1. Obligaţia de respectare a termenului rezonabil prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenţie este o obligaţie de rezultat care incumbă statelor-părţi la Convenţie. Practic, controlul Curţii se limitează la evaluarea unui anumit rezultat: termenul în care s-a judecat cauza a fost sau nu rezonabil?

În aceste condiţii, principalele teme de discuţie ce decurg din analiza jurisprudenţei Curţii sunt cele referitoare la: (A) termenul care trebuie luat în calcul; (B) aprecierea caracterului rezonabil al termenului; (C) repararea prejudiciilor cauzate prin încălcarea dreptului la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil.

A. Termenul care trebuie luat în calcul

    2. Cel mai adesea reclamanţii care se adresează cu plângeri Curţii evocă durata excesivă prin raportare la întreaga procedură jurisdicţională, care de obicei înseamnă parcurgerea mai multor grade de jurisdicţie. Totuşi, există situaţii în care Curtea nu examinează ansamblul parcursului judiciar, întrucât justiţiabilul nu se plânge decât de durata excesivă a procedurii într-un anumit stadiu procesual^[1].

În toate situaţiile însă, atunci când exercită controlul asupra duratei procedurii, Curtea procedează mai întâi la determinarea punctului de plecare (dies a quo) şi a punctului final (dies ad quem) al termenului luat în calcul.

A₁. Punctul de plecare al termenului (dies a quo)

    3. Calculul termenului în care s-a realizat judecarea cauzei se face diferit, sub aspectul momentului în care începe să curgă termenul (dies a quo) după cum este vorba de „materia civilă” sau „materia penală”.

Cu titlu prealabil, trebuie menţionat că, indiferent de domeniul de aplicare, punctul de plecare al termenului este însă considerat a fi, în cazul în care un stat semnatar al Convenţiei nu a recunoscut dreptul la un recurs individual consacrat de art. 34 (fostul art. 25) din Convenţie, momentul în care statul împotriva căruia se îndreaptă reclamantul a recunoscut acest drept. De exemplu, în afacerea Pretto şi alţii c. Italia, reclamantul a sesizat Tribunalul din Vicenza la 24 septembrie 1971, procesul luând sfârşit la 5 februarie 1977. Cum Italia a recunoscut însă dreptul la un recurs individual doar la 1 august 1973, Curtea a inclus în durata termenului analizat doar perioada 1 august 1973 – 5 februarie 1977 (par. 30)^[2]. Totuşi, pentru a se putea pronunţa asupra caracterului rezonabil al duratei procedurii din momentul în care Convenţia a produs depline efecte pentru statul contractant în cauză, Curtea ia în considerare stadiul în care se afla procedura internă la acel moment^[3].

1. Punctul de plecare al termenului în materia civilă

    4. În „materia civilă”, momentul iniţial este reprezentat în principiu de momentul sesizării instanţei competente printr-o cerere de chemare în judecată, potrivit uzanţelor dreptului intern. De obicei, instanţa competentă este prima instanţă, dar există situaţii în care punctul de plecare al termenului se raportează la momentul sesizării unei instanţe superioare care judecă în primă şi ultimă instanţă (de exemplu, Tribunalul Federal elveţian^[4], Consiliul de Stat belgian^[5] sau Curtea de Conturi din Italia^[6]).

Momentul iniţial se apreciază însă, în alte cazuri, şi prin raportare la acte sau forme procedurale de natură contencioasă, care pot marca debutul termenului în materia civilă: emiterea unei somaţii de plată^[7]; confiscarea bunurilor ridicate^[8]; declaraţia de constituire ca parte civilă^[9]; cererea de luare a unor măsuri provizorii^[10]; opoziţia la executare formulată de reclamant în procedura internă^[11]; formularea unei cereri de intervenţie într-o procedură în curs^[12].

5. Prin excepţie, în cazul în care sesizarea instanţei de judecată trebuie precedată de un recurs administrativ, termenul curge de la data exercitării recursului administrativ. Astfel, în cauza König c. Germania, reclamantului i s-a retras dreptul de profesa în propria sa clinică medicală. Înainte de a se adresa Tribunalului Administrativ din Frankfurt, reclamantul a fost obligat să parcurgă o procedură administrativă preliminară (Vorverfahren), în faţa autorităţii care a emis actul administrativ contestat. Curtea a apreciat, făcând referire şi la hotărârea pronunţată anterior în cauza Golder c. Regatul Unit^[13], că din moment ce reclamantul nu a putut sesiza instanţa competentă decât după parcurgerea procedurii administrative, momentul iniţial luat în calcul pentru determinarea termenului trebuie să fie „momentul în care reclamantul a formulat o obiecţie împotriva retragerii autorizaţiei de liberă practică” (par. 98).

Din jurisprudenţa Curţii rezultă faptul că, pentru aceleaşi motive, au fost considerate puncte de plecare ale termenului în materie civilă: data formulării unui recurs graţios în faţa primului-ministru^[14]; data formulării unei cereri de restituire a unui bun imobil^[15]; data depunerii unei cereri prealabile de indemnizare adresată administraţiei^[16]; data cererii de confirmare formală a unei decizii emise de o asociaţie^[17]; data primei contestaţii adresate administraţiei cu privire la indemnizaţia acordată ca urmare a naţionalizării unei societăţi^[18].

În schimb, o simplă încercare de soluţionare amiabilă a litigiului prin negocieri cu administraţia nu este suficientă pentru a face să curgă termenul la care face referire art. 6 par. 1 din Convenţie^[19]. În egală măsură, transmiterea unei scrisori prin care avocatul Trezoreriei britanice anunţa editorul unui ziar că urmează să-i angajeze răspunderea pentru încălcarea unei obligaţii de confidenţialitate de către un jurnalist nu este suficientă pentru a marca existenţa unei dispute (a unei „contestaţii”)^[20].

    6. O problemă interesantă s-a pus în cauza A. şi alţii c. Danemarca^[21], în cadrul unui proces vizând angajarea răspunderii statului pentru contaminarea cu virusul HIV, declanşat de o asociaţie a persoanelor seropozitive. Acţiunea fusese introdusă la 14 decembrie 1987, asociaţia solicitând despăgubirea acelor membri care fuseseră contaminaţi cu produse sanguine furnizate de stat. Totuşi, asociaţia a dezvăluit identitatea unora dintre membrii în numele cărora acţiona doar la 23 decembrie 1989, respectiv 22 martie 1990, datorită refuzului acestora de a-şi dezvălui identitatea. Curtea a apreciat că în acest caz calitatea de victimă nu există, pentru aceşti reclamanţi, decât din momentul în care autorităţile naţionale au cunoscut identitatea lor, pentru a putea statua în cunoştinţă de cauză asupra despăgubirilor solicitate. În consecinţă, termenul luat în considerare urma să curgă de la această dată^[22].

De asemenea, în afacerea Dumas c. Franţa, Curtea a decis că poate fi considerat drept punct de plecare pentru calculul termenului şi data cererii de dezbatere a succesiunii adresată notarului, întrucât procedura succesorală notarială era supusă controlului unei instanţe şi nu putea fi disociată de acest control (par. 41).

7. Jurisprudenţa mai recentă a Curţii oferă şi alte situaţii interesante. S-a statuat astfel că punctul de plecare în afacerile având ca obiect obţinerea de despăgubiri în cazurile de violenţă a poliţiei este data comiterii violenţei^[23] şi faptul că în cauzele implicând succesiuni moştenitorii pot invoca o durată a procedurii raportate la debutul acesteia, chiar dacă ei au intervenit mai târziu în procedură^[24].

2. Punctul de plecare al termenului în materia penală

    8. În schimb, în „materia penală” termenul începe să curgă de la data la care a fost formulată o „acuzaţie”, întrucât altfel ar fi imposibil să se determine existenţa unei „acuzaţii în materie penală”^[25].

Se cuvine să reamintim, în acest sens, că „acuzaţia în materie penală” este definită ca „notificarea oficială, emanând de la autoritatea competentă, a reproşului de a fi săvârşit o infracţiune penală” şi care induce ideea unor „repercusiuni importante pentru situaţia celui interesat”^[26]. Momentul existenţei unei „acuzaţii” poate fi deci acela al arestării unei persoane^[27], data informării oficiale asupra existenţei unei acuzaţii^[28], data înregistrării la instanţă a rechizitoriului procurorului^[29], momentul solicitării ridicării imunităţii parlamentare^[30] sau momentul în care, în materie vamală, unei persoane i s-a solicitat să predea o serie de documente şi i s-au blocat conturile^[31]. De asemenea, s-a considerat drept punct de plecare al termenului în materie penală data punerii în executare a unui mandat de arestare^[32] sau de percheziţie^[33], data la care persoanei acuzate i s-a desemnat un avocat^[34] sau data emiterii unei decizii de confiscare a bunurilor ridicate^[35]. În situaţia în care persoana vătămată, din cadrul unui proces penal, se plânge de durata nerezonabilă a procedurilor, Curtea a statuat în jurisprudenţa sa faptul că momentul care se are în vedere pentru calculul duratei procedurii este cel al constituirii de parte civilă, şi nu cel al depunerii plângerii penale^[36].

9. Curtea este suverană în aprecierea momentului de la care procedura penală comportă repercusiuni importante asupra situaţiei suspectului. De pildă, în afacerea Ipsilanti c. Grecia^[37], Curtea a considerat ca dies a quo data arestării reclamantei de naţionalitate elenă, pe aeroportul din Atena, în 1995, la întoarcerea dintr-o lungă călătorie în Regatul Unit, deşi o acuzaţie formală a fost formulată în 1986, iar rechizitoriul a fost înaintat instanţei în 1990. Judecătorii de la Strasbourg au apreciat că această primă fază a procedurii nu trebuie luată în considerare întrucât în timpul sejurului în Regatul Unit reclamanta nu a fost afectată de procedura care se derula în Grecia.

A₂. Punctul final al termenului (dies ad quem)

    10. În ceea ce priveşte punctul final al termenului care trebuie examinat, nu există diferenţe între materia civilă şi materia penală. În general, în ambele materii, perioada asupra căreia poartă controlul Curţii se încheie, în principiu, la data la care ultima hotărâre judecătorească internă, devenită definitivă, a fost executată. Totuşi, aşa cum vom arăta mai jos, există situaţii în care procedura naţională este încă pendinte la momentul pronunţării Curţii Europene, caz în care punctul final al termenului este reprezentat de data pronunţării hotărârii instanţei europene. În materie penală, în cazul unei soluţii de netrimitere în judecată, se va considera că momentul final al termenului este ordonanţa prin care procurorul soluţionează cauza în sens negativ^[38].

1. Data executării efective a ultimei hotărâri judecătoreşti interne definitive

11. Datorită faptului că şi durata fazei de executare a hotărârii judecătoreşti trebuie luată în calcul pentru o analiză în cadru convenţional, cu titlu general este considerată dies ad quem data executării efective a ultimei hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate în statul membru în cauză. Două soluţii sunt posibile şi în acest caz:

    1.1. Executarea efectivă corespunde datei la care ultima hotărâre judecătorească internă a devenit definitivă

12. În general, potrivit dispoziţiilor din legislaţiile statelor-părţi la Convenţie, data rămânerii definitive a ultimei hotărâri judecătoreşti pronunţate în dreptul intern, prin care s-a tranşat cu titlu irevocabil litigiul dintre părţi, corespunde momentului executării efective a hotărârii judecătoreşti. Prin urmare, de regulă, Curtea reţine că dies ad quem este data rămânerii definitive a ultimei hotărâri interne, indiferent de forma hotărârii sau de nivelul la care a fost pronunţată^[39].

Pe cale de consecinţă, o hotărâre definitivă poate fi pronunţată de o instanţă de prim grad^[40]. De asemenea, hotărârea definitivă poate fi pronunţată într-o cale de atac (apel sau recurs, în funcţie de opţiunile statelor-părţi la Convenţie), fie de către o curte de apel^[41], fie de către instanţele supreme. Sunt hotărâri care tranşează irevocabil litigiul dintre părţi, în ceea ce priveşte instanţele de cel mai înalt grad: hotărârile pronunţate de Curţile de Casaţie din Franţa^[42], Belgia^[43], Grecia^[44], Italia^[45], Olanda (Hoge Raad)^[46] sau Turcia^[47]; hotărârile Curţilor Supreme de Justiţie din Austria^[48], Finlanda^[49] sau Portugalia^[50]; hotărârile Curţii Federale de Justiţie Germane (Bundesgerichtshof)^[51], ale Camerei Lorzilor^[52] sau ale Tribunalului Federal elveţian^[53]; hotărârile Consiliilor de Stat (instanţe administrative) din Franţa^[54], Belgia^[55], Grecia^[56] sau Italia^[57], ori a Curţilor Administrative Supreme din Portugalia^[58] sau Suedia^[59]; hotărârile Curţilor de Conturi din Italia^[60] sau Grecia^[61].

Potrivit jurisprudenţei Curţii, uneori şi data pronunţării unei hotărâri de către instanţele de contencios constituţional este luată în calcul^[62].

13. După cum s-a putut observa, Curtea se referă de obicei la o hotărâre judecătorească atunci când determină data executării hotărârii. Există însă situaţii, aşa cum reiese din analiza jurisprudenţei Curţii, în care sunt luate în calcul alte momente pentru a se determina dies ad quem:

– data pronunţării unei ordonanţe de neîncepere a urmăririi penale^[63], a unei hotărâri în primă instanţă pronunţată de o instanţă penală^[64], data pronunţării deciziei unei comisii administrative^[65] sau data pronunţării unei hotărâri de către o instanţă supremă în materie civilă^[66], penală^[67] sau administrativă^[68];

– data comunicării hotărârii către reclamant^[69];

– data la care persoana interesată a luat cunoştiinţă de respingerea recursului formulat^[70];

– data depunerii hotărârii pronunţate la grefa instanţei^[71];

– data expirării termenului prevăzut de lege pentru formularea căii de atac^[72].

14. În alte situaţii, se consideră că termenul ia sfârşit la data îndeplinirii unui act de procedură care marchează caracterul definitiv al unei hotărâri judecătoreşti sau a unei decizii. Pot prezenta această caractieristică: deciziile prin care i se refuză părţii autorizarea de a exercita o anumită cale de atac^[73]; hotărârile prin care se finalizează litigiul fără ca acesta să fie tranşat în fond (radiere de pe rol ca urmare a unei tranzacţii^[74]; intervenţia prescripţiei sau a amnistiei^[75] etc.); deciziile prin care se stabileşte pedeapsa rezultantă ca urmare a pronunţării unor hotărâri de condamnare distincte^[76] etc.

Există şi cazuri, mai rar întâlnite, în care judecătorii europeni apreciază dies ad quem în funcţie de data survenienţei unui fapt material: data plăţii de către debitor a sumelor datorate creditorului^[77] sau data părăsirii de către locatar a apartamentului ocupat abuziv^[78].

În schimb, conform jurisprudenţei Curţii nu sunt luate în calcul hotărârile pronunţate ulterior în contextul unei căi de atac având ca obiect revizuirea^[79] sau interpretarea hotărârii^[80].

1.2. Executarea efectivă este ulterioară datei la care ultima hotărâre judecătorească internă a devenit definitivă

    15. Prin hotărârea cu valoare de principiu pronunţată în afacerea Hornsby c. Grecia, Curtea a statuat în sensul că faza de executare face parte integrantă din noţiunea de „proces” în sensul art. 6 din Convenţie (par. 40). Potrivit formulei utilizate de judecătorii de la Strasbourg, „punctul final al termenului dintr-o procedură examinată în lumina art. 6 par. 1 este momentul în care dreptul revendicat este realizat efectiv”^[81].

Pentru aceste motive, în plângerile soluţionate de Curte, s-a decis că dies ad quem este momentul în care s-a respins recursul într-o procedură adiacentă cu privire la cheltuielile de judecată^[82], data la care reclamantul a obţinut plata sumelor stabilite printr-un titlu executoriu^[83] sau data la care reclamantul a obţinut evacuarea efectivă a chiriaşului din imobilul în litigiu^[84].

2. Data pronunţării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului

    16. În practica instanţei europene există un număr semnificativ de cauze, atât cu caracter civil, cât şi cu caracter penal, în care procedura internă este încă pendinte la momentul soluţionării plângerii adresate Curţii.

În asemenea situaţii, momentul final al termenului luat în calcul este momentul la care se pronunţă hotărârea Curţii^[85]. În fapt, într-o asemenea situaţie sunt reconsiderate şi condiţiile de admisibilitate ale plângerii adresate Curţii, tocmai în considerarea procedurii interne excesiv de lungi, astfel încât persoanele ale căror drept la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil este încălcat să se poate adresa direct Curţii, fără a mai aştepta finalizarea procedurii naţionale. Discutabil, cred eu. Asta pentru că art. 35 alin. 1 din Convenţie impune epuizarea căilor de atac interne (doar cele efective, cu şanse de reuşită) cu privire la chestiunea de care te plângi în faţa Curţii. În acest caz, te plângi pentru durata excesivă; or, pentru durata excesivă a unui proces nu există remediu intern, deci practic nu ai vreun remediu intern pe care să îl poţi parcurge înainte de a sesiza Curtea. De aceea, nu trebuie finalizată cauza pe fond înainte de a te adresa Curţii pentru durata nerezonabilă.

B. Aprecierea caracterului rezonabil al termenului

    17. Printr-o formulă adeseori utilizată, Curtea a statuat în sensul că „durata rezonabilă a unei proceduri trebuie apreciată în funcţie de circumstanţele cauzei şi cu ajutorul următoarelor criterii: complexitatea afacerii, comportamentul reclamantului şi al autorităţilor competente, precum şi miza litigiului pentru cel interesat”^[86]. Cu alte cuvinte, analiza Curţii este în primul rând o analiză particulară, in concreto, în funcţie de elementele caractieristice ale fiecărei cauze. Pe de altă parte însă, judecătorii de la Strasbourg recurg la o seamă de criterii obiective tocmai din dorinţa de a reduce doza de subiectivism din analiza făcută^[87].

18. Deşi aprecierea duratei rezonabile a termenului luat în considerare rămâne principiul general, trebuie menţionat faptul că există o situaţie de excepţie în care instanţa europeană procedează la o apreciere independentă de circumstanţele cauzei şi de criteriile obiective amintite. Mai precis, este vorba de situaţiile în care afacerea analizată se înscrie în contextul unei practici statale de încălcare sistematică a termenului rezonabil care denotă o deficienţă structurală a sistemului judiciar naţional. În aceste cazuri, controlul Curţii este extrem de restrâns^[88].

Probabil cel mai bun punct de referinţă în acest sens îl constituie hotărârea cu valoare de principiu pronunţată de Curte în afacerea Botazzi c. Italia, prin care s-a constatat existenţa unei „practici incompatibile” cu Convenţia. S-a avut astfel în vedere faptul că în perioada 1987 – 1999 statul italian suferise deja 65 de condamnări pentru depăşirea duratei rezonabile a procedurii în cauzele civile soluţionate în diferite regiuni şi că existau peste 1.400 de rapoarte ale fostei Comisii în care se constatau aceleaşi deficienţe. Aceste încălcări erau numeroase, repetitive şi tolerate de către statul italian, care nu a pus în practică un remediu adecvat pentru a sancţiona lentoarea excesivă a procedurii^[89].

Ulterior, pe baza hotărârii din afacerea Botazzi, Italia a fost constant sancţionată pentru încălcarea art. 6 par. 1, Curtea mărginindu-se să constate că afacerile ulterioare reprezentau „alte manifestării ale practicii incompatibile precitate”^[90].

De asemenea, în alte cauze ce aveau ca obiect plângeri împotriva Greciei^[91], Franţei^[92] sau Poloniei^[93], Curtea a considerat că a analizat deja suficiente plângeri similare, cu privire la aceeaşi chestiune a depăşirii termenului rezonabil, şi s-a pronunţat pe baza unei evaluări sumare a stării de fapt.

19. În ceea ce priveşte criteriile obiective prin prisma cărora este analizat caracterul rezonabil al termenului, Curtea a luat în calcul, în mod tradiţional, cu începere de la pronunţarea hotărârii în cauza Pretto şi alţii c. Italia, trei factori principali: complexitatea afacerii, comportamentul reclamantului şi respectiv comportamentul autorităţilor naţionale, în special al celor judiciare. În contextul unei jurisprudenţe evolutive, în anumite situaţii Curtea a luat în considerare şi un al patrulea criteriu, „miza” pe care o prezintă respectiva cauză pentru reclamant^[94]. Vom analiza jurisprudenţa Curţii prin raportare la aceste criterii în cele ce urmează.

B₁. Criterii care privesc natura litigiului

    1. Complexitatea afacerii

    20. Potrivit jurisprudenţei Curţii, complexitatea afacerii poate fi generată în primul rând de complexitatea stării de fapt care trebuie elucidată. În mod obişnuit, această complexitatea poate rezulta din: numărul şi natura particulară a infracţiunilor de care erau acuzaţi reclamanţii^[95]; disimularea actelor delictuale săvârşite de acuzat şi legăturile complicate dintre acestea^[96]; caracterul de interes naţional al faptelor avute în vedere^[97]; numărul inculpaţilor şi al martorilor^[98]; necesitatea recurgerii la expertize de specialitate^[99]; atribuirea unor bunuri indivizibile în cazul pluralităţii de moştenitori^[100] etc.

Un exemplu în acest sens îl constituie afacerea H. c. Regatul Unit. În speţă, atât reclamanta cât şi soţul ei sufereau de boli mintale. Procedura internă, care viza retragerea drepturilor părinteşti ale celor doi asupra unui nou-născut a implicat ambii soţi, familia care formulase o cerere de adopţie, consiliul local şi reprezentantul Ministerului Public (Official Solicitor). Raportat la multitudinea de părţi şi interese existente în cauză, Curtea a apreciat că aceste elemente trebuie luate în considerare, fără a fi neapărat decisive.

De asemenea, în cauza Kanoun c. Franţa^[101], procedura de lichidare a comunităţii matrimoniale de bunuri a început la 18 decembrie 1975, fiind finalizată la data pronunţării hotărârii Curţii. Chiar dacă nu a luat în considerare perioada scursă până la 2 octombrie 1981 (dată la care a produs efecte juridice acceptarea de către Franţa a dreptului de recurs individual – fostul art. 25 din Convenţie), Curtea a trebuit să se pronunţe asupra compatibilităţii unui termen de 19 ani cu complexitatea procedurii – determinarea bunurilor care trebuie incluse în masa succesorală, statutul veniturilor generate de unele bunuri după divorţ, efectuarea unor expertize succesive etc. Deşi a luat în considerare aceste elemente, Curtea a constatat faptul că în speţă a fost depăşită limita termenului rezonabil (par. 48 – 52).

Afacerile din domeniul dreptului penal al afacerilor relevă de obicei un grad de complexitate ridicat care poate justifica durata procedurii, întrucât relevarea mecanismelor economice şi financiare ilicite folosite de reclamanţi este o operaţiune prin definiţie dificilă. De exemplu, în cauza Stratégies Communications şi Dumoulin c. Belgia, societatea şi administratorul ei delegat erau cercetaţi pentru neregularităţi în procedura de atribuire a unor contracte de achiziţii publice. Procedura a început în aprilie 1996 şi era încă în curs, fiind nevoie de aproape 6 ani doar pentru faza de urmărire penală. Curtea a luat în calcul „o anumită complexitate generată de natura faptelor ce trebuie elucidate”, manifestată în cele 45 de volume ale cauzei, dar a conchis asupra existenţei unei violări a art. 6 par. 1 (par. 45 – 46).

21. Complexitatea problemelor juridice care trebuie soluţionate este de asemenea pusă în discuţie de Curte. O asemenea situaţie există în cazul apariţiei unei reglementări noi şi imprecise^[102], poate privi respectarea principiului egalităţii armelor^[103], chestiuni de competenţă^[104] sau de constituţionalitate^[105], probleme de urbanism^[106] sau interpretarea unui tratat internaţional^[107].

De pildă, în afacerea Pretto c. Italia, Curtea a apreciat că soluţionarea cauzei în procedura internă era relativ complexă, întrucât, în raport de o lege nouă, se punea problema de a şti dacă aceleaşi condiţii se aplică atât în cazul exercitării unui drept de preempţiune, cât şi în cazul exercitării unui drept de răscumpărare. Pentru acest motiv, cea de-a treia secţie a Curţii de Casaţie italiene a amânat judecarea cauzei până la momentul în care plenul Curţii de Casaţie s-a pronunţat asupra acestei probleme. Într-o asemenea situaţie, Curtea a apreciat că atât soluţia instanţei supreme, cât şi termenul în sine nu au depăşit o limită „rezonabilă”^[108]. În cazul în care litigiul în faţa instanţelor naţionale avea ca obiect domeniul urbanismului şi al protecţiei mediului (în esenţă, ridicarea unor construcţii într-un parc), implicând şi distincţia dintre existenţa unui „drept” şi respectiv a unui „interes legitim”, s-a decis în sensul că o asemenea complexitate a cauzei poate justifica durata procedurii.

22. Nu în ultimul rând, complexitatea procedurii poate justifica depăşirea duratei rezonabile a procedurii. De obicei, această problemă se pune în cauzele cu o pluralitate de părţi^[109], în procesele temporizate de o multitudine de incidente procedurale^[110], atunci când este necesară audierea unui număr mare de inculpaţi şi martori^[111] sau când există dificultăţi de localizare a martorilor^[112]. Complexitatea procedurii este analizată de Curte şi atunci când se pune problema găsirii unor martori care îşi schimbă des reşedinţa^[113],  a audierii prin intermediul unor comisii rogatorii (în ţară sau în străinătate)^[114], a gestionării unui dosar enorm^[115] sau a coordonării mai multor procese în care este implicată o persoană^[116].

Spre pildă, cu ocazia afacerii Guillemin c. Franţa, Curtea a remarcat complexitatea procedurii de expropiere în dreptul francez: primă fază a procedurii (regularitatea operaţiunii de expropiere în sine) este de competenţa jurisdicţiilor administrative, iar problemele legate de transferul bunurilor, determinarea indemnizaţiei şi în general atingerile aduse proprietăţii private sunt de competenţa instanţelor de drept comun; cele două jurisdicţii pot fi sesizate concomitent şi ele pot în mod evident pronunţa hotărâri contradictorii (în speţă, instanţa de drept comun a aşteptat ca instanţa administrativă să se pronunţe asupra unei cereri de determinare a despăgubirilor, pe care era în mod evident necompetentă să o soluţioneze). Totuşi, Curtea a decis că o perioadă de 14 ani este mai mult decât suficientă pentru a finaliza o asemenea procedură (par. 43).

2. Miza afacerii pentru reclamant

    23. Un alt criteriu utilizat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului atunci când evaluează caracterul rezonabil al datei procedurii, de dată mai recentă, este cel al mizei afacerii pentru reclamant (indiferent dacă este vorba de o componentă morală sau de una pecuniară^[117]).

Potrivit formulei utilizate de Curte, există anumite ipoteze care necesită o diligenţă specială (particulară) din partea autorităţilor naţionale. Câteva din materiile în care este cerută o asemenea diligenţă sunt prezentate mai jos.

  24. Litigiile care privesc starea şi capacitatea persoanelor. Aşa cum indică instanţa europeană, în afacerile care privesc starea persoanelor, miza litigiului pentru reclamant este de asemenea un criteriu pertinent, iar „o diligenţă particulară se impune în considerarea eventualelor consecinţe pe care o lentoare excesivă le-ar putea avea, în special asupra exercitării dreptului la respectul vieţii familiale”^[118]. În speţă, divorţul reclamantului, incluzând şi cererea de atribuire a custodiei copiilor minori, s-a finalizat în 8 ani şi 2 luni. În acest context, potrivit analizei Curţii, autorităţile italiene nu au dat dovadă de „diligenţa specială” impusă de art. 6 par. 1, procesul fiind lăsat de pildă în nelucrare în perioada 15 decembrie 1994 – 10 iulie 1997, întrucât se schimbase instanţa teritorial competentă, iar la noua instanţă nu fusese încă numit un judecător (par. 19)^[119].

Concluzia cu privire la „miza” litigiului se impune desigur şi în afacerile având ca obiect o acţiune în recunoaşterea paternităţii, conform hotărârii Curţii în afacerea Cultraro c. Italia^[120]. Raportat la acest criteriu, un termen de aproape 20 de ani pentru soluţionarea acţiunii nu este cu certitudine unul rezonabil (par. 17 – 18). În aceeaşi zonă de interes, Curtea s-a pronunţat în sensul că hotărârile judecătoreşti referitoare la obligaţia de întreţinere şi creşterea copiilor trebuie executate cu maximă celeritate. Prin urmare, Curtea a sancţionat deficienţele sistematice întâlnite, timp de 9 ani, atât la nivelul instanţelor, cât şi la nivelul autorităţilor administrative, în afacerea Dinu c. România şi Franţa^[121] (par. 57 – 59).

  25. Litigiile care implică victimele evenimentelor rutiere sau a infracţiunilor. Într-o serie de afaceri portugheze, Curtea a subliniat faptul că victimele accidentelor rutiere trebuie să beneficieze de o diligenţă particulară din partea autorităţilor naţionale în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirilor care le sunt datorate^[122]. De asemenea, acelaşi grad de atenţie trebuie acordat şi în cazul victimelor infracţiunilor, pentru angajarea răspunderii penale sau a celei patrimoniale, în special atunci când în cauză persoanele acuzate sunt poliţişti sau agenţi ai forţei publice^[123].

26. Litigiile referitoare la viaţa profesională a persoanei sau la chestiunile de natură socială. Procedurile susceptibile să influenţeze situaţia profesională a reclamantului au fost integrate de Curtea Europeană în categoria procedurilor a căror importanţă pentru părţi reclamă soluţionarea cu celeritate. Astfel, în afacerea Doustaly c. Franţa^[124], Curtea a acordat atenţie importanţei financiare a litigiului pentru reclamant: suma care făcea obiectul unui litigiu contractul între reclamantul-arhitect şi o autoritate locală reprezenta aproximativ 30% din încasările sale anuale. Pe cale de consecinţă, soluţionând litigiul în aproximativ 9 ani, autorităţile naţionale nu au dat dovadă de diligenţa necesară. Curtea a constatat existenţa unei violări a art. 6 par. 1, sub aspectul termenului rezonabil, şi în cazul unui litigiu având ca obiect anularea unei dispoziţii a prefectului prin care discotecii reclamantului nu i se mai permitea funcţionarea între anumite intervale orare. Ţinând cont de faptul că desfăşurarea activităţii sale presupunea o importanţă deosebită pentru reclamant, Curtea a apreciat că durata totală a procedurii de 5 ani şi 8 luni nu satisface condiţia rezonabilităţii^[125].

27. Conform hotărârii Curţii în afacerea Delgado c. Franţa^[126], aceeaşi concluzie cu privire la celeritatea procedurii se impune şi în cauzele având ca obiect litigii de muncă (par. 50). Prezintă astfel o importanţă deosebită, ce reclamă judecarea cu prioritate, litigii referitoare la concedierea unei persoane^[127], la reintegrarea în funcţie sau la transferul persoanei^[128]. Aceeaşi exigenţă este necesară, o spune Curtea, şi în cauzele în care miza o reprezintă accesul într-o profesie liberală^[129].

  28. Cauzele care implică persoanele acuzate deţinute. Importanţa afacerii pentru reclamant trebuie luată în considerare şi atunci când reclamantul este deţinut. De pildă, în cauza Abdoella c. Olanda^[130], procesul penal în care reclamantul a fost acuzat de instigare la omor a durat 4 ani şi 4 luni. Curtea a apreciat că durata procesului în ansamblu nu este extrem de lungă. Totuşi, Curtea a reamintit că în cazul persoanelor deţinute autorităţile naţionale trebuie să acţioneze cu o „diligenţă specială”. În acest context, ţinând cont de faptul că transmiterea actelor de la o instanţa la alta a durat 21 de luni, Curtea a apreciat că „termenul rezonabil” a fost depăşit^[131].

29. Alte litigii. Aceeaşi diligenţă specială a fost pretinsă de judecătorii de la Strasbourg şi în alte cauze, cum ar fi: litigiul referitor la restituirea unui paşaport^[132]; cazurile de violenţă a poliţiei^[133]; contenciosul în cadrul căruia pretenţiile reclamantului în relaţia cu o autoritate publică erau puternic afectate de o inflaţie galopantă^[134]; o procedură având ca obiect instalarea unei linii telefonice pentru o persoană invalidă^[135]; litigiul în care numărul mare de persoane (acţionari şi terţi) şi volumul capitalului în cauză militau pentru o soluţionare promptă a litigiului^[136]; ipoteza în care se punea în discuţie dreptul la educaţie^[137] etc.

30. Potrivit jurisprudenţei Curţii, alte ipoteze necesită o diligenţă excepţională din partea autorităţilor naţionale, în ceea ce priveşte respectarea principiului celerităţii. Este, de pildă, cazul litigiilor care privesc măsurile de asistenţă educativă şi de restrângere a drepturilor părinteşti, în considerarea consecinţelor extrem de grave pe care le-ar putea avea acestea asupra relaţiei părinte – copil. Astfel, în cauza Johansen c. Norvegia^[138], în contextul unei proceduri de retragere a drepturilor părinteşti care a durat un an şi 9 luni, Curtea a apreciat că „miza” afacerii pentru reclamantă (posibilitatea pierderii definitive şi ireversibile a drepturilor părinteşti) impune o diligenţă excepţională în asigurarea progresului procedurii. În analiza concretă a cauzei, Curtea a apreciat însă că art. 6 par. 1 nu a fost violat, întrucât cele trei autorităţi administrative şi cele două instanţe implicate au acţionat într-un interval rezonabil, ţinând cont de interesele reclamantei (par. 88). Situaţia este identică în cazul procedurilor demarate de părinţii adoptivi pentru executarea deciziilor de adopţie^[139].

31. Diligenţa excepţională este solicitată autorităţilor naţionale şi în cazul persoanelor suferind de o boală excepţională sau având o speranţă de viaţă redusă. Astfel de cauze în care acest criteriu este luat în considerare sunt cele referitoare la despăgubirile solicitate de persoanele infectate cu virusul HIV. În cauza X. c. Franţa^[140], de pildă, reclamantul (decedat la 2 februarie 1992) era hemofil şi suferise mai multe transfuzii sanguine în perioada septembrie 1984 – ianuarie 1985. Un test efectuat în luna iunie 1985 a relevat faptul că fusese infectat cu virusul HIV. La 1 decembrie 1989, reclamantul s-a adresat cu un recurs graţios autorităţilor franceze, solicitând acordarea unei despăgubiri, întrucât infectarea sa cu HIV s-a datorat faptului că autorităţile nu au adoptat o reglementare adecvată referitoare la livrarea produselor sanguine. În urma respingerii recursului graţios, la 30 mai 1990 reclamantul s-a adresat instanţei de contencios administrativ. Acţiunea sa a fost respinsă, recursul aflându-se pe rolul Curţii de Apel la data pronunţării hotărârii Curţii Europene. Comisia Europeană a Drepturilor Omului a fost sesizată la 19 ianuarie 1991, iar Curtea la 18 octombrie 1991. Curtea a observat că, deşi afacerea prezenta o anumită complexitate, autorităţile naţionale cunoşteau foarte bine informaţiile necesare acordării unei despăgubiri, fiind sesizate în numeroase rânduri de Asociaţia Franceză a Hemofililor. Durata procedurii nu era imputabilă reclamantului, acesta prezentând la 11 iulie 1990 toate informaţiile necesare şi având dreptul să aleagă între angajarea răspunderii statului sau angajarea răspunderii centrului medical unde s-a efectuat transfuzia. În contextul analizei comportamentul autorităţilor naţionale, Curtea a subliniat faptul că atât autorităţile administrative (care au prelungit respingerea recursului graţios până la limita termenului prevăzut de lege, adică 4 luni), cât şi autorităţile judiciare (care nu s-au folosit de prerogativele aflate la dispoziţia lor pentru a grăbi desfăşurarea procesului, deşi starea reclamantului se înrăutăţea) nu au ţinut cont de faptul că litigiul prezenta o importanţă extremă pentru reclamant, luând în calcul faptul că acesta suferea de o boală incurabilă şi speranţa sa de viaţă era redusă^[141]. Orice întârziere risca să facă inutilă pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti. Pe scurt, aşa cum precizează Curtea, o diligenţă excepţională se impunea în speţă, indiferent de numărul cauzelor aflate pe rolul instanţelor, cu atât mai mult întrucât era vorba de o dezbatere ale cărei date erau cunoscute de autorităţi de mai multe luni şi a cărei gravitate nu putea fi ignorată (par. 47)^[142].

Într-o cauză similară, Vallée c. Franţa^[143], în lumina aceloraşi consideraţii, Curtea a apreciat ca nepermis de lungi următoarele termene: 22 de luni între sesizarea tribunalului administrativ şi primul termen de judecată; 7 luni între prezentarea memoriului complet al reclamantului şi data celui de-al doilea termen; 5 luni pentru comunicarea avizului Consiliului de Stat asupra problemei despăgubirilor.

32. În general, Curtea apreciază că existenţa unei boli incurabile şi rapid progresive de care suferă reclamantul^[144], vârsta înaintată a reclamantului^[145] sau faptul că reclamantul tinde la recunoaşterea unei boli profesionale în considerarea căruia ar putea obţine un avantaj financiar suplimentar^[146] necesită o atenţie deosebită.

B₂. Criterii care privesc comportamentul protagoniştilor dezbaterii judiciare

    33. Potrivit unei formule adeseori utilizate de Curte, doar întârzierile imputabile autorităţilor competente la nivel naţional pot conduce Curtea la concluzia nerespectării termenului rezonabil^[147]. Analizarea comportamentului părţilor se dovedeşte însă, în acest context, la fel de importantă, întrucât comportamentul acestora constituie un element obiectiv, neimputabil statului pârât şi de care trebuie să se ţină cont pentru a se determina dacă a fost sau nu depăşit termenul rezonabil prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenţie^[148].

1. Comportamentul părţilor

    34. Jurisprudenţa abundentă a Curţii ne oferă suficiente exemple în care părţile au contribuit, sub diferite forme, la prelungirea duratei procedurii: a) sesizarea unei instanţe necompetente^[149]; b) formularea unor cereri de amânare sau de prelungire a termenelor^[150]; c) schimbările repetate ale apărătorilor sau numărul ridicat al acestora^[151]; d) lipsa de la audieri sau dispariţia unei persoane acuzate^[152]; e) neîndeplinirea obligaţiilor procedurale, cum ar fi indicarea numelui martorilor sau formularea unui răspuns la argumentele părţii adverse^[153]; f) exercitarea a numeroase căi de atac^[154].

35. În cea mai mare parte a hotărârilor pronunţate, Curtea, chiar dacă observă existenţa unei anumite legături de cauzalitate între durata procedurii şi atitudinea reclamantului în cursul procedurii, nu atribuie totuşi întreaga răspundere a depăşirii termenului rezonabil acestuia^[155].

Totuşi, dacă părţile au contribuit în mare măsură la prelungirea procesului, acest fapt poate să conducă instanţa europeană la respingerea plângerii sub aspectul depăşirii termenului rezonabil. De pildă, în afacerea Vernillo c. Franţa^[156], având ca obiect rezoluţiunea unui contract, Curtea a constatat faptul că durata procedurii (aproximativ 7 ani şi jumătate) se datorează în mare măsură reclamanţilor (soţii Vernillo) şi adversarilor lor; astfel, soţii Vernillo şi-au prezentat poziţia în faţa fiecăreia dintre cele patru instanţe învestite cu soluţionarea acţiunii şi a căilor de atac cu întârzieri de 4-6 luni (par. 34). Pe cale de consecinţă, instanţa a reamintit jurisprudenţa sa anterioară (de pildă, hotărârea în cauza H. c. Franţa^[157]), potrivit căreia doar comportamentul imputabil autorităţilor naţionale poate conduce la constatarea depăşirii „termenului rezonabil”. În speţă, ţinând cont de responsabilitatea părţilor în conducerea procesului, o asemenea concluzie nu putea fi reţinută^[158].

36. În cauza Scopelliti c. Italia^[159], Curtea a avut ocazia să se pronunţe şi asupra raportului dintre principiul disponibilităţii, consacrat de Codul de procedură civilă italian, şi imperativul judecării cauzei într-un termen rezonabil. În speţă, durata procesului (aproximativ 9 ani) fusese generată în bună măsură de prelungirea unor expertize, fără ca diferitele instanţe să ia vreo măsură împotriva experţilor. Guvernul italian s-a apărat, invocând faptul că principiul disponibilităţii obligă părţile să ia iniţiativa în asemenea situaţii. Curtea a reaminitit faptul că existenţa unui principiu al disponibilităţii în legislaţia naţională nu dispensează judecătorii de obligaţia respectării art. 6 din Convenţie, cât priveşte finalizarea procesului într-un termen rezonabil.

37. Aşa cum a precizat Curtea, reclamantului nu-i poate fi însă imputată alegerea căii juridice pentru obţinerea unei despăgubiri (X. c. Franţa^[160]) şi cu atât mai puţin exercitarea căilor de atac împotriva hotărârii pronunţate^[161]. Cu privire la această chestiune, s-a reţinut într-o cauză că deşi reclamantul exercitase două căi de atac, exista o perioadă de inactivitate a judecătorului cauzei de 18 luni, care generase întârzierea^[162]. În aceeaşi notă, în jurisprudenţa convenţională s-a reţinut faptul că exercitarea unor drepturi prevăzute de legea naţională (de pildă, dreptul de a solicita opinia unui expert) nu atribuie reclamantului responsabilitatea pentru dura nerezonabilă a procesului^[163].

De asemenea, nici sesizarea unei instanţe necompetente, care a prelungit durata procesului cu aproximativ nouă luni (Beaumartin c. Franţa, par. 33) şi nici prelungirea procedurii datorită încercărilor reclamantului de a rezolva amiabil litigiul cu adversarul său (Pizzetti c. Italia^[164]) nu sunt suficiente pentru a imputa reclamantului întreaga responsabilitate a duratei procedurii.

Cu titlu general, în cazul survenienţei unui caz de forţă majoră (ex. internările repetate în spital ale reclamantului în cursul procedurii, datorită stării precare a sănătăţii sale), Curtea nu atribuie reclamantului durata excesivă^[165].

38. Trebuie reţinut de asemenea, din jurisprudenţa Curţii, că ceea ce li se pretinde părţilor este o „diligenţă normală” în cadrul procesului naţional, având drept scop finalizarea acestuia^[166]. Atunci când constată că părţile nu au dat dovadă de o asemenea diligenţă, Curtea reţine faptul că acest lucru reprezintă un element obiectiv, în favoarea statului-parte la Convenţie^[167].

39. Art. 6 par. 1 din Convenţie nu impune părţilor să coopereze activ cu autorităţile judiciare naţionale^[168]. Cu toate acestea, într-o cauză care a durat aproape 15 ani, s-a reţinut faptul că reclamanţii nu s-au preocupat niciodată de finalizarea procesului şi au formulat, în decursul timpului, cel puţin 17 cereri de amânare. Pe cale de consecinţă, responsabilitatea pentru depăşirea „termenului rezonabil” le revine şi nu există o violare a art. 6 par. 1 din Convenţie^[169]. În egală măsură, în două afaceri poloneze, Curtea a sancţionat amânările repetate provocate de reclamanţi, unele generate de false probleme medicale, lipsa de coordonare a reclamanţilor cu apărătorii lor, refuzul de a se supune unor examene medicale, toate cauze de prelungire a procedurii^[170]. Aceeaşi soluţie a fost adoptată şi în cazul unor cereri procedurale imprecise formulate de reclamant, într-un sistem judiciar guvernat de principiul disponibilităţii^[171].

2. Comportamentul autorităţilor naţionale

    40. Atât în materia penală^[172], cât şi în materia civilă^[173], Curtea ia în considerare un criteriu extrem de important pentru a evalua caracterul rezonabil al duratei procedurii interne: comportamentul autorităţilor naţionale. Sunt vizate, în primul rând, autorităţile judiciare, iar în al doilea rând celelalte autorităţi competente la nivel naţional.

41. Indiferent de gradul lor de jurisdicţie, autorităţile judiciare în sensul larg al termenului (incluzând aici şi aparatul administrativ din structura acestor autorităţi) au o responsabilitate deosebită în ceea ce priveşte asigurarea respectării duratei rezonabile a procedurii, întrucât acestea sunt considerate de Curte, în primul rând, responsabile pentru aplicarea efectivă a dispoziţiilor Convenţiei în dreptul intern.

42. Curtea a precizat, în nenumărate rânduri, că statele semnatare ale Convenţiei au obligaţia de a-şi organiza sistemul judiciar de aşa manieră încât să le permită respectarea tuturor exigenţelor art. 6 par. 1 şi în particular celor privitoare la „termenul rezonabil”. De pildă, în cauza Philis  c. Grecia (nr. 2)^[174], Curtea a reamintit acest lucru în contextul în care în cursul procedurii penale a existat o perioadă de inactivitate de 3 ani între data introducerii unui apel şi data pronunţării unei hotărâri, iar procedura disciplinară paralelă a durat 9 ani (dintre care 7 sub imperiul Convenţiei)^[175]. Cu ocazia afacerii Muti c. Italia^[176], Curtea s-a pronunţat în sensul că, în considerarea aceleiaşi obligaţii ce revine statelor contractante, argumentul aglomerării rolului instanţelor naţionale nu este în măsură să justifice depăşirea termenului rezonabil (par. 15)^[177].

În cauza Buchholz c. Germania, instanţa europeană a statuat în sensul că aglomerarea temporară a rolului unei/unor instanţe (în speţă, cu litigii de muncă generate de recesiunea economică din anii ’70) nu angajează răspunderea statului în cauză, în cazuri excepţionale, atâta timp cât autorităţile naţionale au luat măsuri imediate pentru a rezolva o situaţie excepţională de acest tip. Curtea a ţinut cont de faptul că perioada de patru ani şi 9 luni prezenta o importanţă deosebită pentru recurent, care tindea fie să obţină reintegrarea în muncă, fie o plată compensatorie şi a procedat la analiza separată a activităţii fiecăreia dintre instanţele implicate (fond, apel, recurs). Finalmente însă, Curtea a apreciat efortul autorităţilor naţionale de a rezolva cât mai rapid litigiile de muncă şi a concluzionat în sensul inexistenţei unei violări a art. 6 par. 1 (par. 63)^[178].

De asemenea, în cauza Union alimentaria Sanders c. Spania, Curtea a precizat că autorităţile naţionale trebuie să aibă un plan concret şi coerent de acţiune pentru asigurarea soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil. Imposibilitatea prevederii aglomerării rolului instanţelor nu poate fi invocată de autorităţile naţionale atunci când, de exemplu, migraţia semnificativă a populaţiei spre Catalunya şi în special spre Barcelona era un fapt cunoscut, inclusiv avocatul poporului şi baroul local avertizând autorităţile centrale despre acest lucru (par. 40 – 42).

În acest context, în afacerea Fisanotti c. Italia^[179], judecătorii de la Strasbourg au indicat faptul că introducerea unei reforme pentru accelerarea procedurii nu poate justifica depăşirea termenului rezonabil, statele-părţi fiind obligate să organizeze intrarea în vigoare a unor asemenea măsuri de aşa manieră încât să nu determine întârzieri suplimentare (par. 22).

43. În afacerea Guincho c. Portugalia, Guvernul portughez a încercat să justifice depăşirea termenului rezonabil în principal prin două categorii de argumente:

• pe de-o parte, în contextul revenirii Portugaliei la democraţie (după dictatura regimului Salazar), statul s-a confruntat cu o veritabilă „ruptură instituţională”; multiplicarea cauzelor aflate pe rolul instanţelor naţionale s-a produs de asemenea relativ brusc în anii ’70;

• pe de altă parte, la instanţa pe rolul căreia se afla cauza reclamantului un singur judecător a asigurat timp de mai bine de un an activitatea ambelor secţii, în condiţiile în care numărul cauzelor s-a dublat;

Deşi a indicat faptul că respectă eforturile Guvernului portughez pe calea reîntoarcerii complete la democraţie, Curtea a indicat faptul că acesta şi-a asumat toate obligaţiile prevăzute de Convenţie. Pe cale de consecinţă, dificultăţile serioase prin care trecea Portugalia nu puteau să-l priveze pe reclamant de dreptul la judecarea cauzei sale într-un termen rezonabil (par. 41).

Implicit, Curtea solicită maximă diligenţă din partea autorităţilor naţionale, în sensul organizării şi susţinerii unui sistem judiciar care să asigure fiecărei persoane dreptul la judecarea cauzei sale într-un termen rezonabil, atunci când acestea participă la procesul în cauză. De pildă, întârzierea nejustificată a depunerii întâmpinării de către Ministerul Agriculturii francez, timp de mai bine de un an, a fost luată în calcul de Curtea Europeană în cauza Caillot c. Franţa^[180].

44. Potrivit jurisprudenţei Curţii, caracterul rezonabil al termenului se apreciază în acelaşi fel atât în faţa instanţelor de drept comun^[181], cât şi în faţa instanţelor specializate, indiferent dacă este vorba de instanţele învestite cu soluţionarea unor litigii de securitate socială (cauza Duclos c. Franţa^[182]) sau de cele învestite cu supravegherea modului în care se desfăşoară procedurile de reorganizare judiciară şi faliment^[183]. De asemenea, Curtea a precizat că în materia succesiunilor, exigenţa termenului rezonabil trebuie respectată şi în procedura notarială franceză, care este strâns legată de activitatea instanţei (în sensul că notarul care efectuează lichidarea masei succesorale este desemnat de instanţă, orice contestaţie făcută de părţi este soluţionată de un judecător-comisar numit tot de instanţă)^[184].

În egală măsură, această exigenţă se aplică şi unei Curţi Constituţionale. Cu toate acestea, instanţa europeană ţine cont de rolul particular de gardian al Constituţiei pe care îl au asemenea instanţe şi acceptă faptul că judecătorii constituţionali pot lua în calcul nu doar ordinea în care sesizările de neconstituţionalitate au fost înregistrate, ci şi alţi factori (natura cauzei, importanţa politică sau socială)^[185]. Cu toate acestea, nu este acceptabilă o durată excesivă a procedurii generată de aglomerarea cronică a instanţei constituţionale^[186].

45. Aşa cum a precizat Curtea în cauza Moldovan şi alţii c. România (nr. 2)^[187], statul răspunde şi pentru erorile procedurale ale magistraţilor. În speţă, procesul penal în cazul evenimentelor de la Hădăreni a durat aproximativ 11 ani, din care 9 luni înainte de ratificarea Convenţiei de către România. Concluzia Curţii asupra respectării termenului rezonabil este grăitoare: „Deşi Curtea conştientizează dificultatea organizării procedurii în situaţia existenţei a mai mult de 30 de inculpaţi şi părţi civile, procedură ce reclamă necesitatea unei expertize referitoare la cuantumul prejudiciilor cauzate victimelor, ea reţine că durata acesteia nu a fost determinată de timpul necesar efectuării expertizelor tehnice, de vreme ce raportul principal de expertiză a fost întocmit în cursul anului 1999. Durata îndelungată a acesteia s-a datorat mai degrabă erorilor comise de instanţele naţionale” (par. 129)^[188].

46. Din jurisprudenţa abundentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului putem reţine şi alte situaţii în care autorităţile judiciare naţionale au contribuit la prelungirea, cel mai adesea nejustificată, a duratei procedurii dincolo de pragul rezonabilităţii: a) întârzierea pronunţării unei decizii preparatorii^[189]; b) durata neobişnuit de lungă a urmăririi penale^[190]; c) întârzierea judecătorului de instrucţie cu privire la audierea şi confruntarea inculpaţilor^[191]; d) întârzierea judecătorului în audierea martorilor şi dispunerea efectuării unei expertize^[192]; e) omisiunea conexării cauzelor civile sau a disjungerii cauzelor penale, atunci când acest lucru era absolut necesar pentru buna administrare a justiţiei^[193]; f) întârzierea citării inculpatului, după o casare cu trimitere spre rejudecare^[194]; g) lipsa de reacţie a judecătorului faţă de neefectuarea expertizei dispuse pentru un termen îndelungat^[195]; h) întârzierea instanţei în comunicarea unei copii de pe dosar apărării^[196]; i) acceptarea unui număr exagerat de memorii şi contra-memorii^[197]; j) existenţa unui interval excesiv de lung între momentul pronunţării a două hotărâri judecătoreşti^[198]; k) neutilizarea de către judecători a mijloacelor legale pentru a ordona administrarea unei probe importante sau pentru accelerarea procedurii în afacerile ce reclamau în mod special urgenţa^[199]; l) întârzierea în redactarea hotărârii pronunţate, comunicarea hotărârii sau depunerea ei la grefă^[200]; m) întârzierea grefei în transmiterea dosarului instanţei superioare^[201]; n) cu titlu general, existenţa unor lungi perioade de inactivitate sau de stagnare^[202]; o) în anumite cazuri, excesul de zel al autorităţilor judiciare^[203].

    47. Potrivit formulei utilizate de Curte în afacerea Moreira de Azevedo c. Portugalia^[204], statul este responsabil pentru activitatea tuturor serviciilor sale, nu doar pentru activitatea organelor judiciare. De pildă, în jurisprudenţa Curţii s-a reţinut faptul că întârzierea unei autorităţi administrative în redeschiderea unei proceduri^[205] sau întârzierea acordării unei confirmări formale necesare pentru declanşarea unei acţiuni contencioase^[206] sunt imputabile altor autorităţi ale statului în cauză^[207].

Mai recent, Curtea a explicat că încălcarea art. 6 nu poate fi explicată prin existenţa unor constrângeri bugetare^[208].

De asemenea, potrivit unei jurisprudenţe constante, în sistemele judiciare guvernate de principiul disponibilităţii instanţele naţionale şi autorităţile statale în general trebuie să se asigure de faptul că exigenţa „termenului rezonabil” este respectată şi să ia măsuri active în acest sens, indiferent de conduita reclamanţilor^[209].

48. După cum s-a putut observa din afacerile prezentate mai sus, statele-părţi la Convenţie au evocat adeseori în faţa Curţii dificultăţile pe care le întâmpinau instanţele de judecată, generate de existenţa unor probleme politice locale^[210], creşterea volumului litigiilor de muncă drept urmare a recesiunii economice, dezvoltarea criminalităţii economice^[211], aglomerarea rolului instanţelor, întoarcerea la democraţie şi decolonizarea masivă, penuria de magistraţi etc. Aceste particularităţi sunt analizate de Curte, în cadrul examenului concret efectuat, dar ele nu pot constitui în sine justificări abstracte ale nerespectării termenului rezonabil fixat de art. 6 par. 1 din Convenţie^[212].

*  *  *

    49. Pe baza criteriilor prezentate mai sus – complexitatea litigiului, miza afacerii pentru reclamant, comportamentul părţilor şi comportamentul autorităţilor naţionale – Curtea procedează la o apreciere globală, analitică, a stării de fapt din fiecare speţă, în scopul verificării modului în care au fost respectate exigenţele termenului rezonabil^[213].

În anumite situaţii însă, Curtea ia în considerare şi alte elemente în analiza ei, cum ar fi: durata în sine a procedurii, mai ales atunci când guvernul statului în cauză nu furnizează nicio explicaţie pentru aceasta^[214]; recunoaşterea propriei culpe de către statul în cauză^[215]; numărul instanţelor naţionale sesizate^[216]; finalitatea litigiului la nivel naţional; contextul politic^[217] etc.

C. Repararea prejudiciilor cauzate prin încălcarea dreptului la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului

    50. Atunci când constată o încălcare a prevederilor art. 6 par. 1 din Convenţie, în sensul nerespectării exigenţei termenului rezonabil de către statele-părţi la Convenţie, Curtea obligă statele în cauză şi la repararea prejudiciului material şi moral sau la suportarea cheltuielilor judiciare, în temeiul art. 41 din Convenţie. Aşa cum a subliniat instanţa europeană^[218], natura încălcării dreptului la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil nu permite o reparaţie integrală (restitutio in integrum), motiv pentru care este posibilă doar acordarea unei compensaţii financiare pentru prejudiciul material şi moral suferit de reclamant^[219].

Câteva repere din jurisprudenţa Curţii se pot dovedi utile sub acest aspect, la acest moment al expunerii noastre.

C₁. Prejudiciul material

    51. Existenţa unui prejudiciu material în considerarea căruia Curtea să stabilească o despăgubire în sarcina statului pârât implică dovedirea unei pierderi efective suferite ca o consecinţă directă a încălcării dreptului la judecarea cauzei într-un termen rezonabil. Tocmai pentru acest motiv, cazurile în care, în afacerile referitoare la durata excesivă a procedurii, se acordă o reparaţie cu titlu de prejudiciu material sunt extrem de rare^[220].

De exemplu, în afacerea Lechner şi Hess c. Austria, Curtea a fixat o despăgubire pentru pierderea unei şanse suferite de reclamanţi. Mai precis, reclamanţii formulaseră acţiuni civile şi penale pentru anularea unui contract de vânzare-cumpărare, pe motiv că le fusese viciat consimţământul prin dol. Între timp, o procedură pornită de organele administraţiei de stat s-a finalizat cu vânzarea la licitaţie a imobilului în discuţie. În aceste condiţii, s-a considerat că reclamanţii au pierdut şansa de a obţine anularea contractului de vânzare-cumpărare şi restituirea imobilului vânzătorilor (par. 65).

52. În alte afaceri însă, Curtea a respins cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile, prin repararea prejudiciului material, apreciind că obţinerea unei despăgubiri se poate face în dreptul intern. Spre pildă, în afacerea Mascolo c. Italia^[221], s-a constatat încălcarea dreptului la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil, întrucât a fost nevoie de o perioadă de 7 ani şi 8 luni pentru evacuarea unui locatar din apartamentul proprietatea reclamantului, după 25 de tentative nereuşite ale executorilor judecătoreşti. Curtea a apreciat totuşi că prejudiciul material invocat de reclamant decurge din comportamentul ilegal al locatarului care se opunea evacuării şi nu din comportamentul statului italian, motiv pentru a apreciat că acţiunea în despăgubiri trebuia formulată în dreptul intern (par. 55)^[222]. Soluţia a fost criticată în doctrină^[223], apreciindu-se că reclamantul şi-a fondat în mod corect pretenţiile pe obligaţia statului de executare a hotărârilor judecătoreşti irevocabile, care decurge din jurisprudenţa Hornsby c. Grecia.

C₂. Prejudiciul moral

    53. În multe hotărâri, Curtea subliniază faptul că încălcările dreptului la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil creează „prezumţia solidă, uneori irefragabilă, potrivit căreia durata excesivă a procedurii a generat un prejudiciu moral”^[224], în special prin aceea că reclamantul trăieşte „într-o stare de incertitudine şi anxietate cu privire la rezultatul procedurii”^[225].

54. Hotărârea pronunţată de Curte în afacerea Apicella c. Italia ne oferă reperele esenţiale cu privire la metoda de calcul utilizată pentru determinarea despăgubirilor acordate în considerarea prejudiciului moral suferit de reclamant^[226]:

„În ceea ce priveşte evaluarea prejudiciului moral suferit în raport de durata unei proceduri, Curtea estimează că o sumă variind între 1.000 şi 1.500 euro pentru fiecare an din durata procedurii (şi nu pentru fiecare an de întârziere) constituie o bază de plecare pentru calculul de efectuat. Finalitatea procedurii naţionale (faptul că reclamantul pierde, câştigă sau că litigiul se finalizează amiabil) nu are importanţă în ceea ce priveşte prejudiciul moral suferit din cauza duratei procedurii.

    Suma globală va fi majorată la 2.000 euro dacă miza litigiului este importantă, mai ales în materia litigiilor de muncă, a litigiilor referitoare la starea şi capacitatea persoanelor sau a celor referitoare la pensii, precum şi în cazul procedurilor deosebit de importante referitoare la sănătatea sau viaţa persoanelor.

    Baza de calcul va fi redusă în considerarea numărului jurisdicţiilor care trebuiau să statueze pe durata procedurii, a comportamentului reclamantului – ţinând cont în special de lunile sau anii de amânări nejustificate imputabile reclamantului, de miza litigiului, de exemplu în cazul unui litigiu patrimonial mai puţin important pentru reclamant – şi a standardelor de viaţă din statul respectiv. O reducere poate fi de asemenea avută în vedere atunci când reclamantul nu a participat decât pentru o perioadă scurtă la procedură, continuând această procedură ca moştenitor.

    Suma poate fi de asemenea redusă dacă reclamantul a obţinut deja, la nivel naţional, constatarea încălcării dreptului şi o reparaţie pecuniară, pe baza unui remediu oferit de dreptul intern”.

Ulterior, în afacerea Scordino c. Italia, Curtea a precizat că statul vinovat trebuie obligat la plata unor sume suplimentare atunci când întârzie plata despăgubirilor stabilite în dreptul intern, pentru a compensa „frustrarea ce decurge din întârzierea plăţii despăgubirii” (par. 271).

C₃. Cheltuieli judiciare

    55. În fine, trebuie amintit faptul că, potrivit unei jurisprudenţe constante, Curtea admite faptul că, atunci când constată încălcarea dreptului la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil, poate obliga statul pârât la plata cheltuielilor judiciare. Aceste sume includ atât cheltuielile judiciare efectuate în procedura convenţională, cât şi cheltuielile efectuate în procedura naţională pentru a preveni sau corecta încălcarea dreptului la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil. Condiţiile pentru recunoaşterea acestor sume au fost fixate în jurisprudenţa Curţii:

– cheltuielile trebuie să fie reale şi necesare, iar cuantumul lor să aibă un caracter rezonabil;

– cheltuielile efectuate trebuie să se raporteze la încălcarea constatată^[227].

*

*   *

[1] De pildă, hotărârea din 23 septembrie 1998, Portington c. Grecia, par. 20.

[2] De asemenea, pentru Portugalia a fost luată în considerare doar perioada scursă după momentul în care Convenţia a fost ratificată de acest stat (hotărârea din 23 octombrie 1990, Moreira de Azevedo c. Portugalia, par. 70).

[3] De pildă, Foti c. Italia, hotărârea din 10 decembrie 1982, par. 53; hotărârea din 27 aprilie 1989, Neves şi Silva c. Portugalia, par. 40; hotărârea din 8 iunie 1995, Yagci şi Sargin c. Turcia, par. 40 şi 58. S-a spus, în acest context, că instanţa europeană nu face întotdeauna abstracţie de durata reală a procedurii (F. Edel, La durée des procédures civiles et pénales dans la jurisprudence de la Cour européenne des Droits de l’Homme, „Editions du Conseil de l’Europe”, Strasbourg, 2007, p. 18-19).

[4] Hotărârea din 13 iulie 1983, Zimmermann c. Elveţia, par. 23.

[5] De Moor c. Belgia, hotărârea din 23 iunie 1994, par. 62.

[6] Paccione c. Italia, hotărârea din 27 aprilie 1995, par. 17.

[7] Hotărârea din 24 mai 1991, Pugliese c. Italia (nr. 2), par. 16.

[8] Raimondo c. Italia, hotărârea din 22 februarie 1994, par. 42.

[9] Acquaviva c. Franţa, hotărârea din 21 noiembrie 1995, par. 50.

[10] Hotărârea 12 octombrie 1992, Cesarini c. Italia, par. 16.

[11] Barbagallo c. Italia, hotărârea din 27 februarie 1992, par. 14.

[12] Hotărârea din 26 octombrie 1999, Varipati c. Grecia, par. 22.

[13] În această afacere, Curtea a observat că în procesul penal, “termenul rezonabil” poate începe să curgă la o dată anterioară sesizării “tribunalului” la care reclamantul are dreptul de acces. Pornind de aici, Curtea a apreciat că “este acceptabil ca şi în materia civilă termenul rezonabil să înceapă să curgă, în anumite condiţii, chiar înainte de formularea unei cereri introductive, în faţa instanţei pe care reclamantul o învesteşte cu soluţionarea cauzei sale” (par. 32, fraza finală).

[14] Hotărârea din 10 februarie 1995, Allenet de Ribemont c. Franţa, par. 46.

[15] Schmidtova c. Cehia, hotărârea din 22 iulie 2003, par. 54-55.

[16] Hotărârea din 8 aprilie 2003, Mocie c. Franţa, par. 21.

[17] Hotărârea din 9 decembrie 1994, Schouten şi Meldrum c. Olanda, par. 62.

[18] Hotărârea din 19 februarie 2004, Jorge Nina Jorge şi alţii c. Portugalia, par. 31-32.

[19] Hotărârea din 8 iulie 1986, Lithgow şi alţii c. Regatul Unit, par. 199.

[20] Hotărârea din 26 septembrie 2006, Blake c. Regatul Unit, par. 40.

[21] Hotărârea din 8 februarie 1996.

[22] Faptul că reclamanţii şi-au precizat acţiunea în cursul procedurii, sub aspectul cuantumului despăgubirilor solicitate, nu face ca termenul să curgă de la această dată.

[23] Decizia din 8 ianuarie 2009, Iribarren Pinillos c. Spania, în special par. 65.

[24] Hotărârea din 27 mai 2010, Hohenzollern (de România) c. România, par. 36.

[25] Hotărârea din 27 iunie 1968, Neumeister c. Austria, par. 18. Pentru hotărâri mai recente în acelaşi sens, a se vedea de pildă Venditelli c. Italia, hotărârea din 18 iulie 1994, par. 34; Reinhardt şi Slimane-Kaïd c. Franţa, hotărârea din 31 martie 1998, par. 93.

[26] Hotărârea din 27 februarie 1980, Deweer c. Belgia, par. 42.

[27] Hotărârea din 27 iunie 1968, Wemhoff c. Germania, par. 19. Trebuie observat faptul că, în unele situaţii, formularea unei „acuzaţii” propriu-zise se face la un interval de timp semnificativ după ce persoana a fost privată de libertate. De pildă, în cauza Wemhoff, între momentul arestării şi momentul finalizării rechizitoriului au trecut mai bine de doi ani. Din moment însă ce în toată această perioadă persoana în cauză se află sub ameninţarea unei acuzaţii, Curtea ia în considerare această perioadă la determinarea termenului rezonabil.

[28] Eckle c. Germania, hotărârea din 15 iulie 1982, par. 74; Motta c. Italia, hotărârea din 19 februarie 1991, par. 15.

[29] Hotărârea din 2 august 2000, Bertin-Mourot c. Franţa, par. 52.

[30] Frau c. Italia, hotărârea din 19 februarie 1991, par. 14.

[31] Hotărârea din 25 februarie 1993, Funke c. Franţa, par. 41.

[32] Hotărârea din 19 februarie 1991, Triggiani c. Italia, par. 15.

[33] Stratégies et Communications şi Dumoulin c. Belgia, hotărârea din 15 iulie 2002, par. 42.

[34] Hotărârea din 19 februarie 1991, Angelucci c. Italia, par. 13.

[35] Hotărârea din 13 noiembrie 2001, Šleÿeviÿius c. Lituania, par. 26.

[36] Hotărârea din 26 ianuarie 2000, Maini c. Franţa, par. 32; hotărârea din 27 iulie 2004, Pfleger c. Cehia, par. 46.

[37] Hotărârea din 6 martie 2003, par. 31.

[38] Hotărârea din 25 februarie 2004, Schumacher c. Luxembourg, par. 28.

[39] De exemplu, hotărârea din 23 aprilie 1987, Poiss c. Austria, par. 50.

[40] Hotărârea din 15 octombrie 1999, Humen c. Polonia, par. 58; hotărârea din 27 februarie 1992, Cifola c. Italia, par. 13. În sistemele de drept care au atât instanţe de drept comun, cât şi instanţe administrative, sunt avute în vedere hotărârile definitive pronunţate de către oricare dintre aceste jurisdicţii (de exemplu, hotărârea din 17 decembrie 1996, Duclos c. Franţa, par. 53).

[41] Dintre multe altele, a se vedea hotărârea din 10 decembrie 1992, Corigliano c. Italia, par. 36; hotărârea din 27 noiembrie 1992, Olsson c. Suedia (nr. 2), par. 101.

[42] Hotărârea din 27 octombrie 1993, Monnet c. Franţa, par. 26.

[43] Boddaert c. Belgia, hotărârea din 12 octombrie 1992, par. 35.

[44] Hotărârea din 9 decembrie 1994, Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Andreadis c. Grecia, par. 53-54.

[45] Katte Klitsche de la Grange c. Italia, hotărârea din 27 octombrie 1994, par. 50.

[46] Hotărârea din 26 mai 1993, Bunkate c. Olanda, par. 21.

[47] Hotărârea din 8 iunie 1995, Mansur c. Turcia, par. 60.

[48] Lechner şi Hess c. Austria, hotărârea din 23 aprilie 1987, par. 36.

[49] Hakkanen c. Finlanda, hotărârea din 23 septembrie 1994, par. 71.

[50] Hotărârea din 23 octombrie 1990, Moreira de Azevedo c. Portugalia, par. 70.

[51] Hotărârea din 27 iunie 1968, Wemhoff c. Germania, par. 18.

[52] Hotărârea din 8 iulie 1987, H. c. Regatul Unit, par. 70.

[53] Hotărârea din 13 iulie 1983, Zimmermann şi Steiner c. Elveţia, par. 23.

[54] Hotărârea din 24 noiembrie 1994, Beaumartin c. Franţa, par. 30.

[55] Hotărârea din 23 iunie 1994, De Moor c. Belgia, par. 62.

[56] Hotărârea din 26 octombrie 1999, Varipati c. Grecia, par. 22.

[57] Hotărârea din 27 februarie 1992, Steffano c. Italia, par. 14.

[58] Hotărârea din 27 aprilie 1989, Neves şi Silva c. Portugalia, par. 40.

[59] Hotărârea din 27 noiembrie 1992, Olsson  c. Suedia (nr. 2), par. 105.

[60] Hotărârea din 4 decembrie 1995, Terranova c. Italia, par. 19.

[61] Belaousof şi alţii c. Grecia, hotărârea din 27 mai 2004, par. 41.

[62] Hotărârea din 23 iunie 1993, Ruiz-Mateos c. Spania, par. 35; hotărârea din 30 octombrie 1991, Wiesinger c. Austria, par. 52; hotărârea din 1 iulie 1997, Pammel şi Probmeister c. Germania, par. 53-58.

[63] Hotărârea din 19 februarie 1991, Maj c. Italia, par. 13.

[64] Milasi c. Italia, hotărârea din 25 iunie 1987, par. 14.

[65] Hotărârea din 9 decembrie 1994, Schouten şi Meldrum c. Olanda, par. 27.

[66] Hotărârea din 18 iulie 1994, Venditelli c. Italia, par. 58.

[67] Hotărârea din 8 iunie 1995, Mansur c. Turcia, par. 60.

[68] Editions Periscope c. Franţa, hotărârea din 26 martie 1992, par. 43.

[69] De exemplu, hotărârea din 7 iulie 1989, Union Alimentaria Sanders S.A. c. Spania, par. 30.

[70] Hotărârea din 19 februarie 1991, Alimena c. Italia, par. 15.

[71] Este în special cazul Italiei, unde se foloseşte această metodă de aducere a hotărârilor judecătoreşti la cunoştiinţă publică (hotărârea din 12 octombrie 1992, Salerno c. Italia, par. 18).

[72] Hotărârea din 12 octombrie 1992, Cesarini c. Italia, par. 11; Dobbertin c. Franţa, hotărârea din 25 februarie 1993, par. 38; hotărârea din 8 iunie 1995, Yagci şi Sargin c. Turcia, par. 58.

[73] H. c. Regatul Unit, par. 70; hotărârea din 23 septembrie 1994, Hakkanen c. Finlanda, par. 71; Olsson c. Suedia (nr. 2), par. 105.

[74] Hotărârea din 24 mai 1991, Caleffi c. Italia, par. 14.

[75] Hotărârea din 19 februarie 1991, Pugliese c. Italia (nr. 1), par. 14.

[76] Hotărârea din 15 iulie 1982, Eckle c. Germania, par. 77.

[77] Andreucci c. Italia, hotărârea din 27 februarie 1992, par. 14.

[78] Hotărârea din 28 septembrie 1995, Scollo c. Italia, par. 44.

[79] Hotărârea din 29 mai 1986, Demeuland c. Germania, par. 77.

[80] Hotărârea din 23 iunie 1993, Ruiz-Mateos c. Spania, par. 33.

[81] De pildă, Jarreau c. Franţa, hotărârea din 8 aprilie 2003, par. 27.

[82] Hotărârea din 23 septembrie 1997, Robbins c. Regatul Unit, par. 28.

[83] Hotărârea din 21 aprilie 1998, Estima Jorge c. Portugalia, par. 40.

[84] Hotărârea din 28 iulie 1999, Immobiliare Saffi c. Italia, par. 74; hotărârea din 26 februarie 2004, Cvijetic c. Croaţia, par. 35.

[85] Dintre multe altele, Neumeister c. Austria, par. 19-20; hotărârea din 25 iunie 1987, Capuano c. Italia, par. 22; hotărârea din 8 iulie 1987, Baraona c. Portugalia, par. 46.

[86] De pildă, hotărârea din 27 iunie 2000, Frylander c. Franţa, par. 43; hotărârea din 18 februarie 1999, Laino c. Italia, par. 18; hotărârea din 4 aprilie 2006, Maršálek c. Cehia, par. 49; hotărârea din 13 iulie 2006, Nichifor c. România (nr. 1), par. 26.

[87] F. Edel, La durée …, op. cit., p. 33.

[88] Idem, p. 34.

[89] Pentru comentarii, a se vedea şi F. Kuty, Les violations répétées de l’exigence du délai raisonnable: une pratique incompatible avec la Convention européenne des droits de l’homme, Rev. Trim. Dr. Hom. 2000, p. 534 – 542.

[90] Hotărârea din 27 februarie 2001, Cultraro c. Italia, par. 17. Trebuie precizat că doar în perioada 1999 – 2006 Curtea a soluţionat în acelaşi sens mai mult de 1.000 de plângeri identice contra Italiei, iar în hotărârea din 29 martie 2006, Scordino c. Italia (nr. 1), s-a precizat că situaţia existentă nu era de natură să permită o reevaluare a celor constatate cu ocazia pronunţării hotărârii în afacerea Botazzi.

[91] Hotărârea din 9 iunie 2005, Aggeloupoulos c. Grecia, par. 17-18.

[92] Nicolas c. Franţa, hotărârea din 27 iunie 2006, par. 19-20.

[93] Czech c. Polonia, hotărârea din 15 noiembrie 2005, par. 45-46.

[94] Formulele folosite de Curte sunt l’enjeu de l’affaire pour le requerant în limba franceza, respectiv what is at stake for the plaintiff, în varianta engleză a hotărârilor.

[95] De exemplu, în cazul aşa-numitei criminalităţi a „gulerelor albe”, care implică participarea a numeroase societăţi comerciale (hotărârea din 1 august 2000, C.P. şi alţii c. Franţa, par. 30).

[96] Viezzer c. Italia, hotărârea din 19 februarie 1991, par. 17.

[97] Hotărârea din 25 februarie 1993, Dobbertin c. Franţa, par. 42.

[98] Hotărârea din 25 iunie 1987, Milasi c. Italia, par. 16; Bejer c. Polonia, hotărârea din 4 octombrie 2001, par. 49.

[99] Hotărârea din 4 octombrie 2001, Ilowiecki c. Polonia, par. 87.

[100] Hotărârea din 27 februarie 1992, Vorasi c. Italia, par. 17.

[101] Hotărârea din 3 octombrie 2000.

[102] Hotărârea din 8 decembrie 1983, Pretto şi alţii c. Italia, par. 32.

[103] Hotărârea din 8 iulie 1987, Baraona c. Portugalia, par. 50.

[104] Hotărârea din 23 iunie 1994, De Moor c. Belgia, par. 22.

[105] Hotărârea din 26 noiembrie 1992, Giancarlo Lombardo c. Italia, par. 2.

[106] Hotărârea din 27 octombrie 1994, Katte Klitsche de la Grange c. Italia,  par. 55.

[107] Hotărârea din 24 noiembrie 1994, Beaumartin c. Franţa, par. 33.

[108] Pentru o cauză în care Curtea a decis că durata procedurii poate fi justificată de faptul că, la nivelul instanţei supreme, cauza a fost repartizată unor complete diferite, care au pronunţat soluţii diferite, iar plenul instanţei supreme a trebuit să decidă finalmente, a se vedea Katikaridis c. Grecia, hotărârea din 15 noiembrie 1996, par. 42.

[109] Hotărârea din 26 februarie 1993, Billi c. Italia, par. 19.

[110] Hotărârea din 27 octombrie 1993, Monnet c. Franţa, par. 28.

[111] Hotărârea din 28 martie 1990, B. c. Austria, par. 11.

[112] Hotărârea din 22 decembrie 2004, Mitev c. Bulgaria, par. 145.

[113] Hotărârea din 28 iunie 1978, König c. Germania, par. 102 – 107.

[114] Van Pelt c. Franţa, hotărârea din 23 mai 2000, par. 41; Messina c. Italia, hotărârea din 26 februarie 1993, par. 28.

[115] Yagci şi Sargin c. Turcia, par. 63.

[116] König c. Germania, par. 102 – 107.

[117] Hotărârea din 26 august 1994, Karakaya c. Franţa, par. 45.

[118] Hotărârea din 18 februarie 1999, Laino c. Italia, par. 18.

[119] Pentru chestiunile care privesc custodia copiilor minori, a se vedea şi Volesky c. Cehia, hotărârea din 29 iunie 2004, par. 102; Boca c. Belgia, hotărârea din 15 noiembrie 2002, par. 28. De asemenea, pentru importanţa litigiului în cadrul unei acţiuni de divorţ, a se vedea şi hotărârea din 15 iulie 2003, Berlin c. Luxemburg, par. 48.

[120] În acelaşi sens, hotărârea din 30 mai 2006, Ebru şi Tayfun Engin Colak c. Turcia, par. 75; hotărârea din 7 februarie 2002, Mikulic c. Croaţia, par. 44 – 45.

[121] Hotărârea din 4 noiembrie 2008.

[122] Martins Moreira c. Portugalia, hotărârea din 26 octombrie 1988, par. 59; Silva Pontes c. Portugalia, hotărârea din 23 martie 1994, par. 39.

[123] Hotărârea din 30 septembrie 2004, Krastanov c. Bulgaria, par. 70; hotărârea din 20 iulie 2000, Caloc c. Franţa, par. 19-20.

[124] Hotărârea din 23 aprilie 1998.

[125] Hotărârea din 26 septembrie 2000, Garcia c. Franţa, par. 14 – 15.

[126] Hotărârea din 14 noiembrie 2000. Pentru detalii, a se vedea şi J.-P. Marguénaud, J. Mouly, Le respect d’un délai raisonnable: une exigence renforcée par la Cour européenne des droits de l’homme dans les litiges du travail, Rec. Dalloz 2001, p. 2787-2790.

[127] Hotărârea din 8 iunie 2004, Lechelle c. Franţa, par. 35; hotărârea din 22 septembrie 2005, Hüseyn Ertürk c. Turcia, par. 32. Mai recent, a se vedea hotărârea din 26 martie 2009, Petko Ivanov c. Bulgaria, par. 23 sau hotărârea din 11 iunie 2009, Mianowicz c. Germania (nr. 2), par. 43.

[128] Hotărârea din 24 septembrie 2009, Sartory c. Franţa, par. 26.

[129] Hotărârea din 6 aprilie 2000, Thlimmenos c. Grecia, par. 60 – 62.

[130] Hotărârea din 25 noiembrie 1992, în special par. 24.

[131] Pe aceeaşi temă, a se vedea şi hotărârea din 15 iulie 2002, Kalachnikov c. Rusia, par. 132.

[132] Napijalo c. Croaţia, hotărârea din 13 noiembrie 2003, par. 61.

[133] Hotărârea din 30 septembrie 2004, Krastanov c. Bulgaria, par. 70.

[134] Podbielski c. Polonia, hotărârea din 30 octombrie 1998, par. 35.

[135] Hotărârea din 4 aprilie 2000, Dewicka c. Polonia, par. 55.

[136] Ruiz-Mateos c. Spania, par. 52.

[137] Hotărârea din 16 martie 2000, Oršuš şi alţii c. Croaţia, par. 109.

[138] Hotărârea din 7 august 1996.

[139] Hotărârea din 2 iunie 2004, Pini, Bertani, Manera şi Atripaldi c. România, par. 175.

[140] Hotărârea din 31 martie 1992.

[141] În general, Curtea ţine cont de starea de sănătate a reclamantului. De pildă, în cauza Bursuc c. România (hotărârea din 12 octombrie 2004, „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 452 din 27 mai 2005), în care reclamantul (victimă a unor „tratamente inumane şi degradante” în sensul art. 3 din Convenţie) a decedat în cursul procedurii, Curtea a reamintit autorităţilor naţionale că accelerarea procedurii se impunea ţinând cont de starea de sănătate precară a reclamantului (par. 119).

[142] Trebuie remarcat că procedura în faţa instanţelor europene a durat aproximativ 14 luni, iar cea internă nu era finalizată după aproape 28 de luni.

[143] Hotărârea din 26 aprilie 1994, par. 45 – 49.

[144] Hotărârea din 15 iunie 2007, Gheorghe c. România, par. 54.

[145] Hotărârea din 10 mai 2007, Pantaleon c. Grecia, par. 25 (cazul unui reclamant în vârstă de 82 ani).

[146] Hotărârea din 8 octombrie 2009, Sopp c. Germania, par. 37.

[147] Zimmermann şi Steiner c. Elveţia, par. 24.

[148] Wiesinger c. Austria, par. 57.

[149] Beaumartin c. Franţa, par. 33.

[150] Dintre multe altele, a se vedea: Buchholz c. Germania, par. 56-57; Lechner şi Hess c. Austria, par. 47; hotărârea din 27 februarie 1992, Diana c. Italia, par. 47.

[151] Yagci şi Sargin c. Turcia, par. 66.

[152] Acquaviva c. Franţa, par. 61; hotărârea din 19 februarie 1991, Girolami c. Italia, par. 15. În asemenea situaţii, Curtea deduce întotdeauna din perioada luată în calcul acel interval de timp în care acuzatul a încercat să se sustragă (Hotărârea din 8 noiembrie 2001, Sari c. Turcia şi Danemarca, par. 87).

[153] Hotărârea din 27 februarie 1992, Idrocalce S.R.L. c. Italia, par. 18; Allenet de Ribemont c. Franţa, par. 52-53.

[154] Ringeisen c. Austria, par. 110; Baraona c. Portugalia, par. 53.

[155] F. Sudre, J.-P. Marguénaud, J. Andriansimbazovina, A. Gottenoire, M. Levinet, Les grands arrêts de la Cour européenne des Droits de l’Homme, Ed.”P.U.F.”, Paris, 2003, p. 269.

[156] Hotărârea din 20 februarie 1991.

[157] Hotărârea din 24 octombrie 1989.

[158] În cauza Vendittelli c. Italia, precitată, Curtea a estimat că din moment ce reclamantul este responsabil de amânarea timp de 6 luni a procesului care a durat în total 14 luni, nu se poate considera că termenul rezonabil a fost depăşit.

[159] Hotărârea din 23 noiembrie 1993.

[160] A se vedea în special par. 40 din hotărârea Curţii. În speţă, reclamantul a ales să se adreseze jurisdicţiilor administrative invocând responsabilitatea statului, în locul instanţelor de drept comun, în faţa cărora ar fi putut invoca responsabilitatea centrelor medicale unde au fost efectuate transfuziile sanguine în urma cărora a fost contaminat cu virusul HIV.

[161] Dobbertin c. Franţa. În speţă, Curtea a indicat faptul că exercitarea căilor de atac de către reclamant viza corectarea unor erori imputabile chiar instanţelor de judecată, iar art. 6 par. 1 din Convenţie obligă statele contractante să-şi organizeze sistemul juridic intern de aşa manieră încât să poată fi respectate toate exigenţele sale (par. 43-44). În acelaşi sens, pentru concluzia că exercitarea căilor de atac nu plasează în sarcina reclamantului durata excesivă a procedurii, a se vedea hotărârea din 31 ianuarie 2002, Guerreiro c. Portugalia, par. 34.

[162] Hotărârea din 11 februarie 2010, Malet c. Franţa, par. 32.

[163] Hotărârea din 9 iunie 2009, Bendayan Azcantot şi Benalal Bendayan c. Spania, par. 73; Sopp c. Germania, par. 35.

[164] Hotărârea din 26 februarie 1993.

[165] Hotărârea din 28 februarie 2003, Lavents c. Letonia, par. 97. În acelaşi sens, pentru probleme legate de starea de sănătate, hotărârea din 5 iunie 2008, Rashid  c. Bulgaria (nr. 2), par. 81.

[166] Pretto şi alţii c. Italia, par. 33; decizia din 2 iulie 1997, Hervouet c. Franţa.

[167] Hotărârea din 23 aprilie 1987, Poiss c. Austria, par. 57.

[168] Hotărârea din 10 decembrie 1982, Corigliano c. Italia, par. 42; hotărârea din 4 martie 2008, Jetzen c. Luxemburg, par. 47.

[169] Hotărârea din 4 decembrie 1995, Ciricosta şi Viola c. Italia, par. 29.

[170] Hotărârea din 16 decembrie 1997, Proszak c. Polonia, par. 40; hotărârea din 28 martie 2002, Klamecki c. Polonia, par. 92 – 93.

[171] Hotărârea din 25 mai 2004, Dosta c. Cehia.

[172] Hotărârea din 10 decembrie 1982, Foti şi alţii c. Italia, par. 56.

[173] König c. Germania, par. 99.

[174] Hotărârea din 27 iunie 1997, în special par. 47 – 50.

[175] A se vedea şi hotărârea din 24 septembrie 1997, Garyfallou Aebe c. Grecia, în care procedura în care a fost implicată compania reclamantă a durat 11 ani, în care Curtea a considerat că particularităţile acţiunii în justiţie, care a generat “plimbarea” recurentei de la o instanţă administrativă la alta, sunt irelevante vis-à-vis de obligaţia statului de organizare corespunzătoare a sistemului judiciar (par. 40).

[176] Hotărârea din 23 martie 1994, par. 15. În speţă, Curtea a respins şi argumentul Guvernului italian potrivit căruia recurentul ar fi putut cere judecarea mai rapidă a cauzei sale, indicând faptul că o asemenea cerere nu era susceptibilă să producă vreun efect din moment ce instanţa avea o putere discreţionară în a accepta o asemenea cerere, iar aglomerarea rolului instanţelor făcea improbabilă judecarea cu celeritate chiar în ipoteza admiterii cererii.

[177] În acelaşi sens, Mavronichis c. Cipru, hotărârea din 24 aprilie 1998, par. 38; Dumont c. Belgia, hotărârea din 28 aprilie 2005, par. 20.

[178] Pentru o cauză în care Curtea a estimat că eforturile făcute de autorităţile elveţiene nu au fost suficiente, în scopul rezolvării unei situaţii excepţionale (aglomerarea rolului Tribunalului Federal), în special în domeniul administrativ, a se vedea afacerea Zimmermann şi Steiner c. Elveţia. Curtea a precizat explicit că autorităţile naţionale sunt datoare să ia măsuri concrete care să evite transformarea problemei iniţiale într-una structurală, simple măsuri de sortare a cauzelor în funcţie de urgenţă sau importanţă nefiind suficiente (par. 29).

[179] Hotărârea din 23 aprilie 1998.

[180] Hotărârea din 4 iunie 1999, par. 26.

[181] Pentru depăşirea termenului rezonabil în procedura în faţa instanţei constituţionale, a se vedea Wimmer c. Germania, hotărârea din 24 februarie 2005 (par. 33 – 34).

[182] Hotărâre precitată, în special par. 63.

[183] Laine c. Franţa, hotărârea din 17 ianuarie 2002, procedură cu o durată totală de 16 ani şi 9 luni (par. 34).

[184] Conform hotărârii Curţii din 28 noiembrie 2000, Siegel c. Franţa, par. 35.

[185] Spre pildă, hotărârea din 16 martie 2010, Oršuš şi alţii c. Croaţia, par. 108. Cu toate acestea, o durată mai lungă de 4 ani la nivelul unei Curţi Constituţionale pentru soluţionarea unei probleme referitoare la dreptul la educaţie este excesivă (par. 109 din aceeaşi hotărâre).

[186] Hotărârea din 1 iulie 1997, Probstmeiter c. Germania, par. 64.

[187] Hotărârea din 12 iulie 2005, publicată în “Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 317 din 10 aprilie 2006. Pentru unele consideraţii, a se vedea D. Gergely, Moldovan şi alţii c. România sau cazul Hădăreni de la incident la administrarea justiţiei, de la instanţele naţionale la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Noua Revistă de Drepturile Omului nr. 2/2005, p. 161 – 175.

[188] În speţă, în data de 17 octombrie 2001, Curtea de Apel Târgu Mureş a constatat existenţa mai multor erori procedurale intervenite în cursul judecăţii în faţa Tribunalului Mureş, respectiv: dezbaterile au avut loc în absenţa inculpaţilor şi a apărătorilor acestora, lipsa de procedură cu unul dintre reclamanţii iniţiali, Adrian Moldovan, neacordarea cuvântului în dezbateri procurorului de şedinţă, nefinalizarea unora dintre rapoartele de expertiză încuviinţate de instanţă, precum şi starea de confuzie creată cu privire la numărul şi numele victimelor şi ale copiilor acestora. Curtea de Apel a statuat în sensul că toate aceste erori procedurale sunt de natură a atrage nulitatea absolută a întregii proceduri şi a desfiinţat în consecinţă, integral, sentinţa apelată, dispunând rejudecarea cauzei (a se vedea par. 75 al hotărârii menţionate).

Curtea a reţinut deficienţa organizării activităţii autorităţilor judiciare şi în cauza Pantea c. România. Concluzia a fost determinată de faptul că, într-o procedură pendinte la data pronunţării hotărârii de 8 ani şi 8 luni, la 6 aprilie 1995, după un prim ciclu procesual complet, Curtea de Apel Oradea a anulat toate actele de procedură efectuate de parchet, după ce a pus în evidenţă viciile de procedură înregistrate în etapa de urmărire penală şi a restituit dosarul pentru reluarea urmăririi penale; după un al doilea ciclu procesual complet, când cauza se afla din nou în faza de recurs, Curtea de Apel Craiova a desfiinţat în totalitate, la 13 septembrie 2000, hotărârile instanţelor inferioare, cu motivarea că acestea au omis să stabilească legătura de cauzalitate între acţiunile reclamantului şi leziunile suferite de partea vătămată, trimiţând cauza spre rejudecare primei instanţe (par. 280).

[189] Martins Moreira c. Portugalia, par. 52.

[190] Hotărârea din 27 februarie 1992, Cooperativa Parco Cuma c. Italia, par. 18.

[191] Neumeister c. Austria, par. 20.

[192] Golino c. Italia, hotărârea din 27 februarie 1992, par. 17.

[193] Eckle c. Germania, par. 84;  Buchholz c. Germania, par. 59.

[194] Foti şi alţii c. Italia, par. 76.

[195] Billi c. Italia, par. 19. În speţă, între momentul prestării jurământului de către primul expert şi momentul depunerii raportului de expertiză de către cel de-al doilea expert au trecut mai bine de 12 ani.

[196] Allenet de Ribemont c. Franţa, par. 56.

[197] König c. Germania, par. 104.

[198] Karakaya c. Franţa, par. 44.

[199] De pildă, X. c. Franţa, par. 47-48.

[200] B. c. Austria, par. 52; hotărârea din 27 februarie, Ridi c. Italia, par. 17.

[201] Bunkate c. Olanda, par. 22; hotărârea din 27 februarie 1992, Casciaroli c. Italia, par. 18.

[202] Dintre multe altele, a se vedea: Guincho c. Portugalia, par. 35-36; hotărârea din 26 februarie 1992, Nibbio c. Italia, par. 18; De Moor c. Belgia, par. 66.

[203] De pildă, în afacerea Bock c. Germania, hotărârea din 29 martie 1989, autorităţile judiciare naţionale au pierdut mai mulţi ani pentru a controla aptitudinea mentală a reclamantului de a sta în justiţie (par. 48).

[204] A se vedea în special par. 73.

[205] Poiss c. Austria, par. 59.

[206] Schouten şi Meldrum c. Olanda, par. 64-69.

[207] În acelaşi sens, a se vedea hotărârea din 24 iunie 2004, Vergos c. Grecia, par. 48 – 49 (durată de 4 ani şi 11 luni în faţa Curţii Supreme Administrative) sau hotărârea din 1 iulie 1997, Pammel c. Germania, par. 69 – 72 (durată de 5 ani şi 3 luni în faţa Curţii Constituţionale).

[208] Hotărârea din 15 ianuarie 2009, Burdov c. Rusia (nr. 2), în special par. 65 – 69.

[209] Dintre multe altele, a se vedea hotărârea din 30 aprilie 2003, Costa Ribeiro c. Portugalia (par. 29 – 31) sau hotărârea din 3 februarie 2009, Leonardi c. Belgia (par. 26).

[210] Milasi c. Italia, par. 17.

[211] Eckle c. Germania, par. 85-92.

[212] Pentru detalii, F. Edel, La durée …, op. cit., p. 62-63.

[213] De pildă, hotărârea din 28 iunie 1990, Obermeier c. Austria, par. 72.

[214] Hotărârea din 26 februarie 1993, Messina c. Italia, par. 28.

[215] Hotărârea din 20 octombrie 1993, Darnell c. Regatul Unit, par. 20.

[216] Hakkanen c. Finlanda, par. 72 (trei instanţe); hotărârea din 27 februarie 1992, Tumminelli c. Italia, par. 18 (afacere pendinte în faza urmăririi penale); hotărârea din 25 noiembrie 1992, Abdoella c. Olanda, par. 22 (cinci instanţe) etc.

[217] Acquaviva c. Franţa, par. 66.

[218] Hotărârea din 10 martie 1980, König c. Austria, par. 15.

[219] În unele situaţii, Curtea nu acordă nicio reparaţie, apreciind că simpla constatare a încălcării dreptului constituie o reparaţie adecvată (de pildă, Giancarlo Lombardo c. Italia, par. 26).

[220] Cel mai adesea, Curtea constată că prejudiciul material pretins nu-şi găseşte cauza în violarea constatată (dintre multe altele, Bayrak c. Germania, hotărârea din 20 decembrie 2001, par. 38).

[221] Hotărârea din 16 decembrie 2004.

[222] În acelaşi sens, hotărârea din 8 decembrie 2005, Cuccaro Granatelli c. Italia, par. 25.

[223] F. Edel, La durée …, op. cit., p. 93-94.

[224] Hotărârea din 10 noiembrie 2004, Apicella c. Italia, par. 93.

[225] Hotărârea din 21 februarie 1997, Guillemin c. Franţa, par. 63.

[226] A se vedea par. 26 al acestei hotărâri. Merită subliniat aici faptul că reparaţia prin compensaţie bănească a unui prejudiciu moral s-a lovit întodeauna de un inevitabil arbitrariu, izvorât din lipsa unor criterii obiective de estimare a acestui prejudiciu-a se vedea G. Viney, P. Jourdain, Traité de droit civil. Les conditions de la responsabilité, Ed. „L.G.D.J.”, Paris, 2006, p. 35. Curtea de la Strasbourg a învins totuşi aceste neajunsuri, ajungând la un algoritm relativ obiectiv, după cum rezultă din rândurile de mai sus.

[227] Hotărârea din 27 martie 2003, Scordino c. Italia (nr. 1), par. 283.