• CEDO: Limitele libertății de exprimare a avocaților. Afirmații defăimătoare la adresa judecătorului în cursul procesului.

Kincses contra Ungariei Hotărârea CEDO din 27 ianuarie 2015

 Un avocat maghiar s-a plâns că la CEDO că i-a fost încălcat dreptul la liberă exprimare deoarece a fost amendat pentru ca a criticat un judecător în cursul unui proces.  Într-o cerere de apel împotriva unei hotârâri pronunțate împotriva clientului său, avocatul a inclus și solicitare de sesizare a autorității responsabile pentru inițierea procedurilor de examinare competența profesională a judecătorului din prima instanță, susținând că acesta este incompetent profesional şi că îl detestă pe pârât. Afirmațiile au fost următoarele:  ”Deoarece hotărârea reflectă opinia personală a judecătorului și nu a fost bazată pe niciun element de probă, nu putem să nu punem în discuție competența profesională a judecătorului ședinței. Comportamentul său a fost ghidat fie de simpatie pentru reclamant, fie de  o aversiune pentru pârât  și acest lucru a fost, de asemenea, vizibil  în hotărâre. Într-un stat de drept,  acțiunea trebuie să se bazeze pe independența constituțională a judecătorilor și o astfel de părtinire judiciară nu poate fi admisă. Pe baza celor de mai sus, pe lângă cererea noastră de apel,  solicităm Tribunalul Regional Județean să transmită sesizarea noastră a autorității responsabile pentru inițierea procedurilor de examinare a competenței profesională a judecătorului”

Însă, instanța de apel a trimis o sesizare a la Baroul din care face parte avocatul în vederea inițierii procedurilor de sancționare disciplinară a acestuia pentru  folosirea unui ton jignitor la adresa instanței. Acesta a fost sancționat de comisia de disciplină a Baroului, care a constatat că limbajul folosit la adresa instanței este inacceptabil și prejudiciează reputația profesiei de avocat. În urma soluționării contestației făcute de avocat,  comisia de disciplină a Asociației Barourilor a menținut prima decizie.  Avocatul a contestat deciziile comisiilor de disciplină în instanță și a pierdut în toate gradele de jurisdicție.

În acest context a făcut plângere la CEDO, susținând că i-a fost încălcat dreptul la liberă exprimare, prevăzut de art. 10 din Convenție.

În analiza plângerii, Curtea a reiterat faptul că articolul 10 privind libertatea de exprimare este aplicabil nu numai informațiilor sau ideilor care sunt primite favorabil sau sunt considerate ca inofensive sau ca ori indiferente, dar și celor care ofensează, șochează sau deranjează.

 Însă, aceste afirmații trebuie privite și din perspectiva  paragrafului 2 al art. 10, care prevede că exercitarea libertății de exprimare poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege și care constituie măsuri necesare într-o societate democratică.

Prin urmare, în speță,  Curtea a urmărit  să stabilească dacă ingerința a fost „necesară într-o societate democratică” și anume  dacă autoritățile naționale au aplicat standarde care au fost în conformitate cu principiile enunțate la articolul 10, dacă autoritățile s-au bazat pe o evaluare acceptabilă a faptelor relevante și dacă a existat o încălcare a unui echilibru just între necesitatea de a proteja autoritatea sistemului judiciar pe de o parte și  protecția libertății de  expresie a reclamantului, pe de altă parte.

În opinia Curții, adjectivul ”necesar” implică o nevoie socială presantă.

Interesant este că, în considerentele hotârârii, Curtea ține un veritabil discurs cu privire la conduita pe care trebuie să o abordeze avocatul atât în cursul procesului, cât și față de public.

Curtea a menționat în hotărâre că ”statutul special al avocaților le oferă o poziție centrală în administrarea justiției ca intermediari între public și instanțele de judecată. O astfel de poziție explică restricțiile uzuale în conduita membrilor barourilor”.

Rolul de apărători ai intereselor clienților lor presupune alegerea lor cu privire la relevanța și utilitatea argumentelor. Ei se pot găsi în situația delicată în care trebuie să decidă dacă trebuie să obiecteze sau nu ori să facă plîngere față de comportamentul instanței, interesele clienților lor. În timpul procedurilor în fața instanței s-ar putea, de exemplu, să se simtă constrânși în opțiunile lor în  pledoarii, acte procedurale etc., eventual în detrimentul potențial al cazului clientului lor. Pentru ca publicul să aibă încredere în administrarea justiției, trebuie să aibă încredere în capacitatea profesiei de avocat de a oferi o reprezentare eficientă. Rezultă că orice „efect șocant”  chiar al unei pedeapse relativ ușoare este un factor important care trebuie luat în considerare în realizarea echilibrului adecvat între instanțe și avocați, în contextul unei administrări eficiente a justiției .

Curtea reamintește, în acest context, că avocații au cu siguranță dreptul de a comenta în public cu privire la administrarea justiției, însă critica lor nu trebuie să depășească anumite limite. În această privință, trebuie să se țină seama de necesitatea de a găsi echilibrul corect între diferitele interese implicate, care includ dreptul publicului de a primi informații care decurg din decizii judecătorești, cerințele unei bune administrări a justiției și demnitatea profesiei de avocat.

În continuare, Curtea reține însă că, în speță,  reclamantul a acționat în calitate de reprezentant legal al unui client în cadrul unei proceduri civile. În observațiile scrise, pe care le-a pregătit în această calitate, el a acuzat judecătorul ședinței de incompetență profesională. Rezultă că, în împrejurările cauzei, echilibrul dintre cerința de protecție a interesului unei bune administrări a justiției și demnitatea profesiei de avocat nu sunt evaluate în contextul unor discuţii  deschise privind de chestiuni de interes public sau a libertății presei

În cele din urmă, pentru a evalua proporționalitatea ingerinței, Curtea a considerat că și  natura și gravitatea sancțiunilor aplicate sunt factori care trebuie luați în considerare. În această privință, Curtea observă că reclamantul a fost pur și simplu amendat, într-un cuantum care care nu este excesiv, în cursul procedurilor disciplinare, care nu au fost făcute publice și au avut nicio consecință privind dreptul de a exercita profesia., a fost impusă .

Având în vedere cele de mai sus, Curtea a considerat că motivele invocate de Colegiul disciplinar și instanțele naționale au fost suficiente și pertinente pentru a justifica ingerința și că sancțiunea aplicată reclamantei nu a fost disproporționată în raport cu scopul legitim urmărit. Interferența poate fi astfel în mod rezonabil considerată necesară într-o societate democratică pentru a proteja sistemul judiciar, în sensul articolului 10 § 2.