Decizia Curții Constituționale nr. 485 din 23 Iunie 2015  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 84 alin. (2) şi art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă

Publicată în Monitorul Oficial nr. 539 din 20.07. 2015

Prin Decizia nr. 485 din 23 Iunie 2015, Curtea Constituțională a constatat că dispoziţiile art.13 alin.(2) teza a doua, ale art.84 alin.(2), precum şi ale art.486 alin.(3) din Codul de procedură civilă, cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs de către persoanele juridice prin avocat sau consilier juridic, sunt neconstituţionale deoarece contravin art. 21 din Constituție privind accesul liber la justiţie şi art. 24 privind dreptul la apărare.

Dispozițiile neconstituționale sunt următoarele:

– Art. 13 alin. (2) teza a doua: „Părţile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condiţiile legii. În recurs, cererile şi concluziile părţilor nu pot fi formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu excepţia situaţiei în care partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în drept”;

– Art. 84 alin. (2): „La redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea recursului, persoanele juridice vor fi asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat sau consilier juridic, în condiţiile legii.”;

– Art. 486 alin. (3): „Menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii. Dispoziţiile art. 82 alin. (1), art. 83 alin. (3) şi ale art. 87 alin. (2) rămân aplicabile.”

În motivarea deciziei, Curtea a pornit de la argumentarea aplicabilității drepturilor şi libertăţilor fundamentale persoanelor juridice și analizarea, prin prisma unui test de proporţionalitate, dacă limitele aduse prin intervenţia legiuitorului – respectiv reglementarea obligativităţii reprezentării şi asistării persoanelor juridice prin consilier juridic sau prin avocat în etapa procesuală a recursului – reprezintă o limitare rezonabilă care să nu fie disproporţionată faţă de obiectivul urmărit şi care să nu transforme dreptul într-unul iluzoriu/teoretic.

Curtea Constituțională reține și alte argumente în motivarea acestei decizii, care se referă în principal la restricțiile împuse de alte legi, care ar îngreuna accesul la justiție și dreptul la apărare. Astfel, Curtea consideră că persoanele juridice nu au nici măcar dreptul la ajutorul public judiciar, pe care îl au persoanele fizice potrivit OUG nr. 51/2008.

De asemenea, pe lângă cheltuielile ocazionate de plata taxei judiciare de timbru, persoanele juridice trebuie să suporte şi cheltuielile ocazionate de contractarea unor servicii juridice de consultanţă, ceea ce devine dificil mai ales în situația în care au conturile blocate.

În cazul instituțiilor și autorităților publice ori a societăților cu capital integral sau majoritar de stat, Curtea a invocat și dispozițiile  OUG nr. 26/2012 potrivit căroraacestea să-și asigure serviciile juridice în primul rând, prin personalul propriu de specialitate juridică și numai prin excepție, prin contractarea unor servicii juridice. Având în vedere că achiziționarea serviciilor juridice trebuie făcută în  condiţiile OUG nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, ar exista riscul depășirii termenului de recurs până la finalizarea şi concretizarea procedurii de achiziţie.

Aplicabilitatea drepturilor şi libertăţilor fundamentale persoanelor juridice: garantarea accesului liber la justiţie şi a dreptului la apărare trebuie să fie acordată şi persoanelor juridice, nu numai persoanelor fizice

Cu privire la  aplicabilitatea drepturilor şi libertăţilor fundamentale și persoanelor juridice, Curtea a arătat  că, deşi art. 21 privind accesul liber la justiţie este cuprins în capitolul I – Dispoziţii comune, iar art. 24 din Legea fundamentală, privind dreptul la apărare, este cuprins în capitolul II – Drepturile şi libertăţile fundamentale din titlul II – Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale din Constituţie, este evident că garantarea accesului liber la justiţie şi a dreptului la apărare trebuie să fie acordată şi persoanelor juridice, nu numai persoanelor fizice.  În acest sens, referitor la aplicarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale persoanelor juridice, Curtea a  invocat  jurisprudenţa sa,  potrivit căreie acestea se aplică şi persoanelor juridice, în măsura în care prin intermediul acestora cetăţenii îşi exercită un drept constituţional (a se vedea în acest sens Decizia nr. 35 din 2 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 11 aprilie 1996).

 Curtea a arătat că și  prin alte decizii a statuat că exigenţele unor drepturi sau libertăţi fundamentale, spre exemplu accesul liber la justiţie, libertatea individuală, dreptul de proprietate privată ori libertatea economică se aplică şi în privinţa persoanelor juridice. În consecinţă, exigenţele şi garanţiile rezultate din drepturile şi libertăţile fundamentale reglementate prin Constituţie sunt aplicabile şi în privinţa persoanelor juridice, în măsura în care conţinutul lor normativ este compatibil cu natura, specificul şi particularităţile care caracterizează regimul juridic al persoanei juridice.

În același sens, s-a mai argumentat că şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră protecţia dreptului la un proces echitabil, care, astfel cum a fost reglementat de Convenţie şi interpretat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, se aplică şi în privinţa persoanelor juridice. De altfel, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este constantă în aplicarea garanţiilor dreptului la un proces echitabil atât individului, cât şi subiectelor colective de drept.

Pornind de la această premisă, a necesităţii recunoaşterii garanţiilor dreptului la un proces echitabil şi persoanelor juridice, şi aplicând mutatis mutandis raţionamentul cuprins în considerentele Deciziei nr. 462 din 17 septembrie 2014, raţionament referitor la obligativitatea reprezentării prin avocat a persoanelor fizice în recurs, Curtea a constatat că obligaţia reprezentării şi asistării prin consilier juridic sau avocat pentru exercitarea recursului echivalează cu o condiţie de admisibilitate a exercitării unei căi de atac iar,  pe de altă parte, dreptul de a avea un reprezentant convenţional este transformat într-o obligaţie, în cazul recursului

Testul de proporţionalitate

Având în vedere că și  în cazul persoanelor juridice (indiferent că sunt de drept public sau de drept privat), textul de lege criticat restrânge liberul acces la justiţie şi dreptul la apărare, Curtea a considerat să se impune analizarea, prin prisma unui test de proporţionalitate, dacă limitele aduse prin intervenţia legiuitorului – respectiv reglementarea obligativităţii reprezentării şi asistării persoanelor juridice prin consilier juridic sau prin avocat în etapa procesuală a recursului – reprezintă o limitare rezonabilă care să nu fie disproporţionată faţă de obiectivul urmărit şi care să nu transforme dreptul într-unul iluzoriu/teoretic.

Conform acestui  test de proporţionalitate, măsură luată trebuie să fie adecvată – capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară – indispensabilă pentru îndeplinirea scopului şi proporţională – justul echilibru între interesele concrete pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit.

În acest sens, Curtea a constatat că scopul urmărit de legiuitor prin instituirea obligaţiei persoanelor juridice de a fi reprezentate de consilier juridic sau de avocat la redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea acestuia este unul legitim, fiind reprezentat de impunerea unei rigori şi discipline procesuale, asigurarea unei reprezentări juridice adecvate a părţilor şi asigurarea funcţionării corespunzătoare a instanţelor de recurs care examinează numai chestiuni de legalitate, respectiv conformitatea hotărârii pronunţate cu legea

De asemenea, Curtea a Constatat că dispozițiile criticate constituie o măsură adecvată pentru impunerea unei rigori şi discipline procesuale şi, prin prisma finalităţii sale, este necesară pentru atingerea scopului urmărit.

Însă, referitor la existenţa justului echilibru între măsura care a determinat limitarea dreptului de acces liber la justiţie şi scopul legitim urmărit, Curtea constată că nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între cerinţele de interes general referitoare la buna administrare a justiţiei şi protecţia dreptului la apărare şi a accesului liber la justiţie. Astfel, prin condiţionările impuse realizării interesului general menţionat este afectat în mod iremediabil interesul persoanei care doreşte să recurgă la concursul justiţiei în vederea realizării drepturilor şi intereselor sale legitime. Condiţionarea exercitării căii de atac de angajarea sau numirea unui consilier juridic sau de încheierea, în mod obligatoriu, a unui contract de asistenţă judiciară, drept condiţie de admisibilitate a recursului, impune în sarcina persoanei juridice atât condiţii excesive pentru exercitarea căii de atac a recursului, cât şi costuri suplimentare pentru plata serviciului justiţiei.

Alte argumente invocate de Curte

Curtea a observat că, dacă persoanele fizice pot beneficia de ajutorul public judiciar conform OUG nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă (dar care nu poate fi considerat un remediu judiciar capabil să asigure accesul tuturor cetăţenilor la calea de atac a recursului), persoanele juridice pot beneficia, în anumite condiţii stricte, doar de facilităţi sub formă de reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru, potrivit art. 42 alin. (2)-(4) din OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Pe lângă cheltuielile ocazionate de plata taxei judiciare de timbru, persoanele juridice, părţi în cadrul unui litigiu, suportă şi cheltuielile ocazionate de contractarea unor servicii juridice de consultanţă, asistenţă şi reprezentare pentru a putea promova calea extraordinară de atac a recursului, în condiţiile stabilite de dispoziţiile legale criticate din Codul de procedură civilă. Or, în situaţia unor persoane juridice de drept public ori privat aflate într-o situaţie economică precară sau care nu pot efectua plăţi având conturile bancare blocate şi care nu au angajat un consilier juridic, Curtea reţine că condiţionarea exercitării căii de atac de angajarea sau numirea unui consilier juridic ori de încheierea, în mod obligatoriu, a unui contract de asistenţă judiciară impune în sarcina persoanei juridice condiţii excesive pentru exercitarea căii de atac a recursului, precum şi costuri suplimentare pentru plata serviciului justiţiei, astfel încât pentru aceasta se creează un cadru juridic de natură a descuraja apelarea la serviciul justiţiei.

Nu în ultimul rând, Curtea a considerat că trebuie avut în vedere impedimentul legal, respectiv OUG nr. 26/2012 privind unele măsuri de reducere a cheltuielilor publice şi întărirea disciplinei financiare şi de modificare şi completare a unor acte normative, care a instituit regula, pentru autorităţile şi instituţiile publice precum și pentru societățile cu capital integral sau majoritar de stat serviciile juridice de consultanţă, de asistenţă şi/sau de reprezentare se asigură, în primul rând, de către personalul propriu de specialitate juridică. Numai în situația în care aceste servicii nu se pot asigura de către personalul de specialitate juridică angajat în aceste entităţi, pot fi achiziţionate servicii de această natură, în condiţiile OUG nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică. În acest context, trebuie avut în vedere trebuie faptul că exercitarea căii de atac şi redactarea corectă a motivelor de recurs riguros fundamentate trebuie realizate în termenul legal, existând riscul depăşirii acestui termen până la finalizarea şi concretizarea procedurii de achiziţie.

Dispozițiile constituționale încălcate

Curtea a concluzionat că dispoziţiile de lege criticate contravin art. 21 privind accesul liber la justiţie şi art. 24 privind dreptul la apărare, deoarece măsura care a determinat limitarea dreptului de acces liber la justiţie (şi anume instituirea obligativităţii reprezentării convenţionale în recurs) este excesivă faţă de scopul legitim urmărit, conducând la imposibilitatea exercitării căii de atac a recursului, prevăzute de lege.