Av. Stoica Mihnea Octavian,
membru al Consiliului UNBR,
Prodecan al Baroului București

Protecția penală a avocatului și imunitatea pledoariei

Caracterul indispensabil al independentei avocatului in economia dreptului conventional la un proces echitabil impune stipularea unor garantii adecvate, mergand pana la protejarea avocatului chiar pe calea normelor de drept penal.

Scurte consideratii vizand independenta avocatului

ca garantie directa a echitabilitatii procedurii

Astfel, in opinia mea, cea mai importanta garantie pentru echitabilitatea procedurii judiciare, fara a deosebi dupa natura acesteia, o constituie participarea in cauza a unui actor absolut independent – avocatul. Iar independenta acestuia, recunoscuta institutional intr-o mai mare sau mai mica masura, dintr-o perspectiva mai larga sau mai restransa, constituie veritabila unitate de masura  a eficientei acestei garantii conventionale.

Poate potrivnic opiniei doctrinare sau jurisprudentiale majoritare (despre care admit ca in realitate este covarsitoare) inteleg sa subliniez importanta acestei garantii, plasand-o inaintea altor conditii esentiale ale procedurii, cum ar fi insasi legalitatea acesteia. Imi argumentez enuntul prin aceea ca tocmai independenta avocatului ii permite acestuia sa critice dinauntrul ori, mai nou, din afara cadrului procesual insasi legalitatea procedurii judiciare in care participa. In acest context, independenta avocatului (masurata prin gradul de impunitate recunoscut in abstract prin lege si in concret prin dispozitiile organului judiciar) face diferenta dintre legalitatea pur enuntiativa a unei proceduri si legalitatea efectiv si eficient urmarita si transpusa in practica. In aceasta filozofie, legalitatea procedurii administrata de o putere a statului devine subordonata participarii unui avocat cu adevarat independent, ales de parte (sau desemnat acesteia independent de orice ingerinta a organului judiciar). Exigenta cu care avocatul isi exercita profesia (implicit atributele procesuale ale acesteia) garanteaza in mod eficient partii legalitatea procedurii, astfel incat aceasta nu trebuie nici stingherita, nici subrezita de lege, cu atat mai putin de interpretul acesteia. Intr-o lume ideala, exigenta avocatului ar fi cultivata prin conferirea si respectarea stricta a unor garantii adecvate privind independenta sa, care, privita intr-un un spectru larg, ar include pana si aspecte de ordin material sau financiar.

In acest context, autoritatile romane, in special legiuitorul si autoritatile judiciare, au incercat o vreme sa asigure exercitarii profesiei de avocat un cadru legislativ si institutional care sa inspire cel putin aparenta unor garantii asigurate independentei avocatului. Prin urmare, atat in cuprinsul Legii 51 cat si in aplicarea ei in practica, proclamarea independentei avocatului este de-a dreptul abundenta. Vom analiza insa in continuare o serie de norme sau de dispozitii pronuntate in aplicarea acestora care dau adevarata masura a acestei garantii, ale carei atribute sunt exprimate in mai multe planuri.

I. Independenta si organizarea autonoma a profesiei

Astfel, sub un prim aspect, legiuitorul a asigurat in primul rand independenta profesiei de avocat, scotand-o de sub controlul sau de sub tutela oricarei autoritati executive sau judecatoresti.

Organizarea autonoma a profesiei a functionat ca un stimulent al independentei avocatului, eliberat astfel de constrangerea perspectivei unei cenzuri administrative, exercitate sub diverse forme de catre autoritatea sa tutelara. Mai mult, organizarea autonoma a profesiei, definita de altfel ca libera si independenta, a avut ca efect scoaterea avocatului din sfera functionarilor publici, asa cum era conturata de definitia din legea penala. Or, cred ca excluderea implicita a avocatului din sfera subiectilor activi ai infractiunilor de serviciu a avut o pondere determinanta in continutul garantiilor vizand independenta avocatului. Astfel, odata eliberat de presiunea implicita exercitata de eventualul arbitrariu in instrumentarea unor invinuiri privind conduita sa profesionala, avocatul a devenit cu adevarat liber sa isi exercite functia judiciara (inca neconsacrata expres de legea procesuala romana).

Subliniez ca aceasta excludere implicita opereaza in temeiul definitiilor succesive in timp date de legea penala categoriei functionarilor publici, nicidecum in temeiul excluderilor mai ferme sau mai putin categorice date de-a lungul timpului in legea speciala (de tipul “avocatul nu poate fi asimilat functionarului public…” si altele).

In mod complementar, inteleg sa amintesc ca, fara a fi functionar public, avocatul poate fi subiect al masurilor de prevenire, descoperire si sanctionare a faptelor de coruptie atunci cand acesta exercita “functii” asa cum sunt ele generos definite de dispozitiile generale din art.1 al Legii 78/2000 sau in continutul constitutiv al infractiunilor incriminate de aceeasi lege speciala. Mai mult, avocatul intra in enumerarea limitativa a categoriilor socioprofesionale de subiecti calificati care atrag competenta dupa calitatea persoanei a Directiei Nationale Anticoruptie.

Pe de alta parte, independenta profesiei consacarta prin legea organica a produs si un recul, constand in abuzul sistematic al unei categorii de indivizi de aparenta unui drept. Legiuitorul a cautat sa corijeze acest recul, perfectionand in timp protectia de natura penala asigurata exercitarii profesiei de avocat si completand-o cu dispozitii care au conturat si au completat sanctionarea penala a exercitarii fara drept a profesiei de avocat.

Astfel, in forma initiala a legii, exercitarea fara drept a profesiei era incriminata in dispozitiile art.22 “Exercitarea oricărei activităţi de asistenţă juridică specifică profesiei de avocat, de către persoana care nu este înscrisă în tabloul avocaţilor, constituie infracţiune şi se sancţionează potrivit legii penale.”

In forma modificata si completata prin dispozitiile Legii 255/2004,  “asistenta juridica” ca actiune care compune elementul material al infractiunii este explicitata prin extinderea la toate activitatile prevazute de dispozitiile art.3 din Legea 51, savarsite atat de persoane fizice, cat si de persoane juridice “Art. 25 Exercitarea oricărei activităţi de asistenţă juridică specifică profesiei de avocatşi prevăzută la art. 3 de către o persoană fizică sau juridică ce nu are calitatea de avocat înscris într-un barou¹/ şi pe tabloul avocaţilor acelui barou²/ constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale.”

Ulterior, in forma modificata de dispozitiile OUG 159/2008 norma de incriminare a fost completata prin atasarea unor dispozitii procesuale in continutul articolului 26:

“Exercitarea oricărei activităţi de asistenţă juridică specifică profesiei de avocat şi prevăzută la art. 3 de către o persoană fizică sau juridică ce nu are calitatea de avocat înscris într-un barou şi pe tabloul avocaţilor acelui barou constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale.

(2) Instanţele sunt obligate să verifice şi să se pronunţe asupra calităţii de reprezentant al unei persoane care se prezintă ca avocat, exercitând acte specifice acestei profesii şi folosind însemnele profesiei de avocat. 

(3) Actele specifice profesiei de avocat, efectuate în mod public de o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în condiţiile prezentei legi, sunt nule dacă s-a produs o vătămare ce nu poate fi remediată în alt mod, în afară de cazul în care modul de îndeplinire a acestora a fost de natură să producă o eroare comună cu privire la calitatea celui care le-a săvârşit. 

(4) În cazurile prevăzute de prezentul articol, baroul are dreptul la acţiune în despăgubiri împotriva persoanei fizice sau juridice care exercită fără drept profesia de avocat. 

(5) Sumele obţinute cu titlu de despăgubiri potrivit alin. (4) vor fi cuprinse în bugetele barourilor şi vor fi folosite în mod exclusiv pentru organizarea activităţii de pregătire profesională a avocaţilor, în condiţiile legii.”

In timp, deciziile pronuntate de Inalta Curte in solutionarea recursurilor in interesul legii (XIII/2007 si XV/2015) au contribuit la consolidarea independentei profesiei de avocat, eliminand presiunea implicata de exercitarea clandestina a profesiei.

Astfel, potrivit interpretarii obligatorii a legii, “persoanele care exercită activități specifice profesiei de avocat în cadrul unor barouri paralele cu cele care ființează în temeiul legii, indiferent dacă acestea au fost/vor fi (fost) constituite după intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2004 ori au existat și anterior, dar și-au continuat activitatea ulterior acestei date, au reprezentarea subiectivă a faptului că acționează dincolo de cadrul legal în vigoare, căci acesta are suficientă precizie și claritate pentru a permite destinatarilor ei să îl înțeleagă și să-și conformeze conduita dispozițiilor sale, fiind astfel exclusă posibilitatea invocării erorii, ca o cauză de neimputabilitate prevăzută de art. 30 din Codul penal.”

Decizia XV a Inaltei Curti nu se limiteaza la excluderea erorii ca si cauza de neimputabilitate ci cuprinde si un examaen exigent al cerintei esentiale a infractiunii – exercitarea “fara drept” a profesiei. Astfel, Inalta Curte a stabilit ca “singura modalitate legală de exercitare a profesiei de avocat este cea prevăzută de Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare, și este condiționată de înscrierea în tabloul unui barou component al Uniunii Naționale a Barourilor din România, formă de organizare profesională unică și exclusivă. ” Mai mult, instanta suprema a mai retinut ca “Această condiție nu este îndeplinită în cazul persoanelor care exercită activități specifice profesiei de avocat în cadrul unor entități paralele cu cele care ființează în mod legal și sunt ututiliza, contrar dispozițiilor legale exprese, denumiri identice. … Într-o asemenea ipoteză, este îndeplinită cerința exercitării „fără drept” a activităților specifice profesiei de avocat, esențială pentru existența laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 348 din Codul penal.”

Asadar, s-ar putea concluziona ca in cele din urma, independenta profesiei se bucura atat de o consacrare legislativa adecvata cat si de o transpunere eficace in practica a continutului normei.

II Independenta avocatului

Intr-un plan separat, Legea 51 a urmarit sa asigure independenta insusi avocatului, conferindu-i individual o protectie speciala. Astfel, legiuitorul a asigurat o protectie speciala pe calea normei penale atat persoanei avocatului cat si conduitei acestuia, in mod special in ceea ce priveste imunitatea pledoariei.

A – Protectia individuala

Pe de o parte, legea a incriminat actiunile indreptate impotriva onoarei, libertatii si integritatii avocatului. In timp, protectia asigurata avocatului prin norma penala s-a extins si asupra actiunilor indreptate membrilor familiei avocatului.

Astfel, in forma initiala a legii, dispozitiile art.33 prevedeau ca:

“Insulta, calomnia ori ameninţarea săvârşite împotriva avocatului în timpul exercitării profesiei şi în legătură cu aceasta se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Lovirea sau alte acte de violenţă săvârşite împotriva avocatului în condiţiile alin. 2 se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.”

Ulterior, abia in forma modificata prin dispozitiile OUG 159/2008, art.37 alin.4¹ de la epoca respectiva a inclus si extinderea protectiei penale speciale asupra familiei avocatului:

“(1) În exercitarea profesiei avocaţii sunt ocrotiţi de lege, fără a putea fi asimilaţi funcţionarului public sau altui salariat.

(2) Ameninţarea săvârşită împotriva avocatului în timpul exercitării profesiei şi în legătură cu aceasta se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

(3) Lovirea sau alte acte de violenţă săvârşite împotriva avocatului în condiţiile alin. (2) se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

(4) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a părţii vătămate, iar pentru faptele prevăzute la alin. (3), şi din oficiu. Retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

(4¹) În cazul infracţiunilor prevăzute la alin. (2) şi (3), săvârşite împotriva soţului sau a unei rude apropiate a avocatului în scop de intimidare ori de răzbunare în legătură cu exercitarea de către avocat a profesiei, limitele speciale de pedeapsă prevăzute de lege se majorează cu jumătate.

In prezent, incriminarea faptelor indreptate impotriva avocatului, membrilor familiei sale si bunurilor sale au fost absorbite in continutul infractiunii de ultraj judiciar.

Art. 279. Ultrajul judiciar

(1) Ameninţarea, lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori omorul, săvârşite împotriva unui judecător sau procuror aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite speciale se majorează cu jumătate.

(2) Săvârşirea unei infracţiuni împotriva unui judecător sau procuror ori împotriva bunurilor acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite speciale se majorează cu jumătate.

(3) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează faptele comise în condiţiile alin. (2), dacă privesc un membru de familie al judecătorului sau al procurorului.

(4) Dispoziţiile alin. (1)-(3) se aplică în mod corespunzător şi faptelor comise împotriva unui avocat în legătură cu exercitarea profesiei.

Subliniez ca in lipsa incriminarii actiunilor indreptate impotriva avocatului, bunurilor acestuia sau impotriva membrilor familiei sale, garantarea independentei avocatului ar fi avut un caracter pur declarativ, steril si ineficient. Prevederea acestor fapte in legea penala si incorporarea lor in continutul ultrajului judiciar poate fi interpretata ca o recunoastere formala a calitatii de partener al justitiei induse de semnificatia participarii noastre in procedurile judiciare.

B – Protectia indatoririlor profesionale

Intr-un alt plan, a carui “evolutie” in timp insa o gasesc ingrijoratoare, legiuitorul a urmarit sa asigure avocatului un cadru normativ complex care ii garanta ca indeplinirea indatoririlor profesionale esentiale (prevazute imperfect sau incomplet in legea speciala) nu ii va angaja vreo raspundere, indiferent de felul acesteia, conservand astfel independenta conduitei  profesionale.

Astfel, in raport de continutul imperfect al dispozitiei art.11 din Legea 51 (“Avocatul este dator să păstreze secretul profesional privitor la orice aspect al cauzei care i-a fost încredinţată, cu excepţia cazurilor prevăzute expres de lege.”), legiuitorul a urmarit sa dea asigurari suplimentare independentei avocatului, completand dispozitia legii organice cu norme penale sau procesual penale. In acest context, limitele secretului profesional enuntat de dispozitiile art.11 din Legea 51/1995 erau conturate pe de o parte de dispozitiile penale care incriminau divulgarea secretului profesional si, pe de alta parte, de un set de norme din legi speciale care asigurau o veritabila eficienta acestuia.

Bunaoara, dispozitiile art.26 al Legii 78/2000 imprima cu adevarat eficienta secretului profesional al avocatului, instituind un tratament derogatoriu de la regimul generic al secretelor profesionale. Potrivit dispozitiei citate, secretul profesional al avocatului ramane opozabil organelor judiciare si dupa inceperea urmaririi penale, spre deosebire de secretul fiscal sau de cel bancar.

Dispozitii similare existau si in cuprinsul Legii 508/2004 si al OUG 43/2002 insa au fost suprimate prin dispozitiile Legii 255/2013 privind punerea in aplicare a noului cod de procedura penala. Pe de alta parte, regimul derogatoriu al secretului profesional al avocatului in cursul urmaririi penale in dispozitiile art.306 alin.4 din Codul de procedura penala.

Simultan, in noul cod penal, continutul constitutiv al infractiunii de divulgare a secretului profesional a restrans in mod nejustificat actiunea incrimnata la divulgarea datelor privind viata privata a persoanei, excluzand astfel din sfera informatiilor confidentiale cele relative la persoanele juridice. Un fals argument in sens contrar il constituie aparenta completare a incriminarii data prin contintul divulgarii informatiilor secrete de serviciu sau care nu sunt destinate publicitatii. Astfel, asa zisa completare este doar aparenta cata vreme subiectii activi ai acestei infractiuni nu sunt avocatii ci sunt fie cei calificati (functionarii publici sau cei asimilati acestora de dispoziitile art.308 din Codul penal), fie cei care au luat pur si simplu cunostinta despre acestea. Prin urmare, este evident ca dispozitia art.304 din Codul penal nu incrimineaza incalcarea secretului profesional al avocatului, cata vreme raspunderea ar fi similara cu cea a unui individ oarecare care intra chiar si intamplator in posesia unor astfel de date.

Mai grav insa, contintul constitutiv al infractiunii de obstructionare a justitiei tinde sa suprime continutul garantiilor asigurate precar privind indatorirea de pastrare a secretului profesional (cel putin in cursul cercetarii judecatoresti).

“Art.271 Obstructionarea justitiei

(1) Persoana care, fiind avertizată asupra consecinţelor faptei sale:

a) împiedică, fără drept, organul de urmărire sau instanţa să efectueze, în condiţiile legii, un act procedural;

b) refuză să pună la dispoziţia organului de urmărire penală, instanţei sau judecătorului sindic, în tot sau în parte, datele¹/, informaţiile²/, înscrisurile³/ sau bunurile deţinute, care i-au fost solicitate în mod explicit, în condiţiile legii, în vederea soluţionării unei cauze, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

(2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazul persoanei urmărite sau judecate pentru infracţiunea care formează obiectul procesului penal.”

In contextul in care indatorirea prevazuta de art.11 din legea de organizare nu este absoluta, fiind subrezita de insasi “exceptia cazurilor prevazute de lege”, nici norma de incriminare citata nu este tocmai fericit conceputa in conditiile in care ea face o trimitere imprecisa la lege. Astfel, ea nu poate opera drept o garantie eficace privind excluderea avocatului din randul subiectilor activi ai infractiunii, asa cum o face in cazul suspectului sau inculpatului. In cazul avocatului, trimiterea “in conditiile legii” este imprecisa si interpretabila. Mai mult, in lipsa unei interpretari oficiale, optiunea dintre aplicarea normei generale (conservarea secretului profesional) si exceptia ei ramane la dispozitia organului judiciar, expunand astfel  avocatul riscului arbitrariului organului judiciar nemultumit de nerespectarea propriei dispozitii.

In consecinta, opinez ca indatorirea de a pastra secretul profesional a fost sever erodata de reforma in materie penala, intr-o asemenea masura incat protectia penala asigurata avocatului s-a convertit intr-o semnificativa vulnerabilitate a acestuia. Desi nu pot remarca vreun efect pozitiv al diluarii garantiilor conferite independentei avocatului, trebuie subliniat ca respectarea normelor esentiale de conduita profesionala se bucura in continuare de protectia conventionala asigurata de insasi organele judiciare “impotriva” carora  ele au fost recunoscute.

C – Imunitatea pledoariei in dreptul national

Pe de alta parte, legiuitorul a conferit o garantie relativa la conduita profesionala a avocatului, stipuland tot pe calea normei penale imunitatea prevazuta in prezent de dispozitiile art.39 alin.3 din Legea 51

“ Avocatul nu răspunde penal pentru susţinerile făcute oral sau în scris, în forma adecvată şi cu respectarea prevederilor alin. (2), în faţa instanţelor de judecată, a organelor de urmărire penală sau a altor organe administrative de jurisdicţie şi nici dacă sunt în legătură cu consultaţiile oferite justiţiabililor ori cu formularea apărării în acea cauză, dacă ele sunt făcute cu respectarea normelor de deontologie profesională.”

Din pacate, aceasta garantie nu are un caracter absolut, cata vreme limitele acestei garantii au fost reconturate si redefinite de-a lungul timpului pe calea normelor penale, a normelor legii speciale (care au imbracat mai multe forme) si pe pe calea normelor statutare.

Astfel, norma penala in vigoare nu enunta vreo rezerva cu privire la avocat si nici macar nu face trimitere la legea organica.

Art. 278. Încălcarea solemnităţii şedinţei “Întrebuinţarea de cuvinte ori gesturi jignitoare sau obscene, de natură să perturbe activitatea instanţei, de către o persoană care participă sau asistă la o procedură care se desfăşoară în faţa instanţei, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.”

De altfel, nici infractiunea de sfidare a organului judiciar din vechiul cod nu facea o astfel de distinctie intre avocat si alti participanti. Mai mult, vechiul corespondent al infractiunii avea o sfera si mai larga de aplicare, care cuprindea toate organele judiciare, fara ase limita la instanta.

Asadar, potrivit legii penale, fapta avocatului nu se deosebeste cu nimic de fapta justitiabilului, a martorului sau a expertului. In opinia mea, chiar si o eventuala agravare a raspunderii avocatului pe calea unei norme derogatorii ar fi conservat mai eficient garantiile conferite avocatului. Ratiunea pentru care opinez ca ni s-ar fi cuvenit un tratament distinct consta tocmai in conservarea eficientei garantiei defipte in favoarea avocatului ca participant care compare chiar cotidian in fata instantei, ocrotindu-l astfel impotriva oricaror potentiale abuzuri sau altor conduite nepermise organului judiciar.

Este adevarat ca insasi norma din legea de organizare a profesiei impedica de la bun inceput o asemenea conduita, insa succesiunea in timp a acestora a contribuit (uneori in mod necesar) la restrangerea cadrului imunitatii pledoariei si, finalmente, al consultatiei.

Astfel, in forma initiala a legii, dispozitiile art.33 alin.5 si 6 prevedeau urmatoarele:

“Avocatul este obligat să respecte solemnitatea şedinţelor de judecată şi să nu folosească expresii jignitoare faţă de completul de judecată¹/, faţă de ceilalţi avocaţi²/ sau faţă de părţile din proces³/.

Avocatul nu răspunde penal pentru susţinerile făcute, oral sau în scris, în faţa instanţei de judecată¹/ sau a altor organe²/, dacă aceste susţineri sunt în legătură cu apărarea şi necesare cauzei ce i-a fost încredinţată.”

In forma modificata de Legea 255/2004, obligatiile vizand solemnitatea sedintei prrevazute de dispozitiile art.37 s-au extins material, impiedicand stirbirea autoritatii si si in privinta sferei persoanelor protejate, iar imunitatea s-a limitat (“numai daca”) la sustinerile aflate “in legătură cu apărarea … şi … necesare stabilirii adevărului”. Mai mult, nerespectarea obligatiilor a fost calificata ca abatere disciplinara grava.

“(5) Avocatul este obligat să respecte solemnitatea şedinţei de judecată, să nu folosească cuvinte sau expresii de natură a aduce atingere autorităţii, demnităţii şi onoarei completului de judecată¹/, procurorului²/, celorlalţi avocaţi³/ şi părţilor⁴/ ori reprezentanţilor acestora⁵/ din proces. 

(6) Avocatul nu răspunde penal pentru susţinerile făcute oral sau în scris, în forma adecvată şi cu respectarea prevederilor alin. (5), în faţa instanţelor de judecată, a organelor de urmărire penală sau a altor organe administrative de jurisdicţie şi numai dacă aceste susţineri sunt în legătură cu apărarea în acea cauză şi sunt necesare stabilirii adevărului.

(7) Nerespectarea de către avocat a prevederilor alin. (5) şi (6) constituie abatere disciplinară gravă. Răspunderea disciplinară nu exclude răspunderea juridică penală sau civilă, după caz.”

Legea 270/2010 a adus o aparenta si efemera extindere a imunitatii si asupra raspunderii atrase de contintul consultatiei juridice, continuta intr-o noua dispozitie, care a fost abrogata de dispozitiile OUG 10/2011:

(8) Avocatul nu răspunde penal pentru recomandările şi opiniile profesionale pe care le comunică clientului său şi nici pentru actele juridice pe care le propune clientului său, urmate de săvârşirea de către client a unei fapte prevăzute de legea penală. Prezentul alineat nu se aplică în cazul infracţiunilor prevăzute de Codul penal la art. 155–173, art. 174–192, art. 197–204,art. 205–206, art. 236–244, art. 273–277, art. 279–281, art. 303–307, art. 308–313, art. 314–316, art. 317–330, art. 331–347, art. 348–352, art. 353–355, art. 356–361. 

Legea 187/2012 a modificat din nou compunerea acestui articol, devenit rasptimp art.39, eliminand dispozitiile relative la protectia avocatului, familiei si bunurilor sale, care au fost absorbite in ultrajul judiciar si reintroducand imunitatea consultatiei:

“(2) Avocatul este obligat să respecte solemnitatea şedinţei de judecată, să nu folosească cuvinte sau expresii de natură a aduce atingere autorităţii, demnităţii şi onoarei completului de judecată, procurorului, celorlalţi avocaţi şi părţilor ori reprezentanţilor acestora în proces.

(3) Avocatul nu răspunde penal pentru susţinerile făcute oral sau în scris, în forma adecvată şi cu respectarea prevederilor alin. (2), în faţa instanţelor de judecată, a organelor de urmărire penală sau a altor organe administrative de jurisdicţie şi nici dacă sunt în legătură cu consultaţiile oferite justiţiabililor ori cu formularea apărării în acea cauză, dacă ele sunt făcute cu respectarea normelor de deontologie profesională.

(4) Nerespectarea de către avocat a prevederilor alin. (2) şi (3) constituie abatere disciplinară gravă. Răspunderea disciplinară nu exclude răspunderea penală sau civilă.”

Asadar, s-ar putea sintetiza ca in favoarea noastra functioneaza o garantie ponderata constand in aceea ca sustinerile avocatului fie din cuprinsul concluziilor, fie din cuprinsul consultatiei, care sunt formulate intr-o forma adecvata si care respecta normele de deontologie profesionala se bucura de imunitate.

Lasand la o parte rezervele abundente, totusi firesti, aceasta dispozitie legala cu natura penala constituie totusi o garantie a independentei avocatului. Insa regimul ei juridic este neclar, cata vreme formularea necorespunzatoare a textului (“nu raspunde penal”) nu permite o calificare categorica a naturii acestei dispozitii: cauza justificativa, cauza care inlatura raspunderea penala sau cauza de nepedepsire. Mai mult, nici intinderea ei nu poate fi lesne determinata cata vreme sustinerile avocatului pot imbraca forma unor infractiuni, cu incepand cu violarea vietii private (unde cauza de exonerare vizeaza numai probarea savarsirii unei infractiuni, nu si teza contrara) si terminand enumerarea exemplficativa (determinata de continutul sau cu adevarat generos) cu divulgarea unor secrete de stat. Prin urmare, in lipsa identificarii precise a valorii sociale ocrotite de norma penala a legii speciale, garantia defipta in favoarea avocatului de legea nationala isi pastreaza natura imperfecta si criticabila.