Baroul Dolj

Introducerea în noul Cod de procedură penală (intrat în vigoare simultan cu noul Cod penal) a mecanismului sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (în continuare ICCJ) în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are ca scop asigurarea unei practici unitare. „Spre deosebire de recursul în interesul legii care presupune existenţa unei practici judiciare neunitare consacrate prin hotărâri definitive, procedura hotărârii prealabile oferă soluţii de prevenire a apariţiei jurisprudenţei neunitare”[1].

Era de aşteptat ca intrarea în vigoare a noilor coduri să  determine apariţia unor situaţii juridice inedite, apte de interpretări diferite.

Urmarea firească este (dincolo de controversele din sălile de judecată, din doctrină sau exprimate în discuţii particulare) necesitatea rezolvării acestor chestiuni de drept.

Pe pagina de internet a ICCJ sunt publicate în condiţiile art. 476 alin. (3) încheierile de sesizare care necesită o rezolvare a chestiunilor de drept. Aceste rezolvări par în unele situaţii a avea o existenţă efemeră.          În acest sens este binecunoscută de toţi cei interesaţi (practicieni, teoreticieni ai dreptului, justiţiabili etc.) decizia 2/14.04.2014 a ICCJ prin care s-a statuat de principiu o problemă de drept vizând aplicarea legii mai favorabile în sensul că „În aplicarea art. 5 din Codul penal stabileşte că prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de  instituţia pedepsei”.

La fel de cunoscută este decizia 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 din Codul  penal prin care la pct. 56 s-a stabilit că: „… efectele Deciziei nr. 2 din 14.04.2014 încetează în conformitate cu prevederile art. 147 alin. 4 din Constituţie şi cu cele ale art. 477¹ din Codul de procedură penală”.

O astfel de „răsturnare de situaţie” a dus la apariţia unor noi controverse, iar chestiunile de drept ce se cer a fi analizate sunt departe de a fi epuizate.

Obiectul acestei expuneri îl constituie  exprimarea unui punct de vedere cu privire la o altă problemă de drept aflată în curs de soluţionare la ICCJ sesizată de Tribunalul Prahova – secţia penală prin încheierea din 22.04.2014 (dosar nr. 4257/281/2014).

Chestiunea de drept analizată: „Dacă în interpretarea art. 6 din Noul Cod de procedură penală în ipoteza în care este vorba despre o hotărâre de condamnare cu aplicarea art. 320¹ din vechiul Cod de procedură penală se reduce pedeapsa la maximul special prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită, maxim ce se va reduce cu 1/3 ca urmare a judecării cauzei prin aplicarea principiului recunoaşterii vinovăţiei”.

Necesitatea sesizării ICCJ pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept enunţate s-a ivit în condiţiile în care punctul de vedere exprimat în considerentele instanţei de fond a fost în esenţă acela că art. 396 alin. (10) din Cod de procedură penală „este o normă de procedură cu consecinţe pe planul dreptului material” şi „chiar în ipoteza în care s-ar considera că dispoziţiile art. 396 alin. (10) Cod de procedură penală reprezintă o normă de drept material, susceptibilă a fi considerată o lege penală mai favorabilă, datorită prevederii unei cauze de reducere a pedepsei … prevederile menţionate nu atrag aplicarea art. 6 Cod penal.”. S-a mai reţinut de instanţa de fond că „De principiu  hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări şi schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute la momentul pronunţării hotărârii, ar fi condus la luarea altor măsuri … ” şi că o abordare contrară ar aduce atingere principiului non bis in idem.             Reprezentantul parchetului a exprimat un punct de vedere opus motivat în esenţă prin aceea că „obiectul analizei instanţei nu trebuie să constea în stabilirea unei legi mai favorabile dintre dispoziţiile art. 320¹ din vechiul Cod de procedură penală şi cele ale art. 374 alin. (4) Cod de procedură penală, art. 375 alin. (1) şi (2) Cod de procedură penală şi art. 396 alin. (10) Cod de procedură penală ci doar în verificarea efectului acestora ”invocând decizia Curţii Constituţionale nr. 1470/2011 şi făcând trimitere la art. 7 parag. 1 din CEDO. Parchetul a mai arătat că reducerea limitelor speciale ale pedepsei reprezintă „un drept câştigat al deţinutului ca urmare a aplicării procedurii de recunoaştere  a vinovăţiei, care nu poate fi înlăturat, în caz contrar putându-se ajunge la încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării” .

Exprimarea acestor puncte de vedere diferite a fost determinată de necesitatea rezolvării următoarei situaţii practice: X a fost condamnat pentru săvârşirea a trei infracţiuni de furt calificat (prevăzute de art. 208 alin. 1, art. 209 alin. (1) lit. e) din Codul penal din 1968 cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) Cod penal 1968) prin trei sentinţe penale (pedepsele fiind de 3 ani închisoare şi două pedepse a câte 2 ani şi 6 luni închisoare). La aplicarea fiecărei pedepse instanţele de judecată au făcut aplicarea art. 320¹ din vechiul Cod de procedură penală ca urmare a recunoaşterii faptelor de către inculpat şi a solicitării acestuia ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală. Aflat în executarea pedepsei condamnatul a solicitat să i se reducă pedeapsa până la maximul special prevăzut în legea nouă redus cu 1/3. Noul Cod penal nu mai reglementează ca formă calificată furtul  „în public”. Limita maximă în noua lege este de 3 ani. În vechiul Cod penal limita maximă era de 15 ani. Atât  art. 320¹ din vechiul Cod de procedură penală cât şi art. 396 alin. (10) din noul Cod de procedură penală reglementează reducerea limitelor de pedeapsă cu 1/3 în cazul procedurii simplificate (când se recunoaşte învinuirea şi judecata se desfăşoară pe baza probelor administrate la urmărirea penală).

Cu privire la chestiunea de drept apărută (şi enunţată) fac următoarele precizări:

Dispoziţiile art. 396 alin. 10 CPP potrivit cărora atunci când judecata se desfăşoară în procedură simplificată în condiţiile art. 375 alin. (1) şi (2) aşa încât „în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime iar în cazul pedepsei amenzii cu o pătrime” reglementează o procedură similară art. 320¹ Codul de procedură penală vechi.    Diferenţa constă în aceea că, în vechea reglementare judecata în cazul recunoaşterii în totalitate de către inculpat a faptelor reţinute în sarcina sa, se desfăşura la un singur termen în baza probelor administrate la urmărirea penală, cu posibilitatea depunerii de către inculpat le acel unic termen a unor înscrisuri în circumstanţiere, iar în prezent judecata în cazul recunoaşterii în totalitate a faptelor se face în baza probelor administrate la urmărirea penală dar şi a înscrisurilor prezentate de părţi în eventualitatea în care instanţa admite proba cu înscrisuri, putând da un singur termen în acest sens.

            Identic celor două reglementări este că în prezenţa recunoaşterii, instanţa dacă admite judecarea în procedură simplificată stabileşte pedeapsa în limitele reduse cu 1/3 în cazul pedepsei închisorii, iar în cazul pedepsei amenzii cu ¼.

Se poate spune că din perspectiva problemei de drept analizată reglementarea subzistă. În acest context este de remarcat că în Decizia Curţii Constituţionale nr. 1470 din 08.11.2011 se reţine: „În măsura în care aplicarea concretă a unei norme la o speţă dedusă judecăţii, indiferent de ramura de drept căreia îi aparţine, aduce atingere o schimbare cu privire la condiţiile de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de aplicare a pedepselor, aceasta va cădea sub incidenţa legii penale mai favorabile. Aşadar, faptul că textul în discuţie figurează în Codul de procedură penală nu este un impediment în considerarea lui ca fiind o normă de drept penal susceptibilă de a fi aplicată retroactiv, în cazul în care este mai blândă”.

Ambele reglementări (atât fostul art. 320¹ Cod de procedură penală, cât şi art. 396 alin. (10) Cod de procedură penală în vigoare) cuprind dispoziţii de drept material cu privire la limitele între care se stabileşte pedeapsa în caz de condamnare în urma unei proceduri simplificate.

În considerarea caracterului de a fi în prezenţa unei norme de drept substanţial apare că aceasta este susceptibilă de a fi aplicată retroactiv. Consider că este aplicabil art. 6 alin. (1) din Noul Cod penal în privinţa pedepselor stabilite prin hotărâri judecătoreşti de condamnare cu aplicarea art. 320¹ din vechiul Cod de procedură penală, pedeapsa urmând a fi redusă la maximul special prevăzut de „legea care prevede o pedeapsă mai uşoară” pentru infracţiunea săvârşită, maxim ce se va reduce cu 1/3 în condiţiile în care:

Art. 6 alin. (1) din Noul Cod penal stipulează: „Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară …”. Ori, art. 187 Cod penal defineşte sintagma „pedeapsă prevăzută de lege” făcând trimitere la textul de incriminare „fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei”. În problema analizată nu ne aflăm în prezenţa unei simple cauze de reducere a pedepsei ci ne aflăm în prezenţa unei cauze de diferenţiere a regimului sancţionator în funcţie de atitudinea de recunoaştere – nerecunoaştere. Având o astfel de natură juridică, în aplicarea art. 6 alin. 1 Noul Cod penal, dacă prin hotărârea de condamnare instanţa a stabilit anterior pedeapsa cu aplicarea art. 320¹ vechiul Cod de procedură penală, reducerea pedepsei se face până la maximul special redus cu 1/3 din legea care prevede o pedeapsă mai uşoară.

Trebuie avut în vedere şi aspectul că, din momentul în care o instanţă de judecată stabileşte ca fiind aplicabilă procedura simplificată, stabilirea pedepsei între limitele pedepsei din norma de incriminare reduse cu 1/3 este obligatorie, nu facultativă. Consecinţa aplicării art. 6 alin. 1 din CP nou nu aduce atingere principiului ne bis in idem consacrat în art. 6 din noul CPP. Aceasta deoarece nu se poate susţine că se face o nouă „judecată” (cu înţelesul de a se stabili sau nu „săvârşirea unei infracţiuni” sau persoana care a săvârşit infracţiunea).

Este fără îndoială că, în virtutea autorităţii de lucru judecată, hotărârea penală definitivă este considerată că exprimă adevărul prin efectul unei prezumţii irefragrabile a legii. Prin aplicarea art. 6 alin. 1 CP nou situaţiei analizate, nu se aduce atingere art. 6 CPP deoarece în discuţie nu este existenţa sau nu a infracţiunii sau determinarea persoanei care a săvârşit infracţiunea. Instanţa în speţa prezentată nu are dificultăţi în a determina limitele de pedeapsă în condiţiile în care norma cuprinsă în art. 396 alin. 10 CPP este de trimitere la limitele normei de incriminare care sunt reduse cu 1/3, ambele având natura juridică a unor norme de drept substanţial. Nu se poate susţine că persoana condamnată cu aplicarea fostului 320¹ CPP nu poate beneficia de aplicarea art. 6 alin. 1 CP (cu argumentul că în această situaţie s-ar aplica repetat reducerea limitelor pedepsei) deoarece aplicarea art. 396 alin. 10 CPP se face raportat la limita maximă redusă cu 1/3 din legea care prevede o pedeapsă mai uşoară determinată potrivit art. 6 alin. 1 CP. O altfel de abordare ar putea aduce atingere principiului egalităţii şi nediscriminării. În concret, este posibil ca persoana condamnată cu aplicarea vechiului art. 320¹ CPP, judecată în procedură simplificată, să fi primit o pedeapsă peste maximul special prevăzut în legea nouă. Un coautor, cu privire la care cauza a fost disjunsă, judecat în procedura de drept comun, în lipsa recunoaşterii şi cu privire la care s-a aplicat de asemenea o pedeapsă peste maximul special prevăzut de legea nouă, ar beneficia de acelaşi regim ca şi cel condamnat în procedura simplificată, deşi cele două persoane condamnate nu sunt în situaţii identice. Într-o asemenea situaţie se poate vorbi chiar de a lipsi de o parte din efecte hotărârea judecătorească pronunţată cu aplicarea vechiului art. 320¹ CPP. Practic, riscul este să se „egalizeze” efectele a două hotărâri judecătoreşti, deşi fiecare în parte a avut în vedere situaţii juridice diferite. Exemplele ar putea continua. În fine, nu se poate considera că se aduce atingere principiului tempus regit actum aplicabil în procedura penală şi nici că se aplică mitior lex unei norme procedurale deoarece, în dezlegarea problemei analizate, nu contează momentul săvârşirii infracţiunii ci dacă o cauză de diferenţiere a regimului sancţionator reglementată în legea nouă (care nu intră în sfera de cuprindere a art. 186 CP) şi care are natura juridică a unei norme de drept substanţial, are aplicabilitate în privinţa pedepselor definitive.

 *

*   *

[1]Noul Cod de procedură penală, C. Voicu, A. S. Uzlău, G. Tudor, U. Văduva, ed. Hamangiu, 2014, pag. 561