CEDO în legătură cu necesitatea unei protecții consolidate a secretului profesional al avocatului față de imixtiunile autorităților publice și precizarea că acest secret nu poate contribui la propria incriminare
CEDO în legătură cu necesitatea unei protecții consolidate a secretului profesional al avocatului față de imixtiunile autorităților publice și precizarea că acest secret nu poate contribui la propria incriminare
- CEDO în legătură cu necesitatea unei protecții consolidate a secretului profesional al avocatului față de imixtiunile autorităților publice și precizarea că acest secret nu poate contribui la propria incriminare
Prin hotărârea pronunțată în cauza Brito Ferrinho Bexiga Villa-Nova contra Portugaliei, la 1 decembrie 2015, Curtea Europeană a drepturilor Omului face o serie de aprecieri importante referitoare la protecția secretului profesional al avocatului față de ingerințele autorităților.
În special datorită faptului că reclamanta nu a dispus de un recurs efectiv împotriva imixtiunilor autorităților în secretul profesional, CEDO a condamnat statul portughez pentru încălcarea art. 8 din Conventie, referitor la la respectarea vieţii private şi de familie.
Este foarte importantă însă argumentația Curții cu privire la necesitatea unei protecții consolidate a secretului professional al avocatului și faptul că acest secret nu poate contribui la propria incriminare.
În speță, reclamanta s-a plâns la CEDO în legătură cu consultarea de către autorități a extraselor conturilor sale bancare în cadrul unei proceduri penale deschise împotriva ei de către şeful autorităţii de combatere a fraudei fiscale şi a invocat încălcarea secretului profesional pe care are obligaţia să îl respecte în baza profesiei sale de avocat.
După ce s-a dovedit că reclamanta nu plătise taxa pe valoarea adăugată aferentă onorariilor percepute în cursul anilor 2005 şi 2006, administraţia fiscală a efectuat un control al contabilităţii societăţii de avocaţi de care aparţine aceasta și a cerut reclamantei să prezinte extrasele contului său bancar personal. Ea s-a opus acestei cereri invocând secretele profesional şi bancar.
Reclamanta a fost pusă sub acuzare şi audiată. Ea a recunoscut că plăţile onorariilor sale fuseseră făcute în contul său bancar personal şi nu în contul societăţii de avocaţi. Totuşi, și în acest context, ea a refuzat să prezinte extrasele de cont bancar solicitate pe motiv că avea obligaţia să păstreze secretul profesional. Ea a invocat de asemenea secretul bancar.
În aceste condiții, parchetul a cerut judecătorului de instrucţie penală să deschidă un incident de procedură care să vizeze ridicarea secretului profesional și să permită accesul la conturile bancare ale reclamantei. Această cerere a fost admisă. Reclamanta a atacat decizia curţii de apel din Évora în faţa Curţii Supreme denunţând lipsa de competenţă a secţiei penale a curţii de apel de a se pronunţa asupra problemei ridicate şi absenţa consultării Baroului în cursul procedurii însă Curtea Supremă a declarat recursul reclamantei ca inadmisibil.
CEDO a analizat speța sub aspectul verificării condițiilor prevăzute la alin 2 al art. 8 din din Convenție pentru a se justifica o ingerință a autoritățilorpublice în dreptul la viață privată, respectiv imixtiunea să fie prevăzută de lege și să fie necesară într-o societate democratică pentru protecția altor drepturi și libertăți fundamentale.
În legătură cu existența imixtiunii, CEDO a concluzionat că verificarea extraselor conturilor bancare ale reclamantei a constituit o imixtiune în dreptul său la respectarea secretului profesional, care se încadrează în viaţa privată. În argumentația asupra acestei chestiuni, Curtea a reamintit că noţiunea de „viaţă privată” poate include activităţi profesionale sau comerciale și a precizat că „acordă o importanţă unică riscului de aducere atingere secretului profesional al avocaţilor deoarece acesta se bazează pe relaţia dintre avocat şi clientul său şi poate avea repercusiuni asupra bunei administrări a justiţiei” .
În ceea ce privește respectarea condiției ca această imixtiune să fie „prevăzută de lege”, Curtea a arătat că aceasta implică în primul rând faptul că măsura încriminată trebuie să aibă o bază în drept internă, dar este de asemenea legată de calitatea legii în chestiune, respectiv cerințele impuse de accesibilitatea acesteia la persoanele vizate şi o formulare destul de precisă pentru a le permite să prevadă, cu un grad rezonabil în împrejurările cauzei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat şi să regleze conduita acestora. Această expresie implică aşadar faptul că legislaţia internă trebuie să folosească termeni destul de clari pentru a indica tuturor într-o manieră suficientă în ce circumstanţe şi în ce condiţii ea abilitează puterea publică să recurgă la măsuri care afectează drepturile lor protejate de Convenţie. În acest sens, Curtea a constatat că jurisdicţiile interne nu sunt unanime în ceea ce priveşte posibilitatea de a face apel la Curtea Supremă împotriva unei decizii a unei curţi de apel prin care se dispune ridicarea secretului profesional.
De asemenea, Curtea a notat că imixtiunea în viaţa privată a reclamantei era făcută în scopul căutării unor indicii şi ai unor probe în cadrul unei anchete deschise împotriva reclamantei pentru fraudă fiscală. Aceasta urmărea aşadar un scop legitim, şi anume „prevenirea infracţiunilor penale”, astfel că rămîne de examinat cea de a doua condiție, dacă imixtiunea era !necesară într-o societate democratică”
Conform jurisprudenţei constante a Curţii, noţiunea de „necesitate” implică o ingerință bazată pe o nevoie socială imperioasă şi, în special, proporţională cu scopul legitim urmărit. Pentru a determina dacă o imixtiune este „necesară într-o societate democratică”, Curtea a ţinut cont de faptul că o anumită marjă de apreciere trebuie lăsată Statelor contractante însă trebuie existe garanţii adecvate şi suficiente contra abuzurilor, inclusiv că „un control eficace” pentru contestarea măsurii litigioase
În acest context, Curtea a precizat că ”protecţia secretului profesional legat de corespondenţele dintre un avocat şi clientul său este, în special, corolarul de drept că acesta din urmă nu poate contribui la propria sa încriminare şi că, în consecinţă, aceste schimburi beneficiază de o protecţie consolidată ”.
Curtea a notat că incidentul de procedură care vizează ridicarea secretului profesional pe care reclamanta avea obligaţia să-l păstreze în calitatea sa de avocată a fost ridicat de ministerul public ca urmare a refuzului reclamantei de a prezenta extrasele conturilor sale bancare în cadrul unei proceduri penale care fusese deschisă împotriva ei de către şeful antifraudă fiscală. Ea constată că această procedură s-a derulat, bineînţeles în faţa unui organ judiciar, dar fără ca reclamanta să participe la aceasta. De fapt, ea nu a luat cunoştinţă de ridicarea secretului profesional şi a secretului bancar legat de extrasele conturilor sale bancare doar în momentul în care a primit notificarea deciziei curţii de apel din Évora. Aşadar, reclamanta nu a intervenit în niciun moment în cursul acestei proceduri și, în consecinţă, nu a putut să-şi prezinte argumentele.
Curtea observă apoi că articolul 135 § 4 din CPP şi articolul 87 § 4 din statutul prevăd consultarea Baroului în cadrul procedurii care vizează ridicarea secretului profesional. Totuşi, în acest caz, trebuie constatat că Asociaţia Barourilor nu a fost solicitată. legea internă prevăzând ca consultarea să fie solicitată din oficiu de judecătorul însărcinat cu procedura. Curtea estimează că intervenţia unui organism independent era necesară în acest caz având în vedere că informaţiile solicitate erau acoperite de secretul profesional.
În ceea ce priveşte „controlul eficace” pentru contestarea măsurii litigioase, Curtea a constatat că recursul făcut de reclamantă la Curtea Supremă pentru a contesta decizia curţii de apel n-a făcut obiectul unei examinări în ceea ce priveşte fondul, înalta instanţă considerând că reclamanta nu dispunea de posibilitatea de a face apel împotriva hotărârii curţii de apel. Astfel că simplul fapt că recursul reclamantei fusese declarat inadmisibil de către Curtea Supremă nu îndeplinea cerinţa unui „control eficace” impusă de articolul 8 din Convenţie iar reclamanta n-a dispus aşadar de niciun recurs pentru a contesta măsura litigioasă.
A se vedea: