Decizia Curții Constituționale nr. 387 din 27 mai 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. i) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru

Publicată în  Monitorul Oficial nr. 555 din 27 iulie 2015

Prin Decizia nr. 387 din 27 mai 2015 Curtea Constituțională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art.29 alin.(1) lit.i) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.80/2013 privind taxele judiciare de timbru sunt constituţionale în măsura în care sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acţiunile şi cererile referitoare la despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale şi morale decurgând dintr-o cauză penală în condiţiile în care fapta cauzatoare de prejudiciu, la momentul săvârşirii acesteia, era prevăzută ca infracţiune.

Obiectul excepției de neconstituționalitate:  art.29 alin.(1) lit.i) din OUG nr.80/2013 privind taxele judiciare de timbru:

 „(1) Sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, ordinare şi extraordinare, referitoare la: […] i) cauzele penale, inclusiv despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale şi morale decurgând din acestea”.

Curtea a considerat că a atare formulă redacţională a textului legal criticat exclude de la scutirea acordată acţiunile în răspundere civilă delictuală formulate pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care nu mai face obiectul acţiunii penale din cauza dezincriminării infracţiunii respective.

În speță, această problemă s-a pus în contextul în care, datorită dezincriminării, după comiterea faptei, a unei infracțiuni, partea vătămată nu s-a mai putut constitui parte civilă în cadrul procesului penal și să beneficieze de scutire de taxă de timbre pentru acțiunea în recuperarea prejudiciului.

Curtea a reținut că noua formulare a art. 196, alin. (1) din Codul penal, care sancţionează faptele de vătămare corporală din culpă care au necesitat pentru vindecare cel mult 90 de zile este diferită de cea din codul penal de la 1969. Deşi a preluat aceleaşi elemente constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 184 alin. 1 şi 3 din Codul penal din 1969 (adică existenţa culpei, precum şi vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare un număr maxim de îngrijiri medicale – în prezent 90 de zile), condiţionează întrunirea lor de alte 3 elemente alternative, şi anume subiectul activ al infracţiunii să se afle sub influenţa băuturilor alcoolice ori a unei substanţe psihoactive sau în desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi infracţiune. Cu alte cuvinte, producerea unui accident de circulaţie soldat cu vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare cel mult 90 de zile nu mai este infracţiune dacă conducătorul auto nu se află sub influenţa băuturilor alcoolice sau a altor substanţe psihoactive.

În consecinţă, în ipotezele tranzitorii, şi anume atunci când o faptă este săvârşită pe perioada de activitate a legii penale, fiind astfel calificată drept infracţiune, iar, ulterior acestui moment, intervine o lege de dezincriminare în sensul art. 4 teza întâi din Codul penal, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată [art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală], ceea ce, sub aspectul pretenţiilor civile, echivalează cu necesitatea promovării unei acţiuni separate în faţa instanţelor civile în vederea acordării de despăgubiri pentru prejudiciul civil cauzat, acţiune care, în temeiul textului legal criticat, este exclusă de la scutirea plăţii taxei judiciare de timbre.

Având în vedere că fapta săvârşită sub imperiul legii vechi nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi, iar răspunderea a fost plasată pe tărâmul răspunderii civile delictuale, persoana vătămată este obligată să formuleze acţiune separată în faţa instanţei civile în vederea recuperării prejudiciului cauzat prin săvârşirea faptei respective, suportând toate rigorile impuse de legea procesual civilă referitoare la învestirea instanţei civile cu o cerere de chemare în judecată care va respecta regulile stabilite de art. 194-200 din Codul de procedură civilă, inclusiv cu privire la obiectul cererii şi valoarea lui, precum şi indicarea dovezilor şi administrarea probatoriului. De asemenea, Curtea a reţinut că, în procesul civil, sarcina probei pentru a se angaja răspunderea civilă delictuală a celui vinovat revine, potrivit art. 249 din Codul de procedură civilă, persoanei care a suferit prejudiciul, astfel încât acesta trebuie să demonstreze existenţa unei fapte ilicite, vinovăţia, existenţa unui prejudiciu, legătura de cauzalitate dintre acestea pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală.

În acest context,  tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care se află în aceeaşi situaţie juridică, respectiv solicită recuperarea prejudiciului suferit ca urmare a săvârşirii unei fapte care constituia infracţiune la data săvârşirii, dar care nu mai face obiectul acţiunii penale, este determinat, în principiu, de celeritatea cu care a fost efectuată urmărirea penală şi judecarea cauzelor. Stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, este în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.

În consecinţă, Curtea a  constatat neconstituţionalitatea situaţiei de discriminare în care se află justiţiabilii menţionaţi, ceea ce echivalează cu acordarea beneficiului scutirii de la plata taxei judiciare de timbru reglementată de art. 29 alin. (1) lit. i) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013.