”Interviu cu o personalitate, fost judecător – Viorel Pascu

Viorel Pascu. Prodecan și Consilier al Baroului București, membru al Consiliului Uniunii Internaționale a Avocaturii 1990-1995 – copreședinte al Comisiei mixte a Barourilor: Paris-București, Barcelona-București, Milano-București, Bonn-București, cu o carieră de 38 de ani ca avocat și 17 ani în magistratură ca judecător, a fost vicepreședinte al Judecătoriei Sectorului 3 din București și președinte al Judecătoriei Sectorului 4, cu o remarcabilă preocupare pentru dezvoltarea sistemul judiciar românesc, la care a contribuit inclusiv prin participarea, în calitate de invitat permanent la Radiodifuziunea Română, la emisiunile săptămânale „Litera și spiritul legii”, iar la Radioteleviziunea Română la emisiunea „Cunoașteți legile”, difuzată de două ori în fiecare lună, ambele având ca subiect prezentarea legislației românești.

1. Care este perspectiva dumneavoastră asupra evaluării sistemului judiciar?

Acest an remarcabil, care este de o însemnătate excepționala pentru istoria României, ne oferă prilejul de a constata cu mândrie, onoare și deosebită mulțumire că sistemul nostru judiciar se ridică la nivelul țărilor europene cele mai dezvoltate.

O asemenea apreciere se cuvine a fi adresată, în primul rând, slujitorilor acestui sistem: magistrați (judecători și procurori); comisari și polițiști judiciari; angajați din serviciile tehnice și administrativ-auxiliare.

Înainte de a dezvolta subiectul întrebării, vă rog să-mi permiteți să profit de amabilitatea dumneavoastră și să exprim un gând care, de fapt, este o constatare, de ordin social-moral.

Într-o societate, cele mai nobile, alese și frumoase profesii le reprezintă medicina și magistratura.

Medicul înlătură răul fizic din om, iar magistratul înlătură răul moral.

Magistratul, pentru a realiza acest înalt scop, are la dispoziție un singur instrument conferit de pregătirea profesională, demnitatea, cinstea, sacrificarea pentru aflarea adevărului, imparțialitatea.

Magistratul, înzestrat cu aceste calități, înfăptuiește, prin hotărârea judecătorească, un act concret de dreptate, care este primit cu respect de întreaga societate.

Misiunea magistratului poate fi asigurată numai într-un cadru juridic instituționalizat în care organele profesiei au o contribuție importantă dovedită, în mod substanțial, cel puțin în ultimii ani, așa cum sper să se evidențieze și din considerentele următoare:

Consiliul Superior al Magistraturii și-a îndeplinit exemplar rolul fundamental de garant al independenței justiției față de toate celelalte autorități ale statului și acest deziderat al magistraturii a fost realizat, cu real succes, pentru că membrii acestei înalte instituții, prin măsurile și hotărârile adoptate, au demonstrat că posedă calitățile necesare unei asemenea funcții, și anume: o desăvârșită pregătire profesională, o moralitate ireproșabilă, un profund spirit de dreptate și de imparțialitate.

Acest organism, prin modul în care a dispus hotărârile luate, s-a dovedit a fi profund democratic și atașat idealurilor magistraților, rezultatele obținute demonstrând indispensabilitatea existenței sale pentru buna funcționare a justiției.

De asemenea, instituția a acționat cu celeritate, atunci când reputația, onoarea, prestigiul unui magistrat au fost grav afectate prin conduita negativă manifestată, în mod public, de reprezentanți ai unor alte autorități ale statului sau de persoane fizice care dețin, aleatoriu, funcții politice sau de demnitate.

Ne permitem a ne exprima o modestă părere, și anume că legislația noastră actuală este mult prea îngăduitoare față de asemenea atitudini inacceptabile, astfel că se impune a se crea un asemenea cadru legal încât acești indivizi să fie deferiți justiției și să răspundă penal pentru faptele comise.

Înalta Curte de Casație și Justiție – instanța supremă a României –, prin deciziile pronunțate, a onorat prestigiul recunoscut de toți juriștii (magistrați, notari etc.).

Magistrații acestei înalte instanțe au motivat hotărârile pronunțate la un asemenea nivel încât unele dintre acestea au constituit veritabile lecții de drept menite să îmbogățească cultura juridică a colegilor cu o experiență mai redusă care își desfășoară activitatea la instanțele ierarhic inferioare.

Ne permitem a acredita ideea că este de dorit a se realiza o modificare a competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel încât această instanță să soluționeze probleme de principiu ale științei dreptului.

O nouă viziune cu privire la competența materială va crea acel cadru juridic care va fi de natură a reduce substanțial volumul cauzelor aflate pe rolul acestei instanțe.

Abordarea într-o asemenea manieră permite magistraților de la această înaltă instanță să soluționeze dosare care vizează materii importante și sensibile și unde se ridică, cu precădere, probleme de drept, iar hotărârile pronunțate vor avea un caracter îndrumător pentru toți ceilalți judecători.

Ministerul Justiției este un organ important al sistemului judiciar, care și-a îndeplinit atribuțiile conferite de constituție și legi, pe plan patrimonial și logistic, pentru organizarea și funcționarea întregului sistem al justiției; de elaborare a actelor normative care îi revin potrivit competenței și a avut o deschidere lăudabilă pentru menținerea retribuțiilor magistraților, a personalului tehnic (auxiliar) și a pensionarilor proveniți din acest sistem și, în sfârșit, sperăm să se implice, în viitor, pentru a găsi disponibilitatea factorilor competenți pentru o eventuală majorare a veniturilor slujitorilor justiției.

Pe aceeași linie se înscrie și activitatea Ministerului Public și a direcțiilor sale principale, care, în pofida unor obstacole datorate intervenției unor factori politici care au atribuții în domeniul justiției, dar mai ales a situației extrem de grave pe care o reprezintă numărul magistraților încadrați în aceste compartimente decisive pentru funcționarea instituției, număr situat mult sub limita minimă necesară, au reușit performanțe profesionale notabile.

Grație unui efort lăudabil, magistrații Ministerului Public au reușit o activitate extrem de eficientă, reflectată prin scăderea stării infracționale, în general, și a faptelor de corupție săvârșite de persoane cu funcții importante în segmentul politic și administrativ, în special.

Desigur, nu pot fi ignorate unele rezultate nedorite înregistrate în activitatea de cercetare penală care au condus la achitarea unor persoane de instanțele de judecată, situație mai mult decât delicată, pentru că au avut consecințe asupra destinelor unor cetățeni nevinovați.

În aceeași ordine de idei, cred că este necesar a menționa că, în domeniul dreptului penal, situația în care un procuror sau un judecător este obligat de legiuitor ca într-un caz concret să constate „intervenirea prescripției”, cu consecința juridică „încetarea procesului”, reprezintă un eșec profesional.

Magistratul sesizat cu o faptă penală are la dispoziție instrumentele legale pentru a evita o asemenea împrejurare negativă (intervenția prescripției) și să fie dator să se pronunțe pe fondul cauzei (achitare sau condamnare).

Deși titlul întrebării dumneavoastră se referă cu prioritate la instituțiile care compun sistemul judiciar, aceasta nu poate sa nu vizeze în profunzime și pe slujitorii acestor instituții.

În acest context, un cuvânt aparte trebuie adresat magistraților.

Înfăptuirea unui act de justiție poate fi asigurat numai de magistrați, care îndeplinesc calități deosebite, printre acestea un loc aparte fiind rezervat demnității, cinstei, onestității și probității profesionale.

Responsabilitatea magistratului față de societate este uriașă, pentru că prin soluțiile adoptate garantează stabilitatea raporturilor ce intervin în interiorul acesteia, asigură liniștea, patrimoniul, demnitatea fiecărui membru al societății.

Rolul funcției în societate, gradul de complexitate al activității judiciare obligă societatea a aplica un tratament adecvat acestei instituții.

Fără o justiție puternică, nu se poate asigura elaborarea unui act de justiție ferit de orice infracțiune, în care orice abuz și ilegalitate săvârșite de o persoană, indiferent de funcția pe care o deține, să fie înlăturată.

Magistratura se bucură, în continuare, de încrederea majorității societății, ceea ce constituie garanția sigură că justiția se află pe un drum ascendent care se va reflecta în soluțiile legale pe care le va pronunța.

2. Ce ați dori ca avocat din partea colegilor judecători?

După părerea mea, chestiunea privind relația judecător-avocat trebuie abordată de la premisa că ambii au obținut în condiții egale diploma universitară și ca amândoi aveau vocația și șansa de a fi primiți în oricare dintre cele două profesii, cu respectarea reglementărilor legale.

Aș dori ca magistrații să trateze avocații ca parteneri în realizarea actului de justiție.

În alți termeni, avocații să fie considerați colegi demni, care participă eficient, în limitele puse la dispoziție de lege și numai de lege, la desfășurarea activității de judecată.

Avocații trebuie sa aibă permanent reprezentarea că în sala de judecată magistratul este personalitatea principală, centrală în înfăptuirea actelor de justiție, astfel că trebuie să se adreseze cu deferența cuvenită și să-și susțină opinia juridică cu demnitate și fermitate.

De asemenea, avocatul, prin conduita adoptată în sala de judecată, trebuie să contribuie la crearea acelei atmosfere și solemnități de natură a conștientiza auditoriul de importanța instituției magistraturii.

În același timp, magistratul are îndatorirea să manifeste paciență, încredere și interes, pentru că o asemenea atitudine permite avocatului să desfășoare și să evidențieze, în toată plenitudinea, pregătirea profesională, cunoștințele de specialitate și cultura generală.

În mod special, ar fi de dorit ca magistrații să manifeste bunăvoință și față de tinerii avocați, lipsiți de experiență, pentru că o asemenea atitudine, plină de gratitudine și înțelegere, le sădește încrederea în propria persoană și îi sprijină în pregătirea lor viitoare.

În acest context, aș dori să se realizeze un profund progres în raporturile dintre magistrați și avocați, exprimat prin cordialitate și atitudini civilizate, care să se fundamenteze pe principiile exprimate în sintagma „deontologia profesională”.

În concluzie, aș dori a se ajunge ca relația magistrat-avocat să fie expresia unui sentiment de concordie profundă, pentru că, în fond, toți, împreună și fiecare în parte, slujesc ideea de justiție și prestează un serviciu public de o extremă importanță și care trebuie realizat încât să se bucure de considerația și respectul societății.

3. Ce v-ați dori să se schimbe în organizarea profesiei de avocat?

Așa cum se desprinde din legislația care reglementează organizarea și exercitarea profesiei de avocat și de modul în care sunt abordate problemele cardinale privind desfășurarea activității avocațiale de către organele profesiei, pot afirma, fără riscul de a greși, că avocatura românească este, cu mici excepții, la nivelul european modern.

În această ordine de idei, trebuie subliniată preocuparea permanentă a conducerii Uniunii Barourilor și a instituției specializate (INPPA) de a permite, de regulă, intrarea în profesie pe bază de examen, desfășurat la nivel național, unde se verifică dacă tinerii candidați, absolvenți ai unei facultăți de drept sau persoane provenite din alte profesii, posedă profunde cunoștințe de specialitate.

Apreciem că este locul și momentul a sublinia că avocatura este o profesie liberală practicată de oameni care trebuie să dobândească o pregătire profesională temeinică; să posede o excelentă cultură generală și, în plus, sa aibă o substanțială prezență orală care să le permită, prin elocință, logică, spirit, să construiască pledoarii convingătoare.

În asemenea context, îmi permit a aprecia că atât în desfășurarea examenului de intrare în profesie, ca și acela de definitivare, accentul ar fi de dorit să-l constituie o laborioasă teză în formă scrisă și/sau o susținere orală la anumite materii, sistemul actual sub formă de grilă nefiind, poate, cel mai adecvat.

Este de preferat ca, în cadrul unor asemenea examene, candidatul să demonstreze și să argumenteze pe larg cunoștințele de specialitate.

De asemenea, îmi îngădui a avansa ideea că autonomia Baroului ar trebui să se manifeste plenar, în cadrul organelor profesiei, astfel încât hotărârile și deciziile adoptate de conducerea acestora să aibă caracter definitiv.

O problemă aparte o constituie funcționarea Casei de Asigurări a Avocaților, pentru că în competența acesteia se regăsesc probleme majore care vizează întreg corpul de avocați.

În prezent, în evidențele acestei instituții sunt aproximativ 25.000 de persoane care trebuie să beneficieze de serviciile de asigurare socială.

Îmi îngădui a afirma că schema actuală a Consiliului Casei și Departamentul Tehnic (7, respectiv 13 membri) este total insuficientă în raport de volumul de lucru și importanța activității desfășurate.

Menționez că, și în prezent, colectarea cotizațiilor datorate de avocați sistemului este redusă, deoarece aproximativ 30% dintre aceștia achită o cotă minimă, ceea ce este total insuficient.

De aceea, îmi permit a sugera că ar trebui să se constituie un serviciu de inspectori interregionali (de exemplu, 8 persoane domiciliate în zonele respective) ale căror atribuții principale să fie urmărirea achitării la zi a cotei de contribuție reală, pe care o datorează fiecare avocat potrivit venitului realizat.

Mi-am permis să supun analizei aceste probleme, având o activitate de aproape 40 de ani în profesie și o experiență de viață acumulată în cei 80 de ani.

4. Ce sfaturi aveți pentru tinerii avocați?

Recomandarea pe care doresc să o adresez tinerilor avocați este aceea „de a ști să dăruiască” acestei profesii nobile toată capacitatea de care dispun și garantez, cu argumente care sper să fie convingătoare, că „vor fi răsplătiți” pe toate planurile, „satisfacțiile” vor fi pe măsura efortului depus.

Dăruirea presupune disponibilitatea de a studia permanent știința dreptului pentru a dobândi cunoștințele necesare practicării cu succes a profesiei alese.

Dăruirea înseamnă dorința de a afla și, mai ales, de a exprima, în pledoariile pe care le vor susține în fața instanțelor judecătorești, adevărul judiciar.

Întreaga activitate a unui avocat este subsumată ideii de respectare a legii și de aplicare a acesteia în concordanță cu cuprinsul sintagmei „litera și spiritul legii”.

În egală măsură, avocatul are îndatorirea profesională de a sublinia acele situațiuni care sunt de natură a prezenta împrejurări relevante intereselor legitime ale clientului.

Deontologia profesiei de avocat obligă pe slujitorii ei să respecte standardele impuse de etică și ca participant la actul de înfăptuire al justiției, pe lângă respectul față de lege, trebuie să aibă sentimentul și convingerea că activitatea sa este, în egală măsură, și morală.

Obligațiile avocatului față de client sunt îndeplinite integral atunci când depune toată stăruința și se implică cu toată capacitatea sa profesională pentru a sublinia circumstanțele cauzei – fundamentate pe probatoriul existent – care asigură valorificarea drepturilor și libertăților clientului.

În aceste condiții, avocatul a întreprins toate demersurile oferite de lege pentru a clădi probatoriile prin care se asigură aflarea realității și evidențiază situațiunile prin care sunt ocrotite interesele clientului.

În alți termeni, în această fază a procesului avocatul și-a îndeplinit mandatul încredințat de client, iar pronunțarea soluției care se va adopta este în sarcina exclusivă a instanței de judecată.

Apreciez ca pozitivă diversificarea activității avocațiale desfășurate prin participarea la emisiunile difuzate în mass-media.

După părerea mea, este util ca avocații să fie prezenți la orice acțiune din lumea publicistică (presa scrisă, audio, vizuală) care are ca subiect prezentarea legislației, dar, în același timp, să nu accepte să-și exprime poziția în public în legătura cu un dosar aflat în cursul anchetei penale și, mai ales, în cauza în care apară clienți, pentru că este dezonorant pentru profesie.

Justiția nu se realizează în mass-media, ci în sălile de judecată aparținând tribunalelor.

Un avocat poate fi mulțumit pe deplin de cariera sa numai atunci când opinia sa juridică va constitui o soluție în premieră la Instanța Suprema (ICCJ), iar argumentele expuse oral sau scris vor forma considerentele hotărârii.

5. Ce amintiri aveți din perioada în care ați fost magistrat? Au existat colegi magistrați care să fi avut o influență asupra carierei dumneavoastră?

Primirea în anul 1962 în corpul magistraților a reprezentat o importantă filă în viața mea profesională.

Pe măsura trecerii timpului, am simțit că această nobilă și aleasă profesie îmi creează cele mai mari satisfacții, dar, deopotrivă, mă obligă la un anumit comportament, ­așa încât, cu discreție, în modestie, îmi îndeplinesc îndatorirea de judecător.

Privind retrospectiv, pot afirma, fără grija că aș greși, că această perioadă – și datorită tinereții (22-37 de ani) – a fost cea mai fericită din viața mea.

În mediul instituțiilor aparținând justiției am cunoscut oameni deosebiți, care m-au îndrumat în profesie, constituind adevărate repere pentru conduita viitoare.

În acest tablou se regăsesc toți președinții instanțelor la care am funcționat ca judecător, colegii de la aceste judecătorii și tribunale, oameni cu multă experiență profesională și având caractere deosebite.

O etapă aparte și ultima a fost aceea în care am lucrat la Judecătoria Sectorului 8 (în prezent Judecătoria Sectorului 1).

În intervalul acestor 7 ani, m-au sprijinit magistrați cu lungă activitate în justiție și care lucrau deja la această instituție și, în același timp, la rândul meu am încercat să inițiez pe tinerii magistrați veniți de pe băncile facultății.

În perioada respectivă s-a format un colectiv foarte unit și s-au manifestat sentimente de prietenie și respect între toți salariații (magistrați, funcționari, servicii auxiliare etc.).

Pentru a nu nedreptăți – prin omisiune – pe vreunul dintre colegi, în mod deliberat nu am făcut cunoscute numele acestora, față de care am și în prezent o stimă deosebită.

Totuși, am să fac o excepție și am să menționez numele unei persoane care a fost părintele meu profesional – domnul Teodor Vasiliu – ministru de justiție.

Această personalitate m-a sprijinit permanent să mă formez și să progresez profesional în calitate de magistrat.

Domnul ministru Teodor Vasiliu a avut încrederea de a mă promova – la 30 de ani –președinte de instanță, iar în luna ianuarie a anului 1990, când deținea funcția de Președinte al Curții Supreme de Justiție, a avut onestitatea și demnitatea să-mi spună că în anul 1976, din cauza propunerii sale, organele securității mi-au curmat brutal cariera profesională și mi-a propus să devin, neîntârziat, adjunctul său.

Acesta este portretul moral pe care l-am schițat părintelui meu profesional, căruia îi voi purta veșnic afecțiune și respect aparte.

6. Care sunt gândurile dumneavoastră în anul Centenarului Marii Uniri?

Pentru poporul nostru, anul 2018 are o semnificație excepțională, fiindcă în acest an, cu pioșenie și respect, sărbătorim faptele eroice realizate de înaintașii noștri în urmă cu 100 de ani, când au reușit performanța inegalabilă de a crea Marea Unire, cea mai memorabilă filă din istoria patriei noastre.

Acest an ne îndeamnă și ne obligă, prin exemplul măreț pe care-l reprezintă, să existe o concordie deplină între noi, cetățenii României, și să contribuim cu toții la progresul țării și la prosperitatea întregii societăți.

Pe planul domeniului juridic, așa cum am subliniat, sistemul judiciar este organizat și funcționează la nivel european. Legislația care reglementează raporturile sociale, economice, politice și juridice este, desigur, perfectibilă.

În ultimii ani, majoritatea actelor normative au corespuns imperativelor și nevoilor societății, înregistrându-se un progres și pe plan legislativ.

După părerea mea însă, unele dintre modificările aduse legilor justiției și codurilor penale, despre care se afirmă în expunere de motive și dezbateri publice că sunt de natură a realiza un progres legislativ, în realitate sunt cel puțin discutabile, fiindcă aduc atingere independenței justiției sau constituie, pe de o parte, obstacole, aproape insurmontabile, pentru desfășurarea activității de cercetare penală și cercetare judecătorească, iar pe de altă parte, se încearcă a se sprijini, până la măsuri de dezincriminare, o categorie de persoane care, în realitate, au săvârșit fapte penale.

Pentru a se realiza o justiție care să corespundă exigențelor societății, este necesar a asigura condiții corespunzătoare pentru crearea și înfăptuirea unui act de dreptate. Referindu-mă la sintagma „condiții corespunzătoare”, am ridicat problema spațiilor în care ar trebui să se asigure solemnitatea actului de justiție și condițiile corespunzătoare de muncă pentru persoanele care realizează acest act de justiție.

În acest context, subliniez că o problemă absolut de netolerat și care trebuie de urgență soluționată o constituie actualul sediu al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Nu este posibil ca magistrații celei mai reprezentative instanțe de judecată din România, stat european, să elaboreze actul de justiție – de la un asemenea nivel – în săli de ședință meschine, iar birourile judecătorilor și cele destinate publicului să fie total neîncăpătoare, situându-se sub norma locativă legală cuprinsă în legile din regimul comunist!!!

În ipoteza în care această problemă nu este rezolvată de cel puțin 15 ani prin voința politică a instituțiilor statului și chiar a Președintelui României, ne permitem a nominaliza un sediu temporar, și anume Casa Poporului, alături de Parlamentari, și, de urgență, să fie amenajată clădirea cunoscută sub denumirea Casa Radio.

De asemenea, nici sediul Consiliului Superior al Magistraturii nu este corespunzător și trebuie de îndată să fie soluționată această problemă.

Nu este firesc ca instituțiile private, cum ar fi cele politice, să dețină imobile pe Șoseaua Kiseleff sau Aleea Modrogan, iar conducătorii autorității judecătorești să aibă în folosință o clădire total insuficientă și, în egală măsură, nereprezentativă.

Dat fiind contextul acestui interviu și persoana mea, fiind un pensionar fără absolut nicio altă calitate, nu o să îmi permit a analiza actele normative de o deosebită importanță, așa cum îl reprezintă legile justiției sau Codul penal, deși acestea ar trebui să suporte critici severe pentru a nu fi atinsă independența magistraților, independență care se află în real pericol.

Totuși, pentru a ilustra că unele modificări aduse Codului de procedură penală sunt absolut discutabile și pentru că nu au format deloc obiect de dezbatere, am să-mi îngădui a le analiza succint: la art. 453 C. pr. pen. s-a adăugat, la forma inițială, un alineat în care se prevede că în ipoteza în care se constată că redactarea hotărârii nu este semnată de toți judecătorii, inculpatul condamnat poate solicita desființarea acesteia pe calea instituției „revizuirii”.

În orice domeniu al dreptului, finalizarea unui proces se realizează printr-o „minută” semnată de toți judecătorii, sub sancțiunea nulității.

Redactarea hotărârii reprezintă explicația judecătorului cu privire la conținutul minutei, neproducând absolut nicio consecință asupra soluției adoptate.

În legislația română de peste 150 de ani (1865) în domeniul civil și de aproape 100 de ani (1938) în domeniul penal s-a consacrat principiul potrivit căruia redactarea unei hotărâri în absența judecătorului membru al completului se semnează, în mod legal, de președintele instanței.

Parlamentul României, în disprețul acestui adevăr, încălcând prevederi constituționale, a hotărât, în esență, ca o persoană condamnată definitiv să reușească să desființeze o hotărâre irevocabilă pe un asemenea motiv (nesemnarea „redactării hotărârii”).

Al doilea text vizat pentru modificare, prin introducerea unui nou alineat, este art. 4 C. pr. pen.

Parlamentul a stipulat că se interzice organelor de cercetare penală sau instanțelor de judecată de a efectua comunicări, declarații sau informări publice, încălcarea acestor condiții constituind infracțiune.

Pentru un echilibru, concordie națională și, mai ales, egalitate de tratament, în mod obligatoriu, Parlamentul trebuia să prevadă la același text următoarea idee: sa fie interzis persoanelor față de care s-a început urmărirea penală – suspecți, inculpați, condamnați la instanță – sa apară în mass-media și să efectueze declarații publice sau interpretări care se referă la cazul în care sunt implicați, la legislația penală, la instituțiile care asigură aplicarea legii în domeniul penal și la salariații acestor instituții, încălcarea condițiilor constituind infracțiune.

Închei răspunsul la această întrebare afirmând cu convingere că magistrații acestei țări vor respinge cu fermitate orice imixtiune din partea vreunei persoane (politicieni sau persoane care dețin funcții în stat) în actul de justiție, iar hotărârile judecătorești vor fi expresia imparțialității, conștiinței profesionale, independenței, iar legilor justiției și codurilor penale, dacă rămân în actuala redactare profund criticabilă ca efect al modificărilor, magistrații vor efectua o asemenea interpretare încât să corespundă spiritului de dreptate, spirit care caracterizează pe fiecare magistrat.”

*

Notă: Interviul a fost pus la dispoziția www.unbr.ro de domnul avocat Viorel Pascu