DECIZIA ÎCCJ nr. 2 din 2 februarie 2015 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în sensul de a se stabili care este calea de atac legală în urma desfiinţării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală,  Publicată în  MONITORUL OFICIAL nr. 159 din 6 martie 2015

Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, în urma desființării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, reglementată de art. 465 din Codul de procedură penală, în condițiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicție (primă instanță, apel și recurs), în ultimă instanță soluționându-se recursul procurorului, calea de atac este recursul în forma și reglementarea prevăzută de lege la data judecării recursului inițial.

ÎCCJ a pronunțat o hotărâre surprinzătoare, având în vedere că, practic, readuce ”în vigoare” normele procedural penale privind recursul, abrogate după intrarea în vigoare a noului cod de procedură penală și  în condițiile în care pentru această situație, legea nu prevede nicio excepție de la aplicarea imediată a noilor norme  de procedură.

Argumentele în baza cărora a pronunțat această hotărâre sunt novatoare și mizează pe faptul că respectarea  Convenției Europene a Drepturilor Omului și, implicit a finalității urmărite prin hotărârile CEDO,  excede interpretările dreptului intern, care nu ar duce la realizarea acestei finalități.

Problema de drept apărută ca urmare a modificărilor succesive ale normelor procedural penale

Chestiunea de drept a cărei dezlegare a fost cerută este următoarea:”Care este calea de atac legală în urma desfiinţării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală (revizuirea în cazul hotărârilor C.E.D.O.), în condiţiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicţie (primă instanţă, apel şi recurs), în ultimă instanţă soluţionându-se recursul procurorului?”.

Această problemă de drept  a apărut în contextul modificărilor succesive ale normelor procedural penale, constând în ”dispariţia căii de atac a recursului, respectiv calificarea căii de atac a apelului ca fiind o cale de atac integral devolutivă şi a faptului că, la epuizarea judecăţii în această cale de atac, hotărârea pronunţată este definitivă”,

Expunerea succintă a cauzei

La data de 31.01.2011, ca urmare a admiterii recursului declarat de Parchet împotriva Deciziei penale nr. 496/2003 a Tribunalului Arad,  inculpatul F.C.D. a fost condamnat definitiv de către Curtea de Apel Timișoara la o pedeapsă de 15 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de organizare, conducere sau finanţare de trafic internaţional de droguri de mare risc.

Ulterior, acesta a obținut o hotărâre favorabilă la CEDO, care a stabilit că prin condamnarea la pedeapsa de 15 ani închisoare fără audierea martorilor care figurau în dosar, în condiţiile în care celelalte instanţe de fond şi apel au dispus achitarea inculpatului, a fost încălcat dreptul acestuia la un proces echitabil.

În aceste condiții, la 2 iulie 2014, Curtea de apel Timișoara a admis cererea de revizuire formulată de F.C. D, în baza art. art 465 din Noul Cod de procedură penală (revizuirea în cazul hotărârilor CEDO). Prin hotărârea dată în revizuire a fost desfiinţată Decizia de condamnare pronunțată de Curţea de Apel Timişoara și s-a dispus rejudecarea de către această instanţă a recursului, care urma să fie recalificat  în apel declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul.

Însă, instanța de apel a hotărât să repună în discuție calificarea căii de atac indicate de instanța de revizuire. După cum a observant și ÎCCJ, calificarea făcută de către instanţa ce a admis cererea de revizuire nu împiedică instanţa de apel să repună în discuţie calificarea căii de atac şi să dispună în consecinţă, având în vedere diferenţele majore între căile de atac prevăzute atât în legislaţia în vigoare de la 1 februarie 2014, cât şi în cea anterioară acestei date și având în vedere că de această calificare depinde judecarea pe fond a cauzei.

Cu alte cuvinte, întrebarea este cum poate fi rejudecat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, în urma căruia inculpatul a fost condamnat și în judecarea căruia i-au fost încălcate drepturi fundamentale, în condițiile în care potrivit noilor reguli procedural penale dispare calea de atac a recursului iar apelul devine devolutiv integral.

În aceste condiții a apărut problema de drept dacă subzistă o cale de atac împotriva Deciziei penale nr. 496/2003 a Tribunalului Arad şi dacă da, care este aceasta, apelul sau recursul prevăzut de Codul de procedură penală anterior. Această calificare corectă şi legală a căii de atac (dacă există) are o repercusiune directă asupra soluţionării fondului cauzei, întrucât de dezlegarea acestei chestiuni de drept depinde întrutotul soluţia de fond care urmează a fi adoptată în speţa de faţă.

Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele de judecată arondate

La nivelul curţilor de apel şi al instanţelor de judecată arondate s-au conturat următoarele patru opinii, dintre care două majoritare:

1. În prima opinie majoritară exprimată s-a susţinut apelul este calea de atac întrucât, în actuala reglementare procesual penală, în vigoare începând cu data de 01.02.2014, recursul nu mai este prevăzut drept cale ordinară de atac, apelul fiind singura cale ordinară de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii primei instanţe.

2. În cea de a doua opinie majoritară exprimată s-a susţinut că recursul este calea de atac legală întrucât, chiar dacă nicio dispoziţie procesual penală nu reglementează expres situaţia din prezenta cauză, rejudecarea (după admiterea cererii de revizuire) în etapa apelului ar lăsa fără niciun efect hotărârea pronunţată de CEDO în speţă, de vreme ce încălcarea dreptului la un proces echitabil nu s-a constatat pentru faza apelului, ci pentru recurs, iar în această situaţie procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală nu şi-ar atinge finalitatea pentru care a fost reglementată şi nu ar constitui un remediu intern eficient pentru încetarea încălcărilor constatate, echivalând cu o neexecutare a hotărârilor pronunţate de CEDO.

3. În cea de a treia opinie s-a susţinut că nu există nicio cale de atac ce poate fi exercitată împotriva acestei decizii deoarece doar sentinţele şi încheierile, în anumite condiţii prevăzute de lege, pot fi atacate cu apel, şi nicidecum deciziile pronunţate în apel, cum este cazul în dosarul de faţă, hotărârea fiind definitivă.

4. A fost exprimat punctul de vedere conform căruia calea de atac aplicabilă în speţă este recursul în casaţie, argumentat pe faptul că dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Codul de procedură penală prevede că deciziile pronunţate în apel înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală cu privire la care termenul de declarare a căii ordinare de atac prevăzute de legea anterioară nu expirase la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse recursului în casaţie.

Argumentele Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie

Potrivit hotărârii prealabile a ÎCCJ,  calea de atac este recursul în forma şi reglementarea prevăzută de lege la data judecării recursului iniţial, având în vedere următoarele argumente:

Analiza dispoziţiilor art. 465 din Codul de procedură penală, referitoare la revizuirea în cazul hotărârilor CEDO, relevă că această cale extraordinară de atac are o natură juridică tipică, aparte, determinată de fundamentul, obiectul, funcţionalitatea şi funcţia sa procesuală, care o deosebeşte de celelalte căi extraordinare de atac, mai ales prin aceea că determină examinarea din nou a cauzei pe fond, prin retractarea de către instanţă a propriei soluţii, soluţie care este înlocuită cu una corespunzătoare noilor fapte şi împrejurări constatate şi de care instanţa nu a avut anterior cunoştinţă de ele.

Admiterea revizuirii impune instanţelor obligaţia de a relua procesul din stadiul în care s-a aflat partea în momentul încălcării dreptului.

Este indubitabil că atunci când Curtea Europeană constată încălcarea unui drept, impune instanţelor obligaţia de a relua procesul din stadiul în care s-a aflat partea sau mai exact reclamantul în momentul încălcării dreptului, recunoscându-i acestuia posibilitatea de a relua judecarea unei căi de atac ce a fost valabil exercitată la un anumit moment procesual şi care prin raportare la modul în care a fost soluţionată a generat o vătămare ce continuă să îşi producă efectele şi nu poate fi înlăturată decât prin rejudecarea cauzei de către instanţa în faţa căreia s-a produs încălcarea dreptului.

În plus, în caz de conflict între normele juridice internaţionale privind drepturile omului şi dreptul român, instanţa de contencios european a statuat că nu se va aplica principiul ierarhiei juridice şi nici principiul succesiunii în timp, ci se va aplica norma cea mai favorabilă pentru drepturile omului.

O măsură suficientă şi de natură să prevină pe viitor o astfel de vătămare este tocmai aceea de a recunoaşte şi de a da părţii dreptul de a fi judecată în calea de atac ce a generat încălcarea dreptului său şi nu de a supune normele de drept europene care se bucură de preeminenţă unor interpretări novatorii în raport cu dreptul intern în cauză.