Decizia Curții Constituționalenr. 361 din 7 mai 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 218-222 şi art. 241 alin. (1^1) lit. a) din Codul de procedură penală

Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 419 din 12 iunie 2015

Cu unanimitate de voturi, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art.222 – ”Durata arestului la domiciliu” din Codul de procedură penală sunt neconstituționale, deoarece, prin omisiunea legiuitorului de a reglementa în cuprinsul acestui articol termenul şi durata maximă a măsurii preventive a arestului la domiciliu luate în procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii în primă instanţă, sunt încălcate dispoziţiile constituţionale cuprinse în art.23 – libertatea individuală, art.25 – libera circulaţie, art.26 – viaţa intimă, familială şi privată, art.39 – libertatea întrunirilor, art.41 – munca şi protecţia socială a muncii şi, respectiv în art. 53 – restrângerea exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale.

• Argumentația Curții a pornit de la determinarea caracterului de măsură privativă de libertate a arestului la domiciliu. Această constatare este importantă deoarece o măsură privativă de libertate implică restrângerea mai multor drepturi fundamentale decât măsurile preventive neprivative de libertate.
• Problema determinării termenului și duratei maxime a măsurii arestului la domiciliu se pune numai în fazele camerei preliminare și a judecății, deoarece în faza urmăririi penale, aceasta este determinată la maxim 180 de zile.
• Verificarea periodică legalităţii şi a temeiniciei măsurilor preventive reprezintă aplicarea, în cadrul legislaţiei infraconstituţionale, a garanţiilor constituţionale privitoare la libertatea individual. Această verificare presupune existența unei măsuri preventive luate inițial, pe o anumită durată. Or tocmai această durată nu este reglementată în cazul arestului la domiciliu.
• Ingerința arestului la domiciliu asupra drepturilor fundamentale nu este proporţională cu cauza care a determinat-o, în condițiile în care nu sunt reglementate cu privire la termenele pentru care această măsură poate fi dispusă şi durata maximă a acesteia

Dispozițiile declarate neconstituționale:

Art. 222: „Durata arestului la domiciliu

Art. 222. – (1) În cursul urmăririi penale, arestul la domiciliu poate fi luat pe o durată de cel mult 30 de zile.

(2) Arestul la domiciliu poate fi prelungit, în cursul urmăririi penale, numai în caz de necesitate, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile.

(3) În cazul prevăzut la alin. (2), prelungirea arestului la domiciliu poate fi dispusă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.

(4) Judecătorul de drepturi şi libertăţi este sesizat în vederea prelungirii măsurii de către procuror, prin propunere motivată, însoţită de dosarul cauzei, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia.

(5) Judecătorul de drepturi şi libertăţi, sesizat potrivit alin. (4), fixează termen de soluţionare a propunerii procurorului, în camera de consiliu, mai înainte de expirarea duratei arestului la domiciliu şi dispune citarea inculpatului.

(6) Participarea procurorului este obligatorie.

(7) Judecătorul de drepturi şi libertăţi admite sau respinge propunerea procurorului prin încheiere motivată.

(8) Dosarul cauzei se restituie organului de urmărire penală, în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de formulare a contestaţiei.

(9) Durata maximă a măsurii arestului la domiciliu, în cursul urmăririi penale, este de 180 de zile.

(10) Durata privării de libertate dispusă prin măsura arestului la domiciliu nu se ia în considerare pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale.

(11) Dispoziţiile art. 219 alin. (4)-(6) se aplică în mod corespunzător.”

Caracterul de măsură privativă de libertate a arestului la domiciliu

Argumentația Curții a pornit de la constatarea caracterului de măsură privativă de libertate a arestului la domiciliu. Această determinare este importantă deoarece o măsură privativă de libertate implică restrângerea mai multor drepturi fundamentale decât măsurile preventive neprivative de libertate. Curtea a reţinut că, la fel ca în cazul arestului preventiv, ingerinţa generată de măsura arestului la domiciliu vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul la libertate individuală, libera circulaţie, viaţa intimă, familială şi privată, dreptul la învăţătură şi munca şi protecţia socială a muncii. De aceea își întemeiază motivația pe o paralelă a reglementărilor celor două măsuri preventive privative de libertate.

Curtea reţine că, prin Decizia nr. 650 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 14 ianuarie 2015, paragraful 20, a statuat în sensul că, din perspectiva naturii/substanţei, duratei, efectelor, modalităţii de executare şi a intensităţii, atât măsura arestului preventiv, cât şi măsura preventivă a arestului la domiciliu privesc o interferenţă majoră în dreptul la libertate individuală a persoanei. Aşa fiind, atât persoanele aflate în arest preventiv, cât şi cele aflate în arest la domiciliu se află într-o formă de privare de libertate, de vreme ce, spre deosebire de controlul judiciar sau controlul judiciar pe cauţiune, unde se poate impune interdicţia de a părăsi ţara sau o anumită localitate, ce reprezintă o restrângere a exerciţiului la liberă circulaţie, atât în cazul arestului la domiciliu, cât şi în cazul arestului preventiv inculpatul este obligat, pe durata luării măsurilor, să se afle într-un loc anume desemnat.

De asemenea, în susţinerea caracterului de măsură privativă de libertate a arestului la domiciliu, Curtea reţine și alte două argumente de natură normativă. Astfel, cât priveşte condiţiile de luare a măsurii arestului la domiciliu, art. 218 din Codul de procedură penală face trimitere la art. 223 din acelaşi cod care reglementează condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive şi, totodată, reglementează expres faptul că această măsură poate fi dispusă de către un judecător (judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară şi instanţa de judecată), iar nu de către procuror, aşa încât Curtea reţine că şi din această perspectivă cele două măsuri preventive au un regim juridic similar.

Caracterul nedeterminat al termenului și duratei arestului la domiciliu în fazele camerei preliminare și a judecății

Curtea observă că, în cursul urmăririi penale, atât durata arestului preventive, cât și cea a arestului la domiciliu sunt reglementate în mod identic, fiind determinate la un maxim de 180 de zile.

Însă, spre deosebire de faza urmăririi penale, în fazele camerei preliminare și a judecății, legea nu prevede nici termenul şi nici durata maximă pentru care poate fi dispusă măsura arestului la domiciliu, acestea fiind determinate numai în cazul arestului preventiv.

Curtea reţine că, potrivit art. 222 din Codul de procedură penală, în cursul urmăririi penale, arestul la domiciliu poate fi luat pe o durată de cel mult 30 de zile, ce poate fi prelungită numai în caz de necesitate, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile. De asemenea, durata maximă a măsurii arestului la domiciliu, în cursul urmăririi penale, este de 180 de zile.

Însă, în continuare, art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală prevede că arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă, în procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, din oficiu ori la propunerea motivată a procurorului, pentru o perioadă de cel mult 30 de zile, pentru aceleaşi temeiuri şi în aceleaşi condiţii ca şi arestarea preventivă dispusă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi în cursul urmăririi penale, art. 239 din acelaşi cod stabilind că, în cursul judecăţii în primă instanţă, durata totală a arestării preventive a inculpatului nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracţiunea care face obiectul sesizării instanţei de judecată; în toate cazurile, durata arestării preventive în primă instanţă nu poate depăşi 5 ani.

Cât priveşte însă măsura arestului la domiciliu, Curtea reţine că art. 220 din Codul de procedură penală prevede că judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza pot dispune, prin încheiere, arestul la domiciliu al inculpatului, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu, neprecizându-se, însă, nici termenul şi nici durata maximă pentru care poate fi dispusă această măsură în cele două faze procesuale.

Verificarea periodică legalităţii şi a temeiniciei măsurilor preventivepresupune existenţa unei măsuri preventive luate iniţial, pe o anumită durată

Potrivit Curții, verificarea periodică legalităţii şi a temeiniciei măsurilor preventive reprezintă aplicarea, în cadrul legislaţiei infraconstituţionale, a garanţiilor constituţionale privitoare la libertatea individual. Această verificare presupune existența unei măsuri preventive luate inițial, pe o anumită durată. Or tocmai această durată nu este reglementată în cazul arestului la domiciliu.

În acest sens, Curtea observă că, în procedura de cameră preliminară, art. 207 alin. (6) raportat la art. 348 din Codul de procedură penală prevede că, în tot cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară, din oficiu, verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive şi a măsurii arestului la domiciliu. Totodată, potrivit art. 208 alin. (4) raportat la art. 362 din Codul de procedură penală, în tot cursul judecăţii, instanţa, din oficiu, prin încheiere, verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat menţinerea măsurii arestării preventive şi a măsurii arestului la domiciliu dispuse faţă de inculpat.

Curtea reţine că aceste din urmă dispoziţii reprezintă aplicarea, în cadrul legislaţiei infraconstituţionale, a garanţiilor constituţionale privitoare la libertatea individuală, de vreme ce, potrivit art. 23 alin. (6) din Constituţie, în faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să justifice menţinerea privării de libertate. Această verificare periodică presupune însă existenţa unei măsuri preventive luate iniţial, pe o anumită durată. Or, tocmai acest lucru nu este reglementat de dispoziţiile art. 218-222 din Codul de procedură penală în ceea ce priveşte arestul la domiciliu.

Ingerința arestului la domiciliu asupra drepturilor fundamentale nu este proporţională cu cauza care a determinat-o

Curtea reţine că ingerinţa generată de măsura arestului la domiciliu vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul la libertate individuală, libera circulaţie, viaţa intimă, familială şi privată, dreptul la învăţătură şi munca şi protecţia socială a muncii, este reglementată prin lege, respectiv art. 218-222 din Codul de procedură penală, are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii în primă instanţă, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept.

Ingerinţa analizată nu este însă proporţională cu cauza care a determinat-o, aşa încât Curtea reţine că dispunerea măsurii arestului la domiciliu, în procedura de cameră preliminară şi a judecăţii în primă instanţă, fără a se reglementa cu privire la termenele pentru care poate fi dispusă şi durata maximă a acesteia, nu asigură un just echilibru între interesul public şi cel individual, întrucât această măsură poate fi dispusă pentru o perioadă nelimitată de timp. Principiul proporţionalităţii, astfel cum este reglementat în ipoteza particulară a art. 53 din Constituţie, presupune caracterul excepţional al restrângerilor exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar. Din moment ce autorităţile publice pot recurge la restrângerea exerciţiului unor drepturi în lipsa unor alte soluţii, pentru salvgardarea valorilor statului democratic, este logic ca această măsură gravă să înceteze de îndată ce a încetat şi cauza care a provocat-o. Acesta este şi sensul dat dispoziţiilor art. 53 din Legea fundamentală de către Curtea Constituţională, prin jurisprudenţa sa constantă.

Concluzii

Curtea constată că normele procesual penale ale art. 222 cu denumirea marginală „Durata arestului la domiciliu”, prin faptul că nu reglementează nici termenele pentru care poate fi dispusă şi nici durata maximă a acestei măsuri în procedura de cameră preliminară şi de judecată în primă instanţă, sunt neconstituţionale, de vreme ce organele judiciare pot dispune măsura arestului la domiciliu pentru perioade nelimitate de timp, pe cale de consecinţă fiind restrâns, în mod nelimitat temporal, exerciţiul drepturilor şi libertăţilor fundamentale vizate de conţinutul acestei măsuri. Aşa încât, potrivit standardelor de constituţionalitate, Curtea constată că o asemenea restrângere este neconstituţională, întrucât încalcă principiul proporţionalităţii, afectând substanţa drepturilor fundamentale vizate, nerezumându-se la restrângerea exerciţiului acestora.