ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Decizia ÎCCJ nr 25 din 17 Noiembrie 2014, în  Dosar nr. 27/1/2014/HP/P (Publicată în Monitorul Oficial nr. 935 din 22.12.2014)

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală – a fost sesizată cu următoarea întrebare prealabilă: „Poate procurorul în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, să reţină în incadrarea juridică data faptei inculpatului şi disp. art.396 alin.10 Cpp, cu consecinţe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru săvârşirea infracţiunii săvârşită?”

Curtea s-a pronunţat în sensul  că procurorul nu poate, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, să reţină disp. art. 396 alin. 10 C. pr. pen., cu consecinţe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită.

ConformArt. 396 alin (10) “Când judecata s-a desfăşurat în condiţiile art.375 alin. (1) şi (2), când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiţii a fost respinsă sau când cercetarea judecătorească a avut loc în condiţiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar instanţa reţine aceeaşi situaţie de fapt ca cea descrisă în actul de sesizare şi recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime”.

– Ori negocierea pedepsei prin Acordul de recunoaştere a vinovăţiei ori diminuarea limitelor de pedeapsă ori  recunoaşterea învinuirii. Legiuitorul nu acordă dublu beneficiu în cursul urmăririi penale.

Pentru a concluziona cu privire la inaplicabilitatea reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute la art 396 alin. (10) în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei încheiat cu procurorul, Curtea a făcut o analiză comparativă detaliată a celor două proceduri simplificate care se întemeiază pe recunoaşterea faptelor, respectiv:“Acordul de recunoaştere a vinovăţiei”şi“Recunoaşterea învinuirii”.

Înalta Curte a constatat că modul de redactare a dispoziţiilor legale şi regulile de interpretare a normelor juridice împiedică aplicarea, în cadrul procedurii speciale a „Acordului de recunoaştere a vinovăţiei”, a dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, aceasta fiind posibilă numai în cazul recunoaşterii învinuirii.

Cele două proceduri sunt diferite, ceea ce decurge în primul rând din topografia textelor legale:

– Recunoaşterea învinuirii este reglementată de art. 374 alin. (4), art. 375, art. 377, art. 395 alin. (2) şi art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, toate aceste dispoziţii regăsindu-se în Partea specială, titlul III, cap. II – „Judecata în primă instanţă”.

– Acordul de recunoaştere a vinovăţiei este reglementat de art. 478-488 din Codul de procedură penală în Partea specială, titlul IV, intitulat „Proceduri speciale”.

Prin urmare,

–          „Recunoaşterea învinuirii” intervine în faza judecăţii, după sesizarea instanţei prin rechizitoriu şi după parcurgerea etapei camerei preliminare, de verificare a legalităţii actului de sesizare, a actelor de urmărire penală şi a legalităţii probelor administrate în cursul urmăririi penale.

–          „Acordul de recunoaştere a vinovăţiei” constituie o procedură specială, în cadrul căreia se disting două etape: prima implică manifestarea de voinţă a inculpatului şi a procurorului, care trebuie să intervină în faza de urmărire penală, în urma căreia se încheie un acord între procuror şi inculpat, ce constituie o veritabilă „convenţie de drept penal”. Cea de-a doua etapă se desfăşoară în faţa instanţei de judecată, fără întocmirea rechizitoriului şi fără parcurgerea camerei preliminare.

Acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat în cursul urmăririi penale este un „element de justiţie negociată”, căci felul, cuantumul şi modul de executare a pedepsei se stabilesc prin negociere între procuror şi inculpat, instanţa neputând, cu ocazia verificării acordului, să aplice o sancţiune mai grea. Instanţa verifică acordul de recunoaştere încheiat între procuror şi inculpat şi, în cazul în care acordul îndeplineşte condiţiile de legalitate, iar soluţia propusă prin acord nu este prea blândă, admite acordul şi pronunţă o soluţie de condamnare, fără să poată crea o situaţie mai grea decât cea asupra căreia s-a ajuns la acord. În caz contrar, respinge acordul şi trimite cauza în vederea continuării urmăririi penale. În acest fel, inculpatul are oportunitatea de a negocia cu procurorul condiţiile acordului său, participând astfel la procesul decizional de stabilire a pedepsei, beneficiu ce nu mai este prevăzut la soluţionarea cauzei după sesizarea prin rechizitoriu.

O atare negociere nu are loc în procedura recunoaşterii învinuirii, când beneficiul constă doar în reducerea limitelor de pedeapsă, sancţiunea fiind stabilită de instanţă între aceste limite, cu excluderea oricărei forme de negociere. În acest caz, previzibilitatea pedepsei ce urmează a fi aplicată este mult mai redusă decât în cazul parcurgerii procedurii speciale a acordului de vinovăţie, când inculpatul ştie că nu poate primi o sancţiune mai grea decât cea negociată.

Rezultă, astfel, că legiuitorul nu a înţeles să acorde acest dublu beneficiu în cursul urmăririi penale, respectiv ca inculpatul să aibă posibilitatea de a negocia pedeapsa prin încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi, în acelaşi timp, să se bucure de diminuarea limitelor de pedeapsă prin aplicarea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală.

Mai mult, Curtea a considerat că  în actuala reglementare, prin voinţa legiuitorului, nu este posibilă reducerea limitelor de pedeapsă nici cu ocazia încheierii acordului între procuror şi inculpat, dar nici cu ocazia verificării acordului de către instanţă.

– Conform deciziei Curţii, de lege ferenda procurorul poate reţine dispoziţiile art. 396 alin. (10) în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei

Interesant şi foarte inedit la această decizie este faptul că Înalta Curte a inclus o construcţie teoretică în care demonstrează că, de lege ferenda, procurorul poate reţine dispoziţiile art. 396 alin. (10) în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei.

Analizând argumentele care susţin opinia că în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, procurorul poate reţine dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecinţa diminuării corespunzătoare a limitelor de pedeapsă aplicabile pentru infracţiunea săvârşită, “ Înalta Curte constată că acestea pot fi avute în vedere doar din perspectiva unei abordări teoretice de lege ferenda, fără să influenţeze însă soluţia de lege lata, care nu poate fi decât în sensul că nu este permisă aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei”.

De asemenea, “de lege ferenda, se consideră judicioasă soluţia propusă în sensul ca efectele art.396 alin. (10) din Codul de procedură penală să fie avute în vedere doar la negocierea pedepsei şi la întocmirea acordului de vinovăţie, fără ca limitele de pedeapsă reduse ca urmare a reţinerii acestor dispoziţii legale să poată fi luate în considerare la stabilirea infracţiunilor pentru care se poate încheia acordul, al căror maxim special al închisorii nu poate depăşi 7 ani”. În acelaşi timp, s-ar da satisfacţie şi dispoziţiilor art. 187 din Codul penal, potrivit cărora: „Prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută de textul de lege care incriminează fapta săvârşită în formă consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei”.

În argumentarea acestei sugestii de lege ferenda, Curtea concluzionează că “ de lege ferenda, se apreciază că este necesară şi utilă existenţa în procedura acordului de vinovăţie a unei dispoziţii similare celei din art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, de tipul celei conţinute de art. 480 alin. (3) – abrogată prin Legea nr. 255/2013, sau a unei norme de trimitere la dispoziţiile art.396 alin. (10) din Codul de procedură penală, pentru a da eficienţă acestei proceduri speciale şi pentru a îndeplini scopurile noului Cod de procedură penală (accelerarea procedurilor, diminuarea cheltuielilor, degrevarea instanţelor de cauzele simple)”.