Constituirea, organizarea și funcționarea prin Lege specială a Corpului de Avocați din România – premise fundamentale pentru înfăptuirea Justiției
Constituirea, organizarea și funcționarea prin Lege specială a Corpului de Avocați din România – premise fundamentale pentru înfăptuirea Justiției
Constituirea, organizarea și funcționarea prin Lege specială a Corpului de Avocați din România – premise fundamentale pentru înfăptuirea Justiției
lector univ. dr. Ştefan NAUBAUER
avocat – Baroul București
§I. Introducere: imperativul legalității exercitării profesiei de avocat în România
S-a împlinit anul acesta un deceniu de când primul articol al Legii nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat[1] a fost completat prin Legea nr. 255/2004[2] cu un alineat suplimentar – (3) -, text care, coroborat cu art. 5 alin. (4) din Statutul profesiei de avocat[3], interzice constituirea şi funcţionarea de barouri în afara Uniunii Naționale a Barourilor din România (în continuare, U.N.B.R.), actele de constituire şi de înregistrare a unor astfel de entităţi fiind considerate nule de drept.[4]
Intervenția de acum 10 ani a legiuitorului s-a impus în contextul unor situații deosebit de periculoase, de tristă notorietate, generate de crearea aşa-numitului Barou Constituţional Român înfiinţat în anul 2002 de Asociaţia de binefacere “Bonis Potra”[5] din Deva, respectiv de înfiinţarea a 42 de “barouri” şi a “Uniunii Avocaţilor din România” / “Uniunii Naţionale a Barourilor din România” hotărâtă în anul 2004 de membrii Filialei Băleşti Gorj a Asociaţiei “Figaro Potra”[6] din Alba Iulia[7].
Deși aceste entități nu mai există din punct de vedere juridic și se consideră că nu au existat vreodată[8], am subliniat încă de la momentul adoptării Legii nr. 255/2004[9] că, a condiţiona legalitatea înfiinţării şi funcţionării barourilor de apartenenţa la U.N.B.R.[10], reprezintă o reglementare izvorâtă din necesitatea evitării apariţiei şi proliferării structurilor avocaţiale paralele[11], fapta de a exercita profesia de avocat în afara cadrului stabilit prin Legea nr. 51/1995 constituind infracţiune.[12] Așa fiind, nu poate decât să surprindă „întrebarea dacă nu cumva textul este abuziv, el nepermiţând crearea de barouri alternative”.[13] Or, o asemenea concepție «revoluționară» este nu doar hazardată, ci vădește nimic altceva decât ignorarea istoriei legislative și mai ales menirea avocaturii[14], repere sigure în aflarea răspunsului corect la întrebări precum cea semnalată mai sus.
În pofida faptului că au fost deja elaborate și publicate studii[15] axate pe evidențierea legitimității organizării și funcționării Corpului Avocaților în România, se pare că există încă neclarități în legătură cu înființarea/constituirea structurilor avocațiale (îndeosebi în privința barourilor) denumite uneori – de către cei mai puțin avizați – «tradiționale»[16], aspecte pe care ne propunem să le clarificăm în cele ce urmează.
§II. Actul de constituire (înființare) a Corpului Avocaților din România
Corpul avocaților din România a fost înființat, pe teritoriul Principatelor Unite Române, în contextul amplei reforme legislative realizate în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza[17], printr-un act normativ special care a pus bazele avocaturii moderne: Legea pentru constituirea Corpului de Advocați din 6 Decemvrie 1864[18].
În mod firesc și necesar, Legea din 1864 nu s-a limitat la constituirea Corpului de Avocați[19], ci a reglementat și «Organizarea ordinală a profesiei liberale de avocat (s.n., Șt.N.)»[20]: condițiile exercitării profesiei de avocat (Capitolul I); tabloul special al avocaților din județul unde aceștia își exercitau profesia (Capitolul II); consiliul de disciplină, format în capitala fiecărui județ unde existau cel puțin 10 avocați înscriși în tablou, pentru celelalte județe tribunalul fiind însărcinat cu îndeplinirea misiunii consiliului (Capitolul III); stagiul profesional și tabloul special al stagiarilor (Capitolul IV); dispozițiuni tranzitorii – privind situația celor care «la promulgarea acestei legi se vor afla exercitând profesiunea de advocat», numirea de consilii examinatorii și alegerea consiliilor de disciplină – și finale, prin care s-au abrogat «Toate legile, regulamentele, decretele și ordonanțele, până acum în ființă relative la advocați» (Capitolul V).
§III. Corpul Avocaților din România este organizat și funcționează în baza unei legi speciale
Într-adevăr, din 1864 și până în prezent, organizarea și funcționarea Corpului profesional al avocaților din România s-a realizat exclusiv în temeiul unor acte normative speciale, cele mai importante fiind următoarele: Legea din 1907 pentru organizarea Corpului de Advocați[21]; Legea din 1923 pentru organizarea și unificarea Corpului de Avocați[22]; Legea din 1931 pentru organizarea Corpului de Avocați[23]; Decretul-lege din 1939 pentru numirea și funcționarea comisiunilor interimare la Uniunea avocaților și la Barourile avocaților din țară[24]; Legea din 1940 pentru organizarea Corpului de Avocați din România[25]; Legea din 1948 pentru desființarea Barourilor și înființarea Colegiilor de Avocați din România[26]; Decretul din 1950 privitor la profesiunea de avocat[27]; Decretul din 1954 pentru organizarea și exercitarea avocaturii în Republica Populară Română[28]; Decretul-lege din 1990 privind unele măsuri pentru organizarea și exercitarea avocaturii în România[29]; Legea din 1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat.
Reglementarea profesiei de avocat prin lege specială trebuie înțeleasă, așa cum a decis Curtea Constituțională[30], prin prisma concepției legiuitorului, potrivit căreia avocatura este un serviciu public. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că barourile sunt supuse exigențelor legii[31], iar «participarea avocatului la administrarea justiției îl asociază funcționării unui serviciu public deoarece, pentru unele din misiunile sale, baroul se găsește într-un fel legat de ordinul judiciar»[32]. Se subliniază astfel, și la acest nivel, rolul esențial pe care avocatura îl are în mecanismul statal de înfăptuire a justiției.
Așa fiind, împrejurarea că, la un moment istoric dat, barourile avocaților au fost desființate prin art. 1 din Legea nr. 3/1948, nu prezintă relevanță din perspectiva continuității reglementării prin lege specială a Corpului profesional al avocaților din România[33]. Într-adevăr, prin art. 2 din aceeași Lege nr. 3/1948, în locul barourilor au fost înființate colegiile de avocați, iar conform art. 3 din același act normativ patrimoniul fostelor barouri a trecut de plin drept, prin efectul legii, asupra «Colegiilor înlocuitoare».
De altfel, după Revoluția din 1989, prin Decretul-lege nr. 90/1990 s-a revenit la denumirea veche[34] și consacrată[35], art. 12 din acest act normativ – și el o lege specială – prevăzând că, de la data adoptării sale se înlocuiesc, între alți termeni din cuprinsul ultimei legi comuniste în materie (Decretul nr. 281/1954), «colegiu de avocați cu barou»[36].
§IV. Concluzie
Corpul profesional al avocaților din România a fost constituit în anul 1864 printr-o lege specială și tot prin legi speciale a fost ulterior reglementată organizarea și funcționarea sa, la nivel teritorial și central.
Prin urmare, nu a fost, nu este și nu credem că va fi legal posibilă constituirea, organizarea și funcționarea profesiei de avocat în România altfel decât în baza unei legi adoptate exclusiv în acest scop, exercitarea avocaturii în alte condiții situându-se de plano pe tărâm infracțional.
[1] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2011, în temeiul art. VI din Legea nr. 270/2010 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 28 decembrie 2010, dându‑se textelor o nouă numerotare. Legea a fost ulterior modificată prin: O.U.G. nr. 10/2011 privind abrogarea alin. (8) al art. 39 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 14 februarie 2011); Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2010); Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012), modificată prin O.U.G. nr. 4/2013 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 31 ianuarie 2013); Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 11 decembrie 2012).
[2] Legea nr. 255/2004 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 23 iunie 2004.
[3] Adoptat prin Hotărârea Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România (în continuare, Consiliul U.N.B.R.) nr. 64/2011 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 898 din 19 decembrie 2011), cu modificările și completările aduse prin: Hotărârea nr. 7/2012 a Consiliului U.N.B.R. (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 594 din 20 august 2012); Hotărârea nr. 769/2013 a Consiliului U.N.B.R. (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 497 din 7 august 2013); Hotărârea nr. 852/2013 a Consiliului U.N.B.R. (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 16 ianuarie 2014).
[4] Pentru analiza acestei intervenții legislative, a se vedea Şt. Naubauer, în T. Savu, Şt. Naubauer, Comentariile noului cadru legal privind profesia de avocat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2004, p. 12 și 13.
[5] Prin Sentința civilă nr. 281 din 3 februarie 2003, Judecătoria Deva a admis cererea formulată de Baroul Hunedoara, a constatat că Asociaţia de binefacere “Bonis Potra”, prin activitatea desfășurată, a încălcat normele imperative ale Legii nr. 51/1995 și a dispus dizolvarea acesteia. Soluția a fost menținută prin Decizia civilă nr. 583/R din 25 noiembrie 2003, irevocabilă, a Tribunalului Hunedoara – Secția civilă. Pe de altă parte, prin Decizia nr. 6618 din 26 noiembrie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția civilă și de proprietate intelectuală a admis recursul în anulare declarat de procurorul general împotriva Încheierii nr. 31/A din 5 august 2002 pronunțate de Judecătoria Deva, prin care Asociaţia de binefacere “Bonis Potra” dobândise personalitate juridică și fusese înscrisă în registrul special, încheiere pe care instanța supremă a casat-o și pe fond a respins irevocabil cererea de înregistrare a acestei asociații; Înalta Curte a reținut, între altele, că acordarea personalității juridice unei asociații cu scop nepatrimonial care are ca obiect de activitate înființarea de barouri de avocați contravine prevederilor Legii nr. 51/1995.
[6] Pentru opinia, irelevantă – exprimată într-un material de o redundanță extremă (deși a fost publicat de o revistă a unei universități prestigioase din țară) -, în sensul că «UAR/UNBR Bota a fost înființată de persoane fizice, subiecte de drept de sine stătătoare, independente», a se vedea A. Tamba, D. Șerban, Există, în sistemul nostru juridic, două uniuni naționale ale barourilor din România?, în Studia Universitatis Babeș – Bolyai Iurisprudentia, ediția nr. 4/2010, p. 5, articol disponibil la adresa http://studia.law.ubbcluj.ro/articol.php?articolId=365
[7] Prin Încheierea din 18 noiembrie 2003 pronunțată de Judecătoria Alba Iulia, Asociaţia “Figaro Potra” a fost dizolvată, pe baza hotărârii adunării generale a acestei asociații din 6 octombrie 2003. Și în acest caz, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția civilă și de proprietate intelectuală a admis recursul în anulare declarat de procurorul general împotriva Încheierii din 23 august 2002 pronunțate de Judecătoria Alba Iulia, prin care Asociaţia “Figaro Potra” dobândise personalitate juridică și fusese înscrisă în registrul special, încheiere pe care instanța supremă a casat-o și pe fond a respins irevocabil cererea de înregistrare a acestei asociații; Înalta Curte a reținut, între altele, că au fost încălcate dispozițiile Legii nr. 51/1995, lege organică ce reglementează desfășurarea profesiei de avocat, exclusiv în cadrul barourilor de avocați ce funcționează numai în cadrul Uniunii Avocaților din România (actuala U.N.B.R. – n.n., Șt.N.), exercitarea profesiei de avocat în afara acestui cadru constituind chiar infracțiune.
[8] A se vedea C.-L. Popescu, Legalitatea, continuitatea și unicitatea ordinului profesional al avocaților din România, studiu publicat inclusiv pe site-ul www.unbr.ro, secțiunea “Interpretări ale legislației”, paragrafele 144-149.
[9] A se vedea Şt. Naubauer, în T. Savu, Şt. Naubauer, op. cit., p. 12.
[10] Respingând excepţia de neconstituţionalitate a art. 48 alin. (1) teza întâi şi art. 57 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 51/1995, Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 321/2004 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1144 din 3 decembrie 2004), că “(…) Organizarea exercitării prin lege a profesiei de avocat, ca de altfel a oricărei alte activităţi ce prezintă interes pentru societate, este firească şi necesară, în vederea stabilirii competenţei, a mijloacelor şi a modului în care se poate exercita această profesie, precum şi a limitelor dincolo de care s-ar încălca drepturile altor persoane sau categorii profesionale. (…) Ca şi în cazul reglementărilor specifice altor profesii, cum ar fi cele ale notarilor, medicilor sau experţilor, legea menţionată, în întregul ei şi, în particular, dispoziţiile legale care fac obiectul excepţiei, sunt menite să apere libera exercitare a profesiei de avocat de concurenţa nelegitimă din partea unor persoane sau structuri situate în afara cadrului legal şi, pe de altă parte, să asigure dreptul la apărare al persoanelor care apelează la serviciul avocaţial pe calea garanţiilor oferite de organizarea şi exercitarea acestei profesii, în limitele stabilite de lege. (s.n., Șt.N.)” (a se vedea, în acelaşi sens, de exemplu, Deciziile Curţii Constituţionale nr. 234/2004 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 14 iunie 2004 şi nr. 233/2004 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 5 iulie 2004).
[11] Așa cum a spus regretatul profesor Ion Deleanu, dispozițiile introduse în Legea nr. 51/1995 prin Legea nr. 255/2004 «n-au fost adoptate cu privire la un anume „barou constituțional”, constituit în afara Uniunii Naționale a Barourilor din România, ci, în general, cu privire la orice „barouri”, care au luat sau vor lua ființă contrar legii sau prin eludarea dispozițiilor ei.» – I. Deleanu, Cu privire la exercitarea profesiei de avocat în afara barourilor constituite pe temeiul și în condițiile Legii nr. 51/1995, în Dreptul nr. 1/2005, p. 34.
[12] A se vedea Șt. Naubauer, Principiile fundamentale ce guvernează exercitarea profesiei de avocat în România, în Pandectele Române nr. 4/2010, p. 65. Conform art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995 «Folosirea fără drept a denumirilor „Barou”, „Uniunea Națională a Barourilor din România”, „U.N.B.R.” ori „Uniunea Avocaților din România” sau a denumirilor specifice formelor de exercitare a profesiei de avocat de către orice persoană fizică sau persoană juridică, indiferent de obiectul activității desfășurate de aceasta, precum și folosirea însemnelor specifice profesiei ori purtarea robei de avocat în alte condiții decât cele prevăzute de prezenta lege constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. (s.n., Șt.N.)».
[13] A. Răducanu, D. Croitoru, Principiile generale de organizare și exercitare a profesiei de avocat din perspectiva teoriilor post-moderne despre drept, în Buletinul Institutului Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor nr. 1/2006, p. 116-117. Deși au recunoscut că așa-numitele «barouri constituționale» se situează în afara legii, acești autori – primul fiind la vremea respectivă chiar decanul unui barou component al U.N.B.R. (!) – au considerat că ele «sunt simptomatice pentru un sistem de exercitare a profesiei de avocat care mai devreme sau mai târziu va trebui schimbat» (!?) – ibidem, p. 117.
[14] A se vedea infra, pct. §II.
[15] A se vedea: I. Deleanu, Cu privire la exercitarea profesiei de avocat în afara barourilor constituite pe temeiul și în condițiile Legii nr. 51/1995, cit. supra, p. 25-34; T. Savu, Unele consideraţii privind regimul juridic al organizării şi funcţionării barourilor, în revista Avocatul nr. 1/2006, p. 27-29; C.-L. Popescu, Legalitatea, continuitatea și unicitatea ordinului profesional al avocaților din România, cit. supra; A. Tamba, D. Șerban, Există, în sistemul nostru juridic, două uniuni naționale ale barourilor din România?, cit. supra.
[16] Reprezentanții structurilor avocaţiale paralele au solicitat chiar ca barourile «tradiționale» – să prezinte actele prin care au fost înființate și/sau constituite (a se vedea, spre exemplu, http://bota.ro/wp-content/uploads/2007/05/20052007_1.pdf).
[17] A se vedea, pe larg: M. Duțu, O istorie a Avocaturii române. Vol. I: De la origini până la primul război mondial, Editura Economică, București, 2001, p. 37-74; Idem, Istoria Baroului din București, Editura Economică, București, 2006, p. 63-82; D. Țop, Avocatura în România. Trecut și prezent, Editura Macarie, Târgoviște, f.a., p. 31-42; T. Predescu, M.C. Beniog, Istoria Baroului Vâlcea, Rm. Vâlcea (tiparul executat la S.C. Tiparg S.A. – Pitești), 2005, p. 27-34.
[18] A se vedea C. Hamangiu, Codul general al României. Volumul II. Legi uzuale 1860-1900, Editura Librăriei Leon Alcalay, Bucuresci, 1900, p. 1426 și urm. Așa cum s-a arătat, adoptarea acestui act normativ a marcat «crearea, prin lege, a ordinului avocaților din România, sub denumirea de „corpul de advocați” (s.n., Șt.N.)» – C.-L. Popescu, op. cit., paragraful 48.
[19] De altfel, din perspectivă istorică, primul Corp de Avocați a fost constituit la 30 septembrie 1831, prin publicarea în Gazeta oficială a documentului intitulat «Știință de obște» – un veritabil Tablou al avocaților subscris de Marele Logofăt al Dreptății Iordache Golescu -, în care sunt menționați 22 de avocați «ce s-au orânduit la Divanurile din București». Este actul de înființare a Baroului de Ilfov (devenit Baroul de București urmare a reorganizării administrativ-teritoriale) adoptat «în aplicarea dispozițiilor referitoare la avocatură din Regulamentul organic» – M. Duțu, Istoria Baroului din București, cit. supra, p. 50 și urm.
[20] C.-L. Popescu, op. cit., paragraful 48.
[21] Publicată în Monitorul Oficial nr. 277 din 12 martie 1907.
[22] Publicată în Monitorul Oficial nr. 231 din 21 februarie 1923.
[23] Publicată în Monitorul Oficial nr. 301 din 28 decembrie 1931.
[24] Publicat în Monitorul Oficial nr. 248 din 26 octombrie 1939.
[25] Publicată în Monitorul Oficial nr. 205 din 5 septembrie 1940.
[26] Publicată în Monitorul Oficial nr. 15 din 17 ianuarie 1948.
[27] Publicat în Buletinul Oficial nr. 11 din 14 februarie 1950.
[28] Publicat în Buletinul Oficial nr. 34 din 21 iulie 1954.
[29] Publicat în Monitorul Oficial nr. 32 din 1 martie 1990.
[30] A se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 44/2003 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 13 martie 2003. Analizând această decizie, profesorul Ion Deleanu a dat dreptului la apărare una dintre cele mai frumoase și elocvente definiții: «Dreptul la apărare, inclusiv prin reprezentare și/sau asistare de către avocat, consacrat ca drept fundamental de art. 24 din Constituție, este complementul natural al „justiției”, ca serviciu de interes public, și dimensiunea inerentă a unui „proces echitabil (…)” (s.n., Șt.N.)» – I. Deleanu, op. cit., p. 28.
[31] A se vedea Hotărârea din 23 noiembrie 1983 (plenul Curții, seria A nr. 70), în V. Berger, Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ediția a 4-a în limba română, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2003, p. 60.
[32] A se vedea Hotărârea din 30 noiembrie 1981 (plenul Curții, seria A nr. 127-B), ibidem, p. 227.
[33] În legătură cu această opțiune a legiuitorului, manifestată într-un context politic nefast, s-a spus – cu deplin temei – că «ea nu are semnificația unei discontinuități juridice pentru ordinul profesional al avocaților și pentru structurile sale» (C.-L. Popescu, op. cit., paragraful 54).
[34] A se vedea și C.-L. Popescu, op. cit., paragraful 57, unde se arată că, între altele, «voința legiuitorului a fost de a se reveni la denumiri tradiționale».
[35] S-a spus cu drept cuvânt în doctrina noastră istorică privind Corpul avocaților din România, că «Unitatea de bază și exprimarea primară a organizării și exercitării avocaturii a fost și a rămas baroul.» – M. Duțu, Istoria Baroului din București, cit. supra, p. 50.
[36] Așa cum s-a subliniat într-un alt studiu privind legalitatea organizării și funcționării barourilor, «Decretul nr. 90 nu a făcut decât să schimbe denumirea unor persoane juridice existente, din colegii de avocați, în barouri care își continuă și astăzi activitatea sub această denumire.» – T. Savu, Unele consideraţii privind regimul juridic al organizării şi funcţionării barourilor, cit. supra, p. 29.
