza Kutic/Croația, nr. 48778/99, 1 martie 2002, alineatul 25.

^[9] CEDO, cauza Kijewska/Polonia, nr. 73002/01, 6 septembrie 2007, alineatul 46.

^[10] CEDO, cauza Ashingdane/Regatul Unit, nr. 8225/78, 28 mai 1985, alineatul 57.

^[11] CEDO, cauza Harrison Mckee/Ungaria, nr. 22840/07, 3 iunie 2014.

^[12] CEDO, cauza A./Regatul Unit, nr. 35373/97, 17 decembrie 2002, alineatul 77.

^[13] CEDO, cauza Glaser/Regatul Unit nr. 32346/96, 19 septembrie 2000, alineatul 99. Vezi, de asemenea, CEDO, cauza Santambrogio/Italia, nr. 61945/00, 21 septembrie 2004, alineatul 58 (familia reclamantului a plătit pentru reprezentare).

^[14] CEDO, cauza Steel și Morris/Regatul Unit, nr. 68416/01, 15 februarie 2005, alineatul 62.

^[15] CEDO, cauza Kreuz/Polonia, nr. 28249/95, 19 iunie 2001, alineatele 61-67.

^[16] CEDO, cauza Perdigão/Portugalia, nr. 24768/06, 16 noiembrie 2010, alineatul 74. Vezi, de asemenea Organizația Națiunilor Unite (ONU), Comitetul pentru Drepturile Omului (CDO) (2008), Cauza nr. 1514/2006, cauza Casanovas/Franța, 28 octombrie 2008, alineatul 11.3.

Articol preluat pe site-ul și cu acordul www.universuljuridic.ro