LIBERTATEA DE EXPRIMARE ȘI RESPONSABILITATEA AVOCATULUI

Avocat dr. Brîndușa Gorea

Baroul Mureș

Un avocat care nu se exprimă liber, eventual articulat și fluent, preferabil documentat, pertinent și persuasiv, nu este tocmai un avocat de succes. Un avocat, chiar de succes, care se exprimă însă fără restricții poate fi un avocat sancționat (disciplinar, civil ori chiar penal). Avocatul trăiește și acționează într-o lume a valorilor în antiteză: individuale și sociale, interioare și exterioare, materiale și morale, vechi și noi. Dificil de echilibrat, acestea îl pun deseori pe avocat în ipostaza de a alege între curaj și moderație, între pragmatism și altruism, sau chiar între succesul sigur și riscul asumat al unui eșec. A opera cu astfel de valori contradictorii ne poate repoziționa ca profesie în postura de apărători și totodată lideri ai societății democratice, sau ne poate face să eșuăm pe un țărm al erorilor.

Pe măsură ce societatea a evoluat și s-a rafinat, valorile pe care le proclamăm ca intrinseci ființei umane sau le considerăm esențiale desfășurării unei activități s-au multiplicat. Atunci când aceste valori intră în coliziune unele cu altele, devine esențial să apreciem și să alegem. Libertatea religioasă intră uneori în conflict cu dreptul la viață, adevărul – cu confidențialitatea sau secretul profesional, securitatea publică – cu dreptul la asociere, și exemplele ar putea continua.

Libertatea de exprimare nu face excepție, iar cazul particular al dreptului pe care îl are avocatul de a-și exercita această libertate nu poate fi tratat decât în contextul celorlalte valori pe care societatea, și chiar avocatul însuși, trebuie să le afirme.

Fără îndoială, avocatul are obligația de a alege cea mai bună apărare pentru clientul său, și orice ingerință în libertatea de a se exprima poate pune în pericol sau chiar suprima capacitatea lui de a asigura un serviciu profesional de maximă calitate. Avocatul care se teme de viitoare repecursiuni ale exprimării opiniilor sale nu va acționa întru totul în interesul clientului său.

Pe de altă parte însă, exprimarea liberă a avocatului poate pune în pericol alte valori esențiale într-un stat democratic. Fără a mai discuta de obligația de confidențialitate a avocatului, care-i interzice din capul locului divulgarea unor secrete încredințate de client, chiar și atunci când interesul acestuia ar cere dezvăluirea lor, libertatea de exprimare a avocatului poate pune în pericol demnitatea sau dreptul la imagine al altor persoane, încrederea în justiție sau chiar buna funcționare a acesteia. Asemenea cazuri impun să acordăm prioritate uneia sau alteia dintre valorile care se amenință reciproc.

Vom ilustra această situație de conflict între valori prin câteva exemple, spețe soluționate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în încercarea de a discerne, mai întâi, mecanismele logice, juridice și axiologice prin care una dintre valori „a fost declarată câștigătoare” în fața celeilalte, dar și scopul sau rațiunea unei asemenea alegeri.

Într-o decizie de referință în privința libertății de exprimare a avocatului[1], CEDO a admis faptul că avocaţii au dreptul de a se pronunţa public asupra modului de funcţionare justiţiei, cu condiţia ca criticile pe care le susţin să nu depăşească anumite limite. În speță, avocatul a citit în faţa instanţei o notă în care îl acuza pe procuror de abuz, de a fi inversat rolurile procedurale şi de a fi adus acuze inventate clientului său. Procurorul a formulat o acțiune civilă pentru calomnie, iar avocatul a fost condamnat la plata unor daune interese. Analizând cauza, Curtea a apreciat că „avocatului trebuie să îi aparţină aprecierea pertinenţei şi utilităţii alegerii unui anume mijloc de apărare” și că „teama de un control posterior a afirmaţilor făcute în faţa judecătorului nu se poate concilia cu obligaţia avocatului de a apără interesele clienţilor săi”. Procurorul, spune decizia citată, „trebuia să fi tolerat criticile reclamantei făcute în calitate de adversar în cadrul unui proces, cu atât mai mult cu cât au fost făcute în sala de judecată şi nu conţineau injurii”.

Așadar, în această speță, libertatea de exprimare a avocatului, respectiv dreptul clientului la o apărare de calitate, au beneficiat de prioritate față de interesul public al menținerii unei bune imagini a justiției (legat direct de încrederea cetățenilor în aceasta). Principiul contradictorialității este de asemenea afirmat în această soluție a CEDO, mai presus de prestigiul procurorului, care „trebuia să fi tolerat” criticile adversarului avocat, „cu atât mai mult cu cât au fost făcute în sala de judecată”.

Ce se întâmplă însă atunci când avocatul își exprimă opiniile în afara sălii de judecată, prin declarații publice făcute, de pildă, în fața presei? Poate justifica interesul general al garantării bunei funcționări a justiției și al încrederii în aceasta, restricționarea dreptului avocatului de a alege cea mai bună apărare pentru clientul său, dacă aceasta presupune și comunicarea cu presa? Sau poate fi libertatea presei și dreptul opiniei publice de a fi informată o justificare pentru ca avocatul să divulge informații din cadrul unei proceduri judiciare sau chiar unele documente din proces? Poate fi angajată răspunderea unui avocat, ca urmare a declaraţiilor în presă, făcute de clientul acestuia, dar continuate de avocat?

În cauza Foglia contra Elveției[2], reclamantul este avocat într-un proces ce s-a bucurat de o mare acoperire mediatică, fiind vorba de deturnarea unor sume importante de bani, care au fost ulterior depuse în conturile unei bănci. Reclamantul avocat a apărat interesele mai multor victime şi clienţi ai băncii și a acordat numeroase interviuri, în care a opinat că angajaţii băncii vizate nu puteau ignora existenţa unor deturnări şi a calificat ancheta ministerului public drept superficială şi grăbită. Banca l-a acuzat pe avocat că a declanșat împotriva sa o campanie mediatică, menită să influențeze procedurile judiciare și să difuzeze informaţii cu scopul de a aduce atingere imaginii băncii. Comisia de disciplină şi ordine a avocaţilor a decis că avocatul este vinovat și i-a aplicat o amendă, iar decizia sa a fost confirmată atât de instanţa de apel, cât și de Tribunalul federal. Principalele argumente ale acestei condamnări au fost că „avocatul trebuie – în orice declaraţie publică – să dea dovadă de moderaţie în privinţa tonului şi de obiectivitate în expunerea argumentelor” și că „datorită intervenţiilor reclamantului, presa începuse să se intereseze de afirmaţiile privitoare la deturnările financiare”, astfel încât „rolul jucat de reclamant în raport cu presa depăşise limitele apărării clienţilor acestuia”, iar „intervenţiile sale nu puteau trece drept necesare”.

Nu aceeași a fost însă și opinia CEDO, care a considerat condamnarea avocatului drept „o ingerinţă în exerciţiul dreptului său la libertatea de exprimare, prevăzută de lege”, și care „vizează un scop legitim, adică garanţia autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare”. Mai mult decât atât, CEDO a apreciat că divulgarea către presă a unor informații din dosar „se înscria într-un context mediatic şi putea răspunde astfel dreptului publicului de a primi informaţii referitoare la activitatea autorităţilor judiciare”. De altfel, „reclamantul nu este răspunzător pentru campania de presă şi pentru angajarea unei proceduri mediatice paralele procedurii judiciare, în scopul influenţării organelor de jurisdicţie sesizate în cauză”, în condițiile în care reproșurile sale făcute în presă „priveau nemulţumirile clienţilor săi, atât în privinţa motivelor formulate în apel, cât şi în privinţa rapidităţii excesive şi a superficialităţii anchetei”.  În concluzie, judecătorii CEDO au decis în unanimitate că nu a existat „o nevoie socială imperioasă de restrângere a libertăţii de exprimare a reclamantului, iar autorităţile naţionale nu au furnizat motive pertinente şi suficiente, pentru a o justifica”.

Exemplele de mai sus ilustrează situații în care CEDO a constatat încălcări ale libertății de exprimare a avocatului, însă există și cazuri când plângerile avocaților pe această temă au fost respinse. De pildă, CEDO[3] a considerat că nu există o încălcare a libertății de exprimare atunci când un avocat a fost sancționat disciplinar pentru atingerea reputației, într-o situație când avocatul a acuzat o agenție vieneză că ar fi încercat să îl înşele pe clientul său. Ca și instanțele naționale austriece, CEDO a considerat că „reclamantul nu a argumentat în niciun mod de ce considera că Agenţia a acţionat incorect prin acuzarea clientului său”, iar „alegaţiile sale nu au fost sprijinite de niciun fapt”.

Este momentul să desprindem câteva concluzii cu privire la practica CEDO în privința libertății de exprimare a avocatului:

–      Deciziile CEDO se întemeiază nu numai pe o analiză a faptelor reclamate și a legislației (naționale și europene) aplicabile, ci și pe o analiză / o apreciere de tip axiologic, a valorilor puse în discuție de respectiva speță și aflate în opoziție;

–      În urma acestei analize sau aprecieri, una dintre valori este limitată sau restricționată, pentru a-i acorda celeilalte deplină eficiență;

–      Restrângerea unei astfel de valori este întotdeauna subordonată unei „nevoi sociale imperioase” și vizează „un scop legitim”;

–      Această alegere între valori se face contextual, ținând seama de circumstanțele concrete ale speței, astfel încât nu putem vorbi despre un algoritm unic și general aplicabil al argumentelor pentru care o valoare este „preferată” alteia.

Pentru a înțelege mai bine acest mecanism de prioritizare contextuală a valorilor și a discerne, eventual, o rațiune superioară circumstanțelor concrete, vom face o scurtă incursiune într-un alt domeniu profesional, cel al jurnaliștilor. În cazul acestei profesii, exprimarea liberă și neîngrădită a opiniilor, informațiilor și ideilor este o caracteristică în lipsa căreia respectiva activitate umană este de neconceput. Cum ne-am putea imagina profesia de jurnalist în absența libertății de exprimare?

Este îndatorirea presei, într-o societate democratică, să comunice informații și idei despre toate problemele de interes general. Acest lucru este valabil „nu numai pentru informaţiile sau ideile acceptate ori considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru cele care lovesc, şochează sau neliniştesc: aceasta este dorinţa pluralismului, toleranţei şi mentalităţii deschise, fără de care nu există societate democratică”[4]. Devine astfel de înțeles de ce, deși nu trebuie să depăşească anumite limite, privind în special protecţia reputaţiei şi a drepturilor altora, practica Curții Europene a Drepturilor Omului permite jurnaliștilor să recurgă și „la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare”[5].

Ca un exemplu concret, CEDO a dat câștig de cauză unei tinere jurnaliste condamnate în România pentru calomnie adusă unui judecător, constatând că aceasta a acționat „cu bună-credinţă, convinsă de existenţa unei probleme de deontologie profesională a judecătorului”[6]. Pe de altă parte însă, există și numeroase spețe în care CEDO a respins ca nefondate plângeri ale unor jurnaliști, inclusiv din România, care au manifestat „lipsă de echidistanţă jurnalistică” și/sau au folosit, pentru a-și face cunoscut mesajul, termeni care „nu erau necesari unui asemenea tip de informaţie”.[7]

Observăm că  protecţia oferită de art. 10 din Convenţie, referitor la libertatea de exprimare, este acordată persoanelor care se implică într-o dezbatere publică, ori de câte ori ele acționează cu bună-credinţă, astfel încât să ofere informaţii exacte şi demne de încredere. Ideea de dezbatere publică o implică pe aceea de informație de interes general, astfel încât „Curtea trebuie să dovedească o mare prudenţă atunci când […] măsurile luate sau sancţiunile aplicate de autoritatea naţională sunt de natură să descurajeze presa de la participarea la discutarea problemelor de interes general legitim”[8].

Argumentele pentru care libertatea de exprimare jurnalistică este sau nu îngrădită de practica CEDO ne ajută să înțelegem mai bine problematica libertății de exprimare a avocatului, întrucât comunicarea liberă și neîngrădită a opiniilor și informațiilor de către un avocat este și ea strâns legată de comunicarea în spațiul public și uneori, de comunicarea cu presa. Chiar și în situațiile când presa nu este interesată de un anume proces și acesta nu devine de notorietate, avocatul evoluează totuși într-un spațiu de interes public, întrucât modul de funcționare a justiției ne privește pe toți.

Articolul 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului include, în conținutul libertății de exprimare: (i) libertatea de opinie și (ii)  libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei ,fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. De remarcat că libertatea de opinie este tratată distinct față de cea de gândire și cea de conștiință, ce fac (alături de libertatea de religie) obiectul unui articol precedent. Desigur, opinia este un rezultat al gândirii / proceselor cognitive, al conștiinței umane, în ultimă analiză, dar, prin exprimarea opiniei, ieșim din sfera propriei intimități pentru a ne situa într-o zonă publică. Și cealaltă componentă a dreptului la libertatea de exprimare – schimbul liber și nestingherit de informații sau idei – ne situează în același spațiu public, de unde și nevoia de limitări ale exercitării acestei libertăți.

În opinia noastră, o primă concluzie care se impune este că libertatea de exprimare e o valoare ce nu are sens decât în contextul altor valori. Libertatea însăși este un concept prea viu pentru a fi tratat în general. În fond, ce înseamnă a fi liber sau a avea libertate? Liber în raport cu ce? Doar libertatea revendicată într-un context determinat are sens, inclusiv libertatea de exprimare. Iar contextul (social, juridic, moral, filosofic etc.) nu este niciodată același, imuabil, astfel încât fiecare situație trebuie analizată individual.[9]

O idee comună însă, ideea tacită sub auspiciile căreia evoluează întreaga viaţă a oamenilor în epoca modernă, pare a fi aceea că, trăind liberi, oamenii „trebuie împiedicaţi să-şi folosească libertatea pentru a-şi face rău unul altuia”[10]. Libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea celuilalt, spunea John Stuart Mill. Ideea are rădăcini adânci în trecutul cultural al omului, străbate întreaga cultură modernă și – implicit sau explicit – se regăsește în fundamentele filosofice ale Uniunii Europene. Unitatea în diversitate ar fi de neconceput atât în absența libertății (de a fi diferit, unic), cât și în absența limitelor libertății (de a permite și celor cu care ești unit propria unicitate, propriile valori).

Dacă ideea de libertate a dat naștere unei literaturi imense – mai cu seamă filosofice, etice sau politice, conceptul de responsabilitate îşi are înrădăcinarea originală în drept, în preajma Revoluției franceze.[11] „Rămâi surprins că un termen atât de ferm în plan juridic este de origine atât de recentă şi nu are inscripţia marcată în plan filosofic”, spunea Paul Ricoeur[12].  Situația se schimbă însă în secolul al XX-lea, când problema responsabilităţii se pune cu o  deosebită acuitate, nu numai în plan etic şi juridic, ci şi în cel politic şi ştiinţific. De pildă, Jean Paul Satre (1905-1980) asociază libertatea cu o totală responsabilitate a individului pentru actele sale. Orice gest al omului este împovărat de responsabilitate: iau parte la un război, acesta este războiul meu şi sunt răspunzător pentru el.

În epoca postmodernă (când deja se discută de apariția unor noi forme de responsabilitate, în raport cu cele tradiţionale: „responsabilitatea genetică”, „a protejării naturii umane” etc.), responsabilitatea este înțeleasă ca acceptare şi suportare a consecinţelor morale, sociale, economice, juridice şi deontologice a acţiunilor concepute şi realizate. Pentru stabilirea responsabilităţii este însă necesară o apreciere, un proces de evaluare, în care sunt luate în considerare intenţiile acţiunii, căile folosite şi consecinţele vizibile sau măsurabile ale acţiunii.

Și în cazul profesiei de avocat, manifestarea deplină sau limitarea libertărții sale de exprimare este o chestiune de apreciere, care depinde de o întreagă rețea de factori aflați în interdependență:

–               Interesul general / interesul individual

–               Interesul individual al clientului / interesul individual al adversarului

–               Loialitatea față de client / moderația și obiectivitatea etc.

Această apreciere se face uneori din exterior și post factum (atunci când avocatul este judecat de o instanță profesională / judiciară, națională / supranațională, pentru felul în care și-a exprimat opiniile sau a comunicat informații), dar – de cele mai multe ori, aprecierea o face avocatul însuși, în forul său interior și înainte de a acționa.

Aprecierea duce la o alegere conștientă, iar posibilitatea de a alege este unul dintre multiplele sensuri ale libertății, poate cel mai tulburător dintre ele. Spre deosebire de animal, care face și el alegeri între date concrete, empirice, omul alege nu numai între ceea ce este, ci şi între ceea ce este şi poate fi, între ceea ce este şi trebuie sau este dezirabil să fie. Aceste alegeri angajează intenţionalitatea, informaţia, capacitatea de anticipare etc.

Raportându-se la posibilităţi, libertatea angajează responsabilitatea, răspunderea şi, deci, încrederea. Ar fi trunchiată imaginea asupra libertăţii dacă am face abstracţie de faptul că ea se constituie în raport cu un gen sau altul de ordine, în raport cu un sistem sau altul de norme, dacă am face abstracţie de valoarea morală a responsabilităţii.

La modul ideal, responsabilitatea este un concept eminamente moral. Morala începe acolo unde nicio sancţiune, nicio reprimare, nicio condamnare nu sunt posibile, unde nicio represiune nu este eficace, nicio condamnare nu este necesară;  începe unde decidem liberi, în cunoştinţă de cauză, adică cu responsabilitate față de sine şi de alţii. Dar responsabililatea este și un concept juridic, al cărui caz particular este răspunderea. Fără a identifica responsabilitatea cu sancțiunea, Paul Fauconnet[13] consideră că acestea sunt două faţete ale aceluiaşi mecanism social de apărare şi menţinere a solidarităţii sociale. Sancţiunea este o condiţie vitală a existenţei sociale, faţa vizibilă a responsabilităţii, iar interacțiunea dintre act şi sancţiune este realizată de normă.

Chiar dacă morala și dreptul au perspective specifice asupra libertății și responsabilității, nu le putem separa între ele, și cu atât mai puțin față de deontologie, înțeleasă ca disciplina ce are ca obiect normele comportamentului profesional în cadrul unei societăţi determinate.

Respectarea unui percept moral nu se motivează prin ameninţarea constrângerilor, ci doar prin neliniştea propriei tale conştiinţe. Respectarea normelor de drept este vegheată și garantată de instanţele judecătoreşti. Atât codurile etice sau morale, cât și cele juridice, preexistă individului, nu sunt produsele voinței sale. În schimb, codul deontologic este adoptat şi asumat conştient, individual,  de fiecare membru al profesiei, ceea ce-i conferă şi calitatea de mijloc de autocontrol.

Credem că această idee de asumare este deosebit de importantă și ne readuce în sfera practicii concrete a profesiei de avocat. Constrângerile pe care le impune acel ansamblu de norme şi principii acceptate de comunitatea avocaților constituie o procedură de armonizare, de asigurare a corectitudinii activităţii şi de legitimare a acesteia.

Normele deontologice pot fi privite ca o cușcă care te ține captiv, dar care te și apără de atacurile din exterior.  „Dacă nevoia deontologică posedă un fundament de legitimitate, ea rezidă în dificultăţile crescânde ale profesioniştilor de a-şi exercita profesia. Un cod deontologic aduce o certă siguranţă psihologică, dar şi o securitate juridică profesioniştilor”[14] .

Practic, obligaţiile codului deontologic descriu regulile de urmat, comportamentele ce trebuie evitate, astfel încât, în activitatea avocatului, să fie disjuns eşecul  de eroare. Eşecul este o apariţie totdeauna posibilă într-o activitate sau o situaţie dată, la fel cum eroarea este considerată a fi constitutivă cunoaşterii.  Deontologia, care ţine de domeniul raţiunii practice, distinge eroarea de eşec. Separând clar eşecul de eroare, deontologia tinde să furnizeze apriori argumente pentru o situaţie care ar putea avea urmări juridice.  „Un cod deontologic prescrie ceea ce trebuie făcut sau evitat imperativ  în anumite situaţii precise. Dacă obiectivul nu este atins sau situaţia cunoaşte o turnură nedorită, acest lucru nu va fi imputat profesionistului care a făcut ceea ce trebuia să facă, ci circumstanţelor sau logicii însăşi a evenimentelor”[15].

În plus, nevoia de transparenţă, tot mai insistent revendicată de societatea actuală, priveşte şi profesia de avocat. Barourile nu pot face economie de informaţie cu privire la modul lor de funcţionare, cu privire la dispozitivele şi procedurile disciplinare pe care le utilizează. Codul deontologic al avocaţilor, ca și al celorlalte profesii juridice, îndeplineşte tocmai un asemenea rol, atât sub aspectul explicitării competenţelor, cât şi al limitelor acestora şi a sancţiunilor  aplicate pentru nerespectarea răspunderilor.

Se vorbește uneori despre „privilegiile” profesiei de avocat pentru a exprima, în fond, caracteristicile fără de care această profesie nu poate exista: libertate, independență, autonomie, protecție contra oricărei restricţii,  presiuni,  constrângeri  sau  intimidări în activitatea sa. Dar aceste „privilegii” sunt tot atâtea responsabilități pe care avocatul și le asumă.

Putem spune că un cod al obligaţiilor şi responsabilităţilor profesionale este şi „o armă anti-bănuială”, care atestă într-o manieră vizibilă, transparentă, competenţele profesionistului, limitele acestora, dar şi privilegiile sale.

O anecdotă care circulă în comunitatea juriștilor vorbește despre cum își anunță un avocat clientul despre rezultatul procesului. În cazul unui succes, îi va spune „Domnule, am câștigat!”, iar, dacă rezultatul este defavorabil, îi va spune „Domnule, ai pierdut!” Dincolo de hazul malițios, această anecdotă vorbește despre responsabilitate și asumarea rezultatelor acțiunii. Doar însoțită de acestea, libertatea are sens. Libertatea nu este numai o experienţă interioară a omului, ci se referă la capacitatea sa de a fi autor, cel ce propune şi acţionează.

Am argumentat în acest articol că libertatea de opinie și schimbul de idei nu au sens în afara responsabilității. Această libertate nu e nesfârșită, dar limitele sale n-o știrbesc, cum am putea fi tentați să credem, ci asumarea lor îl face pe avocat un om lucid și un profesionist al secolului XXI.

Libertatea de exprimare există ca valoare doar prin raportare la limitări, care pot fi impuse din exterior, prin norme juridice / decizii judecătorești, sau pot fi asumate din interior, prin aprecieri și alegeri morale. Constrângerile deontologice se situează la granița dintre acestea două, fiind preexistente, prestabilite, dar însușite de avocat în mod liber și conștient. Cu alte cuvinte, libertatea de exprimare – înainte de a fi obiectul vreunei cenzuri – trebuie cu necesitate să fie obiectul autocenzurii și autocontrolului. Numai astfel înțeleasă, libertatea dă expresie deplină demnității avocatului și exercitării cu onoare a acestei profesii fascinante.

Desigur, libertatea poate fi definită și negativ, ca absență a oricărei constrângeri sau obligații. Numai că libertatea ruptă de responsabilitate, libertatea înțeleasă ca „spun ce vreau” sau „fac ce-mi place”, ne scoate din zona socialului, a convieţuirii umane, trimite la o înţelegere  deformantă a omului, de genul unei entităţi suficientă sieşi, lipsită de orice interacţiuni. O astfel de reprezentare şterge orice deosebire dintre libertate şi non-libertate. Stările opuse conduc la acelaşi rezultat: libertatea moare, nu doar prin suprimare, ci și prin exces.