Alocuțiunea susținută de Av. dr Gheorghe Florea în cadrul
Conferinței cu tema „Nu există justiție fără avocați independenți”,
organizată cu prilejul Zilei Europene a Avocaților.

LIBERTATEA ȘI INDEPENDENȚA AVOCATULUI ÎN EXERCITAREA PROFESIEI. ÎNTRE APARENȚĂ ȘI REALITATE

1. Considerații introductive

Abordarea într-un discurs public a problematicii valorilor profesiei de avocat, a principiilor fundamentale pe care se bazează profesia este cel mai adesea percepută ca un clișeu de „discurs în limitele corectitudinii politice”.

Principiul independenței avocatului – tema de referință la care comunitatea profesională a avocaților din Europa se raportează cu ocazia „Zilei europene a avocaților – 2021 – aparține panopliei instalate ornamental la fundamentul construcției profesiei de avocat, a „conștiinței de sine” a profesiei, bazată pe constante și valori, care îi conferă și conservă identitatea.

Orice demers teoretic pe această temă fie riscă un tratament prea solemn pentru a intra în preocupările curente ale avocaților, fie este prilejul unei simple retorici motivaționale, potrivite, mai ales, în  contextul unor manifestări dedicate în mod expres temei în discuție.

Tema este extrem de generoasă și reclamă numeroase întrebări retorice și, deopotrivă, poziţionări, atât de substanţă cât şi de nuanţă. Alegerea motivată a temei, de către Consiliul barourilor și societăților de avocatură din Europa (CCBE)[1], ca subiect de reflecție pentru întreg spațiul european al profesiei cu ocazia Zilei Europene a avocatului, îndeamnă la reflecții, fără pretenția unei tratări exhaustive a subiectului, cu rezistență la tentația de a îndemna la o etică maximalistă în respectarea și apărarea principiului în discuție.

Reglementarea legală a principiului în discuție a dobândit în România o osificare normativă suficientă pentru a modela conduita profesională a avocatului dedicat profesiei sale. Aplicarea corectă și consecventă a reglementărilor ține încă de domeniul dezideratului. Aparența normativă și realitatea vieții profesională impun clarificări și schimbări de mentalitate ,corespunzătoare rațiunii reglementărilor, dar și evoluției profesiei de avocat, la rândul său, obiect al provocărilor politice, economice, sociale.

Practica profesională demonstrează că, în activitatea avocatului, sunt hotărâtoare aparențele, prezumțiile, speranța, așteptarea. Ele fundamentează previziuni ale apărării cu șanse de eficiență probabilă și hrănesc resurse convocate pentru un dialog, cu evoluția în viitor a proiectelor profesionale bazate pe o independență profesională reală, tratată ca un „dat” incontestabil în raport de toate aparențele. Este o perspectivă a încrederii în virtuțile unei profesii în care avocatul n-a fost niciodată avansat în grad pentru corectitudinea și loialitatea sa față de lege și clientul său! O astfel de încredere te împiedică să ajungi un avocat veșted de tânăr, deprins, pe viață, cu anvergura mentalității de preș, incapabil să aderi la puncte de vedere argumentate care nu  au fost incluse in programul de inițializare în profesie.

În profesia de avocat, principiile fundamentale sunt „constante” de la care abaterile nu sunt permise. Aceste principii sunt garanţiile unei profesii în care totul se clădește pe încrederea în oameni. În ansamblu, astfel de principii configurează obligația avocaților de a respecta și a promova consecvent independența profesională proprie, independența profesiei lor și independența profesiilor implicate în activitatea de aplicare a legii, cu prioritate, independența justiției.

În dreptul continental european, avocatura modernă a optat pentru reguli normative privind independența profesiei și independența avocatului. Într-o lume tot mai complexă, caracterul operațional al regulilor și evoluția lor impun, ipso facto, ajustări facilitate de jurisprudență și doctrină.

Libertatea și independența profesională a avocatului sunt concepte tehnico-juridice cu semnificații complexe, unele dezvăluite în practica profesională.

Art. 1 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat[2] (în continuare – „Legea nr. 51/1995”) consacră expres independența profesiei de avocat, în ansamblu: „Profesia de avocat este liberă și independentă, cu organizare și funcționare autonome, în condițiile prezentei legi și ale statutului profesiei.”

Obiectul reglementării este, în realitate, sistemul profesiei de avocat, în accepțiunea sa de instituție juridică: ansamblu de reglementări privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, pe bază de lege. În lipsa unor semnificaţii stabilite de legiuitor, termenul „independență” utilizat în această propoziții normativă are înţelesul curent din limba română modernă.[3]

Noţiunea de „independență” are semnificaţia de ceva care „nu depinde de cineva sau de ceva” ori care este „autonom”.[4]

Separat, legea consacră conceptul de „autonomie a barourilor”.

Art. 49 din Legea nr. 51/1995 prevede: „Profesia de avocat este organizată și funcționează în baza principiului autonomiei, în limitele competențelor prevăzute în prezenta lege”.

Norma legală semnifică responsabilitatea organelor de conducere ale barourilor, față de interesele profesiei la nivel național, și observarea corectă a raporturilor instituționale în interiorul și în afara profesiei, pe baza legii și a reglementărilor profesionale interne, adoptate de organisme alese prin aplicarea regulilor legale privind democrația profesională și limitele autoreglementării.

Aparența „independenței” barourilor în sistemul Legii nr. 51/1995, afirmată uneori fără temei legal, trebuie descifrată în raport de realități naționale ale profesiei. Legea nu reglementează independența baroului și recunoaște doar existența unei autonomii bazată pe descentralizare[5]. Voința baroului nu este suverană în toate cazurile. Profesia de avocat este organizată unitar, la nivel național, în raport de exigențele unui stat național și unitar. Standardele profesionale în profesia de avocat au caracter național. Avocatul înscris în oricare dintre barourile din România este liber să realizeze activități profesionale, în raport de vocația sa națională. Avocatul are dreptul nelimitat de a pune concluzii în fața oricărei instanțe din ţară, de a face apărări în fața oricărei autorități, indiferent de baroul în care îşi are sediul. Aceasta justifică selecția profesională în raport cu standarde cu caracter național și standarde de calitate a asistenței juridice, în raport de calificări profesionale atestate în regim reglementat cu vocație națională[6].

Spre deosebire de profesia de avocat, în cazul notarilor publici și executorilor judecătorești nu se poate vorbi de profesii independente. În cazul acestor profesii există o autonomie relativă, deoarece notarii publici și executorii judecătorești exercită funcții delegate în regim de putere publică; se păstrează un control de către stat asupra acestora prin Ministerul Justiției și instanțele judecătorești.

Potrivit art. 1 alin. (2) lit. b) și lit. c) din Statutul profesiei de avocat[7] (în continuare – „Statutul profesiei”), exercitarea profesiei de avocat este supusă principiului libertății și principiului independenței – alături de alte principii fundamentale ale profesiei.

Conform art. 227 alin. (1) și alin. (2) din Statutul profesiei de avocat, exercițiul liber al profesiei, demnitatea, conștiința, independența, probitatea, umanismul, onoarea, loialitatea, delicatețea, moderația, tactul și sentimentul de confraternitate sunt principii esențiale ale profesiei de avocat şi constituie îndatoriri ale acesteia. Avocatul este obligat să respecte aceste principii în activitatea sa profesională, precum și în viața privată.

Codul deontologic al avocatului român[8], intrat în vigoare la 1 ianuarie 2018, păstrează corelarea cu Codul deontologic al avocaților din Uniunea Europeană[9] și consacră drept principiu fundamental al profesiei de avocat, alături de alte principii, „principiul libertății și independenței avocatului”[10], ca valoare cu caracter de „constantă” a profesiei, pe care avocatul se bazează și pe care o apără atât în exercitarea profesiei, cât și în viața socială. Potrivit Codului deontologic al avocatului român, principiile fundamentale ale profesiei, inclusiv principiul în discuție, stau la baza oricărei interpretări a reglementărilor profesionale, precum și la baza oricărei inițiative de reglementare profesională ori de modificare sau completare a dispozițiilor existente.

Reglementarea principiului libertății și independenței avocatului reflectă un progres normativ prezumat, din perspectiva caracterului recent al reglementării, care reflectă, de regulă, noutatea, dar și prin precizie și clarificare privind elementele de conținut și subiectele cărora le este opozabil principiul: identificarea dreptului avocatului la libertate și independență în exercitarea profesiei[11], configurarea obligațiilor ce-i revin acestuia[12], stabilirea subiectelor de drept cărora principiul le este opozabil[13].

Libertatea și independența sa profesională îi permite avocatului să interpreteze și să solicite să se aplice legea într-un anume caz, potrivit propriului crez profesional, fără a urmări și fără a se teme că va mulțumi sau nemulțumi puterea judecătorească, executivă, legislativă, politică, ierarhică, economică, mass-media sau opinia publică.

Codul deontologic al avocatului român a consacrat principiul unitar al „libertății și independenței profesionale a avocatului”, identificat anterior, ca atare, în doctrină[14], prin tratarea unitară a „principiului libertății” și a „principiului independenței profesionale” a avocatului, reglementate distinct în Statutul profesiei.

În prezentul demers teoretic ne însușim această viziune privind principiul în discuție, mult mai apropiată de realitatea profesională care refuză disocierea „libertății” avocatului de „independența profesională” a avocatului.

În condițiile în care, relativ recent, inclusiv în plan european, în condițiile unei crize accentuate, justiția a trecut prin atacuri și crize fără precedent, iar lupta fățișă pentru a controla justiția, inclusiv avocatura, are încă efecte, subiectele relative la „independența justiției” și „independența avocaților” au fost și sunt de actualitate. Subminarea constantă a credibilității și autorității instituțiilor profesiilor juridice are efect direct asupra libertății și independenței profesiei de avocat.

2. Semnificația principiului libertății și al independenței în profesia de avocat.

Principiul fundamental al profesiei privind libertatea și independența avocatului semnifică dreptul și obligația avocatului de a face abstracție și de a nu ceda altor interese, când îndeplinește serviciul său profesional, și să nu permită ca supunerea sa – exclusiv legii și crezului său profesional – să fie compromisă de presiuni nepotrivite. Este esențial că avocații trebuie să fie liberi de orice presiune externă și orice imixtiune nepermisă de lege în activitatea lor profesională. Acesta este înțelesul independenței personale a avocatului.

Legea consacră, deopotrivă, și independența funcțională a profesiei.

Erodarea independenței profesiei de avocat subminează statul de drept, care protejează și deține responsabilitatea fiecărui cetățean, de la cei mai puternici la cei mai vulnerabili. Consecința: o societate mai puțin sigură, mai puțin stabilă și mai puțin echitabilă!

Fiecare profesie are servituțile sale.

Avocatul se luptă cu limitarea drepturilor procesuale, inhibarea recurgerii la justiție, șicana, abuzul, preconcepția, etc. La acestea se adaugă: inflația legislativă, paralelismele legislative, încălcarea regulilor de tehnică legislativă, de sistematizare și concentrare a legislației. Toate aceste realități, asociate cu inerentele conflicte ale dreptului de tranziție la patru Coduri, relativ noi, îngreunează recepția socială a legii, accesibilitatea și predictibilitatea ei.

Activitatea de identificare și interpretare a legii de către avocat, la un caz concret care i-a fost încredințat, devine din ce în ce mai dificilă și mărește artificial riscul juridic, cu influențele sale nefaste.

Riscul juridic este un rău social. Răul făcut din ignorantă este, în genere, mai nociv decât cel făcut cu bună-ştiinţă, deoarece nu poate fi stăpânit.

Deseori avocatul se străduiește să convingă clienții că, și în aceste condiții, trebuie să aibă încredere în dreptatea făcută pe bază de lege, să aibă încredere în justiție.

„Agenda” profesionistului dedicat profesie este plină de provocări, veritabile presiuni „ce țin în priză” un avocat. Provocărilor strict profesionale li se adaugă și provocările inerente vieții sociale a avocatului.

Într-un asemenea context, independența este o stare de spirit, o condiție a libertății.

Avocatul nu este un robot care este comandat cu un buton de la nu știu ce pupitru. Avocatul este un profesionist al dreptului, care se bucură de independența garantată prin lege, un om pregătit pentru a exercita profesia și a respecta regulile ei, un om care judecă ceea ce face înainte de a pune în mișcare instrumentele pe care legea i le pune la dispoziție, un om care are și propriul lui ego profesional.

De aceea, el nu numai că poate, dar are și obligația să vegheze ca, în activitatea sa, nu lase manipulat sau influențat contrar convingerilor sale, într-un fel sau altul.

Libertatea și independența profesională sunt drepturi ale avocatului, dar sunt și datorii ale acestuia, în același timp.

Profilul avocatului liber și independent dezvăluie un avocat competent, onest, dedicat în proiectele în care se implică, responsabil, de bună-credință și cu un bun simț desăvârșit. În plus, este nu doar un om de drept, ci ar trebui să fie și un om de cultură!

În profesia de avocat, „independența profesiei de avocat” legitimează, motivează, conferă autoritate și este decisivă pentru a câștiga, a conserva și a dezvolta reputația profesională și încrederea în avocați.

Profesia de avocat are nevoie de garanții ferme că nu poate fi șantajată în vreun fel, că este independentă.

Este necesar a se îndepărta orice astfel de suspiciune. Tema suspiciunii rezonabile vizează un observator rezonabil, care nu poate fi decât unul neimplicat în profesie, dezinteresat, dar informat. Deși, aparent, problema vizează, mai ales, garanțiile unui proces echitabil, în care este indispensabil un avocat independent în mod efectiv, tema este abordată pe mai multe „fațete” în jurisprudența CEDO, în instanțele naționale, în comentarii de doctrină, dintre care „libertatea și independența avocatului” este una extrem de nuanțată.

Independența avocatului trebuie privită în componentele sale: fie independența interioară, marcată de un subiectivism real al avocatului, ce poate fi greu de dovedit – cine poate pătrunde în conștiința avocatului? – fie cea exterioară, obiectivă, mai facil de demonstrat atunci când este vorba de aparența independenței, după formula aplicabilă justiției independente și imparțiale: „justiția nu trebuie numai înfăptuită, ci să se vadă din afară, din public, că este înfăptuită”.

Nu e loc de analize și păreri, cu caracter de generalitate, ori de „clișee” relative la „independență” în profesia de avocat . Orice demers, relativ la valorile profesionale – aparente și reale – ale principiului în discuție, impune apelul la standardele internaționale cu privire la „independența profesiei de avocat” și „libertatea și independența avocatului”. Jurisprudența internațională în materie este un punct de reper valoros.

Aparențele pot fi și înșelătoare, dar încrederea în avocat conduce la creșterea încrederii publice într-un act de justiție independent și imparțial.

Activitățile realizate de avocat sunt bazate pe încrederea acordată acestuia anterior efectuării prestațiilor profesionale. Prestarea de servicii din sfera profesiei de avocat se caracterizează print-o asimetrie a informațiilor de care dispun, pe de o parte, avocații, și, pe de altă parte, beneficiarii acestora. Serviciile oferite de avocat vizează aspecte existențiale din domeniul juridic, sunt complexe și presupun un grad ridicat de cunoștințe de specialitate. Beneficiarul serviciilor nu dispune de informații, cunoștințe de specialitate și experiență suficiente pentru o evaluare a calității prestațiilor profesionale oferite, la momentul în care alege avocatul sau după ce a beneficiat de prestațiile acestuia.

Ca urmare a asimetriei la nivelul informației, beneficiarul trebuie să se poată baza pe faptul că prestatorul nu va utiliza acest deficit de informații în favoarea sa, ci este gata să ofere cel mai bun serviciu profesional posibil, adaptat necesităților concrete ale clientului.

Standardele profesionale minime și respectarea codurilor de etică profesională sunt instrumentele potrivite pentru protejarea clientului de orice abuz.

Legătura profesiei de avocat cu interesul general implică, în același timp, o răspundere etică deosebită a avocatului. Aceste roluri, precum și asimetria nivelului de informații menționată mai sus, presupun o pregătire profesională calitativ înaltă și un profil etic de cel mai înalt nivel.

Autonomia profesiilor liberale este rezultatul unui compromis între libertatea individuală și ingerințele statului, în ceea ce privește exercitarea profesiei și dreptul statului de a stabili norme în acest sens. Reglementarea profesiilor liberale, de către membrii acestora, impune dreptul lor la libertate în fața intervențiilor statului și este în același timp un garant al interesului general, spre binele beneficiarilor de servicii și al consumatorilor.

Autonomia profesiilor liberale reflectă principiul subsidiarității, conform căruia orice chestiune trebuie gestionată de către nivelul cel mai potrivit. Membrii profesiilor liberale dispun de o expertiză specifică, fiind, prin urmare, instanța cea mai potrivită pentru administrarea și reglementarea profesiilor liberale. Autonomia se bazează pe principiul controlului exercitat de concurenți.

Exista o tensiune între interesele de stat și cele individuale. Există și o cerere de consiliere și sprijin din partea unor entități profesionale independente, când raporturile dintre stat și persoane, ori dintre persoane sunt în dispută.

De aici, perenitatea profesiei de avocat, care va rezista în raport cu menținerea și consolidarea independenței și a capacității de inovare, întreținută de dezvoltarea competitivității, dacă reglementările pe care se bazează sunt supuse unor actualizări în timp util și dacă nu se denaturează caracteristicile sale fundamentale, avantajele sale – comparative, în materie de plusvaloare, în domeniile serviciilor profesionale de natură intelectuală – independența/transparența.

Creșterea exigenţelor intereselor publice și a intereselor particularilor determină noi standarde privind structura organizațională și funcțională a profesiei în ansamblu, dar și noi responsabilități. Valorile tradiționale ale profesiei își modifică conținutul și capătă noi valențe.

Inerția cutumei cedează greu și, totdeauna, mult mai târziu decât atunci când trebuie!

Este nevoie de repere privind consolidarea valorilor tradiționale ale profesiei de avocat și de modele de bună-practică a instituțiilor profesiei de avocat și a avocatului, aflat în centrul interesului social.

Istoric, odată cu proclamarea independenței absolute a avocatului, s-a făcut „un pas în gol”.

Dobândirea independenței absolute a profesiei de avocat față de orice actori externi a avut și are totuși un preț: pierderea justificării inițiale pentru existența sa, legitimitatea originară. Încrederea în avocat a fost dintotdeauna și este un pilon al încrederii în justiție, dacă se bazează pe libertatea de expresie a avocatului, pe curajul prezumat al acestuia de a spune pe nume și adevăruri incomode, de a insista în apărare, indiferent de consecințele la care se expune!

Și din această cauză este necesar permanent un examen interior din partea fiecărui avocat, pentru conștientizarea necesității apărării parametrilor sistemici ai profesiei (principiile fundamentale ale acesteia), în raport de care avocatul legitimează o valoare cheie a ordinii juridice: lupta pentru dreptate „prin” și „pe bază” de lege!

3. În exercitarea profesiei, avocatul este independent față de orice autoritate, inclusiv față de barou și față de instanțele judecătorești.

Libertatea și independența avocatului s-au verificat întotdeauna prin poziția instituțională a avocatului în raport cu sistemul judiciar. Sistemul judiciar semnifică fie administrarea justiției sau ceea ce se referă la această activitate, organizată de stat, exercitată prin organe și instituţii specializate, la care se raportează aplicarea oricăror remedii supletive ori compensatorii, fie ansamblul instituțiilor prin care se realizează justiția (instanțele judecătorești).

Avocatul este asociat în mentalul colectiv ca „om al legii”, cu un rol special rezervat de lege în înfăptuirea justiției, un profesionist al dreptului, care are deplină libertatea de gândire și libertatea de exprimare. Faptul că avocații exercită o profesie liberală nu schimbă situația.

Corpul avocaților este perceput ca un Ordin profesional conex cu sistemul instanțelor judecătorești, chiar dacă activitatea profesională a avocatului nu se reduce exclusiv la activități de asistență și reprezentare în fața instanțelor judecătorești.

Solidaritatea profesiei de avocat cu interesul public și cu cel al cetățeanului, impusă de misiunea socială a avocatului, exclude orice confuzie teoretică, ori instituțională, pe tema independenței profesiei de avocat ori a libertății și independenței profesionale a avocatului.

În orice societate, există așteptări sociale fundamentale ce rezultă din atașamentul oamenilor față de drepturile și libertățile de care dispun. Ele sunt promovate și, deopotrivă, când e cazul, apărate de avocat, fără ca acesta ori instituțiile profesiei să devină instrumente ori vectori pentru promovarea intereselor de grup, de orice natură, inclusiv politică.

De aceea, independența avocatului trebuie ocrotită, în special față de presiunile exercitate de puterile statului, inclusiv de sistemul judiciar, dar și de puterile de fapt: grupurile de presiune politică, economică sau socială, mijloacele media, formatorii de opinie, etc.

Garanția respectării libertății și independenței profesionale a avocatului este legea.

Legea garantează că, în exercitarea profesiei, avocatul nu poate fi supus niciunei restricții, presiuni, constrângeri sau intimidări din partea autorităților sau instituțiilor publice ori a altor persoane.

Art. 2 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 prevede: „ În exercitarea profesiei avocatul se supune numai legii, statutului profesiei și codului deontologic.”[15]

Nu s-a descifrat suficient până în prezent, în doctrină, cât constituie „aparență” în raport cu „realitatea profesiei”, în respectarea libertății și independenței avocatului, din perspectiva reglementărilor Codului deontologic al avocatului român. Și normele profesionale au nevoie de proba aplicării în timp pentru verificarea eficienței lor sau a efectelor lor secundare. Confruntarea cu realitatea profesiei este decisivă!

Art. 4 din Legea nr. 51/1995 prevede: „În exercitarea profesiei și în legătură cu aceasta, avocatul este protejat de lege.”

Legea garantează independența funcțională a profesiei de avocat care vizează raporturile profesiei cu statul.

Nu se poate nega faptul că există o anumită tensiune între interesele de stat și cele individuale, precum și o cerere a publicului de consiliere și sprijin în domeniul juridic de către entități profesionale independente.

Independența profesiei este rezultatul unui compromis între libertatea individuală a profesionistului – avocat și ingerințele statului, în ceea ce privește exercitarea profesiei și dreptul statului de a stabili norme în acest sens.

Avocații s-au desprins de influența statului.

Interesele profesiei sunt reprezentate de organizații profesionale, organizate prin lege; acestea au rol consultativ, fiind, în parte, implicate în elaborarea reglementărilor publice și garantează protecția intereselor generale ale persoanelor, printr-o cooperare activă și continuă cu instituțiile statale. Reglementarea profesiei de avocat, de către avocați, a impus dreptul avocatului la libertate și independență profesională în fața intervențiilor statului și este în același timp un garant al interesului general, pentru binele social cu caracter general.

Avocații nu pot fi asimilați funcționarilor publici, în virtutea independenței lor profesionale și a autonomiei profesiei de avocat. Sunt exceptate cazurile în care, în mod expres, în activități special reglementate, legea prevede altfel.

Profesia de avocat are o organizare şi conducere proprie, în afara oricărei ingerințe statele, precum și drept de autoreglementare.

Avocații dispun de o expertiză specifică, fiind, prin urmare, entitatea profesională cea mai potrivită pentru administrarea și reglementarea profesiei.

Autonomia în interiorul profesiei de avocat – partajarea atribuțiilor între organele ce conduc profesia – reflectă principiul subsidiarității, conform căruia orice chestiune trebuie gestionată de către nivelul cel mai potrivit.

Autonomia barourilor, în legislația română, se bazează pe respectarea principiului democrației profesionale.

Prin natura funcției sale în proces, avocatul nu poate fi reprezentantul nici unei ideologii sau mișcări partizane.

În consecință, regulile de organizare ale baroului pun pe prim plan democrația profesională[16].

Activitatea de conducere a profesiei este limitată și se apreciază exclusiv în raport de „caietul de sarcini” al instituțiilor profesiei, prevăzut expres și limitativ prin lege: atribuțiile organelor de conducere a profesiei!

Credibilitatea instituțiilor profesiei de avocat depinde în bună măsură și de credibilitatea măsurilor și pozițiilor adoptate în spațiul public ori a sistemului.

Există astfel posibilitatea deschiderii profesiei de avocat spre justiția socială, opinia publică, nevoia de dreptate a persoanelor.

În numele fiecărui avocat, al Corpului profesional, la orice nivel, legea nu prevede că pot fi exprimate „opinii de grup profesional” fără consultare prealabilă. Avocatul are dreptul sacrosanct la propria sa opinie, iar respectul libertății și independenței sale, în legătură cu profesia de avocat, impune consultări pentru poziții publice asumate în numele profesiei! Orice asemănare cu practica partidelor politice, a organizațiilor sindicale sau a asocierilor liber consimțite nu este permisă de lege, care impune asocierea obligatorie a avocatului la organizația profesională organizată prin lege.

Nu există un drept de control al statului asupra activității avocatului.

Avocații nu sunt subordonați față de instanțe sau parchete, nici când sunt desemnați să acorde asistență juridică din oficiu.

Avocatul trebuie să evite orice prejudiciere a independenței sale și să vegheze la a nu neglija etica sa profesională pentru a-i mulțumi pe judecători sau pe terți.

Legea garantează „desfășurarea nestingherită” a activității profesionale a avocatului.

Art. 2 alin. (3) și alin. (5) din Legea nr. 51/1995 prevăd atât dreptul de a nu fi „stingherită” apărarea, cât și obligația de „stăruință” în apărare:

„Art. 2 – (3) Avocatul are dreptul să asiste și să reprezinte persoanele fizice și juridice în fața instanțelor autorității judecătorești și a altor organe de jurisdicție, a organelor de urmărire penală, a autorităților și instituțiilor publice, precum și în fața altor persoane fizice sau juridice, care au obligația să permită și să asigure avocatului desfășurarea nestingherită a activității sale, în condițiile legii.

….

(5) În exercitarea dreptului de apărare, avocatul are dreptul și obligația de a stărui pentru realizarea liberului acces la justiție, pentru un proces echitabil și într-un termen rezonabil.”

Indiferent de aprecierile autorităților judiciare în aplicarea principiului independenței, legea garantează avocatului impunitatea, în mod general și prealabil, pentru orice susținere necesară realizării apărării ori pentru opiniile sale juridice, în condițiile legii.

Art. 38 alin. (3) și alin. (5) din Legea nr. 51/1995 prevăd:

„Art. 38 – (3) Avocatul nu răspunde penal pentru susținerile făcute oral sau în scris, în forma adecvată și cu respectarea prevederilor alin. (2), în fața instanțelor de judecată, a organelor de urmărire penală sau a altor organe administrative de jurisdicție și nici dacă sunt în legătură cu consultațiile oferite justițiabililor ori cu formularea apărării în acea cauză ori pentru susținerile făcute în cadrul consultațiilor verbale sau consultațiilor scrise acordate clienților, dacă ele sunt făcute cu respectarea normelor de deontologie profesională.

…

(5) Nu constituie abatere disciplinară și nici nu pot atrage alte forme de răspundere juridică a avocatului opiniile juridice ale acestuia, exercitarea drepturilor, îndeplinirea obligațiilor prevăzute de lege și folosirea mijloacelor legale pentru pregătirea și realizarea efectivă a apărării libertăților, drepturilor și intereselor legitime ale clienților săi.”

Independența avocatului nu justifică abuzul.

Avocatul nu este apărat în caz de nerespectare a solemnității ședinței de judecată sau pentru folosirea unor cuvinte sau expresii de natură a aduce atingere autorității, demnității și onoarei completului de judecată, procurorului, celorlalți avocați, părților ori reprezentanților acestora [art. 38 alin. (2) și alin. (4) din Legea nr. 51/1995].

Valențele principiului libertății și independenței profesionale a avocatului se verifică, primordial, în raporturile dintre profesia de avocat și sistemul judiciar, în raporturile dintre avocat și și sistemul judiciar.

Administrativ, justiția este sistemul în cadrul căruia îsi desfășoară activitatea judecătorii, procurorii, avocatii etc; funcțional, justiția este activitate înfăptuită de instanțe prin judecători. Această ultimă accepțiune este avută în vedere în introspectarea raporturilor dintre independența avocatului și independența justiției.

Potrivit reglementărilor profesiei de avocat, multitudinea îndatoririlor care îi revin avocatului impune o independență absolută a acestuia, scutită de orice presiune, pentru că independența avocatului este necesară atât pentru încrederea în justiție, cât și pentru încrederea în imparțialitatea judecătorului.

Față de judecător, avocatul trebuie să dea dovadă de respect și de loialitate față de oficiile judecătorului, dar, în același timp, este obligat să își apere clientul în mod conștiincios și fără teamă, fără a ține cont de propriile sale interese și de consecințele de orice fel ce l-ar putea privi pe el sau pe oricare altă persoană, printr-o conduită adecvată nevoilor apărării complete și efective.

Există limite instituționale ce diferențiază magistrații de avocați. Nivelul de asumare a valorilor fiecărei profesii din care aceștia fac parte – independența, integritatea si responsabilitatea – dă măsura raporturilor concrete din activitatea curentă a actorilor sistemului judiciar.

Majoritatea avocaților susțin că independența justiției și independența magistraților sunt valori fundamentale fără de care statul de drept nu poate există. Se are în vedere atât independenţa funcţională a justiției, care impune ca instanţele judecătoreşti să nu fie supuse vreunor ingerinţe din partea puterii legislative, executive, puterilor nestatale sau justiţiabililor, cât și independenţa personală, care se raportează la un judecător determinat care ar putea să se confrunte cu imixtiuni în activitatea sa, ca urmare a abuzului.

Orice reglementări, care creează mecanisme directe sau indirecte de subordonare a magistraților, sunt incompatibile cu armătura principiilor care susțin edificiul unui stat modern.

Subordonarea judecătorilor numai legii exclude posibilitatea acestora ca, în realizarea justiţiei, să se supună unor ordine sau sugestii ori altor influenţe din partea diverselor persoane, autorităţi sau instituţii publice, din interiorul ori din afara autorităţii judecătoreşti şi indiferent că sunt sau nu legale ori/şi morale. De asemenea, în cadrul acestei activităţi, judecătorilor nu le este îngăduit să cedeze acţiunilor de corupere sau să acţioneze sub imperiul propriilor pasiuni ori interese, indiferent de natura lor.

Rămâne veghea permanentă pentru apărarea lor, pentru asigurarea protecţiei adecvate împotriva presiunilor exterioare, dar şi pentru menținerea aparenţei de independenţă a „tribunalelor”, care semnifică încrederea pe care, într o societate democratică, tribunalele trebuie să o inspire justiţiabililor.

Independenţa justiției, independența magistraților, astfel cum aceasta este garantată prin garanțiile legale ce alcătuiesc statutul magistraților, sunt consolidate în plan legislativ şi nu mai sunt puse la îndoială.

„Independenţa justiţiei ca serviciu public”, operaţionalizată prin „independenţa (şi imparţialitatea) judecătorilor” în „activitatea de judecată” (de realizare a justiţiei), nu este o „independenţă absolută”, discreţionară, ci una relativă, „subordonată”, însă „numai legii”. Judecătorii sunt independenţi faţă de lege, pe care sunt chemaţi să o aplice, dar sunt supuși legii.

Problemele sunt acum în zona integrităţii şi a responsabilităţii, în condițiile în care puterea judecătorească nu cunoaşte un control exterior, ci se autocontrolează. Măsura capacităţii corpului profesional al magistraților, de a se autocontrola şi autosancţiona, influențează încrederea generală în justiţie şi întărirea autorităţii acesteia.

Justiţia, accesul neîngrădit la aceasta, prestigiul şi independența ei au fost dintotdeauna idealuri populare mai mult sau mai putin posibile. Justiţia presupune aplicarea legii la situaţii de fapt care sunt dovedite prin probe, în cadrul unei proceduri ce implică dispute şi garanţii cu caracter tehnic. Judecătorul nu trebuie să judece ce doreşte societatea, ci ce spune legea.

Profesia de avocat, în ansamblul său, respectă regulile ordinii de drept privind independența judecătorilor și obligativitatea hotărârilor judecătorești.

Tradițional, legea consacră conlucrarea instituțională loială dintre instituțiile sistemului judiciar și instituțiile profesiei de avocat. Conlucrarea instituțională loială nu se poate realiza însă decât cu respectarea garanțiilor de independență a avocaților în exercitarea profesiei și în legătură cu aceasta, fără ostilităţi nejustificate sau presiuni.

„Magistratura de scaun” și „magistratura barei” au contribuit și contribuie la construcția și consolidarea instituțională a statului de drept.

Temele independenţei magistratului şi a imparţialităţii, ca şi principii fundamentale ale înfăptuirii actului de justiţie, sunt teme extrem de generoase în abordări, poziţionări, atât de substanţă cât şi de nuanţă, din care rezultă că aceste principii reprezintă cu adevărat garanţiile clare ale unui proces echitabil, aflat în prim planul Constituţiei şi Convenţiei europene a drepturilor omului

Percepția publică este foarte importantă.

Oamenii trebuie să fie convinși de justețea sistemului judiciar. Dacă nu au încredere, vor încerca să îl corupă pentru a obține dreptatea.

Independența este  unul din principiile constituționale de funcționare a justiției.

Această independență ar trebui înțeleasă ca independență față de celelalte puteri, nu şi față de lege. Legalitatea este un alt principiu, la fel de important ca şi independența, în conformitate cu care justiția trebuie să funcţioneze. Cu alte cuvinte, judecătorul trebuie să aplice legea, nu să creeze lege. Doar respectând principiile potrivit cărora se înfăptuieşte justitia, vom putea vorbi de o justiţie cu adevărat dreaptă.

Caracterul de interes public al profesiei de avocat și principiile libertății de expresie într-o societate democratică au consacrat regula potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt obligatorii. Aceasta nu înseamnă că ele sunt sau că ar putea fi ferite de critici, inclusiv critici adresate de pe poziția profesională a avocaților, dacă o bază factuală suficientă este de natură să reflecte nereguli și disfuncții sistemice în activitatea de judecată, în raport cu legea.

În spațiul european, dezbaterea este liberă, iar poziționarea publică a unui avocat sau a unui grup de avocați, printr-o critică făcută cu un scop legitim, ar trebui receptată ca o temă de reflecție pentru viitor!

O justiție dreaptă este aceea în care judecătorilor li se acordă independență și li se cere integritate.

Orice demers cu acest obiectiv este legitim!

Este adevărat că, de principiu, deciziile judecătorești nu se comentează, ceea ce, desigur, e legitim, doar atâta timp cât actul de justiție „nu sare calul”.

Judecătorii nu sunt de neatins. Nimeni nu este „mai presus decât legea”!

Dincolo de aparențe, orice discuție în România pe teme legate de justiție tinde, de ani buni, să fie intens politizată, pătimașă și văzută suspicios. Este clar că subiectivismul depășește adesea filozofia, pe fond, a subiectului și îngreunează sau face imposibile rezolvările de la sine.

Este real că, pentru a nu da idei cu privire la propriul rol în pierderea unor procese, unii avocați nu rezistă tentației să încurajeze clienții să creadă în teorii conspiraționist ori „măcar” în lipsa de atenție a instanței, și în cazuri în care nu ar fi un motiv solid pentru aceasta. Este un reflex uman – profesional într-o lume a libertății care se măsoară în plan subiectiv!

Pentru cei fără cunoștințe juridice, a auzi explicații de acest tip, de la persoane presupuse a fi înțeles ce s-a întâmplat și a știi ce vorbesc, poate genera convingeri de termen lung. Astfel de convingeri tind să fie generalizate și să fie împărtășite și cunoscuților.

Teza simplistă a atacului la adresa independenţei justiției, pentru situația în care avocații expun poziţii în legătură cu diverse probleme din sistemul judiciar, este falsă.

În spațiul public, avocații cred și apără aceste valori.

Avocații nu sunt naivi!

În practica profesională este nevoie de certitudini, nu doar de aparențe. Binele comun nu a fost încă elaborat. Nu poți obţine multe numai cu un bagaj verbal înălţător!

Garanţiile prevăzute de lege în favoarea independenței magistraților nu sunt suficiente. „Este necesar ca judecătorul să cultive o independenţă interioară faţă de propriile sale porniri, pasiuni şi afinităţi ideologice care i-ar putea impieta decizia”.[17]

„Independenţa magistratului”?

Judecătorul o are exact în acelaşi grad ca fiecare dintre avocați: este soţ, părinte, contribuabil, prieten, parte în contract, vecin, pacient, alegător, subaltern. În calitate de toate acestea, este un „om aservit”, dar obligat să ia decizii majore pentru oameni.

O face urmând căile „adevărului” după „instinct, intuiţie şi experienţă”, conform legii, obligat să respecte îndrumări sau dezlegări în drept, obligatorii, fără a fi lipsit de rațiune și forța creației.

Viața îndeamnă la autoconservare. Valorează dedicația pentru adevăr și dreptate. Cu toate aparențele lor, când este vorba de justiție!

Avocatul liber și independent este, la rândul său, un „om aservit”, loial clientului său.

Avocații sunt conștienți că dreptul a fost creat și se aplică de oameni şi pentru oameni.

Dincolo de prescripții normative reluate în discursul public, avocatul înțelege dificultatea creată de paralelisme legislative, de încălcarea normelor de tehnică legislativă, care sunt de natură să afecteze calitatea actului de justiţie, de constrângeri bugetare relative la subdimensionarea personalului și a dotărilor instanțelor, stresul, supraglomerarea rolului instanțelor, etc. Avocatul știe că, dintr-un temei al drepturilor şi libertăţilor, legea poate degenera, încurajând astfel arbitrariul şi neaplicarea ei, ca efect al imposibilităţii destinatarului de a o cunoaşte, înţelege şi aplica corect. Inflația legislativă, modificarea repetată a aceleiaşi legi, necorelarea şi nesistematizarea legislaţiei, multiplicarea şi acumularea legilor, dintre care unele legi – spectacol, legi de oportunitate, legi făcute pentru a nu se aplica, legi făcute pentru a corecta alte legi determină incertitudini şi conflicte.

Dacă nu exista deosebiri frapante între soluţiile din fond, apel şi casație, dacă aspectele stiințifice ale dreptului sunt în general observate cu scrupulozitate, iar diferențele de opinii vizează doar planul temeiniciei soluțiilor, înțelepciunea (uneori şi puterea), curajul, cultura şi profunzimea judecătorului fac diferența. Dacă, la toate acestea, se adaugă celeritatea (nu ca scop în sine), avocatul răspunde „prezent” la eforturile făcute pentru apărarea încrederii în justiție.

Rămân, reciproc, în memoria respectului profesional: prudenţa, rezonabilitatea şi raţionalitatea argumentelor, care induc convingerea pentru ce este just sau corect în aplicarea morală şi echitabilă a legii.

O relaţie corectă între sistemul judiciar și avocați privind independența reală a profesiei de avocat se bazează pe respect reciproc şi rostirea adevărului.

Legislația este sufocantă și încâlcită. Realitatea normativă întrece capacităţile mentale ale unui singur om. Realizarea efectivă a funcției apărării într-un proces presupune cunoştinţe de specialitate, un limbaj cu caracter tehnic. Cunoaşterea procedurii de desfășurare a unui proces şi a cerințelor legale ale aplicării corecte a acesteia, a mijloacelor tehnice de configurare a unui raționament logico-juridic este specifică avocatului.

Un particular nu se poate apăra efectiv fără asistenţă din partea unei persoane specializate. Este necesară o strategie procedurală aptă să nu împiedice dezbaterea judiciară, să nu estompeze faptele, să concorde cu jurisprudența obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care rescrie în mod activ și „creator” dreptul în vigoare, pentru ca norma juridică să aibă caracter predictibil, coerent, constant și unitar. O astfel de apărare convinge judecata, mai ales când este explicită, asumată și clar motivată.

Complementaritatea profesiilor juridice de judecător și avocat impune un efort comun.

Noile realități au impus o activitate de judecată – înţeleasă ca act de creație a dreptului „spus” într-un caz – care nu poate fi decât o operă colectivă, în care se reunesc stăruinţa şi ştiinţa judecătorului şi ale avocatului.

Asumarea onestă şi devotată a rolului rezervat de lege fiecărui profesionist al dreptului armonizează, cel mai adesea, asperitățile tehnice ale actului de judecată, care devine „omenos”.

Fiecare avocat urmăreşte interesele părţii pe care o apără. Antagonismul apărărilor întreţine disputa. Aflarea adevărului nu este ușor de descâlcit. Abilitatea profesională a judecătorului și competența temperează excesele şi, în raport de probele administrate, se configurează un adevăr judiciar: fundamentul real al justiţiei.

Rigoarea procedurală, politeţea şi respectul într-un scenariu în care rolurile rezervate de lege sunt, desigur, diferite, însă fundamental subordonate aceleași legi. Nu au loc fisuri de ordin etic. Disputa științifică – atunci când există – trebuie să fie politicoasă, respectuoasă, fără resentimente, onestă, argumentată solid și cu acuratețe juridică. De la caz la caz sunt și asperități: conduită neadecvată, exces de autoritate, abuz prin atitudini, prin ton.

5. Independența profesională a avocatului – independența justiției

Dialogul profesiilor pe baza regulilor impune normalitatea în dinamica de zi cu zi a acestei relaţii.

Aceasta este aparența normativă a cadrului procesual creat prin Noile coduri, cel puțin în viziunea Codului de aplicabilitate generală, Codul de procedură civilă.

Percepţia globală privind avocatul este în schimbare: dintr-un actor „obişnuit” în fiecare procedură în faţa instanțelor de judecată, avocatul devine, tot mai mult, un „consultant de specialitate”, la care se apelează pentru reprezentarea în proces doar în cauze dificile şi complexe, pentru a îmbunătăţi dezbaterile, a facilita deliberările şi, implicit, calitatea judecății.

Realitatea exercitării profesiei de avocat reflectă însă confruntarea cu exigențele principiului iura novit curia, în virtutea căruia, tot mai des în pretoriul tribunalelor, se repetă public regula potrivit căreia părților procesului de judecată nu li se cere să identifice și să demonstreze conținutul normei de drept, ce trebuie aplicată în dosarul lor, deoarece subiectul care cunoaște și aplică norma de drept este instanța de judecată, al cărui rol activ trebuie și poate „egaliza armele” într-un proces bazat pe dispută. Și acesta chiar dacă părțile sunt reprezentate prin avocați.

Uneori, imaginea percepută de public este aceea că ideile juridice nu se dezbat, în timpul scurt, acordat de la început pentru cuvânt, avocaților. Apărarea trebuie limitată față de constrângerile multiplicării alarmante a rolului instanțelor. Numai că „activitatea avocatului” (cronometrată judiciar, de la caz la caz!) constituie și criteriul „muncii depuse de avocat”, utilizat pentru justificarea reducerii onorariului de avocat, prin aplicarea instituției desocotirilor cheltuielilor de judecată suportate de părți, inclusiv cheltuielile apărării.

Sub același pretext, argumentele nu sunt ascultate, obiecțiile sunt luate „în balon”, lipsește tonul calm al discuțiilor constructive!

De pe poziții independente, avocatul are și menirea de a nu-l lăsa pe decident „să-l fure scaunul”!

Aparența de „independență a avocatului” se dezvăluie mai ales în confruntarea cu realitatea vieții profesionale în instanțele de judecată. Aici este uneori pusă în faţa avocatului oglinda carenţelor, care dezvăluie o infailibilitate imaginată, orgoliul, vanitatea, insuficiența și multe vorbe, ce depășesc normalul, adesea seci de conținut! Aroganţa, agresivitatea şi conduita discreţionară se înlocuiesc cu „puterea” argumentelor şi autoritatea profesională!

Nu există vaccin și nici metode de imunizare în fața agresiunii de acest tip la independența avocatului!

Dialogul interprofesional s-a dovedit că are resurse pentru remedii. De regulă, avocatul care ştie să piardă știe să nu transforme polemicile juridice (atât de numeroase) în resurse de amintiri neîngropate, în resentimente, să genereze empatie, dar să și păstreze o distanță proteguitoare, pentru a evita familiarismele şi favoritismele neprincipiale, cu păstrarea colegialității, se simte în continuare „liber” în profesia sa.

Raporturile dintre judecătorul independent și avocatul liber și independent profesional, pe baza și cu garanțiile prevăzute de lege, au evoluat, după tiparul idealului normalității ideale.

În consecință, în ambianță normativă creată prin Noile Coduri, care organizează amănunțit, chiar implicit, raporturile dintre funcția judecății și funcția apărării, în proces, avocatul a depășit statutul de „auxiliar al justiției”.

Art. I pct. 16 din Legea nr. 25/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 51/1995[18] prevede: „În exercitarea profesiei, avocații sunt parteneri indispensabili ai justiției”.

Acest „parteneriat” este firesc și nu se referă la mașinațiuni, compromisuri și înțelegeri neoneste între cei implicați.

Recunoașterea legală a rolului avocatului în realizarea justiției a modificat un statut impropriu, dar tradițional, acordat avocatului, acela de „auxiliar al justiției”, care evocă un raport de subordonare.

În realitate, sunt „auxiliari ai justiției”: grefierii, agenţii procedurali şi alți angajaţi din cadrul compartimentelor auxiliare ale aparatului tehnico-administrativ al instanţelor sau parchetelor. Termenul de auxiliar desemnează imposibilitatea de separare a activităţii acestora de cea a instanţelor sau parchetelor.

Avocații – „parteneri ai justiției” sunt profesioniști ai dreptului, care nu se află în raporturi de subordonare sau de serviciu cu instanţele judecătoreşti, aparţin unei profesii liberale, contribuie în mod semnificativ la activitatea judiciară, în multe cazuri realizarea acesteia fiind imposibilă fără participarea lor.

Activitatea activitatea juridică a avocaților nu este limită numai la activitatea în raporturile cu sistemul judiciar.

Legea consacră însă expres dimensiunea de utilitate publică a profesiei de avocat şi atașarea acesteia de sistemul judiciar.

De altfel, în majoritatea statelor europene, constantele profesiei sunt păstrate și dezvoltate și este evidentă delimitarea activităților profesionale în raporturile cu justiția de practicile specifice întreprinderii comerciale.

Plasarea legală a profesiei de avocat ȋn zona de ,,partener al justiției” obligă la un comportament profesional și social, conform ambianței existente ȋn sistemul judiciar.

Prestațiile avocatului în fața magistraților sunt supuse unor rigori specifice moderației, reținerii, solemnității și altor valențe care dau măsura actului de justiție.

În plus, condiția legală de „partener indispensabil” al justiției impune o condiție de independență compatibilă cu independența magistraților, inclusiv din perspectiva garanțiilor legale ale acesteia din urmă.

Ce îl impune pe avocat ca „partener” al justiției?

În primul rând, libertatea și independența sa.

Independența este o stare de spirit, o condiție a libertăţii, dar nu se confundă cu liberul arbitru, nici pentru magistrat, nici pentru avocat.

Orice activitate profesională a avocatului se bazează pe încredere și loialitate, care susțin și armează independența sa și, deopotrivă, libertatea avocatului.

Și pentru acest argument, profesia de avocat este incompatibilă cu aceea de lucrător operativ, inclusiv acoperit, informator sau colaborator al serviciilor de informaţii.

Situația vizează și premisele unei reputații profesionale neștirbite.

O astfel de condiție, verificabilă la primirea în profesia de avocat, dar și pe parcursul profesiei, pe bază de lege, asemeni magistratului – partener al avocatului, în justiție, s-ar impune.

În prezent, apelul la soluționarea problemei în plan deontologic, pentru întărirea încrederii în avocatul cu adevărat independent, are temei și în consacrarea legală expresă a statutului avocatului în raport cu sistemul judiciar.

6. Dreptul avocatului la apărarea reputației profesionale

Noul statut legal al avocatului a determinat, corespunzător, reglementarea dreptului avocatului, partener indispensabil al justiției, la apărarea independenței și reputației sale profesionale, într-un mod asemănător, fără a se suprapune cu protecția independenței și reputației magistratului.

Reglementarea legală a fost indispensabilă.

Această nouă valență a principiului libertății și independenței profesionale a avocatului nu este implementată suficient în doctrina și jurisprudența creată în practica profesională.

Sistemul garanțiilor legale privind protecția activității avocatului s-a completat într-un mod adecvat. Sunt necesare analize, inclusiv teoretice, și măsuri de implementare efectivă a acestei reglementări, de dată relativ recentă.

Conform art. 67 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 51/1995, Comisia permanenta a UNBR are „obligația să apere reputația profesională a avocatului, la cererea acestuia, pe baza cercetărilor și a propunerilor baroului din care face parte.”

Consacrarea legală a dreptului la apărarea reputaţiei profesionale a avocaților – expresie a afectării libertății și independenței sale profesionale – este oportună.

Realitatea vieții profesionale constată că sunt puține cererile de apărare a reputației avocatului. În general, cel defăimat nu recurge la procedură.

Din păcate, în majoritatea covârşitoare a cazurilor, dreptul este golit de conținut, iar „reparația” este tardivă și datorită procedurilor administrative rigide.

Sunt aspecte ce ţin de procedură, dar și de fondul soluţionării cererilor de apărare a reputației avocaților: inadvertența majoră a procedurii de cercetare a acuzelor aduse avocatului cu principiul prezumţiei de nevinovăţie, în sensul în care în prezent terţul acuză fără să probeze, iar avocatul „aleargă” să-şi probeze nevinovăţia, riscând ca, în ipoteza respingerii cererii de apărare, să se considere, implicit, că acuzele sunt reale; acceptarea ideii că reputaţia este afectată doar dacă acuza este publică, în sensul mediatizării, ignorându-se eronat faptul că reputaţia, în rândul colegilor care au luat cunoştinţă de defăimare, este cel puţin la fel de importantă pentru un avocat ca şi reputaţia în fața publicului, etc.

Legea nu defineşte noţiunea de „reputaţie profesională”.

În limbajul comun, ”reputaţia”, ”fama”, semnifică „o părere publică, favorabilă sau defavorabilă, despre cineva”.

Jurisprudenţa, în materii conexe exercitării profesiei de avocat, a statuat că buna reputaţie reprezintă un ansamblu de elemente care configurează părerea publică favorabilă despre o persoană sau faptele acesteia, percepţia pozitivă asupra conduitei morale şi profesionale în mediul social. Reputația profesională aparține domeniului „bunei reputații”. Reputația profesională este o valoare esenţială în exercitarea profesiei, care determină prestigiul și autoritatea profesională de care un avocat se bucură în conştiinţa colectivă despre modul în care îşi exercită profesia.

”Reputația profesională” se află în legătură cu ”demnitatea avocatului”, în accepțiunea de autoritate morală, prestigiu  personal.

„Reputația profesională” este în strânsă legătură cu independenţa profesională a avocatului și presupune obligaţia acestuia de a avea o conduită generală exemplară.

Acestei obligații îi corespunde dreptul de a se bucura de reputaţie în faţa societăţii, a justiţiabililor, precum şi a corpului profesional, dar și obligaţia organelor profesiei de avocat de a garanta menţinerea reputaţiei avocatului, când se constată că anumite fapte, împrejurări, situații, etc. sunt de natură să-i afecteze prestigiul şi, în consecinţă, autoritatea de care trebuie să se bucure în exercitarea profesiei.

Acestea sunt aparențele bazate pe reguli normative.

Ce folos însă!

Realitatea demonstrează că prin fapte sau atitudini, nesemnificative ca număr, dar frustrant şi nedrept de generalizate ca efect, toţi avocații atrag asupra lor oprobiul public, prin activarea așa-numitelor „zone de vulnerabilitate” ale avocatului profesionist, cu consecințe în planul respectării independenței profesiei și a reputației avocatului.

Blamul public se manifesta fie într-un perimetru mai restrâns, limitat la comunitatea locală sau profesională în care avocatul trăieşte ori îsi desfășoară activitatea, fie într-un spaţiu de expunere generală la nivelul întregii cetăţi. Gradul de mediatizare a derapajelor comportamentale de atac asupra avocaților şi aria de dezvoltare a acestor disfuncţii de conduită, uneori chiar instituțională, au un efect nociv asupra profesiei, dar și asupra unui anume avocat, când este cazul, cu consecinţe dintre cele mai neaşteptate şi grave, greu reparabile, pe termen lung.

Nu există instrumente de cuantificare a „reputației” și este inerent subiectivismul celor chemaţi să-şi dea cu părerea sau să decidă cu privire la „buna reputaţie profesională” a unui avocat. Nu este încă elaborat un profil psiho-intelectual şi moral-afectiv al avocatului apt a dobândi bună reputație profesională. Poate nici nu este necesar un astfel de instrument, câtă vreme reputația nu este verificată decât formal la primirea în profesia de avocat.

În general, se verifică modelul avocatului competent, corect, decent, civilizat, diligent, demn, respectuos şi de bună-credință, care nu cedează influențelor şi presiunilor, perseverent etc.

Constant au fost apreciate, fără dificultate, ca elemente componente ale unei bune reputaţii: pregătirea profesională, starea de sănătate mintală şi lipsa antecedentelor penale.

În analiza aspectelor vizând apărarea avocatului împotriva actelor de natură a aduce atingere reputaţiei profesionale a acestuia. nu se poate face abstracţie de libertatea de exprimare, care, în mod general, este inviolabilă, potrivit art. 30 din Constituţia României şi garantată de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Avocații nu se sustrag criticii şi controlului din partea societăţii.

Trebuie însă făcută clar distincţia dintre critică şi insultă. În cazul în care singura intenţie a oricărei forme de exprimare este aceea de a insulta avocatul, în principiu, nu ar fi vorba despre o încălcare a art. 10 par. 2 din Convenție.

Este necesar ca întotdeauna să se ia în considerare rolul special al avocatului în societate. În calitate de agenți ai administrării justiţiei și de actor – partener esential în realizarea justiției, activitățile profesionale ale avocatului au nevoie de încrederea cetăţenilor. Din această perspectivă, este necesară protejarea avocaților de atacuri distructive lipsite de fundament serios, mai ales că principiile esențiale ale profesiei interzic avocaților vizaţi să reacţioneze altfel decât prin mijloacele prevăzute de lege.

Într-un stat de drept, acţiunea avocatului are nevoie de încrederea cetăţenilor pentru a se progresa.

Viața demonstrează că este necesară protejarea profesiei și a avocatului împotriva atacurilor distrugătoare care sunt lipsite de temei serios, mai ales dacă se ţine cont de faptul că avocaților vizaţi le este interzis să reacţioneze imediat și prin mijloace apte a distorsiona alte valori pe care avocatul este obligat să le respecte.

Problemele privind activitatea profesională a avocaților, mai ales în relațila lor cu judecătorii și procurorii, constituie chestiuni de interes public.

Dezbaterea lor se bucură de protecţia art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Legea nr. 51/1995 a instituit obligația de protecţie a încrederii în avocat împotriva atacurilor distructive care sunt vădit nefondate, în special prin prisma faptului că legea îi împiedică pe avocați să riposteze.

Prezintă interes și condiția juridică a autorului atacului la reputație (ziarist, magistrat, avocat, „adversarul” unui client apărat de avocat, etc.)

Presa este canalul de comunicare prin care opinia publică poate verifica dacă avocații îşi exercită responsabilităţile profesionale în conformitate cu scopul de bază al misiunii ce le-a fost încredinţată prin lege, dacă, în realitate, previn și apără independența lor profesională ori se mulțumesc cu „aparențele”, deseori favorabile extinderii portofoliului de clientelă, prin mesaje subînțelese privind relații obscure ce pot denatura dreptatea.

Intenţionat sau nu, uneori chiar și inconştient, valoarea cardinală a respectului independenței și reputației profesionale a unui avocat a fost coborâtă la un prag minim.

Adevărul este deseori pervertit într-o problemă de rating, întreținută și amplificată prin canale de comunicare în spațiul virtual.

Un articol de presă prin care se urmăreşte doar să se satisfacă simpla curiozitate a unei părţi a publicului, asupra unor aspecte din viaţa profesională a unui avocat, sub pretextul că ar fi menit să contribuie la o dezbatere de interes general, impune o interpretare mai strictă a libertăţii de exprimare. Situația concretă trebuie delimitată de circumstanțe particulare privind relațiile personale în care este implicat autorul articolului și, pe de altă parte, avocatul și alte persoane din apropierea sa.

În astfel de cazuri, trebuie să se pună în balanţă dreptul la viaţă privată, protejat de art. 8 din Convenţie, şi libertatea de exprimare, garantată de art. 10 din Convenție . Este necesar a se analiza contribuţia articolului din presă la o dezbatere de interes general.

Cu toate acestea, publicarea unui articol prin care se aduc reproşuri generalizate, ce vizează modul în care este atrasă clientela avocatului prin raportare la relații personale ce implică raporturi cu procurori, ofițeri de poliție, judecători – expres nominalizați – de o amploare excesivă, în absenţa unei baze factuale suficiente, în sensul că avocatul vizat a încălcat legea sau, cel puţin, şi-a încălcat obligaţiile de etică profesională, nu aduce atingere numai reputaţiei avocatului, ci subminează şi încrederea publică în integritatea avocaților în general.

Afirmaţii neadevărate care pot trece drept judecăţi de valoare, acuzaţiile de cooperare între familii ce cuprind avocați și magistrați depăşesc un nivel al criticii admisibile, în condiţiile în care nu se bazează pe niciun element de probă.

Ele afectează reputația profesională a avocatului împotriva căruia este redactată relatarea din presă.

Are un asemenea efect afirmația făcută într-un interviu acordat unui ziar, că un anume avocat protejează „corupția” și prin selectarea clientelei dintr-un anumit cerc de persoane interesate într-o protecție ipotetică, ilegală, determinată de legăturile personale ale avocatului.

Profesia a fost confruntată cu astfel de atacuri la adresa avocaților. Unele chiar din partea magistraților.

Există o marjă de toleranță pentru critici foarte largi la adresa avocatului din partea magistratului, în calitatea sa de responsabil al instrucției judiciare, mai ales dacă argumentele acestuia nu au părăsit sala de şedinţă. Aceasta chiar și în situația în care avocatul apărării este acuzat de un magistrat de un comportament ilegal, iar critica privea numai strategia pe care avocatul a ales-o pentru a conduce apărarea ori numai modul în care şi-a îndeplinit atribuţiile într-o cauză concretă, într-un anumit moment procesual. Mai ales dacă imputaţia se concretizează în acte de procedură ale instanței sau în măsuri de poliție judiciară a sedinței de judecată, supuse controlului judiciar pe căile prevazute de lege, fără a fi evocate, în general, calităţile profesionale ale avocatului și chiar dacă au fost folosiţi şi unii termeni deplasaţi (CEDO – cauza Nikula c. Finlandei, nr. 31611/96, Hotărârea din 21 martie 2002).

Într-un caz delicat, ce a cunoscut o acoperire mediatică foarte importantă, în practica organelor de conducere a profesiei de avocat s-a decis că afirmațiile nereale privind atragerea sau „orientarea” clientelei între avocați, pentru eludarea interdicțiilor privind exercitarea profesiei la instanțele de judecată, strecurate într-un interviu referitor la Ancheta disciplinară în care este implicat însuși autorul afirmațiilor, judecător de profesie, încălcă art. 10 din Convenţie, care protejează libertatea de exprimare și afectează nepermis reputaţia unui avocat. Se impune a fi sancționată atingerea adusă reputației unui avocat, din considerente ce țin de un conflict personal creat în raport cu atitudinile publice ale avocatului în legătură cu nereguli în actul de justiție, care depăşesc cadrul unor simple speculaţii, având tonul unor informaţii certe, cunoscute şi care s-au dovedit reale. S-a avut în vedere că avocații au un rol cheie în domeniul justiției, astfel că, prin conduita lor profesională, ar trebui să contribuie la buna funcţionare a sistemului judiciar, la încrederea publicului în justiţie (cauza Morice c. Franţei, nr. 29369/10, Hotărârea din 11 iulie 2013). S-a apreciat că este necesară apărarea reputației profesionale a avocatului și pentru că, încet-încet, conflictul, perpetuat incorect, a dovedit că se poate reuşi prin desconsiderare publică să se insufle dubii serioase privind competența profesională reală a unui avocat.

Comunicarea publică făcută de Corpul profesional al avocaților, prin organul de conducere a profesiei de avocat, legal îndrituit, cu privire la reputația profesională a avocatului în cauză, este o măsură reparatorie conformă cu obligația de a respecta dreptul avocatului la independență profesională și, implicit, la reputație profesională.

Este necesară și realizarea mediatizării apărării reputației, în condiţii apte să asigure un nivel comparabil de vizibilitate şi impact cu cel al acţiunilor defăimătoare.

Numai astfel se poate proteja încrederea societăţii în profesia de avocat şi se poate crea și menține convingerea fiecărui avocat că beneficiază de o protecţie reală şi efectivă din partea organelor profesiei de avocat.

Legea nu reglementează ipoteza în care cerera avocatului de apărare a bunei-reputatii este respinsă, deoarece se constată că a intervenit, efectiv, pierderea bunei-reputații. Este posibil ca numărul de cereri de apărare a bunei-reputații să fie redus și dintr-o astfel de perspectivă!

7. În exercitarea profesiei, avocatul nu este subordonat organelor profesiei de avocat. Acestora le revin obligații suplimentare privind apărarea principiilor fundamentale ale profesiei.

Valorile profesiei încep să-şi piardă din forţă sub impactul avalanşei de reglementări care vizează și profesia de avocat, în care se aplică, din ce în ce mai des, legile de drept comun ale comerţului.

Profesia are nevoie de schimbări de anvergură sub aspect funcțional. Trebuie să fie puse în balanţă şi să se asigure o proporţionalitate între drepturile pe care le revendică avocații pentru a subzista şi principiile fundamentale ale profesiei.

Coeziunea, acceptarea deciziei majorităţii, conform legislaţiei speciale privind profesia, sunt singurele mijloace prin care se apără independența profesiei. Altfel, deciziile privind schimbările necesare se vor lua din afara sferei de autoreglementare a profesiei.

Consecinţele se văd!

Deseori, principiile se clatină în fața unor interese care nu sunt totdeauna interesele majorității avocaților. Avocații înșiși se împart: aderă sau nu la ceea ce este „nou”, în raport de interese personale, pe termen scurt.

Ce efect au tendinţele de dezbinare venite din afară? Acelaşi de când lumea: Divide et impera! Profesia se dispersează pentru că apar confuziile, care determină slăbirea valorilor. Misiunea avocatului începe să fie uitată.

Sunt afectate valori fundamentale ale profesiei: independența, prevenirea conflictelor de interese, autoreglementarea. Soluțiile sunt impuse din afara profesiei. Încrederea, coeziunea sunt fragile în profesia de avocat. Democrația bazată strict pe lege nu poate fi abandonată fie din interese de grup, fie din rațiuni elitiste.

Altfel este ușor să se inducă frica, să se controleze justiția și să fie reduși la tăcere avocații, mai ales când este în balanță dreptul la subzistență al majorității avocaților!

„Oportunitatea” nu scutește controlul intențiilor celor care fac daruri profesiei!

Aparențele estompează intențiile, iar revolta faptelor intervine, totdeauna, la un termen ulterior

8. Misiunea socială a avocatului, care îmbină interesul privat cu interesul public, impune independența avocatului chiar și față de propriul client.

Avocatul nu este un subordonat al clientului şi nu urmează necondiţionat interesele acestuia. Obligația de apărare subzistă în limita în care interesele clientului sunt legitime.

Avocatul nu se confundă, nu ar trebui să se confunde sau să fie confundat cu clientul. Este nevoie de o distanțare relativă, specifică profesionistului, în temperatura drepturilor sau intereselor aflate în dispută.

Dar avocatul nu poate lucra decât în beneficiul clientului. El nu poate accepta o cauză pentru motive ce ţin de un interes propriu în cauza respectivă sau din dorinţa de a servi interesele altor persoane decât clientul.

Această fațetă a principiului libertății și independenței avocatului exclude existenţa unui interes propriu al său ori al persoanelor apropiate avocatului, în cazul care i-a fost încredinţat, prestarea de activităţi avocaţiale în scopul de a se face plăcut clienţilor, magistraţilor sau publicului, prestarea de activităţi avocaţiale din simplă complezenţă, acceptarea/tolerarea oricăror presiuni care pot avea ca efect nerespectarea secretului profesional.

Are valoare de constantă a profesiei postulatul potrivit căruia, în exercitarea profesiei, avocatul se supune exclusiv legii și crezului său profesional.

Realitatea normativă – evocată anterior – respectă această constantă.

Independența avocatului este legitimă.

Dar legitimitatea nu priveşte, în fapt, realitatea. Ea se referă la credinţele subiective ale majorităţii şi la părerea dominantă că avocatul este independent.

Potrivit legii, avocatul este obligat să fie loial clientului său și legii, astfel că nu poate promova într-un proces concret alte apărări decât acelea ale clientului său!

Avocatul organizează în nume propriu, pe risc personal, promovarea apărărilor clientului, efectuează activități profesionale în numele şi pe seama clientului, fără a neglija să informeze clientul în legătură cu riscurile de orice natură, care pot afecta demersurile de apărare proiectate sau în desfăşurare şi care ar putea compromite efectele aşteptate.

Din perspectiva persoanelor apărate de avocați, care sunt interesate doar de rezultatul apărărilor, prin definiţie, nu pot exista apărări „total independente”, concepute exclusiv de avocat, diferite de poziția și interesul părții reprezentate de avocat.

Partea este orientată spre rezultat.

În consecinţă, avocatul are totdeauna o viziune bipolară: pledează în favoarea propriului client și împotriva adversarului acestuia. Legitimitatea poziției sale profesionale în proces se verifică prin adevărul judiciar consacrat în decizii jurisdicționale finale, obligatorii a fi respectate.

9. Principiul libertății și independenței avocatului nu este afectat de tipul de activitate profesională realizată efectiv de avocat, în raport de tiparul conținutului activităților ce pot fi realizate de avocat conform art. 3 din Legea nr. 51/1995.

Tradițional, activitatea avocaţilor este percepută mai ales în raport de atribuția de reprezentare sau asistare a părţilor în faţa organelor de urmărire penală, la parchete, în fața instanţelor judecătorești.

Aceasta a fost relația profesională avută în vedere la elaborarea și adoptarea Legii nr. 51/1995.

Avocaţii au şi alte atribuţii legale.

Avocații sunt implicați în activitatea de consultanță juridică, extrajudiciară, constând în consilierea juridică, întocmirea și prezentarea opiniilor juridice în probleme punctuale, redactarea de proiecte privind dimensiunea juridică a organizării unor entități cu obiect de activitate comercială, redactarea de proiecte de acte cu conținut juridic, etc.

Legea nr. 51/1995 reglementează profesia de avocat în mod unitar.

Spre deosebire de modelul de reglementare a profesiei anglo-saxon, modelul de reglementare român nu face distincție între avocați de business și avocați pledanți. Legea nu prevede organizarea avocaților de business sau de afaceri și a avocaților pledanți în corpuri profesionale distincte.

Competenţa avocatului este generală.

Este o problemă de opţiune personală sau impusă de potenţialul de clientelă, într-un areal în care se desfășoară, cu predilecție, activitatea profesională, desfășurarea, în principal, a activității în domeniul judiciar sau în domeniul extrajudiciar.

Libertatea și independența avocatului sunt limitate de lege în domenii în care operează incompatibilități sau interdicții, în special, în activitatea legată de atribuții judiciare ale autorităților în fața cărora se asigură apărarea prin avocat.

Rațiunea interdicțiilor vizează salvgardarea aparențelor de independență a instanței de judecată sau a organului de urmărire penală, la care operează interdicția. Preocuparea legiuitorului de a impune aceste interdicții a fost determinată, în principal, de nevoia ordinii statale de a insufla cetățeanului sentimentul de încredere în justiție si în cel care o înfăptuieste, deziderat cu atât mai actual în societatea contemporană cu cât lipsa sau pierderea încrederii în justiție reprezintă cea mai gravă atingere aduși unei democratii; statutul acesteia este pus în pericol.

Constituționalizarea reglementărilor relative la imposibilitatea absolută de a fi, concomitent, avocat și magistrat, a creat însă o realitate atipică raporturilor menite a proteja aparența de independență a sistemului judiciar.

În prezent, legea permite un „paralelism de calităţi”: una activă – cea de magistrat si una latentă – cea de avocat suspendat din exerciţiul profesiei, ori una activă – cea de magistrat și una latentă – persoană primită în profesia de avocat, dar care nu a fost înscrisă în tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei și, deci, nu este un avocat suspendat din exercițiul profesiei.

În consecință, există magistrați care se poziţioneză, în raport cu sistemul judiciar, ca persoane „cu mai multe opţiuni profesionale în domeniu, exercitabile fără formalităţi şi condiţii”!

Aceeași este situația magistratului suspendat din profesie, care, pe perioada suspendării, prin ipoteză, cu caracter temporar (până la clarificarea temeiului suspendării), poate fi avocat.

Aparențele de libertate și independență garantate prin incompatibilități și interdicții estompează realitatea și o distorsionează!

Într-un plan apropiat cu cel analizat mai sus, există tendința justificată ca avocatul să poată desfășura o gamă mai largă de activități ce presupun cunoașterea dreptului românesc. Și în acest cazuri se particularizează independența profesională a avocatului când se verifică, în realitate, efectele compatibilității exercitării profesiei de avocat concomitent cu activități în profesii compatibile cu profesia de avocat.

Este domeniul în care sistemul garanțiilor independenței profesionale a avocatului, constituit din incompatibilități și interdicții, se confruntă cu „conflictul de interese” al avocatului, generat de exercitarea concomitentă a profesiei de avocat și a competențelor atribuite de lege în exercitarea altei profesii compatibile .

Avocatul este liber să aleagă, să schimbe modalitatea de exercitare a profesiei, să înființeze şi să dispună, în tot sau în parte, de una din formele de exercitare a profesiei, în condiţiile şi cu respectarea procedurile prevăzute de lege și Statutul profesiei.

Organelor profesiei nu pot impune avocatului decizii contrare opțiunii sale libere privind exercitarea profesiei într-unul dintre tiparele organizate de lege.

Alegerea avocatului de către justiţiabil este garantată constituțional și este, în aparență, liberă.

Restrângerea libertății de alegere a avocatului este interzisă. Situația asistenței judiciare prin avocat, ca formă a ajutorului public judiciar şi a asistenţei gratuite, este particulară. Beneficiarul facilității serviciilor profesionale avocațiale nu poate refuza serviciul avocatului desemnat, dar are dreptul oricând să renunţe la avocatul desemnat şi să aleagă un avocat.

Limita în care libertatea și independența avocatului, desemnat pentru apărarea din oficiu sau în cadrul asistenței judiciare, de a refuza asigurarea serviciului profesional, după ce partea și-a ales un avocat, continuă a constitui obiect de controverse într-o practică judiciară întreținută artificial de constituționalizarea „forțată” a dispoziției legale, care reglementează expres încetarea mandatului avocatului desemnat.

Avocatul este liber să accepte sau nu un anumit client ori un anumit serviciu profesional solicitat, ori să renunţe la îndeplinirea serviciului profesional, în condițiile reglementărilor legale. Fac excepție avocații care au fost desemnați să asigure asistenţă judiciară ca urmare a aprobării unei cereri de ajutor public judiciar, care nu pot renunța la mandatul încredințat decât pentru motive justificate sau conflicte de interese. Restrângerea dreptului are la bază acceptul prealabil al avocatului care a făcut cerere de înscriere în Registrul asistenței judiciare, cu regim reglementat.

Modalitatea de exercitare a profesiei de avocat poate crea aparența „dependenței” avocatului.

Dependența avocatului „salarizat in interiorul profesiei” este prevăzută chiar în Statutul profesiei de avocat.

Contractul de salarizare a avocatului în interiorul profesiei de avocat este un contract numit. Clauzele sale sunt prevăzute în Statutul profesiei. Contractul nu se supune rigorilor impuse de legislaţia muncii.

Subordonarea avocatului salarizat în profesia de avocat este numai una de ordin administrativ şi se refera strict la condiţiile de muncă. În exerciţiul activităţii profesionale ce i se încredinţează, avocatul salarizat este independent. „Angajatorul” are obligaţia să nu impună avocatului salarizat sarcini profesionale care sunt contrare crezului profesional al acestuia sau pot aduce atingere independenţei profesionale.

Remunerarea avocatului salarizat în profesia de avocat se face prin retrocedarea de onorarii de către angajator, în cuantumul convenit. În cazul stagiarilor, onorariul retrocedat trebuie să asigure acestuia venitul minim garantat pe economia naţională.

Spre deosebire de avocatul colaborator, avocatul salarizat în interiorul profesiei se află într- o relaţie de subordonare faţă de cabinetul sau societatea cu care a încheiat contractul.

Avocatul salarizat nu are dreptul la clientelă proprie.

Datorită caracterului de angajament total faţă de forma de exercitare a profesiei, disponibilitatea totală, neafectată de activităţi profesionale proprii, pe care o presupune poziţia avocatului salarizat în interiorul profesiei de avocat, această modalitate de exercitare a profesiei este practicată îndeosebi în societățile profesionale de avocați organizate, în fapt, după principii asemănătoare entităților corporatiste.

Legea nr. 51/1995, în prezent în vigoare, a evitat corporatismul și chiar și imitarea acestuia în organizarea și în practica instituțiilor profesiei.

Luările de poziții publice ale avocaților au evidențiat că realitatea faptelor a depășit tradiția în profesie – model al reglementărilor prevăzute de Legea nr. 51/1995.

Tradițional, s-a consacrat regula că profesia de avocat are nevoie de avocați cu minte liberă, critică, independentă, care spun adevărul în față, fără frică, fără constrângeri de natură economică. Este considerată a fi vetustă concepția potrivit căreia avocatura nu are nevoie de „roboței”, care, motivaţi doar de cucerirea unei poziţii în ierarhie şi de avantajele materiale ale profesiei, se înclină obedient la precepte care golesc de conținut dreptul la independență profesională și acceptă ca serviciul profesional al avocatului să fie tratat ca marfă, cu etichetă şi preț.

Situatia concretă a avocatilor titulari de cabinete individuale care furnizeaza servicii avocațiale exclusiv pentru un singur client, prin contracte „de consultanță”, în condiții comparabile cu cele ale consilierului juridic (program de lucru, condică, etc.), a avocatilor colaboratori fără drept la clientelă proprie și a avocatilor salarizați in interiorul profesiei este, aparent, salvată prin reguli adoptate în interiorul profesiei. De regulă, sunt reguli deontologice. Aplicarea lor este uneori distorsionată în realitate.

Sunt reale: reaşezarea profesiei intr-o altă configurație, statutul avocatului de „prestator de servicii” de consultanță si reprezentare în mediul de afaceri, promovarea modelului avocatului ca „om de afaceri” implicat si dedicat afacerilor – noul model al avocatului de succes. Raporturile avocatului cu administrația, mai ales în domenii de activitate supuse „achizițiilor publice”, orientate spre competiția transparentă, impun respectarea regulilor prevazute în legislația specială.

Totul ne este permis, dar nu totul ne este şi de folos!

A demonstrat-o tentativa de a se institui un tratament legal diferentiat, sub aspect fiscal, a avocaților, prin consacrarea legală a conceptului de „avocați dependenți”, cu conotațiile corespunzătoare în public.

Este greu de înţeles cum ar putea fi, în mod verosimil, justificată anularea independenţei profesiei şi transformarea ei în fantoşa executivului.

Din rațiuni ce țin de păstrarea identităţii profesiei, percepută tradițional ca „profesie independentă”, s-au născut reglementări legale care, aparent, reflectă consecvența legiuitorului de a trata, consecvent, profesia de avocat ca o „profesie independentă”, indiferent de natura raporturilor juridice în care intră avocatul (profesionist, contribuabil, etc.).

10. Libertatea și independența avocatului sunt lipsite de fundament real în lipsa unei securități economice stabile a avocatului.

Accesul la clientelă și dreptul la existență profesională, bazat pe dreptul la onorariu, modelează în mod particular situația fiecărui avocat.

Moralitatea profesionala şi simţul nativ al apărării nu mai au importanţa din trecut. NU înseamnă însă că totul se reduce la interesul pecuniar al avocatului.

Monopolul avocaților a fost treptat diminuat sau eliminat. Structura de afaceri în piață s-a modificat și a impus serviciul profesional multidisciplinar, în care este integrat și serviciul profesional al avocatului. Accesul la fonduri publice a creat un segment de piață nou pentru avocați: caiete de sarcini pregătite de avocați, dedicate avocaților care îndeplinesc criterii relative la o logistică corespunzătoare ori lucrează în structuri colective cu un număr mare de avocați, confruntarea cu non‐avocaţii în piața serviciilor juridice a modificat raportarea avocaților la siguranța economică proprie, mai ales că practica profesiei în mediul virtual, de către avocați domiciliați în internet, care furnizează serviciu în sistem online, exclude raportarea la deontologie. Consumatorii doresc servicii juridice la costuri mai mici, indiferent de calitatea prestațiilor profesionale specifice profesiei. Abandonarea standardelor din rațiuni economice slăbește independența reală a avocatului față de clientul său, care, adesea, impune tactici și strategii proprii, furnizate de consultanți din alte domenii de activitate, subordonate exclusiv criteriului eficienței, al profitului, criteriu străin „succesului” în litigii, în care triumful dreptății nu se poate comensura!

Disproporția dintre onorariul avocațial „de bază” și cuantumul „onorariului de succes” este barometrul dezechilibrului dintre aparență și realitate, când este vorba despre independența avocatului, astfel cum aceasta se raportează la repere ce țin de domeniul valorilor clasice ale profesiei.

11. Independenţi în exercitarea funcţiei lor, avocații nu sunt însă independenți faţă de lege.

Nu există dispoziţii legale speciale în legătură cu avocaţii, care să nu permită incriminarea activității avocațiale care depășește limitele legii sau o derogare de la aplicarea legilor în ce privește avocații.

Avocații nu sunt, sub acest aspect, în aceeași situație cu magistrații, a căror răspundere este reglementată în mod particular.

Riscurile procesuale ale răspunderii juridice de orice natură, asociate profesiei de avocat, sporesc vulnerabilitatea avocaților, deși dispoziții normative exprese instituie garanții legale ale exercitării profesiei, consacrate prin legislația profesiei de avocat.

Viața dovedește că limita între necunoaşterea culpabilă a legislației privind profesia de avocat şi o eventuală cunoaştere dolozivă a acesteia este o limită (prea) fină!

O „justiție” care reflectă un loc în care poţi acţiona şi decide discreţionar este un pericol uriaş, cu consecinţe devastatoare, deseori ireversibile! Pentru unii este vorba despre o adevărată boală! O boală profesională care virusează incorect societatea. A te crede mai presus de ceilalţi, de lege şi de reguli, de instituţii şi mai aproape de cer e foarte grav.

Atât avocații, cât și clienții lor, trebuie să înțeleagă un lucru: avocatul nu este și nu poate fi complicele clientului. Rolul avocatului este să ajute clientul să i se facă dreptate.

În ultimă instanță, avocatul și răspunde pentru diligența depusă, pentru malpraxis!

Ingerințele în relația și comunicarea avocat – client trebuie tratate cu strictețe și cu prudența necesară în cazurile în care un principiu sau o valoare fundamentală sunt încălcate.

Când însă ingerințele devin atât de numeroase și se instalează în rutină, riscul major este ca dreptul avocatului la independență să fie sufocat.

Este și cazul supravegherii prudenţiale a sectorului profesiunilor legale (non-financiare), inclusiv a profesiei de avocat, în materia prevenirii şi combaterii spălării banilor şi a finanţării terorismului.[19]

Cadrul normativ european și intern afectează evident independența profesională a avocaților numai în activitățile profesionale extrajudiciare.[20]

Potrivit acestor acte normative, Uniunea Naţională a Barourilor din România (UNBR) exercită, în paralel cu Oficiul, o activitate de supraveghere a avocaților în ceea ce privește îndeplinirea obligațiilor prevăzute de lege.

Împrejurarea că avocatul este supravegheat, prin excepție, și de UNBR, nu atenuează afectarea independenței profesionale a avocatului.

Aceasta se măsoară prin, și mai ales, loialitatea față de client.

Este afectată expresia normativă a liantului esențial a raportului dintre avocat și client: încrederea.

Independența profesională a avocatului este încorsetată prin impunerea unor obligații contrare înseși esenței menirii lui. Avocatul este obligat să raporteze „suspiciunile” pe care le-ar avea cu privire la integritatea și onorabilitatea ori la legalitatea afacerilor ori contractelor clientului propriu! Altfel spus, transformarea avocatului în denunțător.

Este monstruos să impui avocatului obligația de a deveni „delator pentru propriul client” ori să „suspectezi” clientul privind afacerile sale pentru o viitoare raportare de „suspiciuni”.

O astfel de obligație legală contravine reglementărilor legale.[21]

Trădarea clientului, pe baza legislației speciale din alt domeniu decât cel ce vizează profesia de avocat, a adâncit criza identitară a avocatului la nivel european.

Decredibilizarea publică a avocatului pe baza legii nu este o simplă „aparență”!

Ce urmează după decredibilizarea publică a avocatului?

Instaurarea sentimentului de frică: frica de reglementări de natura celor detestate de avocați, spre a arăta avocaților care este forţa care se impune și, mai ales, felul cum se impune; frica și insecuritatea date de sistem și furia populară abil trezită de guvernanţi, orientate împotriva avocaților; frica de incapacitatea organelor profesiei de avocat de a realiza verticalitatea de sistem și de a stimula capacitatea de autoreglare a acestuia.

„Avocatura în genunchi” nu există decât în caricaturile vândute dinspre interiorul profesiei de avocat spre public.

Lumile cu angajamente și obligații paralele nu pot continua să coexiste. Experiența creată în legătură cu fantoma „super-imunităților” avocaților a fost de ajuns!

Avocatul nu poate fi constrâns să accepte un client și nici nu este constrâns să asigure servicii profesionale indiferent de crezul său profesional.

Avocatul este un profesionist, care îşi câştigă existenţa prin activitatea prestată. Munca sa este remunerate pe baza dreptului la onorariu, recunoscut şi protejat prin lege. Contractul de asistenţă juridică, legal încheiat, constituie titlu executoriu cu privire la restanţele din onorariu şi alte cheltuieli efectuate de avocat în interesul clientului.

Serviciile avocatului nu sunt standardizare, astfel că nici o standardizare a onorariilor nu este posibilă.

Onorariul avocatului se stabileşte în mod liber, pe baza înţelegerii cu clientul. Nicio autoritate nu poate stabili onorariul, nu îl poate mări sau micşora. Reglementările profesionale prevăd dreptul avocatului de a denunţa unilateral contractul de asistenţă juridică, cu respectarea unor prescripții prevăzute expres.

Desocotirile judiciare ce au ca obiect cheltuielile de judecată suportate de părți, inclusiv onorariul de avocat, reflectă încă neobservarea riguroasă a fundamentului dreptului la onorariu, prin plasarea „problemei” în sfera raporturilor extrajudiciare, contractuale, dintre avocat și client. Aparența absenței oricărei injoncțiuni în sfera raporturilor create prin contractul de asistență juridică, cu privire la onorariul de avocat, este contrazisă de realitatea distorsionării libertății și independenței profesionale a avocatului, îndrituit să propună și să negocieze liber onorariul.

12. Are profesia resurse pentru a apăra libertatea și independența avocatului în noul context economic și social?

Cel mai adesea, avocatul este luat prin surprindere de diverse tentative de subminare a independenței sale profesionale. Rar este însă presat astfel încît să nu poată merge mai departe în susţinerea și respectarea valorilor profesionale, chiar şi în faţa unor curente potrivnice. Aparența este deseori înșelătoare!

În mediile judiciare intervin, în mod curent, dezbateri aprinse, opinii diferite. Sunt, uneori, și răbufniri emoţionale, uneori îndreptăţite. Reacțiile emoționale spontane față de tentativa de a submina independența profesională sunt individuale. De regulă, numai după o fundamentare a reacției în funcție de specificul situației, în numele structurilor profesiei organizate de lege, se poate adera la acțiuni de grup în numele și pentru independenței exercitării profesiei, în limitele și cu garanțiile prevăzute de lege.

Pilonii pe care este construită avocatura, în special independența avocatului și secretul profesional, sunt supuși unor provocări sistematice. Valorile pe care s-a clădit profesia de avocat merită să fie apărate.

Realitatea profesională a demonstrat ca sunt interese de „subordonare” a avocaturii, cu speranța că transformarea ei într-o „profesie conexă”, coordonată administrativ, ar aduce, peste noapte, binefaceri, dacă susținerea profesiei ar veni din partea unei autorități cu „voce în Guvern”.

În profesia de avocat, schimbările rapide de paradigmă nu permit să se ajusteze reglementările în același ritm cu provocările. Pentru a face faţă acestora, ideea de bază în profesia de avocat este ca avocații să aibă libertate de acţiune, astfel încât să fie în măsură să ţină pasul cu cererile clienţilor. Concomitent, trebuie conservate și întărite garanţiile de protecţie a principiilor fundamentale ale profesiei, astfel încât avocații să-şi stabilească singuri limitele, conștienți că au responsabilitate față de client, dar și față de profesie!

Publicul are o viziune asupra principiilor pe care le respectă avocatul de o lungă perioadă de timp, tradițional. Toată încrederea pe care i-o acordă are la bază aceste principii. Modificarea conținutului sau interpretărilor date principiilor profesiei are drept consecință imediată devalorizarea profesiei.

Uneori, principiile fundamentale ale profesiei de avocat, chiar dacă au denumiri asemănătoare, au un conținut și interpretări diferite. Trebuie să ne adaptăm schimbărilor, dar nu putem prelua cu copy/paste reglementări specifice altor sisteme sau modele naționale. Nu se pot prelua cu copy/paste principii ce aparțin altor sisteme de drept sau unor alte modele de „afaceri”. Dreptul poate fi înțeles și respectat abia când intră în tradiție. E un proces care durează, ani și ani, până niște legi intră în conștiința publică prin cunoașterea lor aprofundată și validarea lor prin practică.

Principiile fundamentale care au asigurat continuitatea profesiei încep să-şi piardă din forţă, sub impactul avalanşei de reglementări care ating profesia de avocat, în care se aplică, din ce în ce mai des, legile de drept comun ale comerţului. Principiile se impun a fi reanalizate și reinterpretate, în funcție de noile perspective impuse de evoluția economică și socială, mai ales în condițiile în care profesia are nevoie de schimbări de anvergură sub aspect funcțional.

Deseori, principiile se clatină în fața unor interese care nu sunt totdeauna interesele majorității avocaților. Avocații înșiși se împart: aderă sau nu la ceea ce este „nou”, în raport de interese personale, pe termen scurt.

Experiența trecută a demonstrat că asimilarea formelor de exercitare a profesiei de avocat (și a profesiilor liberale, în general), cu o relație de tip angajat și angajator, pentru a se putea fiscaliza la maximum raporturile dintre profesioniști ca „relații de dependență”, din punct de vedere fiscal, este în măsură să pună în pericol profesia prin ignorarea principiului independenței avocatului.

Este de dorit ca avocații să poată exercita cât mai multe profesii compatibile cu profesia de avocat. Este o politică profesională impusă de realități economice și sociale.

Piaţa reclamă astăzi servicii integrate. Clienţii vor soluţii integrate juridic, financiar, contabil, cercetări de piaţă etc. Conlucrările interprofesionale pentru furnizarea de servicii profesionale „integrate”, în care sunt implicați și alți profesioniști decât avocații, chiar în cazul profesiilor compatibile cu exercitarea profesiei de avocat, respectă principiul libertății și independenței profesionale a avocatului, astfel cum este acesta înțeles „azi” și „aici”? Realitatea demonstrează că nu sunt doar „aparențe” serviciile profesionale intelectuale de consultanță integrată. Numele avocatului nu mai apare, fiind „dizolvat” în produsul finit oferit de o societate comercială (de recuperatori de creanțe, de „consultanță”, etc.).

În unele state europene există deja direcții clare în stabilirea unor servicii/societăți interprofesionale, care cuprind profesiile de avocat, executor, notar, evaluator, consultant fiscal, expert. Pot apărea conflicte de interese între interesele clientului avocatului și interesele clienților profesioniștilor, cu care avocatul intră în contact în cadrul colaborării, sau între interesele clienților pe care îi reprezintă în calitate de avocat și interesele clienților pe care îi reprezintă ori îi consultă în cadrul exercițiului altor profesii compatibile cu avocatura.

Pot apărea conflicte de interese între clienții pe care îi reprezintă avocatul și părțile pe care le arbitrează.

Ar trebui să se distingă între ce este „aparență” și ce este „realitate” când se stabilesc limitele principiului libertății și independenței profesionale, determinate de regula evitării „conflictului de interese”. Nu doar teoretic, deoarece ar trebui identificate care sunt măsurile de precauție într-un asemenea context.

Există riscul ca avocatul să-și piardă identitatea și să piardă controlul asupra răspunderii pentru produsul final, furnizat ca „serviciu profesional integrat”, deși, cel puțin în prezent, locul, limitele și atribuțiile fiecărei profesii cu care intră în contact ori conlucrează avocatul sunt stabilite prin lege.

Rezoluția Congresului avocaților 2015 a decis o direcție de politică profesională privind condițiile conlucrărilor interprofesionale ale avocaților, pentru salvarea, în aparență, a principiului libertății și independenței avocatului în exercitarea profesiei Reglementări interne, profesionale[22] consacră limitări temporare a exercitării profesiei de avocat, ori abateri disciplinare relative la eludarea interdicțiilor legale instituite pentru avocații care au exercitat alte funcții înainte de primirea în profesia de avocat, din rațiuni ce țin de sistemul de protecție al „aparenței de independență”, cu conținut specific în fiecare dintre profesiile juridice, legal reglementate.

La fel stau lucrurile cu perspectivele oferite de legislația altor țări europene.

Conceperea unor forme de exercitare a profesiei care funcționează ca societăți comerciale, în care avocatul este mai mult sau mai puțin subordonat mecanismului de conservare și dezvoltare ale unui capital comercial, provenit de la non-avocați, sau „importul în profesia de avocat” a managementului firmelor de avocați, exercitat de non-avocați, nu satisfac exigențele libertății și independenței profesionale a avocatului, astfel cum acestea sunt înțelese tradițional. Scopul pur intelectual al unei profesii liberale, apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor și a statului de drept se conjugă cu scopul principal al profitului, caracteristic societăților comerciale. Caracterul hibrid al intereselor subminează libertatea și independența profesională a avocatului.

Nu se poate abdica de la valorile fundamentale ale profesiei de avocat prin măsuri de politică profesională, care permit ca politica unor entități, din afara sistemului organelor profesiei de avocat, să fie promovată prin estomparea valorilor profesiei de avocat, iar profitul să fie pus înaintea eticii.

Apărarea independenței profesionale a avocatului impune păstrarea valorilor morale ale profesiei, mai ales în materii precum: publicitatea profesională, concurenţa neloială şi conflictul de interese.

Independența profesiei de avocat este un concept cu semnificație de principiu și valoare esențială. Fundamentarea sa teoretică s-a manifestat în epoca în care, pentru profesionistul dedicat, satisfacţia atingerii culmile artei avocaţiale reprezenta punctul central şi absolut al vieţii, indiferent de volumul de muncă depus.

Serviciu profesional de natură intelectuală, specific avocatului, și-a modificat dramatic și fundamental configurația.

Implicit s-a modificat și profesia, dar și manifestarea, în realitate, a principiului libertății și independenței în profesia de avocat.

Activitatea avocatului este astăzi solicitantă, costisitoare şi conflictuală. Provocările permanente, inclusiv profesionale, implică prudenţă, evaluări şi decizii, în timp scurt. Totul presupune disciplină. NU sunt procurate imediat perspective economice sigure, iar garanţiile tradiționale de satisfacţie sunt procurate cu zgârcnie. Profesia implică o atenţie perpetuă, alături de rezistenţa la efort, dar și la durere sufletească, dacă ești dedicat.

Creşterea complexităţii legislaţiei şi a dinamicii raporturilor economice şi sociale, viteza comunicaţiilor amplifică semnificativ responsabilitatea profesională a avocatului. La preluarea unui nou caz, este primordial potenţialul de responsabilitate profesională la care avocatul este expus, dacă asigurarea de răspundere existentă este suficientă şi cât de mare este probabilitatea monitorizării și responsabilizării pentru orice deviere de la o conduită profesională ideală, astfel cum aceasta este configurată de pragul de așteptare a clientului. În condiţiile comunicaţiilor electronice moderne, există tot mai puţin timp pentru ca avocatul să se dedice în linişte unei analize detaliate a cazurilor de care se ocupă. La aceasta se adaugă şi tendinţa clientului de a se sustrage unei anamneze prin dialog fața în față. Se transmit avocatului, de cele mai multe ori prin e-mail, toate documentele şi informaţiile apreciate de client ca relevante privind cazul său, ordonate sau nu, cu precauția sublinierii urgenței, care, de cele mai multe ori, este imputabilă clientului. Se face cu greu faţă unei asemenea presiuni! Frecvent, avocatul este solicitat să analizeze date şi documente aflate într-o arhivă virtuală („data room”).

Această tendinţă se amplifică.

În alt plan, a luat amploare Legal Tech şi sunt oferite tot mai multe aplicaţii informatice, produse digitale, menite să preia procesarea muncii avocatului compatibilă cu standardizarea. Munca de rutină este preluată de roboți, care există deja prin chatbot-uri, automatizarea unor servicii de redactare a acțiunilor, standardizarea unor acte specifice profesiei, etc.

Digitalizarea în domeniul juridic este promovată obsesiv cu ignorarea limitelor ei. În realitate, nu este nevoie de un avocat anonim, ascuns în spatele unei interfeţe informatice, ori care vorbește în fața unui ecran, ci de un avocat care garantează independenţa, confidenţialitatea, inexistenţa conflictelor de interese şi, mai ales, capacitatea şi disponibilitatea de a trata cauza unui client într-o manieră individuală, eficientă, flexibilă şi creatoare.

Nimeni nu poate nega avantajele digitalizării! Avocatura presupune, în esenţa ei, o muncă desfăşurată într-un mediu „nevirtual”, în folosul unor clienţi reali, vizibili.

Independența profesiei, fundamentată pe caracterul „liberal” al acesteia, constă în aceea că avocatul are voie să facă „liber” ceea ce i se impune ca urmare a presiunii exercitate de către concurenţă şi de către clienţii care devin din ce în ce mai pretenţioşi.

Asocierea dintre piaţa avocaturii şi valorile profesionale tradiționale, autoimpuse, s-a modificat. Regula tradițională, potrivit căreia rezolvarea problemelor profesionale are prioritate absolută asupra sferei vieții private a avocatului, este abandonată. Aparent, imaginea independenței avocatului este una stabilă şi pozitivă.

În realitate, se schimbă fundamental paradigma independenței în profesia de avocat. Interacțiunea dintre colegii avocați cu care se concurează mai ales pentru dobândirea de „poziții” în forma de exercitare a profesiei, tendința naturală spre un raport mai bun între muncă şi viaţa personală, spre o cât mai mare libertate individuală, mai ales în afara profesiei, modifică conținutul principiului libertății și independenței în profesia de avocat.

Ești independent dacă ai rezistenţă la conflict şi flexibilitate printr-un angajamentul antreprenorial moderat.

Profesia recrutează absolvenți ai facultăților de drept dintre cei bine bine calificaţi, în plan teoretic. Le lipsește gândirea juridică, sintetică, organică.

Grație metodei inadecvate de învățare adaptată rezolvării testelor-grilă  este cultivată o gândire ”juridică”  de tip ”reflex -condiţionat”, specifică etapelor infantile ale cristalizării gândirii specifice unui domeniu de activitate. Teoria si a doctrina, formarea  culturii juridice generale sunt abandonate în favoarea unui practicism îngust şi steril, lipsit de anvergură, subordonat criteriilor preponderent  pecuniare.

Avocații nou veniți în profesie trebuie inițiați. Le lipsește autonomia. Fără autonomie este de neconceput independența.În plus, au nevoie să fie dirijaţi şi instruiţi. Mai ales în domeniul deontologic.

Aceasta implică răbdare și efort, abțineri și responsabilități suplimentare.

Până la dezamăgire şi frustrare nu mai este decât un pas!

„Dezertările” din profesia de avocat spre instituții bugetare sau în calitate de consilier juridic în domeniul privat , cu siguranța unei independențe economice certe, sunt la ordinea zilei.

Se refuză libertatea și independența profesiei de avocat și se preferă siguranța economică a celui angajat sau numit în funcții – aflat în relații de dependență!

*

Principiul „libertății și independendenței profesionale a avocatului” fundamentează un veritabil angajament istoric al profesiei de avocat, pentru îndeplinirea unor obligaţii etice, cumulative, veritabile responsabilități ale avocatului față de:
1. proprii clienți;
2. forma de exercitare a profesiei din care face parte;
3. profesia de avocat;
4. sistemul judiciar şi supremaţia legii – fundamentul democraţiei politice, economice și constituţionale.

Orice avocat ar trebui să încerce să respecte toate aceste responsabilităţi, în mod egal, în orice context, pentru a face proba împlinirii exigențelor libertății și independenței sale profesionale.

Responsabilităţile avocaților – evocate mai sus – sunt complementare.

Îndeplinirea unora dintre ele poate genera tensiuni, sau chiar relații conflictuale.

Se admite că avocaţii sunt puşi uneori în poziţia ingrată de a alege care dintre aceste responsabilităţi va avea întâietate și care sunt căile de îndeplinire a lor, deoarece contextul în care acționează un avocat diferă foarte mult de la caz la caz.

Dezechilibrul dintre „independența aparentă” și ”independența reală” în profesia de avocat este evidentă.

Orice demers public de „convocare” la modificarea legislației profesiei de avocat pentru întărirea garanțiilor libertății și independenței avocatului este binevenit, cu condiția respectului cuvenit al valorilor fundamentale ale profesiei.

Altfel ”legiferomania” este la ea acasă.[23]

[1] A se vedea site-ul www.unbr.ro
[2] republicată în M. Of. nr. 210 din 28 martie 2017, cu modificările și completările ulterioare
[3] Art. 36 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010, modificată şi completată
[4] Dicţionarul explicativ al limbii române (Dex), apărut sub egida Academiei Române – Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 485
[5] Art. 48 din Legea nr. 51/1995 prevede: ”Profesia de avocat este organizată și funcționează în baza principiului autonomiei, în limitele competențelor prevăzute de prezenta lege”; art. 63 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 prevede: „Hotărârile congresului (avocaților – n.ns.) sunt definitive și obligatorii pentru toate organele profesiei”.
[7] adoptat prin Hotărârea Uniunii Naţionale a Barourilor din România (U.N.B.R.) nr. 64/2011 (M. Of. nr. 898 din 19 decembrie 2011),cu modificările și completările ulterioare.
[8] adoptat prin Hotărârea Consiliului UNBR nr. 268/17 iunie 2017 – www.unbr.ro, Secțiunea „Legislația profesiei”
[9] aplicabil în profesia de avocat din România, conform Hotărârii Congresului avocaților din 19-20 iunie 1999, anterior aderărării României la Uniunea Europeană – www.unbr.ro
[10] art. 8 alin. (2) lit. a) – Codul deontologic al avocatului român
[11] art. 9 alin. (1) – „În exercitarea profesiei, avocatul este independent și se supune numai legii și reglementărilor profesionale”
[12] art. 9 alin. (2) – „Avocatul este obligat să-și exercite profesia potrivit crezului său profesional, liber de orice influență sau presiune, atât din partea terților, cât și față de propriile interese”
[13] art. 9 alin. (3) – „Avocatul trebuie să-și păstreze independența față de grupurile de presiune și chiar față de propriul client sau viitor client, dacă convingerile sale nu corespund pretențiilor și cerințelor celui care îi solicită serviciul profesional”
[14] Ligia Dănilă – „Organizarea şi exercitarea profesiei de avocat”, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 55
[15] Completarea regulilor obligatorii la care avocatul „se supune” în exercitarea profesiei s-a făcut relativ târziu în raport cu data intrării în vigoare a Legii nr. 51/1995. Codul deontologic (vizat de Legea nr. 51/1995) a fost elaborat și adoptat relativ cu întârziere, prin Hotărârea Consiliului UNBR nr. 268/17 iunie 2017 și a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2018.
[16] Democrația profesională este înțeleasă în accepțiunea celebrei definiţii a democraţiei, care aparține lui Abraham Lincoln: „conducerea poporului, de către popor şi pentru popor”. Pentru profesia de avocat aceasta înseamnă: „conducerea avocatilor de către avocați și pentru avocați”.
[17] V. M. Ciobanu în I. Muraru, E. S. Tănăsescu (coord.) – Constituţia României. Comentariu pe articole, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008, pag. 1223
[18] M. Of. nr. 210 din 28 martie 2017
[19] Este vorba despre prevederile Legii nr. 129/2019 din 2019 pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative ( M. Of. nr. 589 din 18.07.2019) , cu modificările şi completările ulterioare.
[20] Art. 34 alin. (2) din Directiva (UE) 2015/849 a Parlamentului European și a Consiliului prevede :„Statele membre nu aplică obligațiile prevăzute la articolul 33 alineatul (1) notarilor, altor persoane care exercită profesii juridice liberale, auditorilor, experților contabili externi și consilierilor fiscali, numai în măsura în care această derogare se referă la informațiile pe care aceștia le primesc de la unul dintre clienții lor sau le obțin în legătură cu acesta în cursul evaluării situației juridice a clientului respectiv sau al îndeplinirii sarcinii de apărare sau de reprezentare a clientului în proceduri judiciare sau referitor la acestea, inclusiv de consiliere privind inițierea sau evitarea procedurilor, indiferent dacă aceste informații sunt primite sau obținute înaintea procedurilor, în timpul acestora sau după acestea.”
Art. 5 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 129 /2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative prevede: „Intră sub incidența prezentei legi următoarele entități raportoare:
f) notarii publici, avocații, executorii judecătorești și alte persoane care exercită profesii juridice liberale, în cazul în care acordă asistență pentru întocmirea sau perfectarea de operațiuni pentru clienții lor privind cumpărarea ori vânzarea de bunuri imobile, acțiuni sau părți sociale ori elemente ale fondului de comerț, administrarea instrumentelor financiare, valorilor mobiliare sau a altor bunuri ale clienților, operațiuni sau tranzacții care implică o sumă de bani sau un transfer de proprietate, constituirea sau administrarea de conturi bancare, de economii ori de instrumente financiare, organizarea procesului de subscriere a aporturilor necesare constituirii, funcționării sau administrării unei societăți; constituirea, administrarea ori conducerea unor astfel de societăți, organismelor de plasament colectiv în valori mobiliare sau a altor structuri similare, precum și în cazul în care participă în numele sau pentru clienții lor în orice operațiune cu caracter financiar ori vizând bunuri imobile”
Art. 3 lit. d) din Ordinul Președintelui ONPCSB nr. 37 / 2021 prevede: „Entitățile reglementate sunt: „ … avocații înregistrați în barourile Uniunii Naționale a Barourilor din România, în cazul în care acordă asistență pentru întocmirea sau perfectarea de operațiuni pentru clienții lor privind cumpărarea ori vânzarea de bunuri imobile, acțiuni sau părți sociale ori elemente ale fondului de comerț, administrarea instrumentelor financiare, valorilor mobiliare sau a altor bunuri ale clienților, operațiuni sau tranzacții care implică o sumă de bani sau un transfer de proprietate, constituirea sau administrarea de conturi bancare, de economii ori de instrumente financiare, organizarea procesului de subscriere a aporturilor necesare constituirii, funcționării sau administrării unei societăți; constituirea, administrarea ori conducerea unor astfel de societăți, organismelor de plasament colectiv în valori mobiliare sau a altor structuri similare, precum și în cazul în care participă în numele sau pentru clienții lor în orice operațiune cu caracter financiar ori vizând bunuri imobile, crearea, funcționarea sau administrarea de fiducii, societăți, fundații sau structuri ‐ entități prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. f) din Lege;”
Art. 33 alin. (5) din Legea nr. 129 / 2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative prevede: „Avocații vor aduce la îndeplinire dispozițiile prevăzute de prezenta lege, cu respectarea dispozițiilor prevăzute de Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările ulterioare, privind păstrarea secretului profesional.”
[21] Sunt afectate: libertatea și independența profesiei (art. 1 din Legea nr. 51/1995) și dreptul avocatului și al clientului de a nu fi stânjeniți sau controlați în cooperarea lor, „direct sau indirect de nici un organ al statului” [art. 34 alin. (4), art. 35 din Legea nr. 51/1995].
[22] art. 41 alin. (2) și alin. (3) din Statutul profesiei de avocat, Decizia nr. 385/2012 (cu caracter interpretativ) a Consiliului UNBR
[23] Iată, în sinteză, cum se explica în România, în perioada interbelică, ”legiferomania”:
„Mai întâi, orice om politic care ajunge în fruntea unui departament se simte obligat să se transforme într-un reformator. Este uşor de înţeles această mentalitate. În al doilea rând, trebuie să constatăm că legiuitorii noştri nu se conduc mai niciodată, în acţiunea lor de reformatori, de interese de stat, ci de interese de partid. Ideile sunt mai puţin interesante decât oamenii, partizanii politici care urmează a fi plasaţi în diferite situaţii. Iată de ce, ca principal obiectiv al legiferării, domină mereu preocuparea de a dărâma ceea ce există, pentru a crea ceva nou, cu oameni noi, aduşi în fruntea treburilor obşteşti după criterii subiective şi interesate. Rezultatul aplicării legilor, alcătuite de altfel şi cu anumite resentimente, nu poate fi decât adânc păgubitor pentru interesele generale.” (V. Slăvescu – Legiferomania, în Democraţia, an XX, nr. 11, noiembrie 1932, citat din Magazin istoric nr. 10/2005)

Avocat dr. Gheorghe Florea