Decizia Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor privind obligativitatea reprezentării și asistării prin avocat la exercitarea recursului civil

Decizia Curţii Constituţionale nr. 462/2014 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 83 alin. (3) şi art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă, publicată În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din data de 24 octombrie 2014

Curtea Constituţională a constatat că deşi obligativitatea reprezentării și asistării prin avocat în recurs nu contravine, în sine,  legii fundamentale, mențiunile care decurg din obligativitatea formulării și susținerii cererii de recurs prin avocat sunt neconstituționale. Aceasta datorită  disproporţiei dintre scopul legitim urmărit şi sarcinile excesive impuse părţilor prin dispoziţiile criticate, datorată mecanismului defectuos reglementat de legiuitor.

Prin dispoziţiile criticate, legiuitorul a prevăzut că recursul și motivele de recurs se depun cu respectarea obligației referitoare la reprezentare, întâmpinarea se redactează și se semnează de avocatul intimatului, iar răspunsul la întâmpinare de avocatul recurentului.

Însă, Curtea a reținut că stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție nu constituie, în sine, o încălcare a accesului liber la justiție, fiind de competența exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor. De asemenea, a constatat că scopul urmărit de legiuitor prin instituirea dispoziţiilor criticate este legitim, acesta fiind  buna administrare a justiției prin creșterea calității actului de justiție în procedura recursului, astfel încât reprezentarea și asistarea prin avocat este, de principiu, conformă acestui scop. De aceea, Curtea a apreciat că opțiunea legiuitorului pentru această măsură, prin prisma finalității sale, este necesară pentru atingerea scopului urmărit şi că in abstracto este adecvată pentru impunerea unei rigori și discipline procesuale.

Însă, motivul pentru care Curtea a declarat aceste dispoziţii neconstituţionale este acela că, aşa cum au fost reglementate,  acestea nu apar ca fiind proporționale cu scopul legitim urmărit din perspectiva relației existente între interesul general invocat și cel individual. Aceasta deoarece condiționarea exercitării căii de atac de încheierea, în mod obligatoriu, a unui contract de asistență judiciară, drept condiție de admisibilitate a recursului, impune în sarcina individului atât condiții excesive pentru exercitarea căii de atac a recursului, cât și costuri suplimentare și semnificative în raport cu cheltuielile efectuate de cetățean pentru plata serviciului justiției.

De aceea, dacă legiuitorul prevede obligativitatea reprezentării și asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului, trebuie să reglementeze un mecanism de natură a permite realizarea scopului legitim urmărit la standardul calitativ propus, fără a impune o sarcină excesivă părților, indiferent de natura acesteia, a arătat Curtea.

Prin urmare, din motivaţia Curţii reiese că nu obligativitatea reprezentării și asistării prin avocat în recurs contravine legii fundamentale, ci disproporţia dintre scopul legitim urmărit şi sarcinile excesive impuse părţilor prin dispoziţiile criticate.

În argumentare,  Curtea a făcut observaţia că obligația reprezentării prin avocat în etapa procesuală a recursului prevăzută de Codul de procedură civilă a fost corelată cu dispozițiile OUG nr.51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă,  constatând că ajutorul public judiciar nu este un instrument apt să surmonteze și să corecteze inechitățile de fapt care pot apărea în urma aplicării textelor legale criticate, din moment ce calea de atac a recursului se  închide definitiv pentru acești justițiabili. Aceasta deoarece ajutorul public judiciar vizează doar o categorie redusă de cetățeni, respectiv  „persoane aflate în dificultate materială” . Or, obligativitatea reprezentării și asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului se răsfrânge asupra tuturor cetățenilor, chiar și asupra celor ale căror limite de venit nu se încadrează în prevederile ordonanței de urgență și care nu dispun întotdeauna de mijloace materiale pentru a plăti un avocat.  În consecință, aceste cheltuieli obligatorii se alătură celor efectuate cu plata taxei judiciare de timbru, rezultând o sarcină disproporționată pentru cetățeni.

În concluzie, Curtea a constat că măsura reprezentării și asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului nu este proporțională cu scopul urmărit de legiuitor, avantajul public fiind nesemnificativ în raport cu gradul de afectare a drepturilor și libertăților fundamentale ale individului, respectiv cele consacrate de art.21 și art.24 din Constituție.

Conform art. 147 alin. (1) din legea fundamentală, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.