Dăm publicității comunicarea facută de vicepresedintele UNBR, domnul av. dr. Ion Turculeanu în Aula Magna a Curţii Supreme de Casaţie din Roma, în cadrul celui de-al XXXI-lea Congres Anual al Uniunii Avocaţilor Europeni.

Avocaţii români şi dreptul european

Autor – Prof. univ. dr. ION TURCULEANU

Vicepreședinte al Uniunii Naționale a Barourilor din România

Dreptul Uniunii Europene este un sistem de reguli care funcționează în statele membre ale Uniunii Europene. De la înființarea Comunității de Cărbune și Oțel după al doilea război mondial, UE s-a dezvoltat pentru a realiza pacea și justiția socială pentru poporul său și pentru comunitatea globală[1]. UE are instituții politice, politici sociale și economice, care depășesc statele naționale în scopul cooperării și dezvoltării umane[2]. Potrivit Curții de Justiție, UE reprezintă „o nouă ordine juridică a dreptului internațional”[3]. Bazele juridice ale UE sunt Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, aprobate în unanimitate de guvernele a 28 de state membre. Membrii noi se pot alătura, dacă aceștia sunt de acord să respecte regulile organizației și membrii vechi pot pleca conform „propriilor cerințe constituționale”[4]. Oamenii au dreptul să participe prin intermediul Parlamentului și al guvernelor lor naționale în elaborarea legislației pe care UE o face. Comisia are inițiativă în materie de legislație, Consiliul Uniunii Europene reprezintă guverne ale statelor membre, Parlamentul este ales de cetățenii europeni, iar Curtea de Justiție este menită să susțină statul de drept și drepturile omului[5]. După cum a statuat Curtea de Justiție, UE este „nu numai o uniune economică”, ci este menită să „asigure progresul social și să caute îmbunătățirea constantă a condițiilor de viață și de muncă ale popoarelor lor”[6].

Ideile democratice de integrare pentru națiunile internaționale și europene sunt la fel de vechi ca și statul național modern[7].

După războaiele napoleoniene și revoluțiile din 1848 din secolul al XIX-lea, Victor Hugo la Congresul Internațional pentru Pace din 1849 a imaginat o zi în care ar exista o intalnire „față în față” a Statelor Unite ale Americii și a Statelor Unite ale Europei, intinzandu-se peste mări spre a-si da mana”[8]. Primul război mondial a devastat societatea și economia Europei, iar Tratatul de la Versailles nu a reușit să instituie un sistem internațional funcțional în cadrul Ligii Națiunilor, nici o integrare europeană și a impus condiții de pedeapsă pentru repararea plăților pentru țările care au pierdut[9]. După un alt colaps economic și creșterea fascismului a condus la un al doilea război mondial, societatea civilă europeană a fost hotărâtă să creeze o uniune durabilă care să garanteze pacea mondială prin integrarea economică, socială și politică.

Tratatul de la Roma din 1957, semnat în Musei Capitolini, a fost primul tratat internațional care prevedea integrarea socială, economică și politică, în domenii limitate, pentru statele-națiune.

Să „salveze generațiile următoare de flagelul războiului, care de două ori … a adus tristete inimaginabila omenirii”[10], Carta Organizației Națiunilor Unite a fost adoptată în 1945, iar conferința de la Bretton Woods a creat un nou sistem de servicii bancare, financiare și comerciale mondiale integrate. De asemenea, Consiliul Europei, format prin Tratatul de la Londra din 1949, a adoptat o Convenție europeană pentru drepturile omului, supravegheată de o nouă instanță transnațională la Strasbourg în 1950. Deja în 1946 Winston Churchill, care fusese recent învins ca prim-ministru britanic în 1945, a cerut „Statele Unite ale Europei”, deși acest lucru nu a însemnat că Marea Britanie și-ar îndepărta legăturile cu Commonwealth-ul. În 1950, ministrul francez de externe Robert Schuman a propus ca, începând cu integrarea producției de cărbune și oțel francez și german, să existe „o organizație deschisă participării celorlalte țări ale Europei”, în care „solidaritatea în producție” ar face războiul, „nu doar de neimaginat, ci de material imposibil”[11]. Tratatul de la Paris din 1951 a creat prima Comunitate Europeană a Cărbunelui și Oțelului, semnată de Franța, Germania de Vest, Belgia, Olanda, Luxemburg și Italia, cu președintele său Jean Monnet. Teoria sa a fost pur și simplu că războiul ar fi imposibil de costisitor dacă proprietatea și producția economiei fiecărei țări au fost amestecate împreună.

Ideea unui cosmopolit, a unei cetățenii a lumii este foarte veche. Ea datează din Antichitate și Stoicism, inițiind probabil in diogeneza cinica ce a răspuns la întrebarea despre originea sa: „Sunt cosmopolit, cetățean al lumii!”[12]. Umanismul stoicilor nu privește numai pe cetățenii romani, ci și pe sclavi și barbari ca ființe umane. A influențat în mod semnificativ ius gentiumul romanilor [13]. Acesta din urmă era mai vast decât legea pur interstatală a modernilor. Vechiul ius gentium a recunoscut personalitatea juridică nu numai statelor, ci și persoanelor fizice, romani și peregrini (străini, barbari). În plus, legea poporului antichității a inclus principii generale ale dreptului privat, oferind romanilor și peregrinilor posibilitatea de a stabili relații contractuale. Astfel, aceasta a garantat o certitudine juridică minimă pentru comerțul internațional[14].

Într-adevăr, ius gentium, acest vechi drept cosmopolit, nu avea o fundație etică care provine din stoicism, care avea o influență foarte mare în straturile sociale dominante ale Imperiului Roman, dar și motivații concrete, de tip „bastion” economic.

Stoicismul clasic a fost, mai presus de toate, etic și moral. Cosmopolitismul său a fost doar marginal politic, adică orientat spre înființarea unei Orase Politice Mondiale și a unei cetățenii universale.

Când cineva traduce în limba kantiană câmpul interguvernamental de apreciere a Uniunii Europene, cei mai sceptici dintre oamenii de știință politică ar numi Uniunea probabil o alianță permanentă între statele suverane și republicane, dorind să păstreze pacea între ei, intimp ce Kant o propune în al doilea articol final al Proiectului de Perpetuă Pace. Prin urmare, este posibilă o comparație empirică între postulatele formulate de Immanuel Kant și realitatea Uniunii Europene astăzi pe această bază.

Uniunea și Comunitatea Europeană sunt o asociație de state în continuă creștere. Dinamica este orizontală, determinată de extinderea la noi membri. Este, de asemenea, verticală, în continuarea aprofundării interconectării juridice interstatale. Această aprofundare se desfășoară la două niveluri. În primul rând, statele își intensifică colaborarea la nivelul Uniunii în cadrul unei colaborări interguvernamentale, care implică politici din ce în ce mai legate de politică înaltă, cum ar fi cooperarea polițienească și judiciară, securitatea internă și, în final, politica externă și de securitate comună. În al doilea rând, aprofundarea se realizează în principal prin comunizarea domeniilor de politică guvernate anterior la nivel interguvernamental al Uniunii, care se leagă la nivelul supranațional al Comunității Europene.

În cele din urmă, Uniunea Europeană este o structură a vaselor comunicante. Este ca și Fântâna din Trevi cu bazinele suprapuse. Proiectele politice ale Consiliului European izvorăsc ca apa de la jet catre varf. Acestea cad în primul bazin al Uniunii și provin din acest cel mai mic container, reglementat de dreptul internațional, la recipientul mult mai mare de la baza care este comunitară, supranațională și densă în normalizarea juridică și accesibilă cetățenilor. Quermonne vorbește despre un sistem politic european[15].

Conform curentelor doctrinare supranationaliste și federaliste, Comunitatea Europeană excelează în conceptul de organizare internațională clasică. Pentru prima, Comunitatea este o nouă ordine publică sui generis, iar pentru aceasta din urmă este chiar o federație europeană în proces. După cum scrie Gerkrath, există diferite elemente materiale și formale care fac posibilă afirmarea că CE este o nouă autoritate publică autonomă independentă de statele membre și că aceasta depășește în funcție de importanță și competență criteriile obișnuite ale unei organizații internaționale.

Din punct de vedere material, Comunitatea Europeană a fost dată, începând de la Tratatul de la Roma, cu diferitele sale revizuiri într-un mod tot mai în creștere, în domenii politice de competență sau în comun cu statele membre. Aceste domenii cuprind în prezent aproape întreaga viață economică și cea mai mare parte a politicilor sociale europene. Părinții fondatori ai integrării europene s-au bazat pe o interpenetare socio-economică bazată pe solidaritatea faptelor transnaționale între persoane fizice și juridice și pe armonizarea legislativă între statele membre.

Legislația comunitară limitează în mod direct și puternic puterea constituțională, legislativă, executivă și judiciară a statelor membre ale CE. Acesta conține celebrul element al supranaționalității pe care Bogdandy l-a definit în două moduri: în primul rând, primatul și aplicabilitatea imediată a dreptului comunitar în legislația națională; in al doilea rând, aplicarea regulii de majoritate în procesul comunitar de luare a deciziilor.

Uniunea Europeană face constant titluri la nivel politic, economic, financiar și juridic. Cu toate acestea, dacă această organizație internațională singulară pare să se întoarcă în întregime spre viitorul ei, ea nu poate pierde din vedere patrimoniul său juridic și filozofic care a fost atât de benefic pentru istoria sa.

Drepturile omului fac parte din această moștenire și, prin urmare, este necesar să se respecte influența lor asupra acestei construcții originale în dreptul internațional, pentru a arăta că acestea sunt, în opinia noastră, în centrul acestei construcții, așa cum este ilustrat de Jean-Paul Costat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului: „Drepturile omului nu sunt o idee nouă în Europa”, a spus Saint-Just despre fericire. Și, din fericire, nu sunt o idee pierdută. ”

În timp ce influența drepturilor omului este evidentă, acum este necesar să examinăm eficacitatea acestor drepturi pentru a demonstra interesul legal al acestor drepturi. Acesta este unul dintre aspectele cele mai originale ale Uniunii Europene, ceea ce o diferențiază de alte organizații internaționale, cum ar fi, de exemplu, Organizația Națiunilor Unite.

Originalitatea influenței drepturilor omului asupra sistemului juridic al Uniunii Europene este dublă: aceste drepturi pot fi invocate direct de către persoane fizice, iar instanțele naționale înalte sunt de acord să joace jocul convenționalității.

Deși accesul la controlul jurisdicțional este limitat pentru chestiunile obișnuite ale legii, Curtea de Justiție a dezvoltat treptat o abordare mai deschisă în ceea ce privește drepturile omului. Drepturile omului au devenit, de asemenea, esențiale în interpretarea și construirea corespunzătoare a întregii legislații a UE. Dacă există două sau mai multe interpretări plauzibile ale unei reguli, ar trebui aleasă cea mai consistenta cu drepturile omului. Tratatul de la Lisabona din 2007 a conferit drepturi competenței Curții de Justiție și a solicitat aderarea UE la Convenția europeană a drepturilor omului, sub supravegherea Curții de la Strasbourg. Inițial, reflectând natura sa economică primitivă, tratatele nu făceau referire la drepturi. Cu toate acestea, în 1969, în special după îngrijorarea din partea Germaniei, Curtea de Justiție a declarat în Hotărârea Stauder / Orașul Ulm că „drepturile fundamentale ale omului” sunt „consacrate în principiile generale ale dreptului comunitar”. Aceasta a însemnat că domnul Stauder, care a primit unt subvenționat în cadrul unui sistem de protecție socială al UE doar prin afișarea unui cupon cu numele și adresa lui, avea dreptul să pretindă că acest lucru ia încălcat demnitatea: el avea dreptul să nu treacă prin umilința de a dovedi Identitate pentru a obține alimente. În timp ce acele „principii generale” nu au fost scrise în dreptul UE și pur și simplu declarate de către instanță, aceasta corespunde unei opinii filozofice majoritare conform căreia regulile „negre litere” sau legea pozitivă există în mod necesar din motive că societatea Ei doresc: acestea dau naștere unor principii, care informează scopul legii. În plus, Curtea de Justiție a clarificat faptul că recunoașterea drepturilor sale a fost „inspirată” de propriile „tradiții constituționale” ale statelor membre,[16] si tratatelor internaționale [17]. Acestea includ drepturile constatate în constituțiile statelor membre, actele constitutive ale Parlamentului, cazurile judiciare, Convenția europeană a drepturilor omului, Carta Socială Europeană din 1961, Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948 sau Convențiile Organizației Internaționale a Muncii. UE însăși trebuie să adere la CEDO, deși în „avizul 2/13” Curtea de Justiție a întârziat, din cauza dificultăților percepute în menținerea unui echilibru adecvat al competențelor.

Legea europeană este legată de cetățenii cărora li se aplică și în serviciul căruia este. Astfel, avocatul român are același statut ca orice alt avocat membru al asociațiilor de bară din țările membre ale Uniunii Europene. Modul în care avocatul român utilizează legea europeană depinde în mod direct de nevoile cetățeanului în favoarea căruia avocatul exercită mandatul.

Deci, care este rolul nostru în Uniune? Este vorba despre protejarea drepturilor cetățenilor – fie fundamentale sau sociale – și a principiilor liberei circulații a mărfurilor și lucrătorilor?

Poate avocatul să fie un actor important în protejarea valorilor care au făcut ca continentul nostru să fie destinația cea mai dorita? Putem ajuta la păstrarea valorilor europene și la dezvoltarea acestora pentru o mai bună protecție a drepturilor fiecărei persoane?

La 24 martie 2017, Papa Francis, în celebrarea celei de-a 60-a aniversări de la semnarea Tratatului de la Roma, a reamintit cât de prezente sunt principiile care stau la baza edificării construcției care este astăzi Uniunea Europeană.

Solidaritatea dă naștere la deschiderea față de ceilalți. „Planurile noastre nu sunt inspirate de interesul propriu”,[18] a declarat cancelarul german, K. Adenauer. Ministrul francez al Afacerilor Externe, C. Pineau, a reiterat acest sentiment: „Cu siguranță țările care se vor uni … nu au intenția de a se izola de restul lumii și de a se înconjura cu bariere insurmontabile”.[19] Într-o lume care era prea familiarizată cu tragedia zidurilor și a diviziunilor, era evident important să lucrăm pentru o Europă unită și deschisă și pentru îndepărtarea bariera nenaturala care împărțea continentul de la Marea Baltică la Marea Adriatică. Ce eforturi au fost făcute pentru a rupe acest zid! Cu toate acestea, memoria acestor eforturi a fost pierdută astăzi. Uitată este și tragedia familiilor separate, a sărăciei și a sărăciei născute din acea diviziune. În cazul în care generațiile trebuiau să vadă căderea acestor semne de ostilitate forțată, astăzi dezbatem cum să ținem seama de „pericolele” timpului nostru: începând cu lungul dosar al femeilor, bărbaților și copiilor care fug de război și sărăcie, căutând doar un viitor Pentru ei înșiși și pentru cei dragi.

În epoca de astăzi a lipsei memoriei, uităm adesea o altă mare realizare a solidarității ratificată la 25 martie 1957: cea mai lungă perioadă de pace din secolele recente. „Popoarele care s-au adunat de-a lungul timpului în tabere opuse, luptându-se unul cu celălalt … se află acum unite și îmbogățite de identitățile lor naționale distincte”.[20] Pacea este întotdeauna rodul unei contribuții libere și conștiente a tuturor. Cu toate acestea, „pentru mulți oameni de astăzi, pacea apare ca o binecuvântare care trebuie luată de la sine înțeles”,[21] una care poate ajunge cu ușurință ca fiind superfluă. Dimpotrivă, pacea este un bun prețios și esențial, pentru că fără ea nu putem construi un viitor pentru nimeni și ajungem să „trăim zilnic”.[22]”

Cetățenia europeană și drepturile pe care aceasta le conferă sunt în centrul Uniunii Europene și sunt foarte apreciate de europeni: aceste drepturi includ munca sau studierea într-o altă țară europeană și participarea la alegerile pentru Parlamentul European, dar și acordarea de asistență consulară în cazul De probleme în timpul sărbătorilor din afara UE. 87% dintre europeni sunt conștienți de statutul lor de cetățeni ai Uniunii, un procent care nu a fost niciodată mai mare.

Având în vedere caracterul din ce în ce mai transnațional al principalelor provocări ale timpului nostru, marea majoritate a europenilor solicită acțiuni comune ale UE pentru a răspunde preocupărilor lor majore, cum ar fi gestionarea migrației, combaterea amenințărilor la adresa securității și securității globale. Mai presus de toate, cetățenii europeni doresc să continue să călătorească, să lucreze, să facă afaceri și să studieze liber, ușor și în siguranță oriunde în Uniunea Europeană.

Tratatul de la Roma, semnat cu șaizeci de ani în urmă, a pregătit calea pentru integrarea economică și durabilitatea păcii pe continentul nostru și a dus la Uniunea Europeană de astăzi cu peste 500 de milioane de cetățeni.

Într-o Europă unde rata natalității este mai mică decât mortalitatea, putem vorbi despre un viitor al cetățeanului european independent de criza migrației?

De la începutul anilor 1990, migrația netă a fost forța motrica din spatele creșterii totale a populației din spațiul european. Mai ales că imigranții sunt tineri și favorizează rata natalității. Criza din 2008, cu toate acestea, marchează o inflexiune adesea ignorată în dezbaterea publică. Începând cu anul 2009, migrația netă a zonei UE-28 a scăzut de la 1 411 471 la 653 100 în 2013. Cu alte cuvinte, fără o schimbare reală a politicilor migraționale, criza economică a redus atractivitatea Comunității în ansamblu.

În 2015, pentru prima dată, creșterea totală a UE în ansamblu provine din creșterea migrației, din moment ce creșterea naturală este negativă, cu mai multe decese decât nașterile. Într-adevăr, în cursul anului 2015, UE a cunoscut un flux migrat de peste un milion de persoane, inclusiv persoane care fugeau de zone de război. Cu alte cuvinte, în 2015, UE a fost complet dependentă de migrația sa netă pentru creșterea sa totală.

Deci mă întrebați dacă avocatul joacă un rol în acest climat dinamic în care cetățeanul european și cel care dorește să se bucure de protecția dreptului european încearcă să construiască un climat comun, o societate care să recunoască nevoile tuturor.

Îndrăznesc să cred că rolul nostru este primordial în multe feluri. În primul rând, pentru că suntem vesta de salvare care traduce în fiecare limbă procedura juridică pusă în slujba persoanei. Dar, poate, în mod neașteptat, pentru mulți, noi – profesioniștii din domeniul dreptului – suntem cei pe conduita și gândirea căreia depinde întreaga construcție europeană. Găsim cheia care determină direcția pe care Uniunea o va face în viitor. Traducem nevoile sociale ale indivizilor în cerințe legale și niveluri minime de protecție.

Gândirea legală a adus continentul european la cel mai înalt nivel de jurisprudență a drepturilor și libertăților persoanei și rămâne vectorul care menține principiile și aspirațiile antecesorilor nostri la cel mai înalt nivel.

Cât despre impactul pe care care l-a avut asupra avocaților români toată această structură juridico-socială, construită în jurul ideii primordiale de respectare și protejare a drepturilor omului, nu putem conchide decât că ei, în rolul lor de garanți ai respectării acestor valori, au găsit în legislația europeană sprijinul imperios necesar în desfășurarea activității profesionale,  un sprijin pe care l-au primit cu brațele deschise, cu atât mai mult cu cât integrarea în comunitatea europeană s-a petrecut într-o perioadă în care însăși societatea românească încerca să-și regăsească echilibrul.

Astfel, avocatului român, care  nu demult a trecut de o perioadă neagră cu privire la respectarea drepturilor și libertăților individuale, i se oferă liberatatea de a-și împlini menirea, putând duce liber și la bun sfârșit scopul său originar: apărarea cetățenilor.

Tot în contextul libertății avocatului român, ca urmare a implementării dreptului european la nivel național, putem vorbi și despre libertatea acestuia de mișcare. Așadar, odată cu deschiderea porților Uniunii, acestuia i s-a oferit dreptul de a oferi consultații și de a pleda pe teritoriul oricărui stat membru, atât în ceea ce privește dreptul român cât și cu privire la dreptul național al statului respectiv, oportunitate pe care avocatul român nu s-a temut s-o exploateze.

Toată această situație a reușit să creeze un cadru extrem de favorabil pentru dezvoltarea relațiilor profesionale între avocații români și ceilalți avocați europeni, conlucrând astfel împreună în scopul apărării din ce în ce mai eficiente a cetățenilor bătrânului continent.

Către ceea ce dorim să fim: mai buni, mai îndrăzneți, mai curajoși, mai respectați, mai inovativi … mai mult împreună … mai europeni.

*

Articol prezentat pe 23 iunie 2017 în Aula Magna a Curții Supreme de Casație din Roma la cel de-al XXXI-lea Congres Anual al Uniunii Avocaților Europeni.

*

[1] See TEU art 3(1) ‘The Union’s aim is to promote peace, its values and the well-being of its peoples.’ (3) ‘… and shall promote social justice and protection…’

[2] See TEU arts 3(3) ‘It shall work for the sustainable development of Europe based on balanced economic growth and price stability, a highly competitive social market economy, aiming at full employment and social progress, and a high level of protection and improvement of the quality of the environment‘. Art 4(3) ‘Pursuant to the principle of sincere cooperation, the Union and the Member States shall, in full mutual respect, assist each other in carrying out tasks which flow from the Treaties’.

[3] Van Gend en Loos v Nederlandse Administratie der Belastingen (1963) Case 26/62

[4] TEU art 50. On the most sophisticated discussion of constitutional law and human rights principles for secession, see Reference Re Secession of Quebec [1998] 2 SCR 217, particularly [67] „The consent of the governed is a value that is basic to our understanding of a free and democratic society. Yet democracy in any real sense of the word cannot exist without the rule of law”. And [149] „Democracy, however, means more than simple majority rule”.

[5] See TEU arts 13–19

[6] Defrenne v Sabena (1976) Case 43/75

[7] See generally P Craig and G de Búrca, The Evolution of EU Law (2011) and P Craig, ‘The Development of the EU’ in C Barnard and S Peers (eds), European Union Law (2014) ch 2

[8] V Hugo, Opening Address to the Peace Congress (21 August 1849). Afterwards, Giuseppe Garibaldi and John Stuart Mill joined Victor Hugo at the Congress of the League of Peace and Freedom in Geneva 1867.

[9] See JM Keynes, The Economic Consequences of the Peace (1919)

[10] See the UN Charter 1945 Preamble

[11] R Schuman, Speech to the French National Assembly (9 May 1950)

[12] A propos de l’influence du stoïcisme sur Immanuel Kant voir: Martha C. NUSSBAUM, „Kant und stoisches Weltbürgertum”, in: Friedendurch Recht –Kants Friedensidee und das Problem einer neuen Weltordnung,Matthias Lutz-Bachmann & James Bohmann (édit.), Frankfurt a. M., Suhrkamp, 1996, p. 45-75, surtout p. 48-49

[13] Hans Joachim STOERIG, Kleine Weltgeschichte der Philosophie, Frankfurta. M., Fischer Taschenbuch Verlag, 1999, p. 219

[14] Wolfgang KUNKEL, Römische Rechtsgeschichte, Köln/Graz, Böhlau Verlag, 1964, p. 73-81, surtout p. 73-75.

[15] Jean-Louis QUERMONNE, Le système politique européen, Paris, Montchrestien, 1993, p. 159.

[16] Internationale Handelsgesellschaft (1970) Case 11/70, [1970] ECR 1125

[17] Nold v Commission (1974) Case 4/73, [1974] ECR 491

[18] K. Adenauer, Chancelier fédéral de la République Fédérale d’Allemagne, Discours prononcé à l’occasion de la signature des Traités de Rome, 25 mars 1957.

[19] C. Pineau, Ministre des Affaires Etrangères de la France, Discours prononcé à l’occasion de la signature des Traités de Rome, 25 mars 1957.

[20] P.H. Spaak, Ministre des Affaires Etrangères de la Belgique, Discours prononcé à l’occasion de la signature des Traités de Rome, 25 mars 1957

[21] Papa Francisc, Discours aux membres du Corps Diplomatique accrédité près le Saint-Siège, 9 January 2017.

[22] Pope Francisc on the 24 March 2017