• Modificările Codului de procedură penală în privinţa controlului judiciar şi a controlului judiciar pe cauţiune. Limitarea în timp a acestor măsuri preventive.
• Reforme legislative în domeniul ajutorului de stat: verificările se vor face cu preponderenţă la nivel naţional, Comisia Europeană urmând să realizeze doar un control ex-post

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI

• Aspectele de neconstituţionalitate a procedurii camerei preliminare constatate de Curtea Constituţională. Soluţiile de lege ferenda sugerate în Deciziile CCR.
• Curtea a constatat neconstituţionalitatea sintagmei „la momentul prelevării mostrele biologice”, referitoare la infracţiunea de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe
• Admitere excepţie de neconstituţionalitate privind prevederile art.III din Legea nr.115/2012 pentru modificarea și completarea Legii nr.192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

• Procurorul, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, nu poate să reţină dispoziţiile privind reducerea limitelor de pedeapsă. Propuneri de lege ferenda ale ÎCCJ.

• Legea privind securitatea cibernetică a României adoptată. Excepţie de neconstituţionalitate ridicată în cadrul controlului apriori.
• Legislativul a adoptat modificări ale codului muncii cu privire la munca temporară şi concediul anual de odihnă. Excepţie de neconstituţionalitate respinsă în cadrul controlului apriori.

• Hotărârea nr. 1033 din 13 decembrie 2014 a Consiliului U.N.B.R. privind calendarul desfăşurării şedinţelor Comisiei Permanente a U.N.B.R. şi ale Consiliului U.N.B.R., Congresul avocaţilor 2015 (la Bucureşti), data începerii  examenului de primire în profesia de avocat şi data începerii examenului de absolvire a cursurilor INPPA, în anul 2015
• Profilul Formatorului în cadrul I.N.P.P.A.
• În atenţia decanilor barourilor: informaţii ce trebuie transmise UNBR în vederea pregătirii lucrărilor Congresului Avocaţilor

• Întrebare preliminară la CJUE cu privire la obligativitatea depunerii a „garanției de bună conduită” pentru a putea ataca deciziile autorităţii contractante
• CJUE: Condiția privind inexistența unei datorii restante la bugetul de stat și/sau la bugetul local la data depunerii cererii de ajutor nu este admisibilă
• Hotărâre CEDO cu privire la accesul avocaţilor reclamantului la dosar şi probe, precum şi folosirea înregistrărilor convorbirilor telefonice ale reclamantului ca probe (Cauza Beraru împotriva României)
• Concluziile şi recomandările Comitetului Economic și Social European cu privire la atacurile cibernetice în UE

Modificările Codului de procedură penală în privinţa controlului judiciar şi a controlului judiciar pe cauţiune. Limitarea în timp a acestor măsuri preventive.

Ordonanţă de urgenţă nr. 82 din 10 Decembrie 2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (Publicată în Monitorul Oficial nr. 911 din 15.12. 2014)

Ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale din data de 4.12.2014, prin care s-a  admis excepția de neconstituționalitate privind art. 211-217 din Codul de procedură penală, Guvernul a iniţiat modificări în regim de maximă urgenţă în privinţa controlului judiciar deoarece, după data publicării deciziei CCR   dispozițiile declarate ca fiind neconstituționale şi-ar fi încetat efectele, ceea ce ar fi generat probleme de legalitate privitoare la măsurile de control judiciar aflate în executare și încetarea de drept a acestor măsuri. Ca atare, acestea au fost adoptate prin ordodantă de urgenţă şi publicate la numai 11 zile de la data deciziei Curţii Constituţionale.

În pronunţarea soluţiei de admitere a excepţiei de neconstutuţionalitate a art. 211-217 din Codul de procedură penală , Curtea constată că noul Cod de procedură penală nu prevede durata pentru care pot fi dispuse măsurile preventive privind controlul judiciar şi controlul judiciar pe cauţiune. Or, caracterul excepţional al măsurilor preventive, care implică restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale, impune caracterul temporar, limitat în timp, al acestora. De aceea, Curtea a reținut că normele de procedură penală care dau posibilitatea organelor judiciare de a dispune măsurile preventive ale controlului judiciar şi ale controlului judiciar pe cauțiune pentru perioade nelimitate contravin exigenţelor art.53 din Constituție.

Într-adevăr, în reglementarea anterioară, controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune, odată ce erau dispuse de către procuror sau de către judecătorul de drepturi și libertăți se mențineau pe toată durata urmăririi penale,  până la dispunerea unei soluții de netrimitere în  judecată de procuror și în cursul procedurii de cameră preliminară. Dacă se dispunea trimiterea în judecată, aceste măsuri se mențineau până la o eventuală dispoziție de revocare sau de înlocuire pronunțată în camera preliminară sau în cursul judecății ori până la încetarea de drept a măsurii preventive.

Prin urmare, pentru a se conforma normelor constituționale care implică o limitare în timp a acestor măsuri preventive, noua reglementare prevăzută în OUG nr. 82 din 10 Decembrie 2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală prevede  următoarele soluții legislative:

• În cursul urmăririi penale:

Durata maximă pentru care procurorul  poate dispune măsura controlului judiciar sau măsura controlului judiciar pe cauțiune  este de 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi, fiecare prelungire neputând să depăşească 60 de zile – similar arestului preventiv.

Durata totală rezultată prin însumarea prelungirilor succesive în cursul urmăririi penale nu va putea depăși 1 an dacă pedeapsa prevăzută de lege este amenda sau închisoarea de cel mult 5 ani, respectiv 2 ani, dacă pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 5 ani.

Inculpatul poate face plângere la judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond.

• În cursul etapei camerei preliminare și al fazei de judecată:

Durata maximă pentru care judecătorul poate dispune măsura controlului judiciar sau măsura controlului judiciar pe cauțiune este de cel mult 60 de zile. Judecătorul are obligaţia de a verifica periodic din oficiu, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat menţinerea măsurii controlului judiciar sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice luarea acestei măsuri.

• În cursul judecăţii în primă instanţă:

Durata totală a controlului judiciar nu poate depăşi un termen rezonabil și, în toate cazurile, nu va putea depăşi5 ani.

• Dispoziţii tranzitorii cu privire la măsurile preventive de control judiciar și/sau control judiciar pe cauțiune, aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a OUG nr. 82 din 10 Decembrie 2014

Acestea continuă și se mențin, iar în termen de cel mult 60 de zile de la intrarea în vigoare a OUG 82/2014 procurorul, în cauzele aflate în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, și instanța, în cursul judecății, verifică, din oficiu, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii preventive a controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauțiune ori dacă există temeiuri noi care justifică una dintre aceste măsuri preventive, dispunând, după caz, prelungirea, menținerea sau revocarea măsurii preventive.

Reforme legislative în domeniul ajutorului de stat: verificările se vor face cu preponderenţă la nivel naţional, Comisia Europeană urmând să realizeze doar un control ex-post

Ordonanţă de urgenţă nr 77 din 03 Decembrie 2014 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996 (Publicată în Monitorul Oficial nr. 893 din 9.12. 2014)

Noua reglementare prevăzută de OUG nr. 77 din 03 Decembrie 2014 a fost adoptată în scopul implementării reformelor legislaţiei comunitare în domeniul ajutorului de stat, în conformitate cu comunicarea adoptată de Comisia Europeană la data de 8 mai 2012, intitulată  „Modernizarea ajutoarelor de stat în UE”, care a fost urmată de o serie de reglementări la nivel european.

Prin reforma europeană în domeniul ajutorului de stat se intenţionează ca marea majoritate a facilităţilor de natura ajutorului de stat să fie verificată, cu preponderenţă, la nivel naţional, Comisia Europeană urmând să realizeze doar un control ex-post al modului în care sunt respectate condiţiile impuse de normele Uniunii Europene în domeniu.

Reforma legislaţiei comunitare în domeniul ajutorului de stat a avut la bază trei obiective de modernizare a domeniului ajutoarelor de stat:

(a) încurajarea creșterii inteligente, durabile și favorabile incluziunii pe o piață internă competitivă;

(b) concentrarea controlului ex ante efectuat de Comisie asupra cazurilor cu cel mai mare impact asupra pieței interne, consolidând, în același timp, cooperarea cu statele membre în materie de aplicare a normelor privind ajutoarele de stat;

(c) simplificarea normelor și accelerarea procesului decisional.

Prin noile reglementări prevăzute de OUG nr 77 din 03 Decembrie 2014, majoritatea cu termen de intrare în vigoare la 1 ianuarie 2015, se urmăreşte eficientizarea utilizării ajutorului de stat prin consultare interinstituţională, precum şi convergenţa măsurilor de ajutor de stat aplicate de autorităţile locale şi centrale, astfel:

– Acordarea măsurilor de ajutor de stat sau de minimis se va face în urma unor analize de oportunitate;

– Orice proiect de măsura susceptibilă a fi ajutor de stat sau ajutor de minimis iniţiat de autorităţile publice centrale trebuie să fie însoţit de un Memorandum din partea Guvernului privind încadrarea în politicile economico-bugetare şi financiare ale statului roman;

– Introducerea unei etape de discuţii prealabile între furnizori şi experţii Consiliului Concurenţei;

– Avizarea inclusiv a măsurilor de ajutor de minimis şi a serviciilor de interes economic general;

– Necesitatea existenţei unei justificări din partea furnizorului în cazul în care nu seţine cont de avizul Consiliului Concurenţei;

– Înfiinţarea Registrului Ajutoarelor de Stat – ReGAS – condiţie pentru a putea accesa fonduri comunitare;

-A se vedea şi  Comunicarea Consiliului Concurenţei din 10.12.2014

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI

Aspectele de neconstituţionalitate a procedurii camerei preliminare constatate de Curtea Constituţională. Soluţiile de lege ferenda sugerate în Deciziile CCR.

Decizia Curţii Constituţionale nr . 599 din 21 Octombrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 alin. (1) lit. f) şi art. 341 alin. (5)-(8) din Codul de procedură penală (Publicată în Monitorul Oficial nr. 886 din 5.12.2014)

DECIZIA Nr.641 din 11 noiembrie 2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.344 alin.(4), art.345, art.346 alin.(1) și art.347 din Codul de procedură penală (Publicată în Monitorul Oficial nr.887 din 05.12.2014)

Încălcarea dreptului părților la un proces echitabil în componentele sale privind contradictorialitatea, oralitatea și egalitatea armelor este principalul argument pentru care Curtea Constituţională a desfiinţat o serie de dispoziţii privind procedura camerei preliminare, prin două decizii publicate în Monitorul Oficial pe data de 5 decembrie 2014.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr . 599 din 21 Octombrie 2014 Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală şi a constatat că soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii „fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor” este neconstituţională.

Prin Decizia nr.641 din 11 noiembrie 2014 Curtea Constituţională a constatat că dispozițiile art.347 alin.(3) din Codul de procedură penală raportate la cele ale art.344 alin.(4), art.345 alin.(1) și art.346 alin.(1) din același cod sunt neconstituționale, întrucât aceste norme care reglementează procedura în camera preliminară omit citarea şi, respectiv,  comunicarea documentelor către toate părţile interesate, încălcând astfel dreptul la proces echitabil.

Din cuprinsul deciziilor recente ale Curţii Constituţionale, se poate observa şi o tendinţă a judecătorilor de  a se face sugestii de lege ferenda cu privire la textele legale ce le vor înlocui pe cele declarate neconstituţionale. În contextul camerei preliminare, principalele sugestii de acest fel sunt:

1 “ legea trebuie să prevadă posibilitatea părților, subiecților procesuali principali și procurorului de a dezbate, în mod efectiv, observațiile depuse judecătorului de camera preliminară. Așa fiind, pentru realizarea acestor garanții este necesară citarea lor.”

2. “norma legală trebuie să permită comunicarea către toate părțile din procesul penal — inculpat, parte civilă, parte responsabilă civilmente — a documentelor care sunt de natură să influențeze decizia judecătorului și să prevadă posibilitatea tuturor acestor părți de a discuta în mod efectiv observațiile depuse instanței”.

3 “ din perspectiva exigențelor dreptului la un proces echitabil, este suficient să li se asigure părților posibilitatea participării în această etapă procesuală, judecătorul putând decide asupra finalizării procedurii în camera preliminară și fără participarea părților atâta timp cât acestea au fost legal citate”.

Teoretic, până pe 19 ianuarie 2015, legislativul ar trebui să pună de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei deoarece dispoziţiile declarate neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicare.

I.

Decizia Curţii Constituţionale nr . 599 din 21 Octombrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 alin. (1) lit. f) şi art. 341 alin. (5)-(8) din Codul de procedură penală (Publicată în Monitorul Oficial nr. 0886 din 5.12.2014)

Prin această decizie, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală şi aconstatat că soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii „fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor” este neconstituţională. A respins însă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate  şi constată că dispoziţiile art. 38 alin. (1) lit. f) şi art. 341 alin. (6) – (8) din Codul de procedură penală, constatând că acestea sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

– Obiectul excepției de neconstituționalitate admise

— Art.341 alin.(5) Judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra plângerii prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea petentului, a procurorului și a intimaților.

Procedura instituită de dispozițiile art. 341 alin.(5) din Codul de procedură penală are în vedere soluția de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de procuror, soluție care, în urma analizei judecătorului de cameră preliminară, poate fi confirmată sau infirmată.

Dreptul la un proces echitabil trebuie impus şi în procedurile ce nu ţin de rezolvarea pe fond a cauzei

Curtea a reţinut că deși dispozițiile în cauză normează în domeniul unor proceduri penale care nu țin de rezolvarea pe fond a cauzei, dreptul la un proces echitabil trebuie impus, întrucât există posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la admisibilitatea plângerii să fie decisiv pentru stabilirea unei acuzații în materie penală. În acest context, al stabilirii  incidenţei dreptului la un proces echitabil în cadrul unei procedure ce nu tine de rezolvarea pe fond a cauzei, Curtea a putut trece la analiza elementelor componente ale acestui drept, respectiv dacă sunt respectate exigențele de contradictorialitate și oralitate impuse de dispozițiile art.21 alin.(3) din Constituție, în condițiile în care judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra plângerii prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea petentului, a procurorului și a intimaților, însa prin coroborare cu alte dispoziţii ale codului de procedură penală rezultă că  procurorul și părțile pot depune anumite note scrise.

– Procedura eminamente scrisă este insuficientă pentru respectarea dreptul la un proces echitabil în toate componentele sale, contradictorialitatea şi oralitatea

În considerentele deciziei se arata că pentru ca părțile vătămate, părțile civile sau chiar părțile responsabile civilmente care au avut de suferit în urma unei fapte presupus penale să aibă plenitudinea exercitării drepturilor lor este necesar ca acestea să uzeze nu numai de o procedură eminamente scrisă, ci și de contradictorialitate și oralitate, componente esențiale ale dreptului la un proces echitabil. Chiar dacă, în acord cu dispozițiile art.341 alin.(2) din Codul de procedură penală, procurorul și părțile pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii, nicio parte nu are posibilitatea de a cunoaște conținutul acestora și de a produce contraargumente. Cu alte cuvinte, în sarcina instanței cade obligația de a efectua o examinare efectivă a motivelor invocate de petent, părți și procuror care trebuie înțeleasă ca o necesitate a examinării argumentelor decisive pentru soluționarea cauzei. Or, în cazul de față, instanţa, examinând numai plângerea și notele scrise ale procurorului și ale părților, nu poate examina un eventual argument decisiv, tocmai pentru că el nu îi poate fi relevat.

– Contradictorialitatea presupune nu numai participarea procurorului şi a părţilor procesului penal (inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente), dar şi a celorlalţi subiecţi procesuali: persoana vătămată și suspectul

Așa cum rezultă din art.341 alin.(2) din Codul de procedură penală, un exemplar al plângerii formulate este comunicat procurorului și părților. Potrivit art.32 din Codul de procedură penală, părți în procesul penal sunt numai inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente. Din această perspectivă, Curtea constată că persoana vătămată și suspectul, în calitate de subiecți procesuali principali, nu au posibilitatea de a-și face apărarea cu privire la susținerile petentului, deoarece acestora nu li se comunică un exemplar al plângerii. Or, în situația în care nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală, subiecții procesuali principali sunt privați de dreptul la un proces echitabil prin aceea că necunoscând conținutul plângerii nu pot întreprinde niciun fel de demersuri în apărarea intereselor lor legitime. Așa fiind, aceste neajunsuri pot fi acoperite în măsura în care judecătorul de camera preliminară se va pronunța asupra plângerii în cadrul unei proceduri contradictorii și orale.

– Egalitatea de arme nu poate exista în absenţa dezbaterior contradictării la care să participe părţile şi ceilalţi subiecţi procesuali

Curtea constată că un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil constă în faptul că urmărirea penală trebuie să aibă un caracter contradictoriu și să existe o egalitate a armelor între acuzare și apărare. Principiul egalității armelor — unul dintre elementele conceptului mai larg de proces echitabil — prevede ca fiecare parte să dispună de posibilitatea rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație dezavantajoasă față de adversarul său. Or, din această perspectivă, Curtea constată că prin absența dezbaterilor contradictorii petentul, partea civilă, partea responsabilă civilmente, suspectul sau persoana vătămată nu numai că nu poate, asemeni persoanei care a avut calitatea de inculpat, să formuleze cereri și să ridice excepții cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, dar nu poate contesta în niciun fel aceste cereri sau excepții, cu atât mai mult cu cât, potrivit art.374 alin.(7) teza întâi din Codul de procedură penală, probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de părți nu se readministrează în cursul cercetării judecătorești. De aceea, în condițiile în care persoanele interesate ar fi citate ar avea posibilitatea să se prezinte la dezbateri și, prin urmare, ar putea beneficia de dreptul de a-și exprima opiniile și de a răspunde nu numai la aspectele relevate reciproc, dar și la eventualele întrebări ale judecătorului de cameră preliminară.

Totodată, Curtea mai constată că interesul persoanei care a avut calitatea de inculpat de a fi citată și de a dezbate în contradictoriu plângerea formulată este evident, deoarece, potrivit art.341 alin.(7) pct.2 lit.c) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară poate dispune începerea judecății.

– Concluzia Curţii:

În consecință, Curtea constată că dispozițiile art.341 alin. (5) din Codul de procedură penală referitoare la judecarea plângerii „fără participarea petentului, a procurorului și a intimaților” contravin dreptului la un proces echitabil în componentele sale referitoare la contradictorialitate și oralitate, întrucât atât plângerea petentului, cât și notele scrise ale procurorului și ale intimaților sunt susceptibile de a influența soluția privind litigiul ce face obiectul acelei proceduri, determinantă cu privire la confirmarea/infirmarea stingerii acțiunii penale.

– Soluţia de lege ferenda a Curţii: citarea părţilor şi a subiecţilor procesuali principali

Din perspectiva contradictorialității și oralității, ca elemente esențiale ale egalității de arme și ale dreptului la un proces echitabil, Curtea constată că “ legea trebuie să prevadă posibilitatea părților, subiecților procesuali principali și procurorului de a dezbate, în mod efectiv, observațiile depuse judecătorului de camera preliminară. Așa fiind, pentru realizarea acestor garanții este necesară citarea lor.”

II.

DECIZIA Nr.641 din 11 noiembrie 2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.344 alin.(4), art.345, art.346 alin.(1) și art.347 din Codul de procedură penală (Publicată în Monitorul Oficial nr.887 din 05.12.2014)

Prin această decizie, Curtea Constituţională a constatat că dispozițiile art.347 alin.(3) din Codul de procedură penală raportate la cele ale art.344 alin.(4), art.345 alin.(1) și art.346 alin.(1) din același cod sunt neconstituționale. A respins însă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de aceiași autori constatând că  dispozițiile art.345 alin.(2) și (3) și art.347 alin.(1) și (2) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

– Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate admise

Dispozițiile art.344 alin.(4), art.34, alin. (1) ,art.346 alin.(1) și art.347 din Codul de procedură penală, publicat în Monitorul Oficial al României,Partea I, nr.486 din 15 iulie 2010, care au următorul conținut:

— Art.344 alin.(4): „La expirarea termenelor prevăzute la alin.(2) și (3), judecătorul de camera preliminară comunică cererile și excepțiile formulate de către inculpat ori excepțiile ridicate din oficiuparchetului, care poate răspunde în scris, în termen de 10 zile de la comunicare.”;

— Art.345: „(1) Dacă s-au formulat cereri și excepții ori a ridicat din oficiu excepții, judecătorul decameră preliminară se pronunță asupra acestora, prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului și a inculpatului, la expirarea termenului prevăzut la art.344 alin.(4).

— Art.346 alin.(1): „Judecătorul de cameră preliminară hotărăște prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului și a inculpatului. Încheierea se comunică de îndată procurorului și inculpatului.”;

— Art.347, alin.(3) Dispozițiile art.343—346 se aplică în mod corespunzător.” (și în ceea ce privește contestația cu privire la soluția pronunțată de judecătorul de cameră preliminară, n.n.)

– Noua instituție procesuală a camerei preliminare nu aparține nici urmăririi penale, nici judecății, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal

Ca şi în cazul excepţiei soluţionate prin Decizia 599 din 21 octombrie 2014, Curtea a pornit de la analiza incidenţei dispoziţiilor referitoare la dreptul fundamental la un proces echitabil, în toate componentele sale privind contradictorialitatea,  oralitatea şi egalitatea de arme, în contextual unei faze procesuale în cadrul căreia procedurile penale care nu țin de rezolvarea pe fond a cauzei. De data aceasta, Curtea aduce argumente în plus dar şi o clarificare foarte importantă, aceea că noua instituție procesuală a camerei preliminare nu aparține nici urmăririi penale, nici judecății, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal. În argumentarea acestei opinii, Curtea face referire la atribuțiile procesuale încredințate judecătorului de cameră preliminară prevăzute la art 54 din Codul de procedură penală în contextul art.3 alin.(1) din acelaşi cod, care se referă la funcţiile judiciare în diferitele faze ale procesului penal.

Potrivit dispozițiilor art.3 alin.(1) din Codul de procedură penală, în procesul penal, se exercită următoarele funcții judiciare: funcția de urmărire penală; funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală; funcția de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată; funcția de judecată.

Însă, prin prisma atribuțiilor procesuale încredințate judecătorului de cameră preliminară (art 54 Cod proc. pen) şi în contextul separării funcțiilor judiciare potrivit textului de lege menționat anterior, Curtea trage concluzia că acestuia îi revine funcția de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată și că, în concepția legiuitorului, această nouă instituție procesuală nu aparține nici urmăririi penale, nici judecății, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal. Procedura camerei preliminare a fost încredințată, potrivit art.54 din Codul de procedură penală, unui judecător — judecătorul de cameră preliminară —  a cărui activitate se circumscrie aceleiași competențe materiale, personale și teritoriale, ale instanței din care face parte, conferindu-i acestei noi faze procesuale un caracter jurisdicțional.

– Chiar dacă procedura în camera preliminară nu priveşte fondul cauzei, principiile invocate de autorii excepției sunt incidente şi în această fază procesuală

Din reglementarea atribuțiilor pe care funcția exercitată de judecătorul de camera preliminară le presupune, Curtea observă că activitatea acestuia nu privește fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând și nedispunând, în sens pozitiv sau negativ, cu privire la elementele esențiale ale raportului de conflict: faptă, persoană și vinovăție. Totodată, Curtea constată că judecătorul de cameră preliminară, potrivit art.342 din Codul de procedură penală, își va exercita atribuțiile după trimiterea în judecată a inculpatului, rechizitoriul constituind actul de sesizare a instanței de judecată.

Din această perspectivă, Curtea a apreciat că trebuie stabilit în ce măsură principiile invocate de autorii excepției sunt incidente în această fază procesuală.

Pentru a statua în acest sens, Curtea Constituţională s-a raportat la prevederile art.6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil şi a reţinut argumentele Curţii Europene a Drepturilor Omului potrivit cărora sintagma “acuzaţie în materie penală” are o semnificație „autonomă”, independentă de clasificările utilizate de sistemele juridice naționale ale statelor membre, precum şi faptul că procedurile penale sunt privite ca pe un întreg.  Cu această viziune, şi plecînd de la constatarea incidenței prevederilor art.21 alin.(3) din Legea fundamentală asupra tuturor Curtea a constatat că prevederile art.6 din Convenție trebuie respectate de legiuitor și atunci când reglementează în domeniul procedurilor penale care nu țin de rezolvarea cauzei pe fond, inclusiv în ceea ce privește procedura desfășurată în camera preliminară.

Totodată, Curtea observă că obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. De asemenea, Curtea observă că potrivit art. 346 alin.(5) din Codul de procedură penală, probele care au fost excluse de judecător în această fază nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei. De aceea, prin conținutul dispozițiilor care reglementează camera preliminară, prin soluțiile care pot fi dispuse, sunt prevăzute criteriile în baza cărora se stabilește dacă procedura în cursul urmăririi penale a avut caracter echitabil pentru a se putea proceda la judecata pe fond. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că procedura desfășurată în camera preliminară este deosebit de importantă, având o influență directă asupra desfășurării și echității procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis.

1. 1.                   Neconstituţionalitatea dispoziţiilor art.344 alin.(4) din Codul de procedură penală

Potrivit art.344 alin.(4) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară comunică cererile și excepțiile formulate de către inculpat ori excepțiile ridicate din oficiu parchetului, care poate răspunde în scris, în termen de 10 zile de la comunicare.

Motivul principal pentru care Curtea Constituţională a admis această excepţie este faptul că în această fază procesuală norma legală nu permite comunicarea cererilor şi a excepţiilor către toate părţile procesului penal, ceea ce încalcă dreptul la un proces echitabil.

–   Inculpatul şi părţine nu pot fi într-o poziţie dezavantajoasă faţă de procuror

Din economia textului art 344, alin (4), Curtea reține că procurorul are acces la cererile și excepțiile formulate de către inculpat ori excepțiile ridicate din oficiu, pe când inculpatului nu i se vor comunica nici excepțiile ridicate din oficiu de către instanță, nici răspunsul parchetului la acestea. Curtea a apreciat că, în acest context, inculpatul nu se bucură de posibilitatea reală de a aduce comentarii referitoare la tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar și la tot ceea ce este prezentat de acesta, fiind limitat doar la a depune cereri și excepții după consultarea rechizitoriului. Reglementând în acest mod, legiuitorul a restrâns în mod absolut posibilitatea părților de a avea cunoștință și de a dezbate excepțiile ridicate din oficiu și susținerile parchetului, plasându-le într-o situație dezavantajoasă față de procuror.

–   Partea civilă și partea responsabilă civilmente nu pot fi excluse din procedura de cameră preliminară

Curtea a observat  că normele ce reglementează procedura camerei preliminare se rezumă la a indica drept persoane participante în această fază procesuală doar pe procuror și pe inculpat , iar în ceea ce privește partea civilă și partea responsabilă civilmente, acestea sunt excluse ab initio din procedura de cameră preliminară. De asemenea, Curtea a reținut că cererile și excepțiile formulate de către inculpat, excepțiile ridicate din oficiu și răspunsul parchetului nu sunt comunicate părții civile sau părții responsabile civilmente, nefiind cunoscute de acestea din urmă și neputând fi combătute.

Potrivit art.32 din Codul de procedură penală, pe lângă inculpat, partea civilă și partea responsabilă civilmente sunt părți în procesul penal iar Curteaa apreciat că părții civile și celei civilmente responsabile nu le este străin interesul pentru soluționarea laturii penale a procesului, în condițiile în care de stabilirea existenței faptei penale și a vinovăției inculpatului judecat în cauză depinde și soluționarea laturii civile a procesului. Curtea a reținut că partea civilă, partea civilmente responsabilă și inculpatul au aceeași calitate, de părți și prin urmare se află în aceeași situație şi din perspectiva principiului contradictorialității, atât părții civile, cât și părții civilmente responsabile trebuie să li se ofere aceleași drepturi ca și inculpatului.

–   Procurorul trebuie să aibă dreptul, în egală măsură, la o procedură orală

În ceea ce privește rolul procurorului în procedura camerei preliminare, din dispozițiile de lege criticate, Curtea a observat că acesta nu are decât o participare limitată în această etapă procesuală, putând răspunde doar în scris care poate răspunde“ în scris” la cererile și excepțiile formulate de către inculpat ori la cele ridicate din oficiu, în termen de 10 zile de la comunicare.Plecând de la obiectul procedurii camerei preliminare, de la importanța probelor în procesul penal, precum și de la rolul pe care procurorul îl ocupă în procesul penal, Curtea constată că și acesta din urmă trebuie să se bucure în egală măsură de dreptul la o procedură orală.

– De lege ferenda: norma legală trebuie să permită comunicarea către toate părțile din procesul penal

Astfel, din perspectiva contradictorialității, ca element definitoriu al egalității de arme și al dreptului la un proces echitabil, instanța constituțională apreciază că “norma legală trebuie să permit comunicarea către toate părțile din procesul penal — inculpat, parte civilă, parte responsabilă civilmente — a documentelor care sunt de natură să influențeze decizia judecătorului și să prevadă posibilitatea tuturor acestor părți de a discuta în mod efectiv observațiile depuse instanței”.

1. 2.                    Neconstituţionalitatea art.345 alin.(1) și în art.346 alin.(1) din Codul de procedură penală

Curtea reține că, potrivit art.345, art.346 alin.(1) și art. 347 din Codul de procedură penală,procedura desfășurată în camera preliminară nu se realizează potrivit unei proceduri orale în care părțile din proces să-și poată expune susținerile, ci pe baza celor depuse în scris de către inculpat și a răspunsului parchetului. Or, dreptul la o procedură orală conține și dreptul inculpatului, al părții civile și al părții responsabile civilmente de a fi prezente în fața instanței. Acest principiu asigură contactul nemijlocit între judecător și părți, făcând ca expunerea susținerilor formulate de părți să respecte o anumită ordine și facilitând astfel stabilirea corectă a faptelor, se arată în decizie.

Curtea a mai observat că, din reglementarea instituției camerei preliminare, se desprinde ideea imposibilității pentru judecătorul din această fază de a administra probe pentru a stabili legalitatea probelor administrate în faza de urmărire penală, nebeneficiind de contradictorialitate și oralitate, singura posibilitate pentru acesta fiind constatarea formală a legalității probelor sau necesitatea excluderii unora dintre acestea. De asemenea, a observat că în anumite circumstanțe aspectele de fapt ce au stat la baza obținerii anumitor probe au relevanță directă și implicită asupra legalității probelor; or, imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a administra noi probe ori de a solicita depunerea anumitor înscrisuri, precum și lipsa unei dezbateri orale cu privire la aceste aspecte, îl pun pe acesta în postura de a nu putea clarifica situația de fapt, aspect ce se poate răsfrânge implicit asupra analizei de drept.

Din această perspectivă, Curtea a apreciat că rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalității administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influență directă asupra desfășurării judecății pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăției/nevinovăției inculpatului. Or, reglementând în acest mod procedura camerei preliminare și având în vedere influența pe care această procedură o are asupra fazelor de judecată ulterioare, Curtea constată că legiuitorul a încălcat dreptul părților la un proces echitabil în componenta sa privind contradictorialitatea, oralitatea și egalitatea armelor.

Pentru aceste motive, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate și să a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art.345 alin.(1) și în art.346 alin.(1) din Codul de procedură penală, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunță „fără participarea procurorului și a inculpatului”, este neconstituțională, întrucât nu permite participarea procurorului, a inculpatului, a părții civile și a părții responsabile civilmente în procedura desfășurată în camera de consiliu, în fața judecătorului de cameră preliminară.

– De lege ferenda, Curtea sugerează că este ca părţile să fie legal citate, chiar dacă acestea nu au participat

Curtea a reţinut că, din perspectiva exigențelor dreptului la un proces echitabil, este suficient să li se asigure părților posibilitatea participării în această etapă procesuală, judecătorul putând decide asupra finalizării procedurii în camera preliminară și fără participarea părților atâta timp cât acestea au fost legal citate.

3.     Neconstituţionalitateaart.347 alin.(3) din Codul de procedură penală

Potrivit art.347 alin.(3) din Codul de procedură penală,dispozițiile art.343—346 din același cod se aplică în mod corespunzător și în ceea ce priveștecontestația cu privire la soluția pronunțată de judecătorul de cameră preliminară. În aceste condiții, Curtea a reţinut  că cele expuse anterior se aplică mutatis mutandis și în ceea ce privește procedura contestației împotriva soluției pronunțate de judecătorul de cameră preliminară. Pentru aceste motive, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate și să a constatat că dispozițiile art.347 alin. (3) raportate la cele ale art.344 alin.(4), art.345 alin.(1) și art.346 alin.(1) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale.

Curtea a constatat neconstituţionalitatea sintagmei „la momentul prelevării mostrele biologice”, referitoare la infracţiunea de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe

Decizie nepublicată în Monitorul Oficial

În ziua de 16 decembrie 2014, Plenul Curţii Constituţionale a admis, cu majoritate de voturi, excepţia de neconstituţionalitate a privind dispozițiile art.336 alin.(1) din Codul penal şi a constatat că sintagma „la momentul prelevării mostrele biologice” din cuprinsul dispozițiilor art.336 alin.(1) din Codul penal este neconstituţională.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate:

Art. 336 Noul cod penal

Conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe

(1)                Conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.

Argumentaţiile reţinute în motivarea soluţiilor pronunţate de Plenul Curţii Constituţionale vor fi prezentate în cuprinsul deciziilor, care se vor publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Admitere excepţie de neconstituţionalitate privind prevederile art.III din Legea nr.115/2012 pentru modificarea și completarea Legii nr.192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator 

Decizie nepublicată în Monitorul Oficial

La data  de 4 decembrie 2014, Plenul Curţii Constituţionale,  cu majoritate de voturi, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art.III din Legea nr.115/2012 pentru modificarea și completarea Legii nr.192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator sunt neconstituţionale, întrucât încalcă dispozițiile art.15 alin.(2) din Legea fundamentală care consacră principiul neretroactivității legii civile.

Art. III din Legea nr. 115/2012: „Dispoziţiile art. 17 alin. (4) şi ale art. 18 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, se aplică şi mandatelor în exerciţiu la data intrării în vigoare a prezentei legi”.

Practic, articolul declarat neconstituţional prelungea mandatele în exerciţiu de la 2 la 4 ani pentru membrii Consiliului de mediere şi de la un an la 2 ani pentru membrii comisiei de mediere,  ceea ce contravine principiului neretroactivităţii legii, întrucât mandatul lor era născut sub imperiul legii vechi iar legea nouă nu se poate aplica decât mandatelor viitoare.

Argumentațiile reținute în motivarea soluţiei pronunţate de Plenul Curţii Constituţionale vor fi prezentate, pe larg, în cuprinsul deciziei, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Procurorul, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, nu poate să reţină dispoziţiile privind reducerea limitelor de pedeapsă. Propuneri de lege ferenda ale ÎCCJ.

Decizia ÎCCJ nr 25 din 17 Noiembrie 2014, în  Dosar nr. 27/1/2014/HP/P (Publicată în Monitorul Oficial nr. 935 din 22.12.2014)

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală – a fost sesizată cu următoarea întrebare prealabilă: „Poate procurorul în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, să reţină în incadrarea juridică data faptei inculpatului şi disp. art.396 alin.10 Cpp, cu consecinţe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru săvârşirea infracţiunii săvârşită?”

Curtea s-a pronunţat în sensul  că procurorul nu poate, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, să reţină disp. art. 396 alin. 10 C. pr. pen., cu consecinţe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită.

ConformArt. 396 alin (10) “Când judecata s-a desfăşurat în condiţiile art.375 alin. (1) şi (2), când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiţii a fost respinsă sau când cercetarea judecătorească a avut loc în condiţiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar instanţa reţine aceeaşi situaţie de fapt ca cea descrisă în actul de sesizare şi recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime”.

– Ori negocierea pedepsei prin Acordul de recunoaştere a vinovăţiei ori diminuarea limitelor de pedeapsă ori  recunoaşterea învinuirii. Legiuitorul nu acordă dublu beneficiu în cursul urmăririi penale.

Pentru a concluziona cu privire la inaplicabilitatea reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute la art 396 alin. (10) în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei încheiat cu procurorul, Curtea a făcut o analiză comparativă detaliată a celor două proceduri simplificate care se întemeiază pe recunoaşterea faptelor, respectiv:“Acordul de recunoaştere a vinovăţiei”şi“Recunoaşterea învinuirii”.

Înalta Curte a constatat că modul de redactare a dispoziţiilor legale şi regulile de interpretare a normelor juridice împiedică aplicarea, în cadrul procedurii speciale a „Acordului de recunoaştere a vinovăţiei”, a dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, aceasta fiind posibilă numai în cazul recunoaşterii învinuirii.

Cele două proceduri sunt diferite, ceea ce decurge în primul rând din topografia textelor legale:

– Recunoaşterea învinuirii este reglementată de art. 374 alin. (4), art. 375, art. 377, art. 395 alin. (2) şi art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, toate aceste dispoziţii regăsindu-se în Partea specială, titlul III, cap. II – „Judecata în primă instanţă”.

– Acordul de recunoaştere a vinovăţiei este reglementat de art. 478-488 din Codul de procedură penală în Partea specială, titlul IV, intitulat „Proceduri speciale”.

Prin urmare,

–          „Recunoaşterea învinuirii” intervine în faza judecăţii, după sesizarea instanţei prin rechizitoriu şi după parcurgerea etapei camerei preliminare, de verificare a legalităţii actului de sesizare, a actelor de urmărire penală şi a legalităţii probelor administrate în cursul urmăririi penale.

–          „Acordul de recunoaştere a vinovăţiei” constituie o procedură specială, în cadrul căreia se disting două etape: prima implică manifestarea de voinţă a inculpatului şi a procurorului, care trebuie să intervină în faza de urmărire penală, în urma căreia se încheie un acord între procuror şi inculpat, ce constituie o veritabilă „convenţie de drept penal”. Cea de-a doua etapă se desfăşoară în faţa instanţei de judecată, fără întocmirea rechizitoriului şi fără parcurgerea camerei preliminare.

Acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat în cursul urmăririi penale este un „element de justiţie negociată”, căci felul, cuantumul şi modul de executare a pedepsei se stabilesc prin negociere între procuror şi inculpat, instanţa neputând, cu ocazia verificării acordului, să aplice o sancţiune mai grea. Instanţa verifică acordul de recunoaştere încheiat între procuror şi inculpat şi, în cazul în care acordul îndeplineşte condiţiile de legalitate, iar soluţia propusă prin acord nu este prea blândă, admite acordul şi pronunţă o soluţie de condamnare, fără să poată crea o situaţie mai grea decât cea asupra căreia s-a ajuns la acord. În caz contrar, respinge acordul şi trimite cauza în vederea continuării urmăririi penale. În acest fel, inculpatul are oportunitatea de a negocia cu procurorul condiţiile acordului său, participând astfel la procesul decizional de stabilire a pedepsei, beneficiu ce nu mai este prevăzut la soluţionarea cauzei după sesizarea prin rechizitoriu.

O atare negociere nu are loc în procedura recunoaşterii învinuirii, când beneficiul constă doar în reducerea limitelor de pedeapsă, sancţiunea fiind stabilită de instanţă între aceste limite, cu excluderea oricărei forme de negociere. În acest caz, previzibilitatea pedepsei ce urmează a fi aplicată este mult mai redusă decât în cazul parcurgerii procedurii speciale a acordului de vinovăţie, când inculpatul ştie că nu poate primi o sancţiune mai grea decât cea negociată.

Rezultă, astfel, că legiuitorul nu a înţeles să acorde acest dublu beneficiu în cursul urmăririi penale, respectiv ca inculpatul să aibă posibilitatea de a negocia pedeapsa prin încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi, în acelaşi timp, să se bucure de diminuarea limitelor de pedeapsă prin aplicarea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală.

Mai mult, Curtea a considerat că  în actuala reglementare, prin voinţa legiuitorului, nu este posibilă reducerea limitelor de pedeapsă nici cu ocazia încheierii acordului între procuror şi inculpat, dar nici cu ocazia verificării acordului de către instanţă.

– Conform deciziei Curţii, de lege ferenda procurorul poate reţine dispoziţiile art. 396 alin. (10) în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei

Interesant şi foarte inedit la această decizie este faptul că Înalta Curte a inclus o construcţie teoretică în care demonstrează că, de lege ferenda, procurorul poate reţine dispoziţiile art. 396 alin. (10) în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei.

Analizând argumentele care susţin opinia că în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, procurorul poate reţine dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecinţa diminuării corespunzătoare a limitelor de pedeapsă aplicabile pentru infracţiunea săvârşită, “ Înalta Curte constată că acestea pot fi avute în vedere doar din perspectiva unei abordări teoretice de lege ferenda, fără să influenţeze însă soluţia de lege lata, care nu poate fi decât în sensul că nu este permisă aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei”.

De asemenea, “de lege ferenda, se consideră judicioasă soluţia propusă în sensul ca efectele art.396 alin. (10) din Codul de procedură penală să fie avute în vedere doar la negocierea pedepsei şi la întocmirea acordului de vinovăţie, fără ca limitele de pedeapsă reduse ca urmare a reţinerii acestor dispoziţii legale să poată fi luate în considerare la stabilirea infracţiunilor pentru care se poate încheia acordul, al căror maxim special al închisorii nu poate depăşi 7 ani”. În acelaşi timp, s-ar da satisfacţie şi dispoziţiilor art. 187 din Codul penal, potrivit cărora: „Prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută de textul de lege care incriminează fapta săvârşită în formă consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei”.

În argumentarea acestei sugestii de lege ferenda, Curtea concluzionează că “ de lege ferenda, se apreciază că este necesară şi utilă existenţa în procedura acordului de vinovăţie a unei dispoziţii similare celei din art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, de tipul celei conţinute de art. 480 alin. (3) – abrogată prin Legea nr. 255/2013, sau a unei norme de trimitere la dispoziţiile art.396 alin. (10) din Codul de procedură penală, pentru a da eficienţă acestei proceduri speciale şi pentru a îndeplini scopurile noului Cod de procedură penală (accelerarea procedurilor, diminuarea cheltuielilor, degrevarea instanţelor de cauzele simple)”.

Legea privind securitatea cibernetică a României adoptată. Excepţie de neconstituţionalitate ridicată în cadrul controlului apriori

La data de 19.12.2014, Senatul (camera decizională) a adoptat în unanimitate  Legea privind securitatea cibernetică a României. Dacă va trece de control constituţionalităţii înainte de promulgare, acest act normativ va avea profunde implicaţii negative în privinţa secretului profesional şi a confidenţialităţii comunicărilor avocat client deoarece obligă deţinătorii de infrastructuri cibernetice să permită accesul la date al unor organizaţii ce desfăşoară activităţi în domeniul informaţiilor, doar  în baza unei solicitări motivate şi în afara controlului judecătoresc exercitat de instanţe.

În cadrul conferinţei „Rolul legal al avocatului într-un Stat de drept cu privire la apărarea vieţii private şi a secretului profesional. Situaţia din România”, care a avut loc pe 11.12.2014, cu prilejul Zilei Europene a Avocatului, Preşedintele Uniunii Barourilor din România, av.dr. Gheorghe Florea, a atras atenţia aupra îngrijorărilor pe care le ridică această reglementare ce conţine prevederi care încalcă drepturi fundamentale:  <<Acest proiect, este „inspirat” din Directiva NIS (Network & Information Security) care nu este în vigoare şi se află încă în fază de proiect în procedura legislativă a dreptului Uniunii Europene. Conform expunerii de motive, scopul Directivei este acela de „a asigura un nivel comun ridicat de securitate a reţelelor şi a informaţiei”, ceea ce înseamnă „îmbunătăţirea securităţii internetului şi a reţelelor private, precum şi a sistemelor informatice pe care se bazează funcţionarea societăţii şi a economiei”. Scopul acestei Directive, care presupune implicit şi protecţia datelor a fost însă deturnat în proiectul de lege aflat acum în procedură parlamentară. Proiectul de lege prevede noi ingerinţe în viaţa privată şi o nouă cale de acces la date personale, întrucât, potrivit proiectului de lege autorităţile faţă de care există obligaţia informării şi dreptul de acces la date sunt SRI, MApN, MAI, SIE, Oficiului Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat, Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, Serviciului de Protecţie şi Pază, Centrul Naţional de Răspuns la Incidente de Securitate Cibernetică (CERT-RO) şi Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii (ANCOM). Dispoziţiile care prevăd accesul la date a acestor instituţii sunt chiar contrare Directivei NIS, conform textului adoptat de Parlamentul European prin Rezoluţia legislativă a Parlamentului European din 13 martie 2014 referitoare la propunerea de directivă a Parlamentului European şi a Consiliului privind măsuri de asigurare a unui nivel comun ridicat de securitate a reţelelor şi a informaţiei în Uniune.

Conform amendamentului 11 din rezoluţia citată, „Autorităţile competente şi punctele unice de contact ar trebui să fie organisme civile, care să funcţioneze integral pe baza controlului democratic, şi nu ar trebui să desfăşoare activităţi în domeniul informaţiilor, al aplicării legii sau al apărării şi nici să fie legate organizaţional în vreun fel de organismele active în aceste domenii”.

Contrar acestor prevederi ale Rezoluţiei, proiectul privind legea securităţii cibernetice a României permite accesul la date a tuturor acestor autorităţi! Mai mult, conform art. 10 alin. 1 din proiect, Serviciul Român de informaţii este desemnat ca autoritate naţională în domeniul securităţii cibernetice, calitate în care asigură coordonarea tehnică a Consiliului Operativ de Securitate Cibernetică (COSC) precum şi organizarea şi executarea activităţilor care privesc securitatea cibernetică a României.

O altă îngrijorare în legătură cu proiectul în discuţie este sfera de aplicabilitate care este practic nelimitată în privinţa persoanelor vizate. Conform art. 2 din proiect, legea se va aplica tuturor persoanelor juridice de drept public sau privat, care au calitatea de proprietari, administratori, operatori sau utilizatori de infrastructuri cibernetice, denumiţi deţinători de infrastructuri cibernetice>>. Text integral AICI

Precizăm că potrivit art.146 lit.a) teza întâi din Constituţie şi a art.15-18 din Legea nr.47/1992, controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare poate fi exercitat numai la sesizarea unor autori calificaţi, respectiv:

– Preşedintelui României;

– a unuia din preşedinţii celor două Camere;

– a Guvernului;

– a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie [potrivit art.25 lit.c) din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se constituie în Secţii Unite pentru sesizarea Curţii Constituţionale pentru controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare];

– a Avocatului Poporului (acesta a devenit titular al dreptului de a sesiza Curtea Constituţională cu controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare în urma revizuirii Constituţiei din anul 2003);

– a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi;

– a unui număr de cel puţin 25 de senatori.

Ultima zi pentru depunerea sesizării a fost data de 23.12.2014

Conform comunicării Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH),  în ultima zi prevăzută de lege ca termen pentru o astfel de sesizare, prim vicepreședintele PNL Ludovic Orban a anunțat că 69 de deputați liberali au sesizat Curtea Constituţională cu privire la această lege, în cadrul controlului apriori. Dintre toate entităţile sesizate de societatea civilă, doar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai dat un răspuns solicitării de sesizare privind neconstituţionalitatea Legii privind securitatea cibernetică a României, motivând însă că “în mod obiectiv” nu-şi poate exercita această prerogative întrucît a avut la dispoziţie doar o zi (în loc de cinci) pentru a realiza o procedură ce implică convocarea secțiilor unite, o ședință de judecată și redactarea unei sesizări.

A se vedea  şi Apelul societății civile pentru declararea neconstituționalității Legii securității cibernetice

Legislativul a adoptat modificări ale codului muncii cu privire la munca temporară şi concediul anual de odihnă. Excepţie de neconstituţionalitate respinsă în cadrul controlului apriori

Pl-x nr. 189/2014 Propunere legislativă pentru modificarea şi completarea Legii 53/2003 Codul muncii

La data de 3 decembrie 2014 Camera Deputaţilor (decizională) a adoptat Propunerea legislativă pentru modificarea şi completarea Legii 53/2003 Codul muncii, referitoare la munca prin agent de muncă temporară şi concediul de odihnă anual.

Conform expunerii de motive, prin această reglementare s-a avut în vedere continuarea transpunerii Directivei 2008/104/CE privind munca prin agent de muncă temporară. Modificările au avut la bază faptul că dispoziţiile directivei nu disting cu privire la natura contractului de muncă temporară, nu se face deosebirea cu privire la durata determinată sau nedeterminată a acestuia. De asemenea, prevederile Directivei stabilesc că lucrătorul lucrează temporar numai la întreprinderea utilizatoare.

Potrivit formei trimise la promulgare, la articolul 92, după alineatul (2) se introduc două noi alineate, alineatele (3) şi (4), cu următorul cuprins:

„(3) Salariul primit de salariatul temporar pentru fiecare misiune nu poate fi inferior celui pe care îl primeşte salariatul utilizatorului, care prestează aceeaşi muncă sau una similară cu cea a salariatului temporar.

(4) În măsura în care utilizatorul nu are angajat un astfel de salariat, salariul primit de salariatul temporar va fi stabilit luându-se în considerare salariul unei persoane angajate cu contract individual de muncă şi care prestează aceeaşi muncă sau una similară, astfel cum este stabilit prin contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul utilizatorului.”

În privinţa concediului, noua reglementare stabileşte condiţiile de acordare a concediilor de odihnă anuale în situaţia în care salariatul s-a aflat o perioadă de timp în concediu medical. Astfel, la articolul 145, după alineatul (3) se introduc trei noi alineate, alineatele (4) – (6), cu următorul cuprins:

„(4) La stabilirea duratei concediului de odihnă anual, perioadele de incapacitate temporară de muncă şi cele aferente concediului de maternitate, concediului de risc maternal şi concediului pentru îngrijirea copilului bolnav se consideră perioade de activitate prestată.

(5) În situaţia în care incapacitatea temporară de muncă sau concediul de maternitate, concediul de risc maternal ori concediul pentru îngrijirea copilului bolnav a survenit în timpul efectuării concediului de odihnă anual, acesta se întrerupe urmând ca salariatul să efectueze restul zilelor de concediu după ce a încetat situaţia de incapacitate temporară de muncă, de maternitate, de risc maternal ori cea de îngrijire a copilului bolnav, iar când nu este posibil urmează ca zilele neefectuate să fie reprogramate.

(6) Salariatul are dreptul la concediu de odihnă anual şi în situaţia în care incapacitatea temporară de muncă se menţine, în condiţiile legii, pe întreaga perioadă a unui an calendaristic, angajatorul fiind obligat să acorde concediul de odihnă anual într-o perioadă de 18 luni începând cu anul următor celui în care acesta s-a aflat în concediu medical.”

În urma adoptării acestei legi, Grupul parlamentar al PNL a solicitat Curţii Constituţionale să constate că prevederile alineatelor (3) şi (4) ale art. 92, dar şi prevederile alin (2) şi (4) ale art. 145 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii 53/2003 Codul muncii (PL-x nr. 189/2014), sunt neconstituţionale, invocându-se încălcarea art. 148 alin (2) şi următoarele din Constituţia României prin netranspunerea corectă a Directivei 2008/104/CE. A se vedea Sesizarea AICI

Însă, în urma deliberărilor din data 17 decembrie 2014, Curtea Constituțională,  cu unanimitate de voturi, a respins, ca neîntemeiată, obiecția de neconstituționalitate şi a constatat că prevederile dispoziţiilor art.I pct.3 cu referire la art.92 alin.(3) şi (4), art.I pct.4 cu referire la art.145 alin.(2) şi art.I pct.5 cu referire la art.145 alin.(4) din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr.53/2003 – Codul muncii sunt constituţionale în raport de criticile formulate.

În acest context, legea urmează să fie trimisă la promulgare.

Hotărârea nr. 1033 din 13 decembrie 2014 a Consiliului U.N.B.R. privind calendarul desfăşurării şedinţelor Comisiei Permanente a U.N.B.R. şi ale Consiliului U.N.B.R., Congresul avocaţilor 2015 (la Bucureşti), data începerii  examenului de primire în profesia de avocat şi data începerii examenului de absolvire a cursurilor INPPA, în anul 2015

UNIUNEA NAŢIONALĂ A BAROURILOR DIN ROMÂNIA

CONSILIUL UNIUNII

HOTĂRÂREA NR. 1033

13 decembrie 2014

                În conformitate cu dispoziţiile art. 65 alin. (4), art. 66 lit. h), art. 69 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 51/1995, republicată, (în continuare Legea), art. 84 alin. (3), art. 86 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, art. 26 şi art. 33 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Uniunii Naţionale a Barourilor din România şi de desfăşurare a şedinţelor Consiliului U.N.B.R. (aprobat prin Hotărârea Consiliului U.N.B.R. nr. 05/2011 din 08 iulie 2011),

                luând act de propunerea Comisiei Permanente a U.N.B.R. făcută în şedinţa din 12 decembrie 2014 privind calendarul desfăşurării şedinţelor Comisiei Permanente a U.N.B.R., ale Consiliului U.N.B.R., ale examenului de primire în profesia de avocat, ale activităților din cadrul Institutului Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor – INPPA în vederea dobândirii titlului profesional de avocat definitiv,

                Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România,

HOTĂRĂŞTE

                Art. 1. – Se aprobă propunerea Comisiei Permanente a U.N.B.R. privind: calendarul desfăşurării şedinţelor Comisiei Permanente a U.N.B.R. şi ale Consiliului U.N.B.R., Congresul avocaţilor 2015 (la Bucureşti), data începerii  examenului de primire în profesia de avocat şi data începerii examenului de absolvire a cursurilor INPPA, în anul 2015, după cum urmează: