Articol publicat pe JURIDICE.ro,  preluat cu acordul autorului și
JURIDICE.ro, cărora le adresăm mulțumirile noastre.

Mobilizarea statelor pentru combaterea dezinformării

Dezinformarea a existat dintotdeauna, sub diferite forme. Însă, abia în urmă cu doi ani s-a pus, pentru prima oară, în mod public, problema organizării luptei împotriva acesteia. Autoritățile naționale ale statelor și cele europene au început să elaboreze rapoarte, comunicări și propuneri de reglementare, care au fost supuse dezbaterilor publice în cadrul Uniunii Europene. În plan global, în foarte multe țări au fost luate măsuri pentru combaterea dezinformării. Momentul mobilizării generale a coincis cu dezvăluirile din scandalul Cambridge Analytica, din 2016, care a scos la iveală cum platformele de socializare au trimis conținut cu caracter de dezinformare către utilizatori identificați prin accesarea și utilizarea neautorizată a datelor cu caracter personal, scopul final fiind influențarea rezultatelor alegerilor din SUA și a votului pentru BREXIT.

Prin intermediul noilor mijloace de comunicare online, fenomenul dezinformării s-a generalizat și a devenit evident că pune în pericol grav și iminent democrația și statul de drept.

Dezinformarea a trecut de la a fi apanajul unor servicii oculte din domeniul intelligence, militar, politic sau, ulterior, al presei tabloidizate (în goana după accesări), la a fi la îndemâna oricărei persoane care are un calculator sau un device mobil și are intenția de a induce publicul în eroare, dar mai ales a armatelor de troli, care practică dezinformarea în mod organizat.

Se spune că  ”O minciună repetată de o mie de ori rămâne minciună. O minciună repetată de un milion de ori devine adevăr”[1]. Or, în zilele noastre, prin intermediul tehnologiei, minciunile pot fi repetate de milioane de ori, astfel încât riscurile de distorsionare a opiniei publice sunt infinit mai mari decât în trecut.

Ce se poate face în acest context, astfel încât să nu devenim ”fraierii informaționali” [2] ai unor interese oculte, financiare, politice sau de altă natură? Ar mai putea legea să stăpânească acest fenomen? Pot giganții internetului – Google, Facebook, Twitter, Youtube etc. – să anihileze rețelele de dezinformare, tot mai evoluate, prin autoreglementare? Putem face ceva noi, ca indivizi, prin autoeducare, să recunoaștem tentativele de dezinformare și să nu le dăm curs? Pot statele sau societatea civilă să realizeze o astfel de educare, începând cu tinerii, în școli și mediile lor? Cred că doar o mobilizare generală, în toate aceste direcții ar putea frâna întrucâtva, dar nu ar putea stăvili, acest fenomen.

În acest context, devin esențiale cunoașterea posibilităților de combatere a dezinformării, a măsurilor care ar putea fi luate la nivel de mase și a posibilităților de abordare legală a luptei împotriva dezinformării.

Dezinformarea riscă să deturneze iremediabil procesele electorale care vor avea loc în acest an, 2019, în favoarea populiștilor și a autoritarismului. Astfel că, în luna decembrie 2018, după mai multe comunicări și rapoarte ale Comisiei europene asupra fenomenului dezinformării, aceasta a făcut public un plan de acțiune pentru combaterea dezinformării[3], în perspectiva viitoarelor alegeri europarlamentare. Acest plan de acțiune presupune desigur și colaborarea statelor membre și, în România, nu pare să se miște nimic încă, deși alegerile europarlamentare sunt în mai și spre sfârșitul anului avem și prezidențialele.

Poate fi legea o armă de luptă împotriva dezinformării?

Nu sunt încă mulți adepți ai unei legi speciale împotriva dezinformării, pentru că aceasta ar putea fi folosită de autorități pentru a limita libertatea de exprimare. Totuși, sunt tendințe puternice în acest sens. Deja, legislația statelor care au adoptat legi împotriva dezinformării și chiar Uniunea Europeană, prin instituirea rețelei de verificatori de informații, riscă să autorizeze ”ministere ale adevărului”. Depinde câtă autoritate li se dă! Dacă puterile lor se vor limita doar la dezvăluirea argumentată a informațiilor false și la educația publicului, atunci mai putem avea speranță. Dacă vor dobândi puterea de a-i sancționa pe autorii acestor informații, ne vom confrunta din nou cu cenzura instituționalizată.

Oricum, majoritatea statelor au instrumente legale de drept comun care pedepsesc dezinformarea în condițiile în care aceasta aduce prejudicii publice sau amenință siguranța națională. În România, un astfel de instrument există în Codul penal, art. 404 ”Comunicarea de informații false”.

De fapt, teama de un instrument legal care ar putea aduce atingeri libertății de exprimare este și motivul pentru care nu avem o lege a presei în România. După căderea comunismului a existat o opoziție constantă a jurnaliștilor pentru reglementarea presei scrise, care are la bază temerile că orice proiect în acest sens, odată pus pe masa autorităților s-ar transforma într-o ”botniță” pentru presă.  Într-adevăr, toate proiectele propuse de-a lungul anilor au avut în vedere în special mărirea pedepselor pentru insultă și calomnie, iar după abrogarea acestor infracțiuni, s-a propus de mai multe ori de către diverși oameni politici, dar fără efect, revenirea la aceste reglementări.

În audiovizual nu s-ar fi putut face o astfel de opoziție, pentru că, spre deosebire de presa scrisă, există o directivă europeană a audiovizualului, a cărei transpunere în legislația națională este obligatorie. Pe de altă parte, există un Cod al audiovizualului, care reprezintă o decizie a Consiliului Național al Audiovizualului, publicată în Monitorul Oficial, deci obligatorie pentru organizațiile de radio și televiziune. Presa scrisă este foarte dispersată, nu există un organism de autoreglementare și nici un cod deontologic pentru nerespectarea căruia să se aplice sancțiuni. Sunt mai multe coduri deontologice, ale diferitelor asociații de jurnaliști, dar, vorba aceea, ”copilul cu două moașe rămâne cu buricul netăiat”.

În ce privește Internetul, autoritățile europene încearcă reglementarea acestuia, într-un mod asemănător cu audiovizualul, adică prin instituirea unor organisme de autoreglementare. Motivul este acela că mediul online este principalul canal de proliferare a dezinformării, cu impact puternic asupra alegerilor europene și naționale și implicit a statului de drept. Dar, în era tehnologiei, dezinformarea are caracteristici foarte diferite și e foarte puțin probabil să o putem combate cu metodele clasice, adică prin autoritatea statală și lege. Având în vedere instantaneitatea cu care se popagă, rapiditatea cu care evoluează mijloacele și tehnicile de dezinformare, este greu de crezut că poate fi stopată prin legi cu proceduri de adoptare lente, specifice actualelor sisteme legislative.

Suntem în pragul unei schimbări de paradigmă privind supremația legii în societatea digitală

Inflația legislativă, supra-reglementarea au ajuns la un punct în care, în loc să constituie repere de îndreptare, duc la confuzii și blocaje, la fel ca supra-informarea. Așa cum observa Henri-Pierre Cathala, în ”Epoca dezinformării”[4], dezinformarea permite exploatarea haosului din gândirea umană prin explozia informațională.  Iar  Niall Ferguson în ”Marele declin”, spunea că una dintre amenințările la adresa statului de drept este ”complexitatea (și caracterul confuz) tot mai mare al jurisprudenței, o problemă îngrijorătoare de abele părți ale Atlanticului, pe măsură ce mania reglementărilor elaborate se răspândește în clasa politică. Sunt de acord cu analistul juridic american Philip Khoward că avem nevoie de o curățenie juridică  de primăvară a legislației învechite  și de includerea regulată în legile noi a unor clauze de caducitate[5].

Dar oare poate legea, cu clauză de caducitate cu tot, să facă față unei asemenea expansiuni a fenomenului dezinformării?

Suntem în pragul unei schimbări de paradigmă cu privire la puterea și supremația legii într-o societate digitală, dominată de instantaneitate.

S-a spus de nenumărate ori că internetul nu poate fi controlat prin mijloacele clasice ale autorității statale, adică prin lege. Și așa pare să fie! Până acum, orice tentativă de reglementare a internetului a eșuat. Autoritățile statale se confruntă cu crize de identitate, cu crize de încredere în fața publicului online, obișnuit să-și asume libertăți nelimitate în spatele ecranului care îi dă senzația că este protejat.

Autoritatea statală  e în pragul disoluției și din cauza dezinformării prin spectacolul judiciar și instituțional, care se viralizează mai repede decât orice inițiativă corectă, creând confuzie privind reperele legale, atâta vreme cât inclusiv din cadrul decidenților politici apar persoane care îndeamnă la nerespectarea legii sau a deciziilor instanțelor, pe motiv că acestea ar fi aservite puterii sau altor forțe.

Cum observa Mario Vargas Llosa, în Civilizația spectacolului, ”Un alt punct nevralgic al epocii noastre, care contribuie la slăbirea democrației este disprețul față de lege, încă una dintre gravele sechele ale civilizației spectacolului. (Mario Vargas Llosa, Civilizația spectacolului, Ed Humanitas 2016, pag. 141)

În acest context, principalele întrebări sunt: poate fi reglementată lupta împotriva dezinformării în mediul online? Pot legile să țină ritmul inovațiilor în dezinformarea online?

Așa cum se arată și în Planul Comisiei Europene împotriva dezinformării, tehnicile de dezinformare depășesc reacția legii: ” Tehnicile includ manipularea prin materiale video (deep-fake) și falsificarea de documente oficiale, utilizarea softurilor internet automatizate (boți) pentru răspândirea și amplificarea conținuturilor care provoacă disensiuni și a dezbaterilor de pe platformele sociale, atacurile de tip trolling asupra profilurilor de pe platformele de comunicare și furtul de informații. În același timp, mijloace mai tradiționale precum televiziunea, ziarele, site-urile de internet și mesajele electronice în lanț („chain emails”) continuă să joace un rol important în multe regiuni. Instrumentele și tehnicile folosite sunt în schimbare rapidă, deci răspunsul trebuie să evolueze la fel de rapid”. Până intervine legea, faptul este consumat, dezinformarea ajunge la milioane de oameni, fiind extrem de dificil, dacă nu imposibil, să generezi un răspuns legal instant, care să contracareze informațiile false și să scoată adevărul la lumină.

Dar cum s-ar putea ține pasul? Aceasta este întrebarea!

În toamna anului trecut, am participat la o întâlnire de presă cu Jaume Duch Guillot, purtătorul de cuvânt al Parlamentului European, în cadrul căreia s-a discutat despre combaterea știrilor false în perspectiva alegerilor europarlamentare din 2019. El a spus că atât candidații, cât și electoratul trebuie să facă față unei provocări care se manifestă mult mai puternic decât la alegerile precedente: fenomenul fake news, care afectează grav opinia publică. În privința măsurilor care ar putea fi luate pentru combaterea acestui fenomen, el a spus că îmbunătățirea comunicării la nivelul instituțiilor europene este esențială întrucât succesul știrilor  false constă în subiecte pe care publicul nu le poate verifica ușor. În ce privește abordarea unei reglementări europene împotriva știrilor false, Jaume Duch Guillot a spus că aceasta ar fi o soluție de ultimă instanță, dacă autoreglementarea platformelor media și măsurile luate de fiecare țară nu ar funcționa.

Într-adevăr, la sfârșitul anului 2017, Comisia Europeană a inițiat o Consultare publică[6] cu privire la știrile false și dezinformarea online, pentru a vedea ce măsuri pot fi luate împotriva acestui fenomen. Însă, se pare că eficiența fiecărui instrument de contracarare a știrilor false depinde în mare măsură de cine îl folosește și în ce scopuri. Din acest motiv, consultarea a arătat o preferință clară pentru o abordare de autoreglementare. Indiferent de tipul de acțiune propus, toți respondenții au căzut de acord cu privire la necesitatea respectării și garantării drepturilor fundamentale, cum ar fi libertatea de exprimare, și pentru a se asigura că orice abordare folosită pentru a combate știrile false nu ar trebui să promoveze niciun fel de cenzură directă sau indirectă.

O altă opțiune a fost și consolidarea verificării factuale a informațiilor prin intermediul organizațiilor de știri independente și al organizațiilor societății civile. Așa cum se arată în Comunicarea Comisiei Europene cu privire la combaterea dezinformării online[7], din 26 aprilie 2018, verificatorii veridicității informațiilor au apărut ca un element integrant al lanțului valoric al mass-mediei, verificând și evaluând credibilitatea conținutului pe baza faptelor și dovezilor. Aceștia analizează, de asemenea, sursele și procesele de creare și diseminare a informațiilor. Credibilitatea verificatorilor veridicității informațiilor depinde de independența lor și de respectarea normelor etice și de transparență stricte”.

Se poate defini dezinformarea conform exigențelor legii?

În domeniul juridic se lucrează cu definiții exacte. Curtea Constituțională a României a admis de nenumărate ori excepții sau obiecții de neconstituționalitate pentru lipsa preciziei textului legal, ceea ce face ca efectele sale să fie impredictibile. Or, este extrem de dificil să dai definiții exacte unor concepte precum: dezinformare, fake news, știri false, mai nou deep fake etc., întrucât acestea nu au granițe clare și, mai mult,  își schimbă caracteristicile de la o zi la alta. Inventivitatea în domeniul dezinformării online depășește orice încercare de cuprindere legală a fenomenului. Este teribil de greu a da dezinformării o definiție corespunzătoare exigențelor juridice,  astfel încât să asigure claritatea și predictibilitatea normei penale sau civile.

La nivelul  Comisiei Europene, s-a încercat o definire a dezinformării, însă aceasta nu poate fi numită o definiție legală, atâta vreme cât apare într-o comunicare a Comisiei și nu într-o directivă ce generează obligații de transpunere pentru statele membre. Însă poate fi analizată și luată eventual ca model, așa cum au făcut francezii.

Conform definiției date de Comisia Europeană, ”Prin dezinformare se înțelege o serie de informații în mod verificabil false sau înșelătoare, care sunt create, prezentate și diseminate pentru a obține un câștig economic sau pentru a induce publicul în eroare în mod deliberat și care pot provoca un prejudiciu public. Prejudiciul public include amenințări legate de procesele democratice, precum și de bunurile publice cum ar fi sănătatea, mediul sau securitatea cetățenilor Uniunii. Dezinformarea nu include erorile neintenționate, satira, parodia sau știrile și comentariile partizane identificate în mod clar ca atare. Acțiunile cuprinse în prezentul plan de acțiune vizează numai conținutul cu caracter de dezinformare care este legal în temeiul dreptului Uniunii sau al dreptului național. Acestea nu aduc atingere legislației Uniunii sau a statelor membre care ar putea fi aplicabilă și nici normelor privind conținutul ilegal”[8].

Din punct de vedere juridic, definiția dată de Comisia Europeană presupune niște condiții pentru existența dezinformării culpabile:
– informațiile să fie verificabil false sau înșelătoare (ceea ce înseamnă că trebuie să se refere la fapte, nu opinii, satira, parodie etc., care nu pot fi verificate factual);
– să fie prezentate și diseminate cu intenția obținerii un câștig economic sau pentru a induce publicul în eroare;
– să poată provoca un prejudiciu public care include amenințări legate de procesele democratice, precum și de bunurile publice cum ar fi sănătatea, mediul sau securitatea cetățenilor Uniunii.

Se poate observa că e greu să deosebești eroarea de intenție în acest caz. De asemenea, este greu să deosebești chiar ”conținutul cu caracter de dezinformare, care este legal în temeiul dreptului Uniunii sau al dreptului național”, cum spune definiția, de conținutul ilegal, prevăzut de legislațiile naționale.

Așa cum observa Alina Bârgăoanu, ”clasificarea binară fals/adevărat este înșelătoare, iar fenomenul despre care vorbim acoperă un spectru mult mai larg, cu forme de manifestare care pendulează între extrema ”complet fals/”neadevărat” până la… Greu de precizat care e cealaltă extremă …”. Mai mult, tot Alina Bârgăoanu observa că noul ecosistem este caracterizat de ”estomparea granițelor dintre realitate și virtualitate; dintre om, mașină și natură”. De asemenea, ”Sub umbrela fenomenului de ”dezinformare digitală” sau ”dezinformare 2.0, intră amestecul, în doze diferite, dintre informațiile adevărate (care pot fi verificate) și cele false. Cu cât dozajul este mai fin, cu atât doza de fals este mai puțin sesizabilă, cu atât este mai greu de semnalat faptul că avem de-a face cu o dezinformare” (Alina Bârgăoanu, ”#Fake News. Noua cursă a înarmării”, Editura Evrika Publishing 2018. Pag. 137-138).

Inclusiv ”spirala tăcerii” are ca efect dezinformarea. Această teorie, expusă de Elisabeth Noelle-Neumann , la începutul anilor ‘70, e mai valabilă astăzi decât oricând. Teoria are la bază ideea că oamenii se tem de izolare socială. De aceea, ei observă constant opiniile celorlalți și tind să tacă dacă opinia lor ar contraveni celei majoritare. În schimb, dacă se simt susținuți de opinia majoritară tind să-și exprime părerile cu mai mult avânt. Autoarea a ajuns la această concluzie analizând comportamentele alegătorilor în preajma alegerilor pentru Bundestag din Germania Federală în anii 1965 şi 1972[9].

Și cum ar putea fi reglementată ori sancționată tăcerea? Inclusiv inculpații au dreptul de a tăcea, ca principiu al dreptului penal. E drept, că nici lipsa de gândire critică (să nu-i spunem prostie!) nu poate fi reglementată. Dacă omul ar fi obligat să gândească puțin înainte de a distribui un fake, alta ar fi situația.

Asta înseamnă că pornim la o vânătoare de vrăjitoare prin campaniile contra dezinformării? Poate că da, dar oricum o conștientizare a fenomenului dezinformării generalizate la nivel de mase mai poate stăvili avântul acesteia, prin implicarea maselor în verificarea informației.

Soluții pentru combaterea dezinformării la nivelul Uniunii Europene

La 5 decembrie 2018, Comisia Europeană a prezentat un plan de acțiune împotriva dezinformării (Comunicarea comună către Parlamentul European, Consiliul European, Consiliu, comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor. Plan de acțiune împotriva dezinformării, 5 decembrie 2018).

Răspunsul coordonat la dezinformare stabilit prin acest plan de acțiune se bazează pe patru piloni:
(I) îmbunătățirea capacității instituțiilor Uniunii de a detecta, analiza și denunța dezinformarea;
(II) consolidarea acțiunilor coordonate și comune de combatere a dezinformării;
(III) mobilizarea sectorului privat pentru combaterea dezinformării;
(IV) informarea cetățenilor și îmbunătățirea rezilienței la nivelul societății.

Cu privire la pilonul 1, ”îmbunătățirea capacității instituțiilor Uniunii de a detecta, analiza și denunța dezinformarea”, se are în vedere consolidarea grupurilor operative pentru comunicare strategică ale Serviciului European de Acțiune Externă și delegațiile Uniunii prin furnizarea de personal suplimentar și de noi instrumente necesare pentru detectarea, analizarea și denunțarea dezinformării.

În ce privește pilonul 2, ”consolidarea acțiunilor coordonate și comune de combatere a dezinformării”, care ar trebui pus în practică, până în martie 2019, prin instituirea unui sistem de alertă rapidă, la nivelul instituțiilor europene, care să emită alerte în timp real cu privire la campaniile de dezinformare, prin intermediul unei infrastructuri tehnologice speciale. În acest scop, fiecare stat membru ar trebui să desemneze, în conformitate cu structura sa instituțională, un punct de contact, de preferință din cadrul departamentelor de comunicare strategică. Acest punct de contact va transmite mai departe alertele și va asigura coordonarea cu toate celelalte autorități naționale competente, precum și cu Comisia și cu Serviciul European de Acțiune Externă.

Pilonul 3 se referă la ”mobilizarea sectorului privat pentru combaterea dezinformării”, adică la rolul platformelor online și al agențiilor de publicitate în combaterea dezinformării, întrucât amploarea acestui fenomen este direct legată de capacitatea platformelor de a amplifica, a direcționa și a răspândi mesaje cu caracter de dezinformare ale unor părți rău-intenționate.

În aprilie 2018, Comisia Europeană a invitat Platformele online, agențiile de publicitate și sectorul publicitar să își intensifice eforturile în acest sens. În acest context, la 26 septembrie 2018 a fost publicat un Cod de bune practici[10] privind dezinformarea.

Principalele platforme online, printer care Google, Facebook, Mozilla sau Twitter au semnat acest Cod și s-au angajat să ia măsuri specifice înainte de alegerile pentru Parlamentul European din 2019, ceea ce a început să aibă efecte. Facebook a anunțat, de curând, că a anihilat două rețele de dezinformare rusă, în estul Europei. Cea mai largă rețea era coordonată de agenția de știri Sputnik. Organizația a coordonat un total de 289 de pagini și 75 de conturi pe platformă, urmată de aproximativ 790 000 de utilizatori Facebook. „Aceste pagini au fost proiectate pentru a arăta ca pagini de știri independente, dar, pe baza analizei noastre, aceste pagini erau de fapt legate de Sputnik”, a declarat Nathaniel Gleicher, șeful politicii de securitate digitală la Facebook. O a doua rețea mai mică, o fabrică de trolling din Sankt Petersburg, legată de serviciile de securitate rusești, opera în special în Ukraina (Facebook takes down two Russian disinformation networks in Eastern Europe, publicat la 17.01.2019 în Politico.eu).

Pilonul 4 vizează ”informarea cetățenilor și îmbunătățirea rezilienței la nivelul societății”.

Comisia consideră că este esențial să înțelegem modalitățile și motivele pentru care discursurile de dezinformare reușesc uneori să atragă comunități întregi și să definim un răspuns cuprinzător la acest fenomen. Punctul de plecare ar trebui să fie o mai bună înțelegere a surselor dezinformării, a intențiilor, a instrumentelor și a obiectivelor aflate în spatele acesteia, dar și a vulnerabilităților noastre. Astfel că activitățile de consolidare a rezilienței includ  programe de formare specializate, conferințe și dezbateri publice, precum și alte forme de învățare comună destinate actorilor din mass-media. În perspectiva alegerilor europene din 2019, dar și pe termen mai lung, Comisia și Înaltul Reprezentant, în cooperare cu statele membre, vor organiza campanii specifice destinate publicului și activități de formare destinate profesioniștilor din domeniul mass-mediei și formatorilor de opinie publică din Uniune și din vecinătatea acesteia, în vederea sensibilizării cu privire la efectele negative ale dezinformării.

Un aspect care sper să nu rămână la nivel declarativ constă în intenția de a  continua eforturile de sprijinire a mass-mediei independente și a jurnalismului de calitate, precum și cercetarea cu privire la dezinformare, astfel încât să se ofere un răspuns global la acest fenomen.

Nu în ultimul rând, este necesară participarea activă a societății civile.

[1] Citat atribuit criminalului nazist Goebbels, cunoscut și ca un geniu al dezinformării.
[2] George Akerlof, Robert J. Shiller. ”La pescuit de fraieri. Economia manipulării şi a înşelăciunii”, Ed. Publica 2016.
[3] Comunicare comună către Parlamentul European Consiliul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor, Plan de acțiune împotriva dezinformării.
[4] Henri-Pierre Cathala, ”Epoca dezinformării” Ed. Antet.
[5] Niall Ferguson, ”Marele declin” Cum decad instituțile și mor economiile, Polirom 2014, pp. 102-103.
[6] Disponibil aici.
[7] Comunicare a Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Econimic și Social European și Comitetul Regiunilor, Combaterea dezinformării online: o abordare europeană.
[8] Comunicarea comună către Parlamentul European, Consiliul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor. Plan de acțiune împotriva dezinformării din 5 decembrie 2018.
[9] Elisabeth Noelle-Neumann, Spirala tacerii/ Opinia publica – invelisul nostru social, 2004, Ed. Comunicare.ro.
[10] Disponibil aici.

Avocat Monica Cercelescu