Tema Zilei Europene a Avocatului, sărbătorită la 10 decembrie 2016, odată cu Ziua Drepturilor Omului, este ”Accesul la Justiție”.
Pornind de la această premisă, vă propun ca temă de reflecție și dezbatere o reglementare care ridică serioase semne de întrebare cu privire la asigurarea standardului de protecție în materia dreptului de acces.
Reglementările actuale din domeniul materiei disciplinarului magistraților comportă o analiză din perspectiva limitării dreptului de acces al acestora la o cale de atac efectivă și chiar la o instanță. Avem în vedere prevederile art. 51 alin. (3) teza 1 din Legea nr. 317/2004, care consacră doar calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii, și nu o cale de atac devolutivă, care să permită analiza cauzei disciplinare sub toate aspectele de către completul de 5 judecători al Î.C.C.J.
1. Dispoziții legale relevante în analiză
– Art. 51 alin. (3) teza 1 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii Republicată
« Împotriva hotărârilor prevăzute la alin. (1) se poate exercita recurs în termen de 15 zile de la comunicare de către judecătorul sau procurorul sancţionat ori, după caz, de Inspecţia Judiciară sau de către ceilalţi titulari ai acţiunii disciplinare care au exercitat-o. Competenţa soluţionării recursului aparţine Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. »
– Art. 97 pct. 1 și 4 din Legea nr. 134/2010:
„Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:
1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;(…)
4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa.”
– Art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 76/2012:
“(1) Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este „definitivă”, de la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, aceasta va fi supusă numai apelului la instanţa ierarhic superioară.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este „supusă recursului” sau că „poate fi atacată cu recurs” ori, după caz, legea specială foloseşte o altă expresie similară.”
Într-o interpretare favorabilă ideii de acces la o cale de atac efectivă împotriva hotărârilor pronunțate de C.S.M. în materie disciplinară, aplicarea art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 76/2012 ar trebui să conducă la interpretarea art. 51 alin. (3) teza 1 din Legea nr. 317/2004 ca reglementând o cale de atac devolutivă. În aplicarea principiului legalității căilor de atac, C.S.M. ar trebui să pronunțe hotărâri supuse căii de atac a apelului, care să poată fi supuse procedurii apelului reglementate de cap. II Cod de procedura civilă, art. 466 și următoarele CPC.
Un argument de interpretare sistematică ar fi și prevederile art. 24 din Legea nr. 304/2004 care nu limitează competența Î.C.C.J. doar la recursul în materie disciplinară, ci folosește un termen mult mai cuprinzător și nelimitativ: ”cauzele în materie disciplinară.”
”Completele de 5 judecători judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, soluţionează contestaţiile împotriva încheierilor pronunţate în cursul judecăţii în primă instanţă de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, soluţionează cauzele în materie disciplinară potrivit legii şi alte cauze date în competenţa lor prin lege.”
Aparent forma disp. art. 24 din Legea nr. 304/2004 ar permite interpretarea extensivă, în sensul că va putea judeca și apel sau contestație în materie disciplinară, în raport și de intervenția dispozițiilor noi, respectiv disp. art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 76/2012, precum și în raport de art. 6 și 13 din CEDO, după cum vom explica în continuare.
Calea de atac împotriva hotărârilor pronunțate în materie disciplinară este reglementată prin disp. art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, aceasta având caracter de lege specială în raport de Codul de procedură civilă.
Tocmai caracterul de lege specială al Legii nr. 317/2004 ar atrage incidența art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 76/2012, textul de lege reglementând situațiile tranzitorii privitoare la calea de atac ce urmează a fi exercitată împotriva hotărârilor date în primă instanță (dacă am putea asimila CSM unei prime instanțe) pentru care o lege specială stabilește calea de atac a recursului.
Caracterul special al reglementărilor din procedura cercetării disciplinare nu este însă de natură să înlăture incidența disp. art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 76/2012.
Singurele materii exceptate de la aplicarea textului de lege mai sus menționat sunt contenciosul administrativ și fiscal și materia azilului. Aceste excepții sunt expres și limitativ prevăzute în alin. (3) al art. 7 din Legea nr. 76/2012. Pe cale de consecință, datorită caracterului limitativ al enumerării, ne exprimăm opinia că procedura disciplinară reglementată de Legea nr. 317/2004 nu poate fi inclusă, pe cale de interpretare, în rândul materiilor exceptate de la aplicarea textului de lege în discuție. O interpretare extensivă a disp. art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012 ar însemna o încălcare a principiului legalității.
În mod evident, sintagma „se poate exercita recurs” din art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, se încadrează exact în ipotezele reglementate de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012, fiind „o altă expresie similară” prevăzută de o lege specială prin care este consacrată calea de atac a recursului împotriva unei hotărâri de primă instanță.
2. Contraargument pentru interpretarea extensivă a normei și jurisprudența I.C.C.J. în materie
Impedimentul interpretării disp. art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 prin raportare la art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 76/2012 ar putea fi disp. art. 97 pct. 1 teza a 2-a din Legea nr. 134/2010 care reglementează competența Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie de a judeca recursurile declarate împotriva ”altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege”.
Cum prin art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 se consacră calea de atac a recursului și cum nu este reglementată expres posibilitatea ca Î.C.C.J. să judece în materie civilă apelul, atunci ar rezultă că există ori o problemă de reglementare care trebuie corectată de legiuitor, ori o problemă de neconstituționalitate, care poate fi corectată de Curtea Constituțională.
În jurisprudența recentă a Î.C.C.J.[1] Curtea a apreciat că nu poate fi făcută aplicarea art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 76/2012 și a respins cererea de recalificare a căii de atac din recurs în apel.
3. Aspectele de neconstituționalitate a normelor ce fac obiectul analizei
3.1. Neconstituționalitatea normelor supuse prezentei analize (citate la pct. 1) ar putea fi abordată în măsura în care ar fi interpretate:
– art. 51 alin. (3) teza 1 din Legea nr. 317/2004 – în sensul că ar reglementa doar calea de atac a recursului și nu o cale de atac devolutivă, care să permită analiza cauzei disciplinare sub toate aspectele ;
– art. 97 pct. 1 si 4 Cod procedură civilă – în masura în care ar fi interpretat în sensul ca niciuna dintre cele ipoteze normative, nu ar permite ICCJ să judece o cale de atac devolutivă împotriva hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii pronunțate în materie disciplinară.
3.2. Normele constituționale relevante în analiza aspectelor de neconstituționalitate
Art. 16 alin. (1) din Constituție
„Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.”
Art. 53 din Constituție
„(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.”
Art. 21 alin. (1)-(3) din Constituție
„(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
(3) Părţile au dreptul la un proces echitabil (…).”
Art. 20 din Constituție raportat la art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului
Art. 20 Constituție
„(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”
Art. 6 din C.E.D.O. Dreptul la un proces echitabil
Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau măsura considerată absolut necesară de către instanţă când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei
Art. 13 din C.E.D.O. Dreptul la un remediu efectiv
Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.
3.3. Analiza de neconstituționalitate și neconformitate cu C.E.D.O.
3.3.1. Neconstituționalitatea din perspectiva încălcării art. 16 alin. (1) din Constituție care reglementează egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.
Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. Un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiutorului, ci trebuie să se justifice rațional, în sensul respectului principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice.[2]
Norma juridică trebuie să se adapteze diferitelor circumstanțe, fiind necesar ca ea să reflecte diversitatea situațiilor concrete.[3]
În Decizia Curții Constituționale nr. 1/8.02.2014 s-a reținut că „(…) un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice”.
Prin cele două norme analizate din perspectiva neconformității lor cu normele constituționale se produce o îngrădire nejustificată a dreptului de acces la o instanță care să analizeze fondul cauzei, în condițiile în care Înalta Curte de Casație și Justiție este prima și ultimă instanță de judecată în fața căreia se aduce spre apreciere legalitatea și temeinicia hotărârii de sancționare disciplinară a magistratului.
Egalitatea în faţa legii, ca şi în faţa autorităţilor publice, reprezintă o condiţie sine-qua-non a funcţionării societăţii democratice, fondată pe ideea protecţiei egale şi unitare a justiţiabililor în procesul îndeplinirii ansamblului de obligaţii ce revine Statului faţă de persoanele aflate sub jurisdicţia sa. Orice derogare de la regula egalităţii contravine ordinii de drept, pe care o transformă într-o simplă utopie, lipsită de orice valenţe juridice.
Egalitatea în faţa autorităţilor publice trebuie înţeleasă ca garanţie suplimentară conferită persoanelor fizice – beneficiare ale aceluiaşi tratament juridic din partea agenţilor statali, reprezentanţi ai puterii publice.
În doctrină s-a exprimat opinia potrivit căreia egalitatea părţilor în faţa legii şi a autorităţilor judiciare implică, între altele, și respectarea următoarelor cerinţe: aceleaşi drepturi procesuale trebuie acordate tuturor părţilor, fără nici o deosebire, pornind de la teoria egalităţii tuturor în faţa legii şi a interzicerii discriminării.
Garantarea acestor principii este condiţionată de înlăturarea oricăror impedimente faptice sau juridice susceptibile de a da naştere unor privilegii sau după caz, a unor discriminări, inclusiv prin abrogarea sau declararea neconstituţionalităţii acelor prevederi legale de natură a afecta principiile în însăşi substanţa lor.
Inegalitatea în drepturi creată prin normele analizate rezultă din situația de inegalitate în drepturi – din punct de vedere al drepturilor procesuale de acces la o instanță cu deplină jurisdicție – create între persoanele sancționate disciplinar care nu îndeplinesc funcția de magistrat, pe de-o parte și cei care îndeplinesc o astfel de funcție, pe de alta parte:
– persoanele angajate în muncă în baza unui contract de muncă sancționate în cadrul unei proceduri disciplinare de către angajator au la dispoziție – în baza art. 252 din Legea nr. 53/2003 – o acțiune directă la instanța de judecată specializată în litigii de muncă (tribunalul), precum și o cale de atac devolutivă (apelul) de competența Curții de Apel;
– persoanele care exercită funcția de magistrat și sunt sancționate disciplinar de Consiliul Superior al Magistraturii nu au la dispoziție decât o singură forma de acțiune la instanța de judecată împotriva măsurii de sancționare disciplinară, anume ”recursul” în casație prevăzut de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004.
Reglementarea doar a unei căi extraordinare de atac pentru magistratul cercetat disciplinar reprezintă o inegalitate în exercitarea dreptului de acces la o instanță cu deplină jurisdicție, raportat la alte proceduri disciplinare[4] care asigură accesul la justiție în mod efectiv, fiind permis instanței de judecată să analizeze decizia/hotărârea de sancționare disciplinară atât sub aspectul netemeiniciei acesteia, și nu doar din perspectiva motivelor de nelegalitate.
O astfel de inegalitate poate fi înlăturată prin interpretarea art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 în concordanță cu art. 7 alin. (2) din Lege nr. 76/2012.
După cum se poate observa, egalitatea în drepturi a celor care contestă o decizie/hotărâre disciplinară poate fi asigurată prin simpla interpretare a art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 în raport de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012.
Rămâne, însă, de analizat în ce măsură această interpretare se încadrează și în ipotezele prevăzute de art. 97 pct. 4 din C. proc. civ., care prevede competența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție de a judeca „orice alte cereri date în competența sa”.
Interpretarea constituțională dată de CCR pentru prevederile legale in discuție ar fi necesară din acest punct de vedere.
În situația în care s-ar considera că „recursul” exercitat în temeiul art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 nu s-ar încadra în ipoteza reglementată de art. 97 pct. 4 C. proc. civ., ci doar în ipoteza art. 97 pct. 1, se ajunge la o limitare disproporționată și nejustificată a accesului la justiție în sensul de acces la o instanță cu deplină jurisdicție și la un remediu efectiv pentru magistratul sancționat disciplinar. O astfel de interpretare restrictivă ar conduce la o inegalitate în drepturi pentru magistrați, din punct de vedere al dreptului la un remediu efectiv împotriva unei hotărâri disciplinare emise de CSM, în raport de căile de atac reglementate de Legea nr. 53/2003 și alte legi care reglementează procedura disciplinară pentru alte profesii juridice.
Dacă s-ar ajunge la concluzia că, din economia prevederilor Codului de procedură civilă (Legea nr. 134/2010) și ale Legii nr. 303/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate judeca litigii în primă instanță în materie disciplinară (conform disp. art. 97 pct. 4 CPC) sau în apel (în interpretarea art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 prin raportare la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012), deoarece nu i-au fost atribuite competențe în acest sens, o astfel de interpretare ar conduce la o inegalitate în drepturi între magistrații sancționați disciplinar și persoanele ale căror proceduri disciplinare sunt reglementate pentru orice alte categorii de persoane – Legea nr. 53/2003, Legea nr. 36/2005, Legea nr. 51/1995, Legea nr. 188/2000, Legea nr. 192/2006.
Evident, există posibilitatea ca aceasta să fi fost voința legiuitorului, pentru instituirea unui regim diferențiat pentru magistrați, față de orice altă categorie de persoane. Dar, chiar și în această situație, trebuie verificată proporționalitatea unei astfel de limitări aduse unor drepturi fundamentale, pentru a putea fi apreciat dacă ingerința în aceste drepturi este conformă cu standardele de protecție ale acestora.
Datorită specificului profesiei de magistrat, Legea nr. 317/2004 stabilește în competența Completului de 5 judecători soluționarea „recursului” declarat de magistrat împotriva hotărârii de sancționare a Consiliului Superior al Magistraturii, care potrivit art. 24 din Legea nr. 303/2004 poate soluționa: ”Completele de 5 judecători judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, soluţionează contestaţiile împotriva încheierilor pronunţate în cursul judecăţii în primă instanţă de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, soluţionează cauzele în materie disciplinară potrivit legii şi alte cauze date în competenţa lor prin lege.”
Așa cum rezultă din expunerea de motive a Codului de procedură civilă, dar și a Legii nr. 76/2012, motivul pentru care Înalta Curte de Casație și Justiție este instanța de drept comun în ceea ce privește soluționarea recursurilor, iar Curțile de Apel au preluat rolul de instanță de drept comun în materia apelurilor, este acela de a degreva activitatea Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În același timp, trebuie avut în vedere că reglementarea din art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 a fost adoptată sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă, care reglementa recursul întemeiat pe disp. art. 304 indice 1 CPC, în situația în care recursul pentru motive de netemeinicie era declarat împotriva unei hotărâri care potrivit legii nu putea fi atacata cu apel.
Tocmai de aceea legiuitorul a prevăzut în art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012 acea recorelare a căilor de atac, pentru a da posibilitatea asigurării unei căi de acces reale, de remediu efectiv în situațiile în care este vorba de reglementări anterioare noului Cod de procedură civilă, care prevedeau doar calea de atac a recursului.
Ne exprimăm opinia că, rațiunea noii viziuni a legiuitorului asupra recursului în casație și asupra competenței ICCJ nu respectă însă principiul proporționalității, din perspectiva restrângerii dreptului la o cale de atac devolutivă în materia disciplinarului magistraților, care să permită o analiza pe fondul cauzei deduse judecății. Se creează o inegalitate juridică între persoanele aflate în situația de ataca o hotărâre/decizie emisă în urma unei proceduri disciplinare și situația magistratului sancționat disciplinar printr-o hotărâre a CSM.
Inegalitatea în drepturi procesuale a magistratului sancționat disciplinar rezultă și din inegalitatea de tratament ce rezultă din norma procesual penală.
Astfel, conform art. 40 Cod procedura penală, ca o consecință a normei din art. 72 alin. (2) din Constituție[5], Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate să judece atât în primă instanță, cât și ca instanță de apel în materie penală, atunci când este vorba de reprezentanții altor puteri ale statului (legislativă și executivă):
“(1) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în primă instanţă infracţiunile de înaltă trădare, infracţiunile săvârşite de senatori, deputaţi şi membri din România în Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecătorii Curţii Constituţionale, de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
(2) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de curţile de apel, de curţile militare de apel şi de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.”
Mutatis mutandis și în materia disciplinară a magistraților ICCJ ar trebui să poată judeca sub toate aspectele cauza disciplinară, din moment ce prin Constituție s-a dat în competența Î.C.C.J. soluționarea unor astfel de cauze.
Egalitatea între puterile statului ar trebui sa fie transpusă și din această perspectivă a drepturilor și garanțiilor procesuale oferite membrilor oricăreia dintre aceste puteri, respectiv și celor din puterea judecătorească.
3.3.2. Neconstituționalitatea normelor supuse analizei în raport de art. 21 alin. (1)-(3) din Constituție, analizat prin prisma art. 20 din Constituție raportat la art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Dreptul Statului de a reglementa propriile legi, în virtutea marjei de apreciere de care dispune potrivit principiului suveranităţii, trebuie subordonat garanţiilor speciale inerente dreptului la un proces echitabil, în absenţa cărora Convenţia ar deveni un instrument „teoretic şi iluzoriu”, fără aplicabilitate „concretă şi efectivă” în ordinea juridică naţională. (cauza Bellet c. Franţei, cauza Osman c. Marii Britanii, cauza Yagtzilar si altii c. Greciei).
Cu valoare de principiu, Curtea Europeană a decis în cauza Vermeire c. Belgiei, că hotărârile sale sunt obligatorii nu numai cu privire la situaţia reclamantului într-o speţă dată, în care ea a constatat o încălcare a unui drept garantat de Convenţie, ci şi prin raportare la cauzele care au generat o asemenea încălcare; hotărârea instanţei europene produce efecte juridice directe în ordinea juridică a statului în cauză, în sensul ca autorităţile sale trebuie să înlăture aplicarea acelor norme naţionale incompatibile cu prevederile Convenţiei.[6]
Prevalenţa normelor Convenţiei asupra prevederilor din dreptul intern se stabilește prin analiza concursului dintre legile interne şi reglementările internaţionale.
Modul de soluţionare al acestui concurs de legi este dat de art. 20 din Constituţia României.
Pentru soluţionarea acestui concurs de legi instanţa (de drept comun sau constituțională) poate şi trebuie să aprecieze care este legea mai favorabilă si să o aplice pe aceasta.
Din compararea reglementării interne cu reglementarea convențională internaţională rezultă în mod evident faptul că dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului sunt mai favorabile decât dispoziţiile legii interne.
Recomandarea (2004)5 a Comitetului de Miniștrii către statele membre privind verificarea compatibilității proiectelor de lege, a legilor în vigoare și a practicilor administrative cu standardele impuse de C.E.D.O.[7], pct.III.28 din Anexa la aceasta prevede: “verificarea (compatibilității legilor în vigoare și a practicii administrative de către instituțiile judiciare) poate avea loc în cadrul procedurilor judiciare.”
Prin urmare, judecătorul național, fie el și constitutional, verificând compatibilitatea legii interne supuse prezentei analize din perspectiva neconstituționalității ei și neconformității cu standardele impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, va putea proceda la o schimbare de jurisprudență și de practică prin neaplicarea legii stabilite ca incompatibile.
Dezideratul creării unei societăţi democratice, guvernate de principiul preeminenţei dreptului poate fi atins şi prin sancţionarea acestor încălcări, dar şi prin crearea unui complex de garanţii şi instrumente care să asigure că funcţiile reparatorie şi sancţionatorie ale justiţiei sunt exercitate într-un cadru de legalitate şi operativitate, înlăturându-se astfel posibilitatea producerii de noi vătămări în însuşi demersul înfăptuirii actului de justiţie.
În vederea atingerii acestui scop, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului reglementează două drepturi procedurale, care se concretizează în garanţii cu privire la punerea în valoare în faţa instanţelor judiciare a drepturilor ce sunt recunoscute persoanelor – dreptul la un proces echitabil și dreptul la un proces (remediu) efectiv.
În acest context, dispoziţiile prevăzute de art. 6 şi art. 13 din Convenţie, relative la dreptul la un proces echitabil şi la dreptul la un recurs efectiv, dau expresie unei idei generale potrivit cu care o protecţie eficace a drepturilor omului nu poate fi realizată prin simpla consacrare a unor drepturi substanţiale, ci este necesar ca aceste drepturi să fie însoţite de garanţii fundamentale de ordin procedural, care să asigure mecanismele corespunzătoare de punere în valoare.
Este fundamentală garantarea dreptului la un recurs efectiv, potrivit căruia orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de către Convenţie au fost încălcate, are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane ce au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.
Art. 13 din Convenţie impune astfel statelor contractante o obligaţie pozitivă ce are ca obiect reglementarea, în cadrul legislaţiei interne, a unui recurs care să permită înlăturarea eventualelor încălcări aduse dispoziţiilor Convenţiei, efectivitatea acestuia constând în aceea că abilitează instanţa naţională competentă să examineze conţinutul plângerii întemeiate pe o dispoziţie a Convenţiei şi să ofere o reparaţie adecvată. Absenţa unui asemenea remediu în dreptul intern constituie, în opinia instanţei europene, o încălcare a acestei obligaţii şi, deci, a prevederilor Convenţiei. Or, recursul în casație în materia disciplinarului magistraților nu poate constitui un astfel de remediu efectiv, dat fiind limitele de analiză a situației deduse judecății .
Dreptul la un remediu judiciar efectiv, astfel cum este consacrat de art. 13 din CEDO și cum este reflectat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, obligă la asigurarea unei căi de atac care să garanteze toate drepturile și garanțiile procesuale specifice judecății în fața unui tribunal, care să poată analiza încălcarea dreptului subiectiv civil reclamat (prin aplicarea sancțiunii disciplinare) cu plenitudine de jurisdicție.
Art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 (dacă ar fi interpretat restrictiv, fără luarea în considerare a disp. art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012) oferă magistratului numai calea de atac a recursului în casație împotriva hotărârii prin care a fost sancționat, fiindu-i în mod evident încălcat dreptul la un tribunal, în sensul de instanță cu plenitudine de jurisdicție, care să poată analiza sub toate aspectele contestația sa adresată pentru prima dată în fața unei instanțe de judecată – cum este Î.C.C.J.
În cazul magistraților sancționați disciplinar, calea de atac a recursului stabilită de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 nu asigură decât un acces limitat la o justiție independentă și echitabilă, întrucât nu este permisă critica de netemeinicie și nici administrarea de probe, altele decât înscrisurile.
O astfel de limitare a dreptului la acces la justiție și a dreptului la un remediu judiciar efectiv afectează în mod flagrant dreptul de acces la instanță, ca fațetă a dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 21 din Constituție, cât și de art. 6.1. din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ținând cont de faptul că dreptul de acces nu se limitează la posibilitatea introducerii unui proces, ci aplicarea sa poate fi extinsă la modul în care este condus procesul respectiv.
Este de subliniat în acest context chiar viziunea Curții Constituționale asupra dreptului de acces, exprimată (între altele) în decizia nr. 60/14.10.1992: „nicio dispoziție constituțională nu se opune ca pentru anumite domenii de activitate sau categorii de demnități sau funcții publice, să se instituționalizeze și proceduri (jurisdicții) administrative sau disciplinare prin care să se rezolve probleme specifice, implicit conflicte. Dar nicio lege nu poate interzice celor interesați ca, în caz de nemulțumire sau eșec al acestor proceduri (jurisdicții), să se adreseze justiției, pentru că, în sistemul ordinii constituționale actual, justiția este garantul drepturilor și libertăților cetățenilor, iar art. 21 din Constituție valorifică tocmai această funcție a justiției”.
Faptul că hotărârea de aplicare a sancțiunii disciplinare este pronunțată de o autoritate administrativ-jurisdicțională nu este similar cu accesul liber la justiție. În acest sens, art. 21 din Constituție trebuie coroborat cu art. 123 din Constituție, care definește termenul de „justiție”, precizând că aceasta se înfăptuiește de o categorie diferită de autorități publice, și anume instanțele judecătorești.[8]
Cu privire la lămurirea sensului noțiunii de ”instanță de judecată” în materie disciplinară utilizat de art. 134 alin. (2) și (3) din Constituție pentru a defini rolul Consiliului Superior al Magistraturii în procedura disciplinară a magistraților, trebuie avute în vedere următoarele:
– Textul constituțional vorbește de ”instanță de judecată (…) în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică” și nu de ”instanță judecătorească”; distincția nu este doar una de nuanță semantică, întrucât legiuitorul constituant nu a înțeles să includă CSM în categoria instanțelor judecătorești care intră în ”puterea judecătorească” și înfăptuiește justiția, astfel cum este consacrat în art. 126 alin. (1) din Constituție. Tocmai de aceea, subliniind lipsa caracterului de instanță judecătorească, cu toate garanțiile unei justiții imparțiale consacrate de disp. art. 124 din Constituție și pentru a se asigura accesul liber la justiție, astfel cum Justiția este definită în art. 124 din Constituție, s-a stabilit prin art. 134 alin. (3) din Constituție că hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casație și Justiție.[9]
– În același sens, dând o interpretare constituțională dispozițiilor art. 134 alin. (2) din Constituție, s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 799/17.06.2011 și Decizia nr. 148/16.04.2003, statuând că: ”Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, în secţii şi în plen, în domeniul jurisdicţiei disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, fără votul ministrului justiţiei şi al procurorului general, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. Această dispoziţie constituţională nu poate interzice accesul liber la justiţie al persoanei judecate de această „instanţă” extrajudiciară, fără încălcarea prevederilor art. 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.”
Deși legiuitorul constituant i-a consacrat Consiliului Superior al Magistraturii rolul de „instanță de judecată” în domeniul răspunderii disciplinare, „acest rol nu atrage calificarea acestuia drept o instanță judecătorească”, astfel că nu se poate interzice accesul liber la justiție a persoanei judecate de această „instanță disciplinară”, după cum reține chiar Curtea Constituțională în Decizia nr. 774/10.11.2015.[10]
În argumentarea ideii că, Consiliul Superior al Magistraturii nu este o instanță judecatorească invocam și următoarele dispozțtii constituționale:
Art. 126 alin. (1): „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”.
În aplicarea acestui text constituţional, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, prevede în art. 2 alin. (2) că instanţele judecătoreşti sunt „a) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; b) curţi de apel; c) tribunale; d) tribunale specializate; e) instanţe militare; f) judecătorii.”
Pornind de la această premisă a neincluderii Consiliului Superior al Magistraturii în rândul instanțelor de judecată, Curtea Constituțională a României a statuat în Decizia nr. 391/2007[11] că sesizarea Curții Constituționale de către Consiliul Superior al Magistraturii cu o excepție de neconstituționalitate invocată în cadrul unei proceduri disciplinare ”este inadmisibilă, deoarece Curtea Constituţională nu a fost legal sesizată, aşa cum prevăd dispoziţiile constituţionale ale art. 146 lit. d) şi dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, de o instanţă judecătorească.”
În aceste condiții, ne exprimăm opinia că magistrații nu beneficiază în procedura desfășurată în fața C.S.M. de o judecată în primă instanță în fața unei ”instanțe judecătorești” în sens constituțional.
Pe cale de consecință, calificarea demersului judiciar al magistratului sancționat disciplinar împotriva hotărârii emise de Consiliul Superior al Magistraturii ca fiind recurs, adică o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată potrivit Codului de procedură civilă doar pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 Cod. procedură civilă, conduce la încălcarea dreptului de acces la o instanță și la un proces echitabil consacrat de art. 21 din Constituție.
Reglementarea pentru magistratul cercetat disciplinar doar a unei căi extraordinare de atac reprezintă o limitare disproporționată a dreptului de acces la o instanță dintre cele prevăzute de Constituție.
Limitarea dreptului magistratului la un proces echitabil doar prin intermediul ”recursului” este subliniată chiar de prevederea din art. 483 alin. (3) Cod procedură civilă: ”Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.”
Putem aprecia că și prin această prevedere se subliniază că unui magistrat sancționat disciplinar trebuie să i se asigure nu numai calea de atac a recursului în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, ci o cale de atac devolutivă, care să permită o judecată sub toate aspectele.
Din moment ce hotărârea disciplinară emisă de Consiliul Superior al Magistraturii nu corespunde nici măcar unei judecăți în primă instanță în materie disciplinară, având în vedere calificarea de ”instanță extrajudiciară” dată chiar de Curtea Constituțională în interpretarea textului constituțional (art. 134 din Constituție), atunci se impune cu necesitate asigurarea unei căi de atac devolutive, pentru asigurarea unui real acces la justiție.
Asigurarea respectării art. 6 din Conventia Europeană a Drepturilor Omului și a jurisprudenței sale relevante date în aplicarea art. 6 impune cu necesitate interpretarea normelor de drept în sensul celor menționate.
Relevantă este și jurisprudența Curții Europene de Drepturilor Omului pe acest aspect, respectiv hotărârile în cauza Oleksandr Volkov v. Ucrainei[12] și cea în cauza Ramos Nunes de Carvalho E SÁ c. Portugal[13].
În analiza aspectelor de neconstituționalitate ale dispoziției supuse analizei trebuie avute în vedere și art. 13 din Conventia Drepturilor Omului care consacră dreptul la un remediu efectiv: „Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
Or, limitarea interpretării art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, fără aplicarea normei tranzitorii (art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 76/2012) și stabilirea faptului că un magistrat sancționat disciplinar de un organism disciplinar cum este Consiliul Superior al Magistraturii ar avea la îndemână doar calea de atac a recursului, în forma reglementată de actualul Cod de procedură civilă, ar însemna încălcarea dreptului la un remediu efectiv.
Lipsa unei căi de atac devolutive – ca remediu efectiv la dispoziția unui judecător sancționat disciplinar în fața unei instanțe independente în sensul art. 6 din CEDO este de natură să conducă la încălcarea drepturilor lui fundamentale la un proces echitabil, sub aspectul dreptului la un tribunal imparțial și independent, precum și încălcarea dreptului la un remediu efectiv, care să-i permită analiza încălcării drepturilor sale subiectiv civile sub toate aspectele. Acesta este și sensul dreptului consacrat constituțional prin art. 21 din Constituție.
Ne exprimâm opinia că restrângerea unor astfel de drepturi constituționale nu îndeplinește condițiile art. 53 din Constituție[14], aspect pe care îl vom detalia în continuare.
Interpretarea art. 21 din Constituție trebuie făcută prin raportare la art. 20 din Constituție și art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care permit o interpretare mult mai favorabilă decât art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004.
O intervenție expresă a legiuitorului ar fi binevenită, astfel încât să înlăture ambiguitatea (generată și de disp. art. 24 din Legea nr. 304/2004) unei interpretări extensive a art. 97 pct. 4 C. proc. civ., în sensul ca Înalta Curte de Casație și Justiție va putea judeca și apelul sau contestația în materie disciplinară, în raport și de intervenția dispozițiilor noi respectiv art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 76/2012, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 317/2004, precum și în raport de art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
O astfel de intervenție ar trebui să ia în considerare că hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nu este o ”hotărâre” pronunțată de o instanță din cele prevăzute de art. 126 alin. (1) din Constituție și cele reglementate de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și care să aibă regimul juridic al hotărârii reglementat de disp. art. 424 alin. (1) CPC. [15]
Calea de atac reglementată de art. 51 din Legea nr. 317/2004 devine una iluzorie și lipsită de efectivitate în situația în care nu s-ar putea constitui într-un remediu care să răspundă concret și real nevoii unei analize de fapt și de drept a cazului disciplinar.
Nevoia unei căi de atac devolutive apare în practică mai ales în situațiile – tot mai frecvente – în care e vorba de sancțiuni aplicate în ipotezele în care apărările magistratului implică analiza unor probleme sistemice ale sistemului de justiție și care pot constitui adevărate cauze exoneratoare de răspundere disciplinară, apărări și probe care nu au putut fi făcute și dovedite în etapa cercetării disciplinare sau a soluționării cauzei în fața Consiliului Superior al Magistraturii.
3.4.3. Restrângerea dreptului la acces la justiție în ipoteza analizată nu respectă condițiile reglementate de art. 53 din Constituție.
Chiar dacă legiuitorul poate opera o restrângere a exercițiului unor drepturi fundamentale, aceasta poate avea loc numai dacă se impune într-o societate democratică.
În ansamblul lor, condițiile menționate la art. 53 din Constituție exprimă natura excepțională a unei astfel de măsuri. Astfel, restrângerea exercițiului unor drepturi nu poate deveni o regulă în conduita unui legiuitor democratic. O intervenție sistematică din partea puterii legiuitoare în sensul restrângerii exercițiului unor drepturi ar ridica serioase semne de întrebare cu privire la legitimitatea unei astfel de acțiuni și, pe cale de consecință, a autorității publice care recurge la astfel de măsuri.
Din acest considerent, art. 53 alin. 1 din Constituție enumeră situațiile în care legiuitorul, prin lege, poate restrânge exercițiul unor drepturi fundamentale, precum cel prevăzut de art. 21 din Constituția României – accesul liber la justiție.
Mai mult decât atât, pentru a preveni ingerința abuzivă a legiuitorului în restrângerea exercițiului drepturilor fundamentale, alin. 2 al aceluiași articol reglementează ca și condiții de validitate a unei astfel de restrângeri, pe lângă cele prevăzute la alin. 1: proporționalitatea unei astfel de măsuri cu situația care a determinat-o; măsura să nu fie discriminatorie și să nu aducă atingere existenței dreptului; necesitatea acesteia într-o societate democratică.
Nu numai că îngrădirea dreptului la o cale de atac devolutivă nu se încadrează în ipotezele prevăzute în mod expres la alin. (1), dar aceasta nici nu se impune într-o societate democratică care garantează accesul tuturor persoanelor la un proces echitabil, indiferent de funcția pe care o exercită, dar nici nu este proporțională cu situația care a determinat-o. Cu atât mai mult cu cât magistratul îndeplinește o funcție ce ține de exercițiul uneia dintre puterile în stat, trebuie sa i se asigure garanții sporite că nu este supus abuzului și ca atare, accesul său la o instanță independentă să nu fie îngrădit într-o manieră în care dreptul este atins în substanța sa.
Principiul proporționalității dintre măsura restrictivă instituită prin lege și situația care a determinat-o exprimă necesara adecvare a măsurilor juridice la situațiile de fapt cărora acestea se adresează, stabilind o relație – apreciată de întreaga colectivitate – ca justă și legitimă între măsura juridică adoptată și realitatea socială.
Din spațiul general al reglementării juridice, principiul proporționalității poate fi particularizat la cel al aplicării normelor, aplicare ce reclamă, cu necesitate, o adecvare a consecințelor în raport de situația dată și de încadrarea juridică a faptelor. Astfel, proporționalitatea presupune o relație justă și rezonabilă între mijloacele utilizate de autoritatea statală și scopul pentru care ele sunt puse în acțiune.
În ultimă instanță, acest echilibru are în vedere scopul reglementării, impunând o atitudine rezonabilă oricărei autorități cu competente normative.[16]
Așadar, restrângerea dreptului fundamental trebuie să fie proporțională cu scopul urmărit de legiuitor atunci când a decis instituirea unei măsuri restrictive a dreptului.
În doctrina constituțională s-a reținut faptul că, atunci când are loc restrângerea exercițiului unor drepturi pe cale normativă, se impune necesara adecvare a diminuării garanțiilor oferite drepturilor conferite de către stat la cauzele care pot justifica o astfel de conduită.[17]
Se mai reține că, pentru restrângerea exercitării drepturilor fundamentale, trebuie analizată relația dintre cel puțin trei elemente:
– cauza care determină adoptarea unei măsuri restrictive;
– măsura restrictivă în sine;
– gradul de deviere a măsurii restrictive de la standardul protecției normale.
Din perspectiva acestor criterii, nu există un raport de proporționalitate între limitarea dreptului magistratului sancționat la standardul protecției normale și cauza care ar fi determinat adoptarea unei astfel de măsuri de limitare a accesului la un remediu efectiv, cauză ce nu poate fi identificată.
Totuși, din expunerea de motive a Codului de procedură civilă, dar și a Legii nr. 76/2012, reiese faptul că, prin noua reglementare a desfășurării procesului civil s-a urmărit degrevarea instanței supreme, Curțile de Apel devenind instanțe de drept comun în materia apelului, iar Înalta Curte de Casație și Justiție reprezentând instanța de drept comun în materia recursului. Dacă în materie penală ÎCCJ poate judeca și în primă instanță și în apel, trebuie asigurate pîrghiile de reglementare pentru a judeca în egală măsură ca instanța de drept comun (chiar de primă instanță) și cu atât mai mult în apel în materia disciplinarului magistraților.
Interpretarea art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 coroborat cu art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012 raportat la art. 97 pct. 4 din Codul de procedură civilă în sensul că, potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție nu ar avea competența materială de a soluționa calea de atac a apelului, având în vedere scopul urmărit de legiuitor atunci când a stabilit instanța supremă ca instanță de drept comun în materia recursului, nu poate decât să evidențieze vădita disproporție dintre cauza care a stat la baza unei astfel de reglementări și restrângerea dreptului la o cale de atac devolutivă pentru magistrații sancționați disciplinar.
A nega dreptul magistratului sancționat disciplinar de a utiliza calea de atac a apelului sau a unei contestații cu caracter devolutiv ar reprezenta o atingere în substanța lor a tuturor garanțiilor și drepturile pe care un stat de drept le aduce justițiabilului în ceea ce privește accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil.
Reconsiderarea reglementărilor analizate sau a interpretării sale conform cu Constituția și Convenția Europeană a Drepturilor Omului devine în aceste condiții absolut necesară.
[1] ICCJ, Secția I civilă, completul de 5 judecători, încheiere în dosar nr. 671/1/2016.
[2] Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/08.02. 1994
[3] E. S. Tănăsescu, Principiul egalității în dreptul românesc, pag. 34.
[4] – notarii: împotriva hotărârii Consiliului de disciplină se poate formula contestație la Consiliul Uniunii. Hotărârea prin care se soluționează contestația poate fi atacată cu recurs la Curtea de Apel București. Hotărârea Curții de apel este definitivă. (art. 74 Legea nr. 36/2005)
– avocații: decizia pronunțată de comisia de disciplină a baroului poate fi contestată la Comisia centrală de disciplină a UNBR. Chiar și pentru decani/ membrii Consiliului UNBR există două grade „administrative” – comisia centrală de disciplină (fond) și Consiliul UNBR (în recurs). Hotărârea finală este supusă contestației la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București (art. 88 Legea nr. 51/1995), sentință care poate fi atacată cu recurs.
– executorii judecătorești – împotriva Consiliului de disciplină al Camerei executorilor judecătorești se exercită contestație la Comisia superioară de disciplină a Uniunii Naționale a Executorilor judecătorești, iar hotărârea celei din urmă comisii poate fi atacată cu contestație la curtea de apel. (art. 48 din Legea nr. 188/2000). Aceasta din urmă se atacă cu recurs.
– mediatorii – împotriva hotărârii de sancționare a consiliului de mediere se poate introduce contestație potrivit art. 41 din Legea nr. 192/2006, aceasta putând fi atacată cu recurs.
[5] 2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
[6] Pe baza unui raţionament similar, în doctrina de specialitate (M. Voicu) s-a opinat că „judecătorul naţional rămâne deplin responsabil în aplicarea uniformă a Convenţiei în sistemul intern judiciar, realizând eficient si constituţionalist o sinteza între exigenţele acesteia şi constrângerile, în unele privinţe şi perioade, inhibatoare, date de calitatea legii, de regulile procedurale naţionale şi chiar de jurisprudenţa dominantă.”
Punctul 12 din Anexa la Recomandarea mai sus menționată prevede: “pentru asigurarea compatibilitatii, este suficient sa se procedeze la schimbari de jurisprudenta si de practica. In conformitate cu sistemul juridic al unor state membre, compatibilitata ar putea fi asigurata prin simpla neaplicare a masurilor legislative respective.
[7] Adoptata la 12.05.2004, la cea de-a 114-a sesiune.
[8] A se vedea în acest sens D.C.C. nr. 34/1994, D.C.C nr. 35/1993, D.C.C. 6/1994.
[9] I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituția României. Comentariu pe articole, Ed. C.H: Beck, 2008, pag. 1268.
[10] A se vedea în acest sens D.C.C nr. 774/10.11.2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004.
[11] Decizia nr. 391/2007 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 651 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.
[12] Privitor la regula “instanţă instituită de lege”, Curtea, luând spre analiză caracteristicile instanţei (Înalta Curte Administrativa ), care s-a pronunţat în calea de atac formulată de reclamant împotriva deciziilor C.S.J , a reamintit că noţiunea “instituită de lege” acoperă nu doar baza legală a existenţei instanţei, ci şi compunerea completului de judecată (cauza Buscarini c. San Marino, decizia din 4 mai 2000, nr. 31657/96).
Întemeiat pe faptul că, potrivit legislaţiei naţionale, completul învestit să se pronunţe asupra actelor C.S.J. şi ale Parlamentului, era stabilit de Preşedintele Înaltei Curţi Administrative, iar acesta îşi exercitase acest atribut după expirarea mandatului său de Preşedinte al Î.C.A., Curtea a apreciat că nu a fost satisfăcută exigenţa regulii “instanţă instituită prin lege”, fiind încălcat astfel art. 6 par. 1 din Convenţie şi sub acest aspect.
[13] ”87. Curtea remarca ca instanta de recurs controleaza, pe baza unei legalitati in sens larg, aplicarea art. 266 § 2 din Constitutie, in virtutea caruia, administratia trebuie sa isi exercite puterile, prin respectarea printre altele, a principiului interzicerii excesului. Curtea conchide ca Curtea Suprema de Justitie are o conceptie restrictiva asupra Întinderii propriilor puteri de control a activității disciplinare a Consiliului Superior al Magistraturii.
88. Practica judiciara dezvoltată în acest domeniu este relevantă. Prin urmare, considerațiile de mai sus indică in fapt că consecințele juridice care decurg din controlul efectuat de Curtea Supremă de Justiție asupra acestor probleme sunt limitate si nu fac decat sa consolideze indoiala asupra capacității curții de a aborda într-o manieră efectivă problema și de a efectua un control efectiv al cauzei.
89. Prin urmare, curtea considera ca controlul efectuat de Curtea Suprema de Justitie in cauza petiționarului nu era suficient.
[14] ARTICOLUL 53
(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.
[15] Art. 424 Denumirea hotărârilor
(1) Hotărârea prin care cauza este soluţionată de prima instanţă sau prin care aceasta se dezînvesteşte fără a soluţiona cauza se numeşte sentinţă.
(2) Hotărârea prin care judecătoria soluţionează căile de atac împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege, se numeşte sentinţă.
[16] I. Muraru, E.S. Tănăsescu – Constituția României. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck , București, 2008, pag. 541-542.
[17] I. Muraru, E.S. Tănăsescu – Constituția României. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck , București, 2008, pag. 542.