Garanțiile de încredere acordate justițiabililor de către actorii justiției

Concilierea între cerințele de transparență pe de o parte cu prezumția de nevinovăție și secretul anchetei și al cercetării penale pe de altă parte

Avocat Monica Cercelescu

Temă susținută la Conferința țărilor francofone de tradiție juridică comună, organizată la București, 29-30 septembrie 2022,  de Uniunea Națională a Barourilor din România, Baroul București, CIB – Conferința Internațională a Barourilor, cu sprijinul Asociației Înaltelor Curți de Casație ale țărilor francofone (AHJUCAF)

De la bun început, tema propusă de organizatori mi s-a părut foarte provocatoare deoarece presupune identificarea unor soluții de conciliere între două noțiuni antagonice:  transparență și secret.

Or, această conciliere ar putea părea o misiune imposibilă, în special în era tehnologiei când transparența câștigă teren în fața confidențialității și nimic nu mai poate fi ținut departe de ochii lumii. Totul transpare într-un fel sau altul, pe surse, prin scurgeri de informații sau chiar prin atacuri informatice tot mai frecvente (Wikileaks-urile). Ne aflăm în era transparenței!

Totuși, aceste noțiuni antagonice – transparența justiției și secretul anchetei –  au reușit o vreme să conviețuiască, dacă ne gândim că procedura penală modernă s-a aflat întotdeauna sub presiunea acestor cerințe contradictorii: pe de o parte secretul anchetei și respectarea prezumției de nevinovăție, ca garanții ale unui proces echitabil, iar pe de altă parte cererea de transparență din partea publicului și a mass mediei, ca garanție a libertății de exprimare și a dreptului la informare.

Misterul acestei conviețuiri a transparenței și a secretului depinde de proporționalitate, așa cum putem observa în jurisprudența Curții Europene a drepturilor Omului.  Concilierea, împăcarea între cele două noțiuni depinde de măsura în care acestea sunt dozate în plan legislativ și în  plan concret, al aplicării dreptului, astfel încât să existe un echilibru între acestea. Iar realizarea acestui echilibru presupune punerea în balanță a dreptului la viața privată a persoanelor vizate în procedurile penale pendinte cu respectarea drepturilor presei la informarea publicului cu privire la subiectele de interes public[1].

Însă, mai există o categorie de  cazuri în contextul plângerilor formulate în baza articolului 8 din Convenție, în care CtEDO nu mai recurge la un exercițiu de punere în balanță a acestor drepturi, ci abordează obligația statului în situația în care informațiile confidențiale conținute în dosarul de anchetă au fost divulgate presei. Cu alte cuvinte, Curtea examinează cazul prin prisma obligației autorităților de a întreprinde măsurile necesare pentru a asigura o protecție efectivă a drepturilor reclamantului la viața sa privată, fără a mai pune în balanță interesul public cu drepturile persoanei acuzate.

În cele ce urmează voi aborda în special această ultimă categorie de cauze,  problematica scurgerilor de informații între reglementări și jurisprudență, atât cea națională cât și abordarea Curții Europene a Drepturilor Omului.

În ce privește reglementările privind prezumția de nevinovăție și confidențialitatea anchetei,  astăzi lucrurile par a fi tranșate din punct de vedere normativ. Avem o Directivă[2] a Parlamentului European privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție, care în cele din urmă, după mai multe amenințări de infringement, a fost transpusă în legislația națională. Chiar și dozajul de transparență și secret în cursul anchetei este normat întrucât avem și un Ghid de bune practici privind relația sistemului judiciar cu mass media în care sunt prevăzute în detaliu și echilibrat, în fiecare fază a procesului penal, categoriile de informații ce pot fi făcute publice, astfel încât să nu afecteze prezumția de nevinovăție, dreptul la viață privata, dreptul la propria imagine pe de o parte și dreptul la libera exprimare și la informare pe de altă parte. Însă au existat și înainte atât prezumție de nevinovăție, cât astfel de ghiduri pentru relația cu mass media. Acestea sunt doar îmbunătățite.

Aparent, am putea spune că lucrurile au funcționat  într-o anumită măsură întrucât s-a observat destul de clar că din 2018, după intrarea în vigoare a directivei privind consolidarea prezumției de nevinovăție, spectacolul cătușelor și al descinderilor la percheziții s-a atenuat la TV iar declarațiile și comunicările autorităților cu referire directă la vinovăția unor persoane s-au mai atenuat.

Însă trebuie să observăm un lucru esențial și anume faptul că această evoluție pozitivă se rezumă la mass media tradițională, nu și la noile platforme de comunicare și rețele sociale, care își asumă un statut de „paradis al libertății de exprimare” și excesele sunt pe măsură. Pe de altă parte, s-au mai atenuat breaking news-urile privind descinderile la percheziții,  plimbarea în cătușe în fața camerelor TV și comunicatele oficiale ale autorităților cu privire la rețineri și arestări, așa cum prevede directiva.

În ce privește scurgerile de informații în timpul anchetei, directiva nu a avut niciun efect și nici nu avea cum să aibă pentru că nu abordează aceste aspecte. Însă, locul declarațiilor oficiale care ocupau ecranul televizorului pe banda galbenă de breaking news a fost luat de informațiile pe surse, sub umbrela unui alt drept, acela al protecției surselor, ca garanție a dreptului la informare.

Cui i-e frică de art.277 Cod penal?

Avem și legi care incriminează scurgerile de informații, avem chiar și o jurisprudență în plan național. Însă tot CtEDO a arătat în mai multe cazuri că o aplicare automată a regulilor care interzic divulgarea materialelor confidențiale a fost considerată incompatibilă cu Convenția, cu atât mai mult cu cât există un considerabil interes public de a fi informat cu privire la cauza respectivă. [3]

Art. 277 Cod penal – Compromiterea intereselor justiției [4] – sancționează, în anumite condiții,  dezvăluirea de către magistrați sau funcționarii care își desfășoară activitatea în domeniul administrării justiției a mijloacelor de probă sau  a înscrisurilor  oficiale dintr-o cauză penală, înainte de a se dispune o soluție de netrimitere în judecată ori de soluționare definitivă a cauzei.

Avem și art. 304 Cod penal – Divulgarea informațiilor secrete de serviciu sau nepublice[5].

Și totuși, în ciuda acestei legislații penale, represive la adresa scurgerilor de informații ceva nu funcționează. Vedem în continuare linșaje mediatice cu probe aparent indubitabile pentru publicul larg,  constând în stenograme, detalii despre flagrante și alte date și informații cu caracter secret, scurse din dosare în timpul procesului penal.

Și putem lua ca exemplu un caz actual care a făcut breaking news chiar zilele acestea, anume al preotului Visarion Alexa, acuzat că ar fi molestat o femeie în timpul spovedaniei. În afară de știrea privind reținerea acestuia și punerea ulterioară sub control judiciar, care în anumite condiții ar putea fi în limitele libertății de exprimare, au apărut informații pe surse, extrase din stenograma discuțiilor cu femeia respectivă, care purta tehnică de ascultare. Tot pe surse, s-au aflat și detalii cu privire la alte probe, și anume că acesta ar fi recunoscut acuzația în fața anchetatorilor. Apoi au apărut alte informații pe surse cu privire la cinci plângeri, într-un fenomen tipic zilelor noastre: #metoo. Un adevărat linșaj mediatic pe surse, înaintea oricărei sentințe care să-i stabilească vinovăția,  cu încălcarea oricăror  norme cu privire la secretul anchetei și al probelor și al oricărui drept privind prezumția de nevinovăție și a dreptului la un proces echitabil.

Se pare că art. 277 din codul penal nu sperie pe nimeni!

Cum se va finaliza acest dosar nu putem ști. Însă, istoria recentă e plină de cazuri de linșaje mediatice cu probe aparent „indubitabile”, scurse din dosar – stenograme, interceptări, detalii din flagrante- , care într-un final s-au dovedit că nu stau în picioare și persoanele în cauză au fost achitate.

Jurisprudența națională. Autoritățile obligate la daune morale pentru scurgeri de informații din dosar

Chiar actuala șefă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Alina Corina Corbu a fost victima unui scurgeri de informații dintr-un dosar de corupție întocmit de DNA împotriva sa și pentru care a fost achitată. Ulterior, dna Corbu a chemat în judecată DNA, motivând că a fost supusă unei campanii de presă agresive,  fără ca împotriva ei să fie formulată oficial o acuzație penală. Ea a susținut că  a existat o scurgere de informații către presă din interiorul DNA, care i-a vătămat onoarea și reputația profesională, iar statul român și-a încălcat obligația pozitivă de a păstra în siguranță informațiile de care dispunea, pe fondul cercetărilor din dosarul penal care o viza [6].

Un alt caz de linșaj mediatic prin scurgeri de informații înainte de orice hotărâre de condamnare este cel al colegului nostru avocatul Robert Roșu, care a fost prezentat public în cătușe, iar informații din dosarul de anchetă, inclusiv date cu caracter personal, precum adresa și detalii despre conturile sale bancare, au fost dezvăluite presei de către autorități în timpul anchetei. La 24 noiembrie 2021, procesul penal împotriva acestuia s-a încheiat la  Înalta Curte de Casație și Justiție cu achitare de toate acuzațiile. Dl. Roșu s-a adresat CtEDO prin Cererea nr. 57555/21 – Robert-Mihăiță Roșu împotriva României – depusă la 20 noiembrie 2021, invocând articolele 3 și 8 din Convenție.  Cauza e pendinte.

Înainte de acțiunea la CtEDO,  Robert Roșu a formulat acțiune împotriva DNA și în fața instanțelor naționale, iar ÎCCJ a decis să oblige DNA să îi plătească 25.000 de lei cu titlul de daune morale. Potrivit judecătorilor, avocatul a fost prejudiciat moral prin divulgarea, fără drept, de către Direcția Anticorupție, a unor interceptări și date personale din dosarul de urmărire penală și prin comunicatele de presă.

Într-un alt caz, DNA a fost obligată la plata unor daune morale de 25.000 de lei reprezentând prejudiciul cauzat  fostului procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, Liviu Tudose, prin emiterea comunicatelor cu informații  din dosar care nu erau destinate publicității. În final, și acesta a fost achitat definitiv, ÎCCJ constatând că Parchetul Anticorupție i-a încălcat dreptul la imagine, la viață privată, la un proces echitabil si prezumția de nevinovăție  în momentul în care a scurs în presă informații despre dosarul acestuia, încă dinainte de a fi reținut și chiar audiat[7].

Scurgerile de informații la CtEDO. Cazurile împotriva României sunt printre cele emblematice

Scurgerile de informații din dosare în timpul anchetei penale au făcut obiectul multor dosare ale CtEDO, iar cazurile împotriva României sunt printre cele emblematice.

Curtea a decis că Statele au obligația pozitivă de a proteja viața privată a persoanelor vizate în procedurile penale pendinte, dar și respectarea drepturilor presei la informarea publicului cu privire la subiectele de interes public în cazul unor astfel de proceduri. În mai multe cazuri, care au avut ca obiect scurgeri de informații din dosare ce conțineau aspecte din viața privată fără legătură cu aspectele de interes public,  Curtea a constatat că statul pârât nu și-a îndeplinit obligația de a păstra în siguranță informațiile de care dispunea pentru a garanta dreptul reclamantului la respectarea vieții sale private, fiind astfel încălcat articolul 8 din Convenție.

Problema întinderii obligației statului de a garanta protecția vieții private a acuzatului în contextul scurgerilor de informații către presă a fost abordată de CtEDO în cauza Cășuneanu v. România[8]. Reclamantul s-a plâns că autoritățile au dezvăluit presei acte din dosarul penal – în special stenograme ale unor convorbiri telefonice interceptate de autorități în timpul operațiunii de supraveghere. De asemenea, a precizat că plângerea sa nu are ca obiect publicarea de către mass media a unor acte din dosarul penal, ci faptul că autoritățile au permis scurgerea informațiilor respective către presă. El a afirmat că elementele din dosarul penal care au apărut în presă conțineau discuții private avute cu alte persoane care țineau de sfera protejată a vieții sale private.  Acesta a invocat art. 8 din Convenție.

Referitor la actele publicate în presă, verificările au arătat că acestea au fost copiate din referatul motivat al procurorului trimis Senatului în vederea obținerii avizului favorabil pentru arestarea preventivă a unuia dintre co-inculpați, care era senator la vremea respectivă.

Potrivit dreptului intern, referatul procurorului nu este un document secret, iar publicarea acestuia nu constituie infracțiune.

Curtea nu a fost sesizată să examineze, în principal, oportunitatea publicării în presă a extraselor din dosarul penal. Rolul acesteia este de a examina dacă divulgarea de către autorități a încălcat dreptul reclamantului la protecția vieții sale private.

Prin urmare, în acest context este irelevant că faptul că dosarul penal împotriva reclamantului, care presupunea acte de corupție la nivelul oficialilor de rang înalt, constituia un subiect actual în România, suscitând, astfel, un interes public semnificativ.

De asemenea, rămâne irelevant pentru această cauză faptul că reclamantul nu era o persoană publică.

Curtea a examinat cererea reclamantului în baza articolului 8 sub două aspecte: 1) dacă reclamantul a suferit prejudicii, și 2) dacă răspunsul autorităților a fost unul adecvat.

Cu privire la primul aspect, Curtea a reținut că odată ce informațiile fuseseră publicate, reclamantul s-a văzut în imposibilitatea de a întreprinde acțiuni imediate în vederea apărării reputației sale, de vreme ce fondul cauzei nu era examinat de către un tribunal, iar autenticitatea sau acuratețea conversațiilor telefonice și interpretarea acestora nu puteau fi, prin urmare, contestate.

De asemenea, Curtea a stabilit că reclamantul nu a avut la dispoziție niciun mijloc

pentru a contesta scurgerea menționată din partea autorităților. Prin urmare, se poate conchide că reclamantul a suferit un prejudiciu din cauza ingerinței în dreptul său la respectarea vieții private prin scurgerea în presă a unor fragmente din conversația sa telefonică cu o altă persoană acuzată.”

Cu privire la caracterul adecvat al răspunsului autorităților, Curtea a considerat că atunci când sunt divulgate informații în presă „este de o importanță crucială să se stabilească, în primul rând, dacă statul și-a organizat propriile servicii și și-a pregătit funcționarii pentru a evita eludarea procedurilor oficiale și, în al doilea rând, dacă reclamantul a avut vreo posibilitate de a obține despăgubiri pentru încălcarea drepturilor sale.”

Or, în această cauză nu a existat nicio reacție oficială sau nicio condamnare; nu s-a întreprins nicio acțiune în vederea identificării instituției sau a angajatului responsabil; și nu a existat nicio declarație oficială de condamnare a acestui tip de comportament din partea autorităților. Reclamantul nu a avut la dispoziție niciun mijloc de a obține despăgubiri din partea autorităților pentru această scurgere. Prin urmare, statul reclamat a eșuat în obligația sa de a asigura o stocare sigură a informațiilor pe care le deținea pentru a garanta dreptul reclamantului la viață privată și, de asemenea, nu a asigurat niciun mijloc de remediere atunci când i-au fost încălcate drepturile. În concluzie, curtea a decis că a fost încălcat art. 8 din convenție.

Curtea a adoptat o abordare similară în cauza Apostu v. România, nr. 22765/12, 3 februarie 2015. Reclamantul s-a plâns că autoritățile i-au interceptat convorbirile telefonice particulare (fără legătură cu cauza), care ulterior au fost publicate în presă. Extrase din convorbirile dintre reclamant și alți acuzați sau terți, obținute în urma interceptării convorbirilor telefonice în cursul unor operațiuni de supraveghere speciale desfășurate anterior urmăririi penale, au fost publicate în diverse ziare înainte ca reclamantul și coinculpații să fie trimiși în judecată.  Chiar titlurile articolelor publicate în presă în acea perioadă menționau faptul că includeau extrase din convorbirile înregistrate.

La fel ca în cazul Cășuneanu, plângerea reclamantului nu avea ca obiect publicarea de către presă a unor extrase din dosarul penal, ci faptul că autoritățile au permis scurgerea informațiilor respective către presă. Prin urmare, căile de atac la care face trimitere Guvernul cu privire la o posibilă plângere împotriva ziariștilor sau a societăților mass-media nu sunt relevante în prezenta cauză.

Cât privește consecințele, pentru reclamant, ale scurgerii de informații către presă, Curtea observă că, odată ce informațiile au fost publicate, reclamantul s-a aflat în incapacitatea de a întreprinde imediat acțiuni pentru apărarea reputației sale deoarece fondul cauzei nu făcea obiectul unei examinări de către instanță, iar autenticitatea sau acuratețea convorbirilor telefonice și interpretarea acestora nu puteau fi astfel contestate. Curtea a stabilit totodată că reclamantul nu dispunea de mijloace pentru a depune plângere la autorități cu privire la respectiva scurgere de informații. Prin urmare, se poate concluziona că reclamantul a fost prejudiciat ca urmare a ingerinței în exercitarea dreptului său la respectarea vieții sale private prin scurgerea, către presă, de extrase din convorbirile sale telefonice.

De asemenea, Curtea a constatat că  statul pârât nu și-a îndeplinit obligația de a păstra în siguranță informațiile de care dispunea pentru a garanta dreptul reclamantului la respectarea vieții sale private și că totodată nu și-a îndeplinit obligația de a asigura o cale de atac după ce a avut loc încălcarea drepturilor acestuia. În consecință, a fost încălcat art. 8 din Convenție.

Avem legi, avem jurisprudență dar ceva nu funcționează!

Precum am putut observa, avem legi,  avem jurisprudență internă și europeană care să protejeze toate drepturile, atât ale acuzatului/suspectului, cât și ale mass mediei de a informa asupra chestiunilor de interes public. Și totuși ceva nu funcționează!

În cererea de chemare în judecată pentru scurgerile de informații de către DNA, președinta Înaltei Curți sugera că: „Statul român este direct responsabil de modul în care funcționează presa din România, în condițiile în care este singurul îndreptățit să elaboreze o lege a presei, care să impună reguli și sancțiuni clare, menite a asigura un echilibru real între libertatea de exprimare și dreptul la respectarea vieții private, ambele drepturi protejate la același standard convențional”.

Totuși, mai târziu, Corina Corbu și-a reconsiderat această opinie. La întrebarea jurnalistului Virgil Burlă de la Europa Liberă România, dacă își menține aceste susțineri, președinta ÎCCJ a răspuns: „Reapreciind din perspectiva timpului, consider că astăzi, în România, o lege a presei, indiferent de formă sau de conținut ar introduce ideea de reglementare, care ar apărea inevitabil ca o formă de limitare a libertății presei, ceea ce mi se pare că nu este nici necesar și nici oportun. Mijloacele juridice obișnuite prevăzute de legea actuală sunt, în opinia mea, adecvate pentru apărarea libertăților individuale și corectarea eventualelor excese”[9].

Într-adevăr, instrumentele juridice existente sunt suficiente. Problema e de ce nu funcționează?

Ne aflăm într-o epocă în care internetul a abuzat limitele libertății de exprimare, le-a ambiguizat, astfel încât echilibrul invocat de instanța europeană apare din ce în ce mai greu de realizat. Reperele existente au fost deformate de iluzia unei libertăți fără limite în spatele ecranului.

Ceea ce se întâmplă acum este consecința efectul de bumerang al abuzului de libertate.

De aceea, cred cu tărie că realizarea acelui echilibru pe care îl invocă instanța europeană ține nu numai de aplicarea dreptului în vigoare, ci și de deontologie și  de cultura juridică a unei societăți. Dar, înainte de toate, presupune încredere în justiție, să fie lăsată să-și facă treaba.

Or, în ultimele două decenii, campaniile legislative internaționale împotriva terorismului, a corupției și a crimei organizate au avut acest efect în sensul inducerii în opinia publică a ideii că lumea e plină de infractori și cetățenii trebuie să-și aducă aportul la stârpirea lor, dând dovadă de civism. Astfel, publicul nu mai dorește să fie doar spectator al justiției, ci devine justițiar, iar presiunea opiniei publice asupra justiției crește în timp ce încrederea în aceasta scade.

În timpurile post moderne, menținerea echilibrului devine o problemă iar excesele reprezintă noul normal.  Internetul a adus o schimbare de paradigmă cu privire la noțiunea de libertate de exprimare și dreptul corelativ la informare. Încă de la început, internetul s-a vrut un „paradis” al acestor drepturi, care au căpătat o viziune nouă  virând de la interesul public, ca fundament al acestora, la cererea publicului,  care implică în special divertisment[10]. Repercusiunile sunt grave pentru că tabloidizează justiția și distrug respectul și încrederea în aceasta.

Ascensiunea rețelelor sociale a potențat puterea opiniei publice, care întotdeauna a vrut cu ardoare vinovați. Și noile mijloace de comunicare în masă i-au și oferit cu vârf și îndesat, defilați în cătușe pe ecrane, umiliți în piața publică virtuală, aducând justiția în sfera spectacolului și al divertismentului.

Astfel că în ciuda legislației adoptate în ultimii ani pentru protecția prezumției de nevinovăție și împotriva scurgerilor de informații din dosare, acestea au luat amploare, probele ajungând la îndemâna unor persoane neavizate care le dezbat  la TV și din online, care dau verdicte înaintea judecătorilor, făcând presiuni fără precedent asupra acestora, în timp ce infracțiunea prevăzută de codul penal – Presiuni asupra justiției – rămâne abrogată, acuzată că ar fi o limită nepermisă a libertății de exprimare.

Și poate fac acum o remarcă deranjantă, dar eu cred că justiția și legea au căzut în plasa populismului penal, cu efecte dezastruoase atât asupra imaginii acesteia, cât și asupra drepturilor și libertăților fundamentale. Populismul penal este o plagă a democrației și reprezintă una dintre influențele principale asupra justiției penale contemporane. Acesta se traduce prin faptul că legislativul, politicul cu alte cuvinte, manifestă o preocupare excesivă cu privire la atractivitatea politicilor penale pentru electorat în paralel cu o neglijare a dovezilor privind efectele diferitelor acestor politici[11].

Vedem cum deja de ani de zile, legile justiției, la care au fost atașate impropriu codurile penal și de procedură penală, stau blocate în controverse, cum acuzarea a câștigat teren în fața apărării sub impactul campaniilor legislative internaționale împotriva terorismului, a corupției și a crimei organizate.

De aceea, nu cred că putem găsi soluții legislative eficiente pentru concilierea între cerințele de transparență cu prezumția de nevinovăție și secretul anchetei și al cercetării penale pe de altă parte. Soluția depinde de la cultura juridică a societății, care e predată de actorii justiției, prin exemplul lor personal. Ei sunt primii care trebuie să respecte drepturile și libertățile și să se îndepărteze de spectacolul judiciar precum și de populismul penal care tabloidizează actul de justiție și lezează respectul față de aceasta. Așa cum a arătat ci CtEDO, atunci când sunt divulgate informații în presă este de o importanță crucială să se stabilească, în primul rând, dacă statul și-a organizat propriile servicii și și-a pregătit funcționarii pentru a evita eludarea procedurilor oficiale.

_______

[1] A. v. Norvegia, nr. 28070/06, § 65, 9 aprilie 2009; Egeland și Hanseid v. Norvegia, nr. 34438/04, § 53, 16 aprilie 2009; Ageyevy v. Rusia, nr. 7075, 18 aprilie 2013

[2] Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale

[3] CASE OF DUPUIS AND OTHERS v. FRANCE, Judgement Strasbourg 7 June 2007

[4] Art. 277 Cod penal, Compromiterea intereselor justiției : (1) Divulgarea, fără drept, de informații confidențiale privind data, timpul, locul, modul sau mijloacele prin care urmează să se administreze o probă, de către un magistrat sau un alt funcționar public care a luat cunoștință de acestea în virtutea funcției, dacă prin aceasta poate fi îngreunată sau împiedicată urmărirea penală, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

(2) Dezvăluirea, fără drept, de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o cauză penală, înainte de a se dispune o soluție de netrimitere în judecată ori de soluționare definitivă a cauzei, de către un funcționar public care a luat cunoștință de acestea în virtutea funcției, se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.

(3) Dezvăluirea, fără drept, de informații dintr-o cauză penală, de către un martor, expert sau interpret, atunci când această interdicție este impusă de legea de procedură penală, se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.

(4) Nu constituie infracțiune fapta prin care sunt divulgate ori dezvăluite acte sau activități vădit ilegale comise de autorități într-o cauză penală.

[5] Art 304 Cod penal: Divulgarea informațiilor secrete de serviciu sau nepublice: (1) Divulgarea, fără drept, a unor informații secrete de serviciu sau care nu sunt destinate publicității, de către cel care le cunoaște datorită atribuțiilor de serviciu, dacă prin aceasta sunt afectate interesele sau activitatea unei persoane, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Divulgarea, fără drept, a unor informații secrete de serviciu sau care nu sunt destinate publicității, de către cel care ia cunoștință de acestea, se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.

(3) Dacă, urmare a faptei prevăzute în alin. (1) și alin. (2), s-a săvârșit o infracțiune împotriva investigatorului sub acoperire, a martorului protejat sau a persoanei incluse în Programul de protecție a martorilor, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani, iar dacă s-a comis cu intenție o infracțiune contra vieții, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani.

[6] Virgil Burlă, Europa Liberă România, Onoarea șefei instanței supreme, „reparată” cu 500.000 de lei de colegii judecători, https://romania.europalibera.org/a/proces-presedinte-inalta-curte/31865517.html, accesat la 27.09.2022

[7] George Tarata, DNA A FACUT LINSAJ PRIN PROPAGANDA – Parchetul anticorupție i-a încălcat dreptul la imagine, la un proces echitabil si prezumția de nevinovăție procurorului Liviu Tudose: “Informațiile care au ajuns in spațiul public induceau nu doar ideea de vinovăție, dar si aceea a unei arestări sigure (chiar înainte de reținerea si de audierea obligatorie)… Faptul ca parata nu a păstrat in siguranță informațiile a făcut posibila ‘scurgerea’ lor către mass media si a avut consecința vătămarea drepturilor”, publicat în Lumea Justiției la 10.01.2022, https://www.luju.ro/dna-a-facut-linsaj-prin-propaganda-parchetul-anticoruptie-i-a-incalcat-dreptul-la-imagine-la-un-proces-echitabil-si-prezumtia-de-nevinovatie-procurorului-liviu-tudose-informatiile-care-au-ajuns-in-spatiul-public-induceau-nu-doar-ideea-de-vinovatie-dar-si accesat la 27.09.2022.

[8] CĂȘUNEANU v ROMÂNIA, HOTĂRÂRE Strasbourg 16 aprilie 2013

[9] Ibidem

[10] Protecția libertății de exprimare în contextul eforturilor statelor de combate a conținului ilegal și dăunător pe internet – Prezentare susținută de avocat Monica Cercelescu în cadrul seminarului național Libertatea de exprimare – București (România), 18-19 aprilie 2019, în cadrul PROIECTULUI e-NACT (763875) e-Learning National Active Charter Training, desfășurat la sediul INPPA București)

[11] Julian V Roberts, Loretta J Stalans, David Indermaur, Mike Hough,   Penal Populism and Public Opinion: Lessons from Five Countries , Oxford University Press, p. 8