Libertatea de exprimare a avocatului

Avocat, Prof.univ.dr.

Bianca Maria Carmen PREDESCU

Avocatura – profesie de interes public

Societatea organizată în stat este legată indisolubil de funcţia publică a apărării drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor şi de aceea avocatura, ca profesie liberală de interes public a apărut odată cu organizarea socio-politică a statului, cu elaborarea, aplicarea şi interpretarea dreptului. Evoluţia sa a fost mereu strâns legată de cea a societăţii, şi oricare ar fi fost restrângerile aduse drepturilor omului în diferite perioade istorice, exercitarea profesiei nu a fost înlăturată, tocmai pentru că exprimă realizarea drepturilor oamenilor într-un stat.

Fiind de esenţa sa arătarea drepturilor legitime ale membrilor societăţii prin apărarea lor în pretoriu, cât şi în forum, pentru ca toţi cetăţenii să îşi cunoască propiul statut în cadrul colectivităţii din care fac parte, libertatea de exprimare este o condiţie intrinsecă, fără de care avocatura nu poate exista şi, alături de păstrarea secretului profesional, au fost recunoscute din totdeauna ca elemente esenţiale ale exercitării profesiei, indiferent de gradul de dezvoltare a societăţii, de forma de organizare a statului şi regimul politic.

Dacă avocatura a fost dintotdeauna o funcţie publică ce ţine de ordinea de drept a statului, exercitarea în concret a profesiei obligă o profundă înţelegere a societăţii, a specificului său în fiecare epocă, atât în conţinutului reglementărilor juridice, cât mai ales a efectelor produse faţă de oameni şi societate, prin raportarea „binelui individual” la unul general, conceput într-o scară de valori în care omul, cu drepturile şi interesele sale legitime, este valoarea supremă, în funcţie de care întreg sistemul axiologic se construieşte piramidal.

De aceea, avocatul este un „tribun” al poporului şi tocmai prin specificul profesiei, el a devenit „o voce publică”, exercitând funcţii şi demnităţi politice. Astfel, avocatul este este un magister al dreptului şi un reprezentant al semenilor săi, fiind prezent în revoluţiile sociale, în mişcările de emancipare ale diverselor colectivităţi, în formele de rezistenţă ale popoarelor asuprite. Prin pregătirea pe care o are şi înţelegerea corectă a societăţii în care trăieşte, el este prezent în legislativul şi executivul unui stat, în structurile de putere centrale şi locale. Principala sa „armă de luptă” este puterea cuvântului şi ascuţimea gândirii, iar cu ajutorul lor se face cunoscut şi recunoscut.

Avocatul este un intelectual, un profesionist care ştie forţa şi sensul legilor, dar şi nevoile oamenilor în mijlocul cărora tăieşte, iar cu priceperea de care dă dovadă se angajează să se facă ascultat şi înţeles de cei care acţionează în cadrul instituţiilor publice, cu funcţii jurisdicţionale sau nu, de restul societăţii în apărarea unui interes public, ce porneşte de cele mai multe ori de la respectarea drepturilor şi libertăţilor individuale. Astfel, profesia este o demnitate şi o credinţă, iar de cele mai multe ori eşti „singur în faţa tuturor”.  Atunci îţi trebuie minte limpede şi gând ascuţit indiferent de situaţie, abilitatea de a spune adevărul, cu profesionalism şi fără a leza pe alţii, inclusiv prin folosirea mijloacelor contemporane de a comunica cu oamenii, căci cuvântul tău trebuie auzit în pretoriu şi în forum.

În acest moment apare în discuţie şi rămâne de actualitate Hotărârea (C29369/10) pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Marea Cameră, la 25 aprilie 2015, în cauza Morice contra Franţei, prin a cărei soluţie, şi mai ales prin ale cărei considerente, apărarea drepturilor şi libertăţilor omului de către avocaţi este pusă în lumina sa de act public, de interes genereal cetăţenesc, având ca finalitate corecta funcţionare a societăţii, păstrarea ordinii de drept într-un stat democratic şi informarea cetăţenilor cu privire la respectarea drepturilor lor fundamentale de către instituţiile publice.

Hotărârea evocată face ca Ziua Europeană a Avocatului, celebrată anual la 10 decembrie, să fie dedicată, în fiecare stat, dezbaterilor profesionale ce privesc specificul libertăţii de exprimare.  Tema este de interes legitim şi impune un dialog interprofesinal, necesar punerii în lumină a specificului şi limitelor libertăţii de exprimare privită din perspectiva diverselor profesii şi activităţi, căci libertatea fiecăruia se întinde până în momentul în care se întâlneşte cu a altuia, care trebuie respectată în egală măsură.

Cadrul Constituţional

Reglementarea de ordin constituţional a dreptului fundamental analizat este, în mod necesar, baza normelor cuprinse în legile speciale, care dezvoltă normele în domeniu, în raport de particularităţile diferitelor activităţi şi profesii ce presupun recunoaşterea şi garantarea prin mijloace juridice specifice, a libertăţii de expresie.

Libertatea de exprimare, ca drept fundamental, are reglementare expresă în  art.30 din Constituţie : „(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. (2) Cenzura de orice fel este interzisă. (3) Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii. (4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată. (5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de a face publică sursa finanţării. (6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine. (7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri. (8) Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege”.

Privită ca situaţie juridică ce intră în limbajul poporului român, studiind dicţionarele explicative lingvistice şi juridice, observăm că textul constituţional a fost preluat integral în conţinutul său intelectual şi astfel, dă sensul noţiunii de libertate de exprimare, ceea ce face ca dispoziţia din Constituţie să  primească şi dimensiunea de termen uzual, de referinţă, în limbajul comun, în comunicarea oamenilor, în orice domeniu.

Studiind Constituţia României, observăm că norma enunţată este susţinută de un anamblu de dispoziţii constituţionale, întrucât, fiind un drept individual privit la dimensiune colectivă, are înţelesul dat de art.15 alin.1 : „Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea”.

Pe de altă parte, libertatea de exprimare, în mod necesar, îşi are temeiul în art.4 alin.1 : „Statul are ca fundament unitatea poporului român şi solidaritatea cetăţenilor săi”, ea fiind proprie tuturor cetăţenilor, iar în exercitarea ei efectivă duce la sedimentarea conştiinţei naţionale, în mintea şi sufletul oricărei persoane.

Acest drept fundamental, recunoscut oricărei persoane, este o expresie a libertăţii conştiinţei, astfel cum este reglementată în art.29 alin. 1 şi 2 : „Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale. Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc”. Libertatea conştiinţei se exteriorizează în mod necesar prin libertatea de exprimare, care îi dă viaţă prin capacitatea recunoscută persoanei de a-şi exprima gândurile, opiniile şi credinţele, în mod liber, în public, comunicând astfel cu alţii, prin viu grai, în scris, prin imagini, sunete sau semne.

În mod intrinsec, libertatea de exprimare presupune recunoaşterea cu acelaşi rang a dreptului la informaţie, astfel cum este consacrat prin art. 31 alin.1-4 din  Constituţie  : „(1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit. (2) Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal. (3) Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau securitatea naţională. (4) Mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice”, întrucât gândurile şi opiniile pe care şi le exprimă omul sunt rezultatul prelucrării, conform propriei conştiinţe şi înţelegeri, a realităţii, a tuturor informaţiilor din mediul înconjurător şi faţă de care manifestă un interes. Recunoaşterea şi garantarea dreptului la informaţie sunt baza recunoaşterii şi garantării libertăţii conştiinţei şi a celei de exprimare.

Libertatea de exprimare este totodată un drept absolut, în sensul dispoziţiilor art.23 alin.1 : „Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile”, ce se completează în conţinutul său cu accesul neîngrătit la cultură, în termenii art.33 alin.2 : „Libertatea persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea şi de a accede la valorile culturii naţionale şi universale nu poate fi îngrădită”.

Ca drept fundamental, este garantată în exercitarea sa, în condiţiile art.21 : „(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. (2) Nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. (3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabi”, şi în limitetele date de art. 57 din Constituţie : „Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi”.

Prevederile constituţionale au fost dezvoltate, în înţelesul şi aplicarea lor, prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale, prin legi speciale adoptate în diverse domenii de activiate, iar ca norme cu caracter general, mai recent, prin dispoziţiile Noului Cod Civil şi ale Noului Cod Penal, întrega reglementare naţională fiind în deplin acord cu jurisprudenţa dezvoltată de mai bine de o jumătate de secol de Curete Europeană a Drepturilor Omului.

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Analizând jurisprudenţa Curţii Constituţionale, observăm că, de la început, cu privire la dreptul fundamental prevăzut art.30 din Constituţie, a fost făcută o analiză complexă, prin raportare la Constituţie, Convenţia europeană a drepturilor omului şi principiul  proporţionalităţii.

Curtea, consacrând inviolabilitatea libertăţii de exprimare, a precizat în acelaşi timp aceasta nu are caracter absolut şi, în consonanţă cu prevederile art.10 alin.2 din Convenţie, primeşte şi limite juridice. Astfel, stabilirea prin lege a unor restricţii sau sancţiuni, sunt măsuri compatibile cu libertatea de exprimare, dacă respectă condiţiile impuse de dreptul european, fiind de principiu recunoscut că : „unei obligaţii de ordin constituţional, trebuie să-i corespundă o sancţiune legală, în cazul nerespectării sale”. (Decizia nr.51/1999, în acelaşi sens şi Decizia nr.205/2000).

Astfel de limite legale sunt date de „respectarea demnităţii, onoarei, vieţii particulare a persoanei şi a dreptului la propria imagine” (Decizia nr.183/2004), Curtea arătând că stabilirea limitelor exercitării unui drept sau a unei libertăţi poate fi făcută de legiuitor cu respectarea dispoziţiilor art.53 din Constituţie, şi implicit, cu respectarea criteriului proporţionalităţii.

În acelaşi sens este şi jurisprudenţa sa mai veche, în care se afirmă că : „investirea cetăţeanului cu o funcţie publică atrage nu  numai exigenţe sporite din partea acestuia, dar şi necesitatea unei protecţii juridice speciale, întrucât reputaţia unei asemenea persoane se răsfrânge indirect asupra prestigiului autorităţii în numele căreia acţionează în cadrul legal al atribuţiilor cu care a fost investită.” (Decizia nr.140/1996).

Conflictul dintre dreptul la imagine şi viaţă privată, pe de o parte şi libertatea de expresie, pe de altă parte, este o chestiune veche, delicată, greu de tranşat şi el a făcut obiectul dezbaterilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care prin Rezoluţia 427/1970, privind „mass media şi drepturile omului”, referitoar la aceste libertăţi fundamentale a recomandat „măsuri pentru a se asigura responsabilizarea presei şi a altor mijloace de comunicare în masă”, precum şi pentru protejarea individului şi a dreptului său la viaţă privată, căci : „exercitarea primului drept nu trebuie să fie permisă prin distrugerea existenţei celui de-al doilea”.

În mod curent, exercitarea profesiei de avocat presupune o analiză profundă a graniţei fragile dintre libertatea de expresie şi dreptul la imagine şi viaţă privată, principiul aflării adevărului, care este şi scopul procesului, indiferent de natura şi obiectul său, fiind „sita” cu care se „cern” toate infornaţiile şi judecăţile de valoare pe care avocatul decide să le facă publice în susţinerea intereselor clientului său.

Analizând, în lumina principiului proporţionalităţii, limitele ce pot fi aduse libertăţii de exprimare, Curtea constată că aceasta este susceptibilă de a primi dreptul la replică, privit ca „un raport echitabil între informaţia pretinsă defăimătoare şi replica dată acestei informaţii” (Decizia nr.8/1996), întrucât este protejat, de asemenea, un drept fundamental, consacrat constituţional, dreptul persoanei la propria imagine (Decizia nr.54/2000). Pe de altă parte, Curtea arată că protecţia moralei publice constituie unul dintre scopurile legitime care justifică restrângerea libertăţii de exprimare, prin filtrul de proporţionalitate, fiind o „măsură restrictivă necesară într-o societate democratică” (Decizia nr.19/2005).

Examinând cazul de denunţ calomnios prin prisma libertăţii de exprimare, Curtea arată că : „Accesul liber la justiţie, consacrat prin art. 21 din Constituţie, ca drept fundamental, trebuie exercitat cu bună-credinţă, potrivit art. 57 din Legea fundamentală, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi”. Ori „denunţarea calomnioasă presupune cunoaşterea de către denunţător a caracterului mincinos al denunţării, prin care se aduce atingere înfăptuirii justiţiei şi demnităţii persoanei învinuite pe nedrept. Dacă făptuitorul a fost într-o eroare evidentă asupra situaţiei de fapt, denunţul său, chiar dacă ar cuprinde afirmaţii vexatorii la adresa unei persoane, nu poate constitui temei pentru tragerea la răspundere penală”. (Decizia nr. 680/2011).

Cu privire la activitatea judecătorilor, Curtea constată că „imparţialitatea justiţiei şi independenţa judecătorilor beneficiază de protecţia legii civile interne, sub două forme. În primul rând, cea prevăzută de Legea nr.317/2004” iar a doua formă de protecţie este cea prevăzută de dispoziţiile Codului Civil, „care consacră răspunderea civilă delictuală, potrivit căreia orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane; orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie” (Decizia nr.629/2014).

Curtea constată că „libertatea de exprimare este inviolabilă. Ea nu poate însă prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine. Limitele libertăţii de exprimare, prevăzute în art.30 alin.6 din Constituţia României, concordă întru totul cu noţiunea de libertate, care nu este şi nu poate fi înţeleasă ca un drept absolut. Concepţiile juridico-filozofice promovate de societăţile democratice admit că libertatea unei persoane se termină acolo unde începe libertatea altei persoane. În acest sens, art.57 din Constituţie prevede expres obligaţia cetăţenilor români, cetăţenilor străini şi apatrizilor de a-şi exercita drepturile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. O limitare identică este prevăzută în art.10 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în conformitate cu care „Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru […] protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora”. (Decizia nr.629/2014).

Extrapolând, considerentele de drept care privesc activitatea judecătorilor sunt aplicabile pe deplin şi profesiei de avocat şi sunt în concordanţă cu  Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, Statutul profesiei de avocat, actele de interpretare date de Consiliul UNBR şi Codul deontologic al avocatului român, în concordanţă cu Codul deontologic al avocaţilor din Uniunea Europeană.

Cadrul juridic civil  al libertăţii de exprimare

Consideraţiile Curţii Constituţionale cu privire la reglementarea de drept privat ce ocroteşte persoana în exercitarea libertăţii de exprimare ne obligă, în mod logic, să continuăm analiza cu dispoziţiile de drept civil în materie.

În reglementarea dată de Codului Civil de la 1864, libertatea de exprimare era sancţionată prin aplicarea dispoziţiilor art. 998 cu privire la răspunderea civilă delictuală, în particular cu privire la răspunderea pentru fapta proprie : „Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara.”  Pe această normă cu caracter general s-a bazat jurisprudenţa instanţelor naţionale, care au început după anul 1994 să evoce şi jurisprudenţa CEDO, devenită aplicabilă odată cu aderarea la Convenţia din 1950 privind protecţia drepturilor omului.

Noul Cod Civil, în vigoare din octombrie 2011, în dezvoltarea prevederilor constituţionale, a dat o reglementare cu caracter general şi de drept substanţial libertăţii de exprimare, oferind astfel o normă materială judecătorului naţional, în sancţionarea acestui drept fundamental.

Sediul materiei îl regăsim în Cartea I-a – Despre persoane, Titlul al II-lea – Persoana fizică, Capitolul II – Respectul datorat fiinţei umane şi drepturilor ei inerente, Secţiunea 3 – Respectul vieţii private şi al demnităţii persoanei umane, iar cele mai importante dispoziţii sunt :

art.70: Dreptul la liberă exprimare (1) Orice persoană are dreptul la liberă exprimare. (2) Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevazute la art. 75.

art.71: Dreptul la viaţa privată (1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private. (2) Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul ori fără respectarea limitelor prevăzute la art.75. (3) Este, de asemenea, interzisă utilizarea, în orice mod, a corespondenţei, manuscriselor sau a altor documente personale, precum şi a informaţiilor din viaţa privată a unei persoane, fără acordul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

art 72: Dreptul la demnitate (1) Orice persoana are dreptul la respectarea demnitatii sale. (2) Este interzisa orice atingere adusa onoarei si reputatiei unei persoane, fara consimtamantul acesteia ori fara respectarea limitelor prevazute la art. 75.

art.73: Dreptul la propria imagine (1) Orice persoană are dreptul la propria imagine. (2) In exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să impiedice reproducerea, ăn orice mod, a înfăţişării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri. Dispoziţiile art. 75 rămân aplicabile;

art.74: Atingeri aduse vieţii private Sub rezerva aplicării dispoziţiilor art.75, pot fi considerate ca atingeri aduse vieţii private: a) intrarea sau rămânerea fără drept în locuinţa sau luarea din aceasta a oricarui obiect fără acordul celui care o ocupă în mod legal; b) interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârşită prin orice mijloace tehnice, sau utilizarea, în cunoştinţă de cauză, a unei asemenea interceptări; c) captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un spatiu privat, fără acordul acesteia; d) difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spatiu privat, fără acordul celui care il ocupă în mod legal; e) ţinerea vieţii private sub observaţie, prin orice mijloace, în afara de cazurile prevazute expres de lege; f) difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viaţa intimă, personală sau de familie, fără acordul persoanei în cauză; g) difuzarea de materiale conţinând imagini privind o persoană aflată la tratament în unităţile de asistenţă medicală, precum şi a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanţe în legatură cu boala şi cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordul persoanei în cauză, iar în cazul în care aceasta este decedată, fără acordul familiei sau al persoanelor îndreptăţite; h)utilizarea, cu rea-credinţă, a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană; i) difuzarea sau utilizarea corespondenţei, manuscriselor ori a altor documente personale, inclusiv a datelor privind domiciliul, reşedinţa, precum şi numerele de telefon ale unei persoane sau ale membrilor familiei sale, fără acordul persoanei careia acestea îi aparţin sau care, după caz, are dreptul de a dispune de ele.

art.75: Limite (1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.

art.76: Prezumţia de consimţământ Când însuşi cel la care se referă o informaţie sau un material le pune la dispoziţia unei persoane fizice ori persoane juridice despre care are cunoştinţă că îşi desfaşoară activitatea în domeniul informării publicului, consimţământul pentru utilizarea acestora este prezumat, nefiind necesar un acord scris.

Legiuitorul arată de asemenea, la art.79, cum este ocrotit respectul datorat persoanei şi după decesul său : Memoria persoanei decedate este protejată în aceleaşi condiţii ca şi imaginea şi reputaţia persoanei aflate în viaţă.

Reglementarea Noului Cod Civil în materie este continuată de dispoziţiile cuprinse în Titlul V ale aceleiaşi Cărţi, art.252 – art.256 cu privire la – Apărarea drepturilor nepatrimoniale, arătându-se mijloacele de apărare prin care este ocrotită personalitatea umană şi drepturile personale nepatrimoniale inerente persoanei, precum şi măsurile provizorii ce pot fi luate în apărarea acestor drepturi, cât şi pentru restabilirea integrităţii memoriei persoanei fizice.

Noul Cod Civil Român, cu siguranţă cel mai modern din Europa, este în concordanţă deplină cu toate dezlegările de drept date prin jurisprudenţa CEDO, astfel încât un comentariu pe articole (pe care nu ne propunem să facem în prezent) este indisolubil legat de aceasta şi îl întregeşte în privinţa sferei de cuprindere a fiecăreia dintre normele din dreptul intern evocat.

Dispoziţiile privitoare la presă, şi ele tot norme de drept privat, ce întregesc cadrul legal, sunt conţinute în Legea nr.3/1974 modificată prin OG nr.53/2000 privind presa, Legea nr.504/2002 privind audiovizualul, Decizia nr.220/2011, cu modificările ulterioare – Codul audiovizual, act emis de Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA). Lectura acestor acte normative evidenţiază faptul că ele sunt preponderent dispoziţii privitoare la protecţia demnităţii umane şi a dreptului la propria imagine, reglementează dreptul la replică, fiind atât norme substanţiale cât şi de procedură, la care instanţele naţionale au făcut apel deseori.

Dispoziţii de drept penal privitoare la libertatea de exprimare

Noul Cod Penal, a extins reglementarea ce vizează exercitarea libertăţii de exprimare a persoanei. Legea nouă priveşte atât un subiect necalificat pentru fapte, în parte noi, ceea ce înseamnă că subiecte de drept pot fi profesioniştii din diverse domenii, iar pe de altă parte dă şi o nouă incriminare în legătură cu înfăptuirea justiţiei, cu subiecte calificate, printre cei vizaţi de conduita sancţionată putând fi şi avocaţii. Observăm că păstrarea secretului profesional este incriminată ca faptă penală, ceea ce însemnă că principiul de organizare a exercitării profesiei de avocat este întărit în privinţa caracterului său de ordine publică.

Analizând noua reglementare, observăm că în strânsă legătură cu dreptul la informare, legiuitorul a sancţionat fapte precum sunt cele prevăzute de art.303 – Divulgarea informaţiilor secrete de stat, art.304 – Divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice, art.305 – Neglijenţa în păstrarea informaţiilor, art.404 – Comunicarea de informaţii false, art.407 – Divulgarea secretului care periclitează securitatea naţională, toate privind subiecte de drept calificate, prin atribuţiile profesionale. În funcţie de informaţiile care le primeşte de la clientul său, în raport de particularităţile litigiului, şi avocatul, în exercitarea profesiei poate fi vizat de această reglementare, care este însoţită şi de obligaţia specifică a păstrătrii secretului profesional.

Dintre aceste fapte penale, în funcţie de informaţiile care le primeşte de la clientul său, avocatul, în exercitarea profesiei, şi sub obligaţia păstrătrii secretului profesional, poate fi vizat de disp. art.303 alin.2 şi 3 NCP[1], legiuitorul făcând trimitere la noţiunea de „public”, astfel cum este definită la art.176, ca noţiune de drept comun^[2].

NCP arată şi limite ale exercitării libertăţii de exprimare prin : art.368 – Instigarea publică, art.369 – Incitarea la ură sau discriminare, art.371 – Tulburarea liniştii şi ordinii publice, art.208 – Hărţuirea, art.224 – Violarea de domiciliu, art.225 – violarea sediului profesional, art.226 – Violarea vieţii private, fapte ce au fost reglementate şi în trecut, în concordanţă cu art. 57 din Constituţie.

Dintre infracţiunile enunţate, libertatea de exprimare, atât a avocaţilor cât şi a jurnaliştilor sau a altor profesionişti, poate fi încălcată prin faptele incriminate de art.224 şi art.225 NCP, după cum, pe de altă parte, în investigaţiile lor, jurnaliştii pot fi acuzaţi de săvârşirea faptei prevăzută de art.226 NCP[3], de principiu, o graniţă între libertatea de exprimare şi dreptul la viaţă privată fiind greu de stabilit[4].

Dintre infracţiunile care aduc atingere domiciliului şi vieţii private, o importaţă deosebită pentru exercitarea profesiei de avocat o are fapta  ce priveşte Divulgarea secretului profesional – art.227. „(1) Divulgarea, fără drept, a unor date sau informaţii privind viaţa privată a unei persoane, de natură să aducă un prejudiciu unei persoane, de către acela care a luat cunoştinţă despre acestea în virtutea profesiei ori funcţiei şi care are obligaţia păstrării confidenţialităţii cu privire la aceste date, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă. (2) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate”.

În condiţiile noii reglementări penale, păstrarea secretului profesional, văzută de Statutul profesiei de avocat ca un principiu fundamental ce guverneazată exercitarea profesiei – art.1 alin.2 Statut, principiu ce este de ordine publică – art.8 alin.1 Statut, primeşte o întărire sub aspectul caracterului imperativ şi de ordine publică pentru societate în general, fiind privit ca o infracţiune ce ocroteşte viaţa privată a persoanei şi care se opune în mod categoric libertăţii de exprimare, aducându-i limitare expresă, ce nu poate primi derogări.

Pe de altă parte, ca normă generală, invocarea încălcării art.227NCP poate fi făcută de oricine are interes, depăşind graniţele statutului şi deontologiei profesiei.

Legiuitorul a adus noi limite libertăţii de exprimare, în strânsă legătură cu exercitarea profesiei de avocat şi prin prevederea faptelor ce constituie Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei :

Obstrucţionarea justiţiei – art. 271. (1) Persoana care, fiind avertizată asupra consecinţelor faptei sale: a) împiedică, fără drept, organul de urmărire sau instanţa să efectueze, în condiţiile legii, un act procedural; b) refuză să pună la dispoziţia organului de urmărire penală, instanţei sau judecătorului sindic, în tot sau în parte, datele, informaţiile, înscrisurile sau bunurile deţinute, care i-au fost solicitate în mod explicit, în condiţiile legii, în vederea soluţionării unei cauze, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. (2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazul persoanei urmărite sau judecate pentru infracţiunea care formează obiectul procesului penal.

Influenţarea declaraţiilor – art. 272. (1) Încercarea de a determina sau determinarea unei persoane, indiferentde calitatea acesteia, prin corupere, prin constrângere ori prin altă faptă cu efect vădit intimidant, săvârşită asupra sa ori asupra unui membru de familie al acesteia, să nu sesizeze organele de urmărire penală, să nu dea declaraţii, să îşi retragă declaraţiile, să dea declaraţii mincinoase ori să nu prezinte probe, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură judiciară, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă actul de intimidare sau corupere constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni. (2) Nu constituie infracţiune înţelegerea patrimonială dintre infractor şi persoana vătămată, intervenită în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângere prealabilă sau pentru care intervine împăcarea.

Presiuni asupra justiţiei – art.276. Fapta persoanei care, pe durata unei proceduri judiciare în curs, face declaraţii publice nereale referitoare la săvârşirea, de către judecător sau de organele de urmărire penală, a unei infracţiuni sau a unei abateri disciplinare grave legate de instrumentarea respectivei cauze, în scopul de a le influenţa sau intimida, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

Compromiterea intereselor justiţiei – art.277.  (1) Divulgarea, fără drept, de informaţii confidenţiale privind data, timpul, locul, modul sau mijloacele prin care urmează să se administreze o probă, de către un magistrat sau un alt funcţionar public care a luat cunoştinţă de acestea în virtutea funcţiei, dacă prin aceasta poate fi îngreunată sau împiedicată urmărirea penală, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. (2) Dezvăluirea, fără drept, de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o cauză penală, înainte de a se dispune o soluţie de netrimitere în judecată ori de soluţionare definitivă a cauzei, de către un funcţionar public care a luat cunoştinţă de acestea în virtutea funcţiei, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă. (3) Dezvăluirea, fără drept, de informaţii dintr-o cauză penală, de către un martor, expert sau interpret, atunci când această interdicţie este impusă de legea de procedură penală, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă. (4) Nu constituie infracţiune fapta prin care sunt divulgate ori dezvăluite acte sau activităţi vădit ilegale comise de autorităţi într-o cauză penală.

Sub imperiul noii reglementări, libertatea de exprimare a avocaţilor, în susţinerea intereselor legitime ale clienţilor lor, impune un permanent autocontrol în privinţa afirmaţiilor făcute în public şi o cântărire a mijloarelor de comunicare cu publicul folosite pentru a avea câştig de cauză, întrucât reglementatea specială prevăzută de Statut şi Codul deontologic privind exercitarea profesiei de avocat primesc forţă coergitivă sub sancţiunea legii penale. În cazurile practice ce vor fi dezvoltate de instanţe în aplicarea noii reglementări, graniţa dintre libertatea de exprimare şi înfăptuirea justiţiei considerăm că vor fi date, în mod necesar, de principiul proporţionalităţii, cântărindu-se în ce măsură mijlocul folosit – sancţiunea penală  întrece sau nu scopul urmărit.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

De aproape o jumătate de secol, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a furnizat instanţelor naţionale şi publicului larg o vastă jurisprudenţă ce porneşte de la conţinutul art.10 din Convenţie care arată că : (1) Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. (2) Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Jurisprudenţa bogată este dată de conţinutului reglementării, ce priveşte consacrarea unui drept fundamental unanim recunoscut într-un stat democratic şi de arătarea limitelor exercitării lui, date de incidenţa altor drepturi fundamentale sau norme de ordine publică ce privesc organizarea statală, cum sunt dreptul la viaţă privată, la informare, independenţa puterii judecătoreşti, păstrarea secretului profesional, morala şi sănătatea publică, securitatea naţională, etc.

Curtea a afirmat în mod constat că „Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale societăţii democratice, una dintre condiţiile primordiale ale progresului său şi ale dezvoltării individuale.” (CEDO, 1976, Handyside c. Regatului Unit).

În literatura de specialitate s-a subliniat că „libertatea de exprimare este fundamentul esenţial al unei societăţi democratice şi una din condiţiile primordiale ale progresului şi fericirii fiecăruia. Prin umare, statul are atât o obligaţie negativă, cât şi una pozitivă: nu numai că trebuie să nu împiedice libertatea de exprimare, dar trebuie să şi asigure exercitarea efectivă şi concretă a acesteia. Orice persoană trebuie să îşi poată exprima opiniile fără a se teme în vreun fel.” (Jean-François Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu, 2009, Bucureşti, p.174).

CEDO  a recunoscut că suntem în faţa unui „domeniu deosebit de sensibil iar orice atingere adusă acestei libertăţi se poate dovedi periculoasă, oricare ar fi motivaţiile acesteia, deoarece întotdeauna pot exista efecte nedorite. Cea mai importantă problemă este protecţia libertăţii de exprimare împotriva ingerinţelor din partea autorităţilor publice”. (CEDO, 1998, Lehideux şi Isorni).

Examinând diverse cauze cu care fusese sesizată, Curtea a observat că art. 10 din Convenţie poate fi încalcat printr-o serie de măsuri împotriva persoanelor care şi-au exercitat acestă libertate, măsuri ce sunt o ingerinţă din partea autorităţilor publice, prin : acţiuni civile şi penale, confiscarea de bunuri, refuzul de a da autorizaţie unor publicaţii ori posturi de televiziune, interdicţia de difuzare a unor informaţii. Astfel de situaţii, pentru a fi reţinute ca o încălcare a art.10 din Convenţie pun în discuţie noţiunea de „îndatoriri şi responsabilitaţi” pe care le presupun diversele activităţi profesionale, cum este cazul jurnaliştilor şi al funcţionarilor publici (CEDO, 1994, Jersild c. Danemarcei; CEDO, 2013, Niculescu-Dellakeza c. României) sau persoanele ce acţionează în cadrul unor organizaţii neguvernamentale (CEDO, 1999, Erdogdu şi Ince c. Truciei).

Totodată, Curtea a precizat că, prin măsurile luate de stat privind reglementarea diverselor activităţi, trebuie să existe un just echilibru între interesul general şi interesele individuale, fiind „obligaţia statului de a proteja libertatea de exprimare în cadrul profesional” (CEDO, 2000, Fuentes Bobo c. Spania).

Astfel, referindu-se la protecţia oferită jurnaliştilor care dezbat probleme de interes public, precum şi la limitele criticii acceptabile, Curtea a arătat că ele sunt mai largi decât în privinţa funcţionarilor publici ori politicienilor (CEDO, 2009,  Ieremiov c. României; CEDO, 2013,  Bugan c. României), iar această apreciere considerăm că subzistă şi în situaţia libertăţii de exprimare ce trebuie recunoscută  avocatului, în susţinerea unui interes public.  De fapt, în acest sens este şi judecata de valoare pe care o face Curtea în cauza Morice c. Franţa, soluţie care a deschis analiza prezentă.

Analizând cauza Morice contra Franţa, Profesorul Corneliu Bârsan, fost judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului arată că, în cazul activităţilor profesionale „libertatea de exprimare presupune şi exprimarea unor judecăţi de valoare – care pot să fie de o anumită gravitate, oamenii politici, de exemplu, fiind supuşi unui anumit control şi putându-se face, la adresa lor, anumite aprecieri care să le depăşească pe cele referitoare la un om obişnuit”, dar şi aceste judecăţi de valoare „trebuie să aibă la bază anumite elemente de fapt, anumite elemente factuale … nu să fie simple fantezii” (Conferinţa organizată de Societatea Civilă de Avocaţi „Zamfirescu Racoţi & Partners”, Bucureşti, 19 mai 2015).

Pentru a nu fi o încălcare a principiului libertăţii de exprimare, restrângerile aduse de autorităţi exerciţiului acestui drept fundamental trebuie să fie prevăzută expres de lege, într-o formă identificabilă, precisă şi accesibilă iar „nivelul de precizie al legislaţiei interne depinde considerabil de conţinutul instrumentului juridic în cauză, de domeniul de reglementare şi de numărul şi statutul celor cărora li se adresează” (CEDO, 1999, Rekvenyi c. Ungariei).

Totodată, restrângerea trebuie sa aibă un scop legitim, ocrotind interese şi valori fundamentale precum siguranţa naţională, integritatea teritorială, siguranţa publică, sănătatea şi morala publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, reputaţia şi drepturile altora, împiedicarea divulgării de informaţii confidenţiale, autoritatea şi imparţialitatea puterii judecatoreşti. În mod cumulativ cu primele două condiţii, Curtea a arătat că restrângerea trebuie să fie necesară, ea răspunzând „unei nevoi sociale imperioase” (CEDO, 1976, Handyside c. Regatului Unit; CEDO, 2007, Boldea c. România).

Sub incidenţa art. 10 din Convenţie intră atât conţinutul informaţiilor transmise cât şi mijloacele de transmitere sau de captare a acestora, deoarece orice restrictie adusă acestora atinge dreptul de a primi şi comunica informaţii (CEDO, Autronic c. Elvetiei) şi modul lor de difuzare (CEDO, Oberschilck c. Austriei) sau forma de exprimare (CEDO, Nikula c. Finlandei).

După cum arăta şi fostul Preşedinte al Curţii de la Strasbourg, Jean Paul Costa (Conferinţa de la Colegiul Franco – Român de Studii Europene, Bucureşti, 2003), libertatea de exprimare a devenit o libertate puternic apărară, chiar supa- apărată în materie politică (CEDO, 1986, Lingens c. Austria; CEDO, 1995, Piermont c. Franţa; CEDO, 2001, Jerusalem c. Austria) şi privind presa (CEDO, 1979, Sunday Times (1) c. Regatul Unit;  CEDO, 1994,  Jersild c. Danemarca; CEDO, 1997, De Haes şi Gijsels c. Belgia; CEDO, 1999, Fressoz şi Roire c. Franţa; CEDO, 2000, Bergens Tidende şi alţii. c. Norvegia;  CEDO, 2004, Cumpănă şi Mazăre c. România), ce intră în mod inevitabil în „conflict” cu alte libertăţi, cum sunt dreptul la informare şi dreptul la viaţa privată, iar pentru Curte cel mai dificil este de tranşat în cazul „conflictele de libertate”, care ridică probleme mai sensibile decât sunt cele date de conflictele dintre „libertate şi ordine publică”.

Misiune de interes public – reglementarea dată de Legea nr. 51/1995

Din dispoziţiile Legii nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, se observă cu multă claritate caracterul de inters public evocat, întrucât la art.1 se arată că „Profesia de avocat este liberă şi independentă, cu organizare şi funcţionare autonome, în condiţiile prezentei legi şi ale statutului profesiei”. Aceste dispoziţii se completează cu cele cuprinse la art.2 „În exercitarea profesiei avocatul este independent şi se supune numai legii, statutului profesiei şi codului deontologic”, alin. 2 al aceluiaşi articol dispunând că „Avocatul promovează şi apără drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale omului”, normă generală ce este completată de cea relativă la arătarea în concret a modalităţilor prin care această activitate se realizează în societate, cuprinsă în alineatele subsecvente ael art.2, completate de dispoziţiile art.3.

Realizarea unei funcţii şi misiuni de interes public, general cetăţenesc, şi prin aceasta de consolidare a statului de drept este întărită prin  dispoziţiile art.2 alin.5, care arată că „În exercitarea dreptului de apărare avocatul are dreptul şi obligaţia de a stărui pentru realizarea liberului acces la justiţie, pentru un proces echitabil şi într-un termen rezonabil”, normă de drept intern în concordanţă cu cel european, care exprimă stadiul comun de dezvoltare a societăţii prezente. Ea se completează cu cea cuprinsă în art.4, care arată expres că „În exercitarea profesiei şi în legătură cu aceasta avocatul este protejat de lege”, dispoziţie ce ocroteşte profesia tocmai în realizarea funcţiei publice de aflare a adevărului, o susţinere a drepturilor şi libertăţilor legitime ale omului.

Reglementarea dată prin lege este completată cu cea din Statutul profesiei de avocat, conform căruia, principiul libertăţii şi cel al secretului profesional sunt principii fudamentale (art.1 alin.2) ce guvernează exercitarea sa.

Secretul profesional este de ordine publică (art.8 alin.1 Statut) şi în acest sens libertatea de exprimare este limitată în exprimarea sa de păstrarea secretului profesional. Susţinerea în public a drepturilor şi intereselor clientului se face în limitele date de art.9, care prin conţinutul reglementării îl protejează pe client de avocat cu privire la informaţiile cunoscute de acesta şi astfe, creşte şi mai mult responsabilitatea avocatului în privinţa afirmaţilor publice făcute în susţinerea drepturilor şi intereselor clientului său.

În exercitarea profesiei sale, avocatul este responsabilizat sub un dublu aspect : pe de o parte de principiile de ordine publică ce guvernează profesia, iar pe de altă parte de rolul pe care îl are în realizarea actului de justiţie, ca participant, în calitatea de profesionist al dreptului şi nu simplu martor. În acest sens, art.11 din Statut arată că „În raporturile cu instanţele judecătoreşti, cu Ministerul Public, cu celelalte autorităţi şi instituţii publice, cu persoanele juridice şi persoanele fizice cu care vine în contact, avocatul este dator să aibă un comportament demn, civilizat şi loial”. Precizarea subliniază rolul avocatului în realizarea dreptului într-un stat şi îl conştientizează în privinţa imaginii pe care o produce în societate.

 Opinia publică exprimată de Consiliul UNBR

În exercitarea atribuţiilor date prin lege şi statut, organele de conducere ale profesiei au adoptat puncte de vedere exprimate public, din conţinutul cărora amintim : „În tratarea libertăţii de exprimare a avocatului, Consiliul U.N.B.R, în calitate de autoritate de reglementare, a apreciat că libertatea de exprimare constituie una dintre temeliile esenţiale ale unei societăţi democratice şi una dintre condiţiile de bază necesare pentru progresul societăţii şi că impunerea unei sancţiuni împotriva unui avocat poate avea repercusiuni directe (proceduri disciplinare) sau indirecte (în materie de imagine sau încredere acordată de public şi de clienţii acestora, spre exemplu).

Cuvântul unui avocat se bazează de fapt pe obligaţia de informare; ca şi jurnaliştii, avocaţii sunt la rândul lor „paznici ai democraţiei”. Orice avocat este custodele cuvântului clientului său. Marja libertăţii de exprimare în cazul avocaţilor trebuie să rămână la fel de amplă ca şi cea a jurnaliştilor. Trebuie să se ia în considerare constrângerile la care sunt supuşi avocaţii pentru realizarea apărării efective şi complete a clienţilor lor şi atenţia crescută din partea presei, care este din ce în ce mai curioasă şi mai profundă în cadrul investigaţiilor jurnalistice. Avocaţii trebuie să beneficieze de imunitate atunci când comentariile lor, indiferent cât de dure, sunt făcute în apărarea intereselor clienţilor lor.

Orice tentative de restricţionare a dreptului avocatului de a-şi exprima opiniile trebuie cenzurată exclusiv din perspectiva criteriului subordonării declaraţiilor avocatului interesului apărărilor formulate pentru clientul sau. Când un dosar ajunge în atenţia publică, este responsabilitatea avocatului să continue să apere clientul respectiv, realizând toate procedurile ad hoc necesare sau adăugând propria sa voce „furtunii mediatice”. Acesta numai este doar un drept, ci şi o obligaţie a avocatului care este strâns legată de poziţia sa, indiferent dacă speţa respectivă a devenit cunoscută înainte de orice audiere publică.

Avocaţii au dreptul de a critica decizia instanţei şi de a comunica orice critică pe care clienţii lor ar putea să o aducă dacă aceasta vizează corecta funcţionare a sistemului judiciar deoarece funcţionarea puterii judecătoreşti constituie o chestiune de interes public. Coexistă obligaţia judecătorului de a fi discret şi libertatea cuvântului în cazul avocatului.  Principiul exprimării libere a avocatului nu împiedică în niciun fel independenţa şi autoritatea sistemului de justiţie.

Constante ale profesiei exclud aplicarea unei sancţiuni împotriva unui avocat pentru exercitarea libertăţii de expresie deoarece sancţionarea poate avea repercusiuni directe (proceduri disciplinare) sau indirecte (în materie de imagine sau încredere acordată de public şi de clienţii acestora, spre exemplu) asupra activităţii profesionale a avocatului. Realitatea demonstrează că avocaţii trebuie să se lupte cu situaţii ce impun informarea corectă a publicului prin avocat când dosarele atrag atenţia presei. În dosare sensibile şi de profil ridicat, în special în cele care sunt în joc raţiuni de Stat, avocaţii nu au adesea altă opţiune decât să-şi exprime public îngrijorările legate de împiedicarea bunei desfăşurări a procedurilor.  În astfel de dosare, avocaţii trebuie să aibă aceeaşi libertate a cuvântului şi de exprimare ca şi jurnaliştii. Restricţionarea libertăţii de expresie a acestora îi împiedică să contribuie la administrarea corespunzătoare a actului de justiţie şi la asigurarea încrederii publice în acesta.

Acest rol special al avocaţilor, în calitate de profesionişti  independenţi, în administrarea actului de justiţie presupune o serie de îndatoriri, în special referitoare la conduita acestora.  Pentru ca publicul să aibă încredere în administrarea actului de justiţie, trebuie să aibă încredere şi în capacitatea avocaţilor de a asigura o reprezentare eficientă.

Statutul specific al avocaţilor le conferă o poziţie centrală în administrarea actului de justiţie ca intermediar între publicul larg şi instanţele de judecată. Prin urmare, ei joacă un rol-cheie în a se asigura că instanţele de judecată, a căror misiune este fundamentală într-un stat de drept, se bucură de încrederea publicului.

Avocaţii ocupă o poziţie cheie în administrarea actului de justiţie deoarece profesia de avocat este piatra de temelie a unei societăţi democratice. Libertatea de exprimare a avocatului este de esenţa profesiei de avocat, deoarece avocatul trebuie să fie în măsură să-şi îndeplinească profesia fără restricţii. Trebuie avute în vedere documente internaţionale relative la profesia de avocat:

Carta principiilor esenţiale ale avocatului european, adoptată la data de 24 noiembrie 2006 enumeră principiile comune normelor naţionale şi internaţionale care reglementează profesia: (a) independenţa avocatului şi libertatea avocatului de a cerceta dosarul clientului; (b) dreptul şi datoria avocatului de a păstra confidenţialitatea aspectelor ce ţin de client şi de a respecta secretul profesional; (c) evitarea conflictelor de interese, fie între clienţi diferiţi, fie între client şi avocat; (d) demnitatea şi onoarea profesiei, precum şi integritatea şi buna reputaţie a fiecărui avocat; (e) loialitatea faţă de client; (f) tratamentul echitabil al clienţilor cu privire la onorarii; (g) competenţa profesională a avocatului; (h) respectul pentru colegii de profesie; (i) respectul pentru statul de drept şi pentru sistemul judiciar echitabil; (j) autoreglementarea profesiei juridice.

Recomandarea R(2000)21 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei adresată statelor membre cu privire la libertatea de exercitare a profesiei de avocat, potrivit căreia promovarea libertăţii de exercitare a profesiei de avocat se face în vederea consolidării statului de drept, la care avocaţii iau parte, în special în ceea ce priveşte rolul de apărător al libertăţilor individuale, astfel că din raţiuni ce ţin de necesitatea unui sistem judiciar echitabil, care garantează independenţa avocaţilor în exercitarea profesiei lor, fără restricţii nejustificate şi fără influenţe, incitări, presiuni, ameninţări ori interferenţe, directe sau indirecte, din partea oricărei persoane, pentru orice motiv, avocaţii, în calitate de agenţi esenţiali ai actului de administrare a justiţiei, îşi păstrează în orice moment onoarea şi demnitatea profesiei lor.

În consecinţă, libertatea de exprimare a avocaţilor trebuie să contribuie la menţinerea autorităţii şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.  Respectul faţă de colegii de breaslă şi respectul pentru statul de drept precum şi contribuţia pentru o bună administrare a justiţiei impun abţinerea de la critici abuzive faţă de colegi, a judecătorilor individuali şi a procedurilor şi hotărârilor judecătoreşti. Avocaţii nu pot fi puşi însă pe picior de egalitate cu jurnaliştii. Poziţiile şi rolurile lor sunt în esenţă diferite. Jurnaliştii au sarcina de a transmite, în conformitate cu obligaţiile şi responsabilităţile lor, informaţii şi idei referitoare la toate chestiunile de interes public, inclusiv cele legate de administrarea actului de justiţie. Jurnalistul este un martor extern al cărui rol este acela de a informa publicul. Avocaţii sunt „protagonişti” în cadrul sistemului judiciar, implicaţi direct în funcţionarea acestuia şi în apărarea unei părţi.

Nu sunt permise avocatului afirmaţii atât de grave încât să depăşească limitele permise pentru exprimarea unor comentarii în lipsa unei baze faptice solide.  Sub pretextul libertăţii de exprimare avocaţii nu pot profera insulte!  În situaţia în care o speţă are parte de o amplă acoperire mediatică din cauza gravităţii faptelor şi a persoanelor care este probabil să fie implicate, un avocat nu poate fi sancţionat pentru încălcarea secretului anchetei judiciare în cazul în care acesta a făcut doar comentarii personale cu privire la informaţii care sunt deja cunoscute presei şi pe care jurnaliştii intenţionează să le transmită, cu sau fără comentariile avocatului respectiv.

Observaţiile exprimate de avocat în afara sălii de judecată se pot concretiza în apariţii la buletinele de ştiri televizate sau la declaraţii în presă. Prin aceste canale avocatul poate informa publicul asupra neajunsurilor care pot submina procedurile în faza pre-procesuală. Avocaţii au obligaţia de a „apăra cu sârguinţă interesele clienţilor lor”. Chestiunea „conduitei în sala de judecată” ţine şi de libertatea de exprimare a avocatului. Libertatea de exprimare a avocatului poate ridica un semn de întrebare cu privire la dreptul clientului său la un proces echitabil, care implică existenţa unui schimb liber şi chiar forţat de argumente între părţi. Restricţiile exprimării sunt restricţiile obişnuite aplicabile membrilor Baroului.

Nu sunt necesare precizări suplimentare în contextul Noilor coduri penale. Politica profesională a Consiliului U.N.B.R., transmisă barourilor pentru a o face cunoscută avocaţilor şi pentru a elimina din spaţiul public afirmaţiile incorecte potrivit cărora U.N.B.R. ar interzice avocaţilor libertatea de exprimare a fost confirmată de ultimele evoluţii ale jurisprudenţei europene. Hotărârea CEDO în cazul Morice c. Franţei a concluzionat că deşi „un avocat nu poate fi asimilat unui ziarist” şi din acest motiv nu poate beneficia de aceeaşi libertate de exprimare, dacă se exprimă judecăţi de valoare bazate pe fapte şi pe o „bază factuală suficientă” şi se pun în dezbatere chestiuni de interes public privind disfuncţionalităţile din sistemul de justiţie, exprimarea publică a avocatului nu depăşeşte limitele dreptului garantat de articolul 10 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului privind libertatea de exprimare”. (site-ul www.unbr.ro)

Concluzii

Avocatul este un intelectual, un profesionist al dreptului, care ştie forţa şi sensul legilor, apărând în pretoriu drepturile şi libertăţile oamenilor, care de cele mai multe ori îmbracă forma apărării unui interes public.

Libertatea de exprimare este o condiţie intrinsecă a profesiei de avocat şi ea îşi are temeiuri generale şi specifice, date Constituţie, Codul Civil şi Codul Penal, Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, Statutul profesiei de avocat şi acte interne ale organelor profesiei, atât în sensul consacrării şi garantării ei, cât şi al limitelor exercitării sale, astfel cum acestea au fost arătate de jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Statutul profesiei de avocat este guvernat de principiile libertăţii şi păstrării secretului profesional, norme de ordine publică, întărite astfel de legea penală.

În mod curent, exercitarea profesiei de avocat presupune o analiză profundă a graniţei fragile dintre libertatea de expresie şi dreptul la imagine şi viaţă privată, principiul aflării adevărului, care este şi scopul procesului, indiferent de natura şi obiectul său, fiind „sita” cu care se „cern” toate infornaţiile şi judecăţile de valoare pe care avocatul decide să le facă publice în susţinerea intereselor clientului său.

Din rolul pe care îl are, de participant instituţional la actul de justiţie, astfel cum a subliniat şi Curtea Europeană de la Strasbourg, „problema libertăţii de expresie este legată de independenţa profesiei de avocat, crucială pentru funcţionarea eficientă a administrării echitabile a justiţiei” (CEDO, 2015, Morice c. Franţa). „O limită privitoare la libertatea de expresie a unui avocat al apărării” (Corneliu Bârsan, Conferinţa …) este o excepţie, de strictă interpretare şi aplicare, pentru că numai astfel ea poate fi primită ca necesară într-o societate democratică.

Pentru judecăţile de valoare pe care le face publice în susţinerea cauzei clientului său, ca profesionist al dreptului şi participant la actul de justiţie, căruia îi incumbă obligaţia păstrării secretului profesional, avocatul trebuie să se sprijine pe fapte şi să îşi exercite libertatea de expresie cu bună-credinţă, cu atât mai mult cu cât îi este recunoscută „îndatorirea de a apara cu zel interesele clienţilor săi”, iar atunci când pune în discuţie o problemă de interes public, susţinerile sale se bucură de protecţia dreptului fundamental garantat de Constituţie şi art. 10 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului.