I. INTRODUCERE În ultimii ani, CCBE și-a exprimat îngrijorările majore^[1] în legătură cu dezvăluirile referitoare la metodele de lucru ale serviciilor naţionale de informaţii. Aceste îngrijorări se referă în special la faptul că organismele de stat au competenţe de anchetă secrete şi/sau controlate insuficient și utilizează tehnologii de localizare şi urmărire foarte sofisticate şi avansate pentru a accesa date din comunicările cetăţenilor, într-un mod generalizat, pe scară largă, fără se bazeze pe suspiciuni. Deși aceste tehnologii pot aduce beneficii în combaterea terorismului și crimei organizate, creează un număr de probleme noi specifice care trebuie abordate, în special în ceea ce privește caracterul legal al ingerinței în drepturile fundamentale ale omului.

Această ingerință devine deosebit de periculoasă atunci când guvernele accesează date și comunicări cărora le-a fost acordată o protecție specială prin lege. Evident, este situația comunicărilor între avocați și clienții acestora. În toate statele membre ale Uniunii Europene, legea oferă protecție împotriva dezvăluirii informaţiilor comunicate între avocat şi client în condiţii de confidenţialitate. Fără această protecţie, însăşi funcţionarea statului de drept este subminată.

Ar putea fi afectate mai ales accesul la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la viaţă privată. Aceste drepturi sunt protejate în numeroase documente juridice interne şi internaţionale, printre care se numără Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (ECHR) şi Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Subminarea confidenţialităţii comunicării avocat – client – indiferent dacă această confidenţialitate se bazează pe conceptul de secret profesional sau (aşa cum se întâmplă în unele jurisdicţii) pe privilegiul profesiei juridice – înseamnă încălcarea obligaţiilor internaţionale, negarea drepturilor acuzatului şi compromiterea generală a caracterului democratic al statului.

Acest aspect a fost recunoscut de către diferite organisme internaţionale. Parlamentul European, de exemplu, a adoptat în octombrie 2015 o rezoluţie referitoare la măsuri subsecvente^[2] în legătură cu supravegherea electronică de masă a cetăţenilor UE în care se subliniază că drepturile cetăţenilor UE trebuie protejate împotriva oricărei supravegheri a comunicărilor confidenţiale cu avocaţii. În plus, Parlamentul European a solicitat în mod explicit Comisiei Europene să adopte o comunicare în această privinţă^[3]. În plus, în 2015, Consiliul Europei a adoptat şi a dat publicității mai multe lucrări pe această temă. Adunarea Parlamentară a adoptat o rezoluţie^[4] în care a evidenţiat faptul că interceptarea comunicărilor privilegiate ale avocaţilor reprezintă o ameninţare la adresa drepturilor fundamentale, în special a dreptului la viaţă privată şi a dreptului la un proces echitabil. Comisia de la Veneţia a dat publicităţii o versiune actualizată^[5] a unui raport anterior privind supravegherea democratică a serviciilor de securitate şi informaţii în care se recunoaște că, în ceea ce privește comunicările avocat-client, trebuie asigurată o protecție ridicată care să includă garanții procedurale și supraveghere externă puternică. În sfârşit, Comisarul pentru Drepturile Omului a subliniat într-un document de discuţie^[6] că interceptarea comunicărilor între avocaţi şi clienţii acestora poate submina egalitatea de mijloace a părţilor şi dreptul la un proces echitabil.

Deşi importanţa acestui principiu nu poate fi contestată, în prezent principiul este serios ameninţat. Ultimele evenimente din diferite ţări europene compromit protecţia acordată în mod tradiţional secretului profesional de către statele democratice.^[7]

Scopul prezentului document este de a informa legislatorii şi decidenţii de la nivelul UE în legătură cu standardele care trebuie respectate pentru a asigura că principiul esenţial al secretului profesional nu este subminat în legătură cu practicile statului ce implică interceptarea datelor din comunicări în scopul supravegherii şi/sau aplicării legii.

II.  SECRETUL PROFESIONAL – SENS ŞI DOMENIU DE APLICARE Secretul profesional şi privilegiul profesiei juridice

Eficiența avocaților atunci când apără drepturile clienţilor depinde de existența unei încrederi în legătură cu respectarea confidențialității comunicărilor dintre avocat şi client. Acest aspect este recunoscut de secole pe întregul teritoriu al Europei. Practic, fără această garanţie, există pericolul ca, pe de o parte, clientul să nu aibă încrederea necesară pentru a face dezvăluiri complete şi sincere avocaţilor săi şi, pe de altă parte, avocaţii să nu dispună de informaţii suficiente (ce ar putea fi importante) care să-i permită să ofere clientului servicii de consiliere complete şi cuprinzătoare şi să îl reprezinte eficient. În unele jurisdicţii din Europa, această garanţie este oferită prin plasarea comunicărilor în cauză sub protecţia privilegiului profesiei juridice, iar în alte jurisdicţii prin considerarea comunicărilor drept secrete profesionale. Însă ambele abordări urmăresc acelaşi scop: protejarea informațiilor generate în cadrul relației avocat-client pentru a oferi sau a primi servicii de consiliere juridică și/sau reprezentare în orice acțiuni în justiție.

Deși scopul prezentului document nu constă în analiza detaliată a privilegiului profesiei juridice și a secretului profesional, este util să înțelegem abordarea generală amplă în cazul fiecărui concept.^[8]

Conceptul de privilegiu al profesiei juridice oferă comunicărilor între avocat și client privilegiul confidențialității care aparține clientului. Din relația avocat-client decurge obligația avocatului de a păstra în condiții de confidențialitate toate comunicările dintre el și client care au legătură cu atribuțiile sale, conform instrucțiunilor primite de la client, cu excepția cazului în care clientul renunță la această confidențialitate. Această obligație civilă devine o obligație deontologică. Cu toate acestea, este important să înțelegem că privilegiul nu se aplică acelor comunicări care nu au legătură cu relația dintre client, în calitate de client, și avocat, în calitate de avocat al clientului. De exemplu, nu se aplică acelor comunicări dintre o persoană și un avocat care acționează în calitate de avocat al clientului în anumite chestiuni care nu se înscriu în relația profesională. Iată un exemplu clar: un avocat este implicat în apărarea unui client într-o cauză penală, acesta din urmă fiind acuzat de săvârșirea unui jaf la o bancă sau a unui act de terorism, însă, în situația în care avocatul este complicele clientului în ceea ce privește punerea la cale a jafului sau a actului de terorism, este evident că respectivele comunicări nu pot intra sub incidența secretului profesiei juridice. În unele jurisdicții de drept comun, această situație este de obicei numită „excepție de inechitateˮ, deși este important să menționăm că nu este vorba cu adevărat despre o excepție: este mai degrabă o chestiune care nu intră de la bun început sub incidența privilegiului secretului profesional.

Atunci când baza este secretul profesional, obligația de a păstra confidențialitatea comunicărilor este absolută. Este o obligație ce îi revine în mod direct avocatului și la care, în majoritatea jurisdicțiilor, clientul nu poate renunța. Este posibil ca încălcarea acestei obligații să nu fie considerată doar o încălcare a obligațiilor civile și/sau deontologice (așa cum se întâmplă în cazul privilegiului profesiei juridice), ci să atragă răspunderea penală în unele jurisdicţii. În ciuda acestor diferenţe importante, similaritatea dintre conceptul de secret profesional şi cel de privilegiu al profesiei juridice constă în faptul că acestea nu se aplică într-o cauză în care avocatul este implicat, împreună cu clientul, în punerea la cale a unei activităţi criminale.

Pentru mai multă claritate, în prezentul document, termenul „secret profesional” se referă la ambele concepte.

Fără confidenţialitate nu există proces echitabil

În majoritatea sistemelor juridice se consideră că în cazul în care unui cetăţean i se refuză dreptul de a i se garanta confidenţialitatea, respectiv dreptul de a fi protejat împotriva dezvăluirii comunicărilor pe care le are cu avocatul său, este posibil să i se refuze şi accesul la consiliere juridică şi justiţie. Astfel, secretul profesional este considerat un instrument prin care se poate asigura accesul la justiţie şi menţinerea statului de drept. Într-adevăr, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a corelat în mod repetat respectarea secretului profesional cu respectarea articolelor 6 şi 8 din ECHR. În primul rând, Curtea a considerat că „dreptul unui acuzat de a comunica cu avocatul său în lipsa oricărei alte persoane face parte din cerinţele de bază ale unui proces echitabil într-o societate democratică şi derivă din articolul 6 alineatul 3 (c) din Convenţie”^[9]. De asemenea, Curtea a afirmat că „dreptul fiecăruia la un proces echitabil”^[10] depinde de „relația de încredere care există între [avocat și client]”. În al doilea rând, Curtea a evidențiat în repetate rânduri că subminarea secretului profesional poate reprezenta o încălcare a articolului 8 care protejează dreptul la respectarea vieții private și de familie. Într-adevăr, articolul „permite o protecție mai puternică a schimburilor de informații dintre avocați și clienții săi^[11]”. În acelaşi spirit, Curtea stabileşte astfel: „acest lucru este justificat prin faptul că avocaţilor li se atribuie un rol fundamental într-o societate democratică, acela de a apăra părţile la litigiu. Cu toate acestea, este imposibil să ducă la îndeplinire această sarcină esenţială dacă nu pot să garanteze celor pe care îi apără că schimburile lor de informaţii vor fi confidenţiale”.

Jurisprudenţă

Curţile europene, atât cea din Luxemburg, cât cea din Strasbourg, au o jurisprudență vastă referitoare la secretul profesional în care este evidențiată importanţa acestui principiu. Secretul profesional este consacrat şi în instrumentele juridice europene. În plus, toate statele membre ale Uniunii Europene recunosc faptul că secretul profesional este unul dintre obiectivele majore şi principiile de reglementare ale profesiei juridice, iar încălcarea acestuia reprezintă în unele state membre ale UE nu doar o încălcare a unei obligaţii profesionale, ci şi o infracţiune. În plus, în Carta principiilor de bază ale avocatului european, Codul deontologic al avocatului european şi multe alte documente, CCBE prevede că secretul profesional este una dintre valorile fundamentale ale profesiei de avocat în Europa. Mai jos sunt prezentate mai detaliat deciziile esenţiale ale instanţelor europene, instrumentele juridice europene relevante, precum şi propriile documente ale CCBE.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE): speţa AM&S

În speţa AM&S/Comisia, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) a recunoscut că păstrarea confidenţialităţii în legătură cu anumite comunicări între avocat şi client constituie un principiu general de drept, comun legislațiilor tuturor statelor membre şi, prin urmare, un drept fundamental protejat de legislaţia comunitară.^[12] Curtea a afirmat că „orice persoană trebuie aibă posibilitatea, fără nicio constrângere, de a consulta un avocat a cărui profesie prepune acordarea de consiliere juridică independentă tuturor celor care au nevoie de aceasta”, şi că, prin urmare, confidenţialitatea anumitor comunicări între avocat şi client trebuie protejată.^[13]Secretul profesional poate fi invocat nu doar de persoanele fizice, ci şi de companiile care ar putea face obiectul unei investigații a Comisiei, indiferent de statutul juridic al acestora. Acesta se aplică tuturor documentelor care ajung în mâinile avocatului sau ale clientului, precum şi tuturor comunicărilor care provin de la oricare dintre ei.

Decizia CJUE a fost și continuă să fie deosebit de importantă, întrucât a confirmat protejarea comunicărilor privilegiate (contestată până în 1978) și a definit aria de aplicare a privilegiului profesiei juridice și implicațiile practice ale acesteia. CJUE a remarcat că secretul profesional este strâns legat de conceptul referitor la rolul avocatului de colaborator în administrarea justiției de către instanțe^[14]. CCBE a intervenit în cauză în sprijinul reclamantei.

În speța AM&S, CJUE a definit aria de aplicare a secretului profesional în sistemul Comunității Europene, pe baza tradițiilor juridice comune statelor membre. A interpretat regulamentul 17 în sensul protejării confidențialității comunicărilor scrise dintre un avocat și clienții săi, sub rezerva a două condiții, introducând elemente ale acestei protecții despre care s-a constatat că sunt comune legislațiilor statelor membre din 1982, respectiv: (i) comunicările trebuie să aibă loc pentru și în interesul drepturilor la apărare ale clientului, și (ii) comunicările trebuie să fie întocmite de avocați independenți care dispun de calificările necesare pentru a-și practica profesia în orice țară a SEE.

În ceea ce privește prima cerință, CJUE a subliniat că trebuie asigurată exercitarea deplină a drepturilor la apărare în contextul procedurilor de investigare derulate de Comisie și că protecția confidențialității comunicărilor scrise între client și avocat reprezintă un corolar esențial al drepturilor la apărare. Așadar, Curtea recunoaște faptul că toate comunicările scrise transmise după inițierea procedurilor trebuie protejate. Cu toate acestea, întrucât Comisia poate să declanșeze o investigație înainte de inițierea formală a procedurii, Curtea a afirmat că – pentru a nu descuraja întreprinderile să solicite consiliere juridică cât mai repede – protejarea secretului profesional se aplică și pentru orice comunicare scrisă anterioară care are legătură cu obiectul procedurii. Consilierea juridică este considerată o etapă „pregătitoareˮ în cadrul apărării întreprinderii^[15].

În baza celei de-a doua cerințe stabilite în speța AM&S, secretul profesional se aplică doar comunicărilor scrise întocmite de avocați independenți care au dreptul să își practice profesia în unul dintre statele membre, chiar dacă este vorba despre același stat membru în care își are domiciliul clientul.^[16] Acest lucru înseamnă că, prin definiție, comunicările ce implică avocați calificați în țări terțe precum Statele Unite ale Americii nu sunt considerate privilegiate în temeiul regimului juridic din UE, chiar dacă avocații respectivi își au sediul în CE.

În plus, noțiunea de „avocat independent” nu cuprinde, în opinia Curții, orice expert juridic care are obligații față de clientul său în baza unei relații de muncă^[17]. Curtea a constatat că această cerință, în legătură cu poziția și statutul consilierului juridic, se bazează pe „conceptul conform căruia rolul avocatului este de a coopera în cadrul administrării justiţiei de către instanţe şi de a i se solicita să acorde, în condițiile unei independențe absolute, și având în vedere interesele majore ale speței în cauză, asistența juridică de care are nevoie clientul”.^[18]În ciuda mențiunii că „normele de etică profesională și disciplină prevăzute și aplicate în interes general de către instituțiile cărora le-a fost atribuită autoritatea necesară în acest scop” sunt echivalentul protecției secretului profesional, Curtea a afirmat în speța AM&S că, pe baza criteriilor comune găsite în legislațiile naționale ale statelor membre, un document ce cuprinde sfaturi juridice, transmis între avocat și client, este protejat împotriva dezvăluirii doar dacă avocatul este „independentˮ, „adică nu are obligații față de client în baza unei relații de muncă”.^[19]

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Dreptul la confidențialitatea comunicărilor între avocat și client, fie în baza articolului 8 „Dreptul la respectarea vieții private și de familieˮ, fie în baza articolului 6 „Dreptul la un proces echitabilˮ, este recunoscut și în hotărârile CEDO.

Articolul 8 stabilește în mod clar dreptul fiecărei persoane la respectarea corespondenței. Protejează confidențialitatea comunicărilor indiferent care este conținutul corespondenței în cauză și indiferent ce formă ar avea acestea. Orice ingerință trebuie să fie în conformitate cu legea, să urmărească un scop legitim și să fie o măsură necesară, într-o societate democratică, în vederea îndeplinirii scopului respectiv. Ultima cerinţă a fost avută în vedere de către Curte în numeroase decizii. Cu toate acestea, trebuie menţionat că deşi dreptul prevăzut la articolul 8 în această privinţă este confirmat ca aplicabil în maniera descrisă mai sus, dreptul prevăzut la articolul 6 nu este confirmat.

Jurisprudenţa CEDO referitoare la confidenţialitatea comunicării între client şi avocat este foarte bogată şi s-a dezvoltat în mod constant de-a lungul anilor. Facem trimitere la câteva decizii esențiale ce prevăd principiile generale ce trebuie respectate atunci când este vorba despre relaţia avocat-client:

–        „(…) Dacă un avocat nu poate să se consulte cu clientul său și să primească instrucțiuni confidențiale de la acesta fără o astfel de supravegherea, asistența pe care o oferă își pierde o mare parte din utilitate, în condițiile în care rolul Convenției este de a garanta drepturile practice și efective (…).”^[20]

–        „(…) în această privință, trebuie reamintit faptul că, atunci când este implicat un avocat, încălcarea secretului profesional poate avea repercusiuni asupra administrării adecvate a justiției și prin urmare asupra drepturilor garantate de articolul 6 (art. 6) din Convenție. (…)”.^[21]

–        „Mai presus de orice, în practică, este cel puțin uimitor cum această sarcină ar trebui atribuită unui funcționar al departamentului juridic al Oficiului Poștal care este membru al guvernului, fără supravegherea unui judecător independent, în special în domeniul sensibil al relațiilor confidențiale dintre un avocat și clienții săi, care vizează direct drepturile la apărare.”^[22]

În speța Foxley/Regatul Unit (2000), care prezintă un interes deosebit în ceea ce privește comunicările între avocați și clienți, Curtea a hotărât că a avut loc o încălcare a articolului 8 prin interceptarea corespondenței între reclamantă și avocații săi. În această cauză, Curtea a evidențiat necesitatea unor garanții eficace care să asigure încălcarea minimă a dreptului la respectarea corespondenței și a reamintit, de asemenea, că relația avocat-client este, în principiu, privilegiată, iar corespondența în acest context, oricare ar fi scopul ei, se referă la aspecte private și confidențiale:

„43. Curtea reamintește că noțiunea de necesitate implică faptul că ingerința este determinată de o necesitate socială presantă și, în special, este proporțională cu scopul legitim urmărit. Atunci când se stabilește dacă o ingerință este „necesară într-o societate democratică”, se aplică marja de apreciere a statului (a se vedea hotărârea Campbell/Regatul Unit din 25 martie 1992, seria A nr. 233, p. 18, § 44). De asemenea, se observă că în domeniul examinat – ascunderea activelor societății falimentare în detrimentul creditorilor săi – autoritățile pot considera că este necesar să recurgă la interceptarea corespondenței societății falimentare pentru a identifica și a urmări sursele venitului. Cu toate acestea, implementarea măsurilor trebuie însoțită de garanții adecvate și eficace care să asigure încălcarea minimă a dreptului la respectarea corespondenței. Acest lucru este în special valabil atunci când, așa cum este cazul și în speța de față, corespondența cu consilierii juridici ai societății falimentare poate fi interceptată. Curtea constată în această privință că relația avocat-client este, în principiu, privilegiată, iar corespondența în acest context, indiferent care este scopul acesteia, se referă la aspecte de natură privată și confidențială (hotărârea Campbell menţionată mai sus, pp. 18-19, §§ 46 şi 48)”.

În speţa R.E./Regatul Unit (2015), CEDO, constatând o încălcare a articolului 8 din convenţie ca urmare a supravegherii unui interviu avocat-client care a avut loc într-o staţie de poliţie, a afirmat (la alineatul 131:

„Prin urmare, Curtea consideră că supravegherea unei consultări juridice reprezintă un grad extrem de ridicat de intruziune în dreptul persoanei la respectarea vieţii private şi a corespondenţei; mai mare decât gradul de intruziune din speţele Uzun şi chiar Bykov. Prin urmare, se aşteaptă că în aceste cazuri se vor aplica aceleaşi garanţii pentru protejarea persoanelor împotriva ingerinţei arbitrare în drepturile prevăzute la articolul 8, după cum s-a solicitat în cauzele referitoare la interceptarea comunicărilor, cel puţin în măsura în care aceste principii pot fi aplicate formei de supraveghere respective.”

Tendinţa CEDO a fost de a aborda chestiunea interceptării comunicărilor avocat-client din perspectiva dreptului la respectarea comunicărilor prevăzut la articolul 8, deşi acordă comunicărilor avocat-client un grad de protecţie mai ridicat decât comunicărilor private. În acest context, Curtea a făcut observaţii ocazionale conform cărora excepţiile sunt permise, însă această chestiune nu a fost examinată cu adevărat de către Curte.

Ar exista un consens larg în legătură cu faptul că, într-o societate democratică, interceptarea comunicărilor între un avocat şi un client trebuie permisă atunci când avocatul este implicat în fapte penale. Cu toate acestea, o problemă conceptuală este considerarea acestei interceptări drept o excepţie de la protecţia permisă prin articolul 8 pentru comunicările avocat-client, întrucât o astfel de comunicare nu se înscrie de la bun început în categoria celor care ar intra sub incidenţa privilegiului profesiei juridice sau a secretului profesional. În condițiile în care se folosește termenul „excepție”, se impune un exercițiu de echilibrare în legătură cu articolul 8, și este posibil ca locul în care există echilibrul în orice caz dat să nu fie previzibil şi să se modifice în timp şi în funcţie de împrejurări.

Se propune că soluția cea mai potrivită ar fi de a stabili mai întâi tipul comunicării avocat-client care intră sub incidența articolului 6. Jurisprudența CEDO are tendința de a sugera că în acest sens ar putea fi incluse comunicările protejate de obligațiile privind privilegiul profesiei juridice sau secretul profesional în sistemele juridice naționale. În mod clar, comunicările între un avocat și clientul său în legătură cu un act penal comun nu ar intra în această categorie. După ce s-a stabilit că unei anumite comunicări i se aplică protecția prevăzută la articolul 6, nu se mai poate pune problema permiterii unei excepții, întrucât articolul 6 (spre deosebire de articolul 8) nu permite excepții. Cu toate acestea, în ceea ce privește comunicările care nu intră sub incidența articolului 6, întrucât acestea continuă să fie comunicări private, ar fi adecvată efectuarea unui exercițiu de echilibrare în legătură cu articolul 8. O astfel de abordare este coerentă din punct de vedere intelectual și în același timp evită capcana unei definiri incorecte și ar putea muta granița dintre secretele profesionale în cazul cărora ar trebui sau nu ar trebui să se aplice o excepție. De asemenea, prezintă avantajul de a fi în armonie cu abordarea folosită în cadrul sistemelor naționale, pe baza privilegiului profesiei juridice sau al secretului profesional.

Recomandarea Consiliului Europei Rec (2000)21 din 25 octombrie 2000

Pe lângă jurisprudenţa bogată a instanţelor europene referitoare la comunicările privilegiate, este important să menționăm Recomandarea Consiliului Europei Rec (2000) 21 din 25 octombrie 2000 despre libertatea exercitării profesiei de avocat în Europa care prevede că „Ar trebui luate toate măsurile pentru a asigura respectarea confidenţialităţii relaţiei avocat-client. Excepţiile la acest principiu ar trebui permise doar dacă sunt compatibile cu statul de drept.” (principiul I, alineatul 6) şi că „Secretul profesional ar trebui respectat de către avocaţi în conformitate cu normele, regulamentele şi standardele profesionale. Orice încălcare a acestei confidențialități fără acordul clientului ar trebui să facă obiectul unor sancţiuni corespunzătoare.” (principiul III, alineatul 2)

Documente ale Consiliului Barourilor Europene

Consiliul Barourilor Europene (CCBE) acordă o mare atenţie valorilor principale ale profesiei legale din Europa, inclusiv secretului profesional. Acesta este unul dintre motivele pentru care – la momentul publicării documentului de faţă – CCBE este în curs de elaborare a lucrării intitulate „Către un model de cod deontologic“ (Towards a model code of conduct) care va servi drept model pentru barourile naţionale şi societăţile de drept în momentul în care vor revizui regulamentele naţionale. Acest model de cod va aborda – printre altele – şi problema confidențialităţii şi va avea în vedere jurisprudenţa existentă la nivelul instanţelor europene.

CCBE are două documente-cheie care abordează tema confidenţialităţii.

• În primul rând, Carta principiilor fundamentale ale avocatului european a CCBE (Charter of Core Principles of the European Legal Profession), care a fost adoptată în data de 24 noiembrie 2006, şi care conţine o listă de zece principii principale care sunt comune regulamentelor naţionale şi internaţionale care guvernează profesia de avocat. Principiile Cartei prevăd următoarele:

“Principiul (b) – dreptul şi datoria avocatului de a respecta secretul profesional şi confidenţialitatea cauzelor ce i-au fost încredinţate:

Esenţa profesiei de avocat include şi faptul că acestuia i se vor comunica lucruri pe care clientul nu i le-ar spune altei persoane – cele mai intime detalii ale vieţii private sau cele mai valoroase secrete comerciale – şi că avocatul ar trebui să fie receptiv la informaţiile obţinute pe bază de încredere. Fără siguranţa confidenţialităţii nu poate exista încredere. Carta pune un accent special pe dualitatea naturii acestui principiu – respectarea confidenţialităţii nu este doar obligaţia avocatului, ci este un drept fundamental uman al clientului. Regulile „privilegiului profesional” interzic ca informaţia comunicată avocatului să fie folosită împotriva clientului. În unele jurisdicţii, dreptul la confidenţialitate este privit ca un drept care aparţine exclusiv clientului, în timp ce în alte jurisdicţii „secretul profesional” poate necesita ca avocatul să păstreze secretul clientului său, împărtăşit în bază de încredere, faţă de avocatul părţii adverse. Principiul (b) conţine toate aceste concepte înrudite – privilegiul profesiei juridice, confidenţialitatea şi secretul profesional. Datoria avocatului faţă de client rămâne chiar şi după ce avocatul încetează să mai acţioneze.

Este important să observăm că această Cartă a CCBE nu este concepută a fi un cod de conduită. Cu toate acestea, scopul ei este acela de a fi aplicată pe întreg teritoriul Europei de către fiecare stat, indiferent dacă statutul acestuia este de membru, asociat sau observator în cadrul CCBE. Printre altele, scopul Cartei este acela de a veni în sprijinul barourilor care depun eforturi pentru a-şi edifica independenţa, precum şi de a spori gradul de înţelegere de către avocaţi a importanţei rolului avocatului în societate; este dedicat avocaţilor, decidenţilor şi publicului larg.

• În al doilea rând, există şi Codul Deontologic al Avocaţilor din Uniunea Europeană (CCBE Code of Conduct), intrat în vigoare la 28 octombrie 1988 şi revizuit ultima dată în 2006, care conţine şi el o prevedere referitoare la confidențialitate:

2.3. Confidențialitatea

2.3.1. Esenţa profesiei de avocat include şi faptul că acestuia i se vor comunica lucruri pe care clientul nu i le-ar spune altei persoane şi că avocatul ar trebui să fie receptiv la informaţiile obţinute pe bază de încredere. Fără garanţia confidenţialităţii, încrederea nu poate exista. Prin urmare, secretul profesional este recunoscut ca fiind deopotrivă un drept şi o îndatorire fundamentală şi primordială a avocatului.

Obligaţia avocatului cu privire la secretul profesional serveşte atât intereselor administrării justiţiei, cât şi intereselor clientului. În consecinţă, aceasta trebuie să beneficieze de o protecţie specială din partea statului.

2.3.2. Avocatul trebuie să respecte secretul oricărei informaţii confidenţiale de care ia cunoştinţă în cadrul activităţii sale profesionale.

2.3.3 Aceasta obligaţie privind secretul profesional nu este limitată în timp.

2.3.4 Avocatul impune asociaţilor şi angajaţilor săi şi oricărei persoane care colaborează cu el în activitatea sa profesională să respecte aceleaşi obligaţii privitoare la păstrarea secretului profesional.“

Spre deosebire de Cartă, Codul reprezintă un text obligatoriu pentru toate barourile şi societăţile de drept membre CCBE, cu alte cuvinte toţi avocaţii care sunt membri ai barourilor din aceste ţări (indiferent care este statutul barourilor de care aparţin în CCBE – membru plin, asociat sau observator) trebuie să respecte Codul în cadrul activităţilor transfrontaliere desfăşurate la nivelul Uniunii Europene şi al Confederaţiei Elveţiei, precum şi în cadrul ţărilor cu statut de asociat şi observator.

Cele de mai sus evidenţiază faptul că principiului confidenţialităţii comunicării dintre client şi avocat i se acordă foarte multă atenţie de către instanţele europene, dar şi de către organismele europene. Confidențialitatea nu este văzută doar ca o datorie a avocatului, dar şi ca un drept fundamental uman al clientului. În lipsa garanţiei confidenţialităţii, încrederea nu poate exista, iar încrederea are o importanţă-cheie pentru funcţionarea adecvată a procesului de administrarea a actelor de justiţie şi a statului de drept.

III.  RECOMANDĂRI CCBE
1.     Principiul general

Orice act de supraveghere directă sau indirectă a avocaţilor îndeplinit de către stat trebuie să se înscrie în limitele principiilor statului de drept şi trebuie să garanteze, în special, dreptul la un proces echitabil, accesul la justiţiei şi secretul profesional.

2.     Nevoia de control legislativ

2.1 Toate activităţile de supraveghere trebuie reglementate cu un grad de detaliere (de exemplu, „securitatea națională“ trebuie definită în mod clar) şi de transparență adecvate.

Într-o societate democratică, nu se poate permite serviciilor care asigură securitatea naţională să fie netransparente, să nu poată fi trase la răspundere şi să acţioneze în afara unui cadru legal adecvat şi obligatoriu. În lipsa unui astfel de control, există riscul unei desconsiderări manifestate în mod arbitrar a drepturilor omului în general şi a secretului profesional în special. De fapt, introducerea mandatului agenţiilor de supraveghere în legislația primară constituie o cerinţă a CEDO^[23].

În anumite state în care există un cadru de reglementare, au fost prevăzute măsuri de protecţie semnificative (după caz) nu în legislația primară, ci în anumite coduri de practică neobligatorii, în diverse ghiduri şi în alte documente similare; de exemplu, în Marea Britanie există Legea de Reglementare a Prerogativelor de Anchetă din anul 2000 (Regulation of Investigatory Powers Act). Deşi aceste coduri şi ghiduri îşi pot avea importanţa lor, protecţia substanţială a secretului profesional trebuie să fie prevăzută în legislația primară, iar serviciile de informaţii trebuie să fie răspunzătoare în faţa instanţelor pentru modul în care îşi îndeplinesc îndatoririle.

2.2 Legislaţia care reglementează activităţile de supraveghere trebuie să prevadă măsuri explicite de protecţie a secretului profesional şi să scoată din sfera de competenţă a serviciilor de informaţii vizarea deliberată a comunicărilor dintre client şi avocat.

Prin urmare, nivelul de protecţie al secretului profesional permis de către lege trebuie întotdeauna să se situeze la cele mai înalte cote, indiferent dacă măsurile de siguranţă sunt luate pentru aplicarea legii (de exemplu, de poliţie şi parchet) sau pentru protejarea siguranţei naţionale (adică de către serviciile de informaţii). Natura intruzivă şi impactul potenţial al ambelor activităţi asupra dreptului persoanelor la un proces echitabil sunt identice şi, prin urmare, necesită un nivel înalt şi echivalent de protecție juridică.

O situaţie care trebuie considerată a fi un avertisment o constituie cazul Re McE din Marea Britanie^[24]. În acel caz, Camera Lorzilor a interpretat absenţa unei protecţii specifice a privilegiului profesiei juridice ca permiţând în mod implicit interceptarea unor materiale privilegiate, cu rezultatul că (printr-o interpretare statutară) s-a considerat că Parlamentul a decis să nesocotească principiul privilegiului profesional. Decizia a fost amplu criticată, dar trebuie remarcat aici că textul noului act legislativ propus care a fost dezbătut în parlament repetă, în acest sens, formulările legii din anul 2000 cu intenţia de a lipsi de protecţie tocmai elementele avute în vedere secretul profesional.

2.3 Legislaţia trebuie să furnizeze suficiente garanţii în situaţia externalizării totale sau parţiale a activităţilor de supraveghere către persoane private, pentru a se asigura că guvernul deţine întotdeauna controlul deplin, fiind integral responsabil pentru întregul proces de supraveghere, precum şi pentru datele obţinute prin supraveghere şi pentru modul în care sunt valorificate acestea.

Externalizarea activităţilor de supraveghere către persoane private poate deturna responsabilizarea forţelor de poliţiei sau a parchetului sau a serviciilor de informaţii naţionale, reorientând această responsabilitate spre firme mici care nu pot fi ţinute responsabile pentru încălcări ale unor prevederi constituţionale. Prin urmare, persoanele private care sunt implicate în procesul de supraveghere trebuie să se supună şi ele unor reguli deontologice şi cerinţe de confidenţialitate stricte şi să fie legate şi de obligația contractuală de a furniza acces în mod transparent şi integral organelor guvernamentale la aranjamentele şi procedurilor lor tehnice şi organizaţionale pe care le utilizează în cadrul activităţilor de supraveghere. Organele statului trebuie să deţină suficientă experienţă şi resurse pentru a putea continua să deţină controlul deplin asupra activităţilor de supraveghere care sunt externalizate persoanelor private.

2.4 Prevederile legislative nu trebuie să împiedice avocaţii de la proteja în mod adecvat confidenţialitate actelor de comunicare cu clienţii lor (bunăoară, prin metode de criptare) şi trebuie să ofere organelor statului sau organelor de aplicare şi apărare a legii acces la date criptate.

Avocaţii deţin informații sensibile (începând de la secrete de afaceri şi până la detalii privind viaţa privată a unor persoane) care le sunt încredinţate de către clienţi cu o investiţie de încredere şi care nu pot fi divulgate. Această situaţie face ca avocaţii să fie foarte vulnerabili în faţa unor atacuri nelegale exercitate de către unele organe guvernamentale sau de către hackeri şi necesită protecţie prin criptarea informaţiilor. Dreptul la protecţia datelor implică şi securitatea datelor, care sunt protejate în baza Art. 8 al Convenţiei europene a Drepturilor Omului, Art. 8 al Cartei Drepturilor Fundamentale ale Omului în UE^[25], precum şi de către Convenţia Consiliului Europei din 1981 referitoare la Protecţia Individului în privinţa Procesării Automate a Datelor cu Caracter Personal (Data Protection Convention of the Council of Europe) şi Decizia-cadru privind Protecţia Datelor (Data Protection Framework Decision) din 2008. Cu toate acestea, un spectru al drepturilor încă şi mai amplu poate fi afectat de lipsa securităţii datelor, cum ar fi diverse drepturi de natură economică, dreptul la intimitate şi dreptul la un proces echitabil^[26]. Prin urmare, decriptarea poate fi permisă numai dacă este definită în mod legal şi dacă orice decizie care permite decriptarea comunicărilor dintre avocat şi client trebuie luată de către un judecător independent, de la caz la caz, şi în urma unui proces echitabil.^[27]

3.     Amploarea admisă a interceptărilor  

3.1 Numai comunicările care nu se încadrează în categoria secretului profesional pot fi interceptate

După cum s-a discutat şi mai sus, prima întrebare care trebuie întrebată când se solicită interceptarea comunicărilor protejate de principiul secretului profesional este dacă aceste comunicări se încadrează în sfera secretului profesional. În cazul în care acestea se încadrează în această sferă, atunci, în conformitate cu Art. 6 al Convenţiei europene a Drepturilor Omului, nu se mai pune problema permisiunii interceptărilor. Dacă nu se încadrează în această sferă, atunci ar fi adecvat să se considere dacă şi în ce măsură se poate face o excepţie la prevederile Art. 8 privind protecţia comunicărilor private. În multe situaţii (de exemplu, în cazul în care comunicările se referă la susţinerea unui scop infracţional), se poate ajunge la un echilibru destul de uşor.

3.2 Serviciilor de informaţii trebuie să li se solicite să utilizeze toate mijloacele tehnice disponibile pentru ca materialele protejate de principiul secretului profesional să nu intre în sfera de interes a operaţiunilor de supraveghere.

Se apreciază că uneori nu se poate face o distincţie între supravegherea direcţionată şi cea nedirecţionată şi, în special în cazul ultim, poate exista şi pericolul unor interceptări accidentale ale comunicărilor care se supun principiului secretului profesional. De exemplu, în Olanda există un sistem de recunoaștere a numerelor de telefon care poate recunoaște numerele de telefon ale avocaţilor, întrerupând mijloacele de supraveghere. O parte din discuţiile avute pe marginea speţei Prakken d’Oliveira^[28] s-a referit la măsura în care acest sistem poate fi utilizat de către serviciile de securitate.

3.3 Interceptările trebuie permise numai atunci când organismul care doreşte să realizeze interceptarea poate demonstra că există motive credibile care generează un nivel de suspiciune suficient pentru a justifica o astfel de interceptare. Procesul de interceptare nu trebuie utilizat ca mijloc de obţinere de materiale pe care se poate întemeia suspiciunea. Intervenţia nu trebuie direcţionată asupra materialelor protejate de obligaţia de a proteja secretul profesional. Prin urmare, un mandat de interceptare nu trebuie acordat pentru interceptarea comunicărilor cu un avocat decât dacă există probe indiscutabile că materialul respectiv nu va fi protejat de secretul profesional.

3.4 Trebuie să există controale legislative pentru a reglementa procesul de examinare a materialelor potenţial protejate de principiul secretului profesional pentru a elimina riscul de utilizare ulterioară a acestora. Prin derogare de la măsurile de siguranţă enumerate mai sus, încă se mai poate manifesta riscul ca actele de comunicare neprotejate de secretul profesional sunt interceptate în mod accidental. Prin urmare, serviciile de informaţii trebuie să fie transparente în ceea ce priveşte modul în care se colectează informaţiile, inclusiv modul şi măsura în care se poate solicita interceptarea comunicărilor potenţial protejate de secretul profesional, care sunt riscurile aferente interceptării unor astfel de comunicări supuse secretului profesional, ce măsuri de siguranţă există pentru a împiedica producerea acestui fenomen şi, în cazul în care se produce în mod accidental, ce măsuri trebuie luate pentru a preveni valorificarea interceptărilor.

4.     Supraveghere judiciară şi independentă  

A.     Natura supravegherii 

4.1 În cazul interceptării comunicărilor clienţilor cu avocaţii, trebuie să există un proces de supraveghere în toate etapele procedurii de supraveghere, organizat de la caz la caz.

Într-o societate democratică, externalizarea activităţilor de supraveghere este indispensabilă, pentru serviciile de control exercitate la nivel intern sau de către instituţiile guvernamentale (prin autorizare din partea unui minister) sunt insuficiente^[29]. Acestea sunt în special adevărate având în vedere că, după cum se arăta de către CEDO în anul 1978^[30], activităţile de supraveghere sunt în mod necesare desfăşurate fără ştirea persoanei vizate. Drept consecinţă, persoana respectivă va fi împiedicată să caute un remediu eficient sau să atace cumva activitatea respectivă. Este esenţial ca înseşi procedurile stabilite să asigure în mod eficient drepturile individuale ale persoanelor.

4.2 Controlul de supervizare trebuie încredinţat unui organ judiciar.

Supravegherea judiciară constituie o măsură de siguranţă importantă împotriva caracterului arbitrar: numai un judecător poate oferi garanţiile necesare de independenţă, imparţialitate şi de executare a unei proceduri adecvate. Într-adevăr, CEDO a considerat în 1978^[31] că, într-un domeniu în care abuzul se manifestă potenţial atât de uşor în situaţii individuale şi ar putea avea consecinţa dăunătoare unei societăţi democratice în integralitatea ei, în principiu este de dorit încredinţarea controlului de supervizare unui judecător. Instanţa a legat această idee de principiul statului de drept. Mai mult decât atât, este important să se dea garanţii adecvat pentru separarea puterilor în stat şi astfel să nu i se încredinţeze unui organ administrativ sau parlamentului un astfel de rol cvasijudiciar.^[32]

4.3 Judecătorul care supervizează activităţile de supraveghere trebuie să fie independent de puterea executivă atât din punct de vedere financiar, cât şi politic, şi trebuie să inamovibil^[33]. Judecătorul care acordă aprobarea unei solicitări de interceptare trebuie să nu fie şi cel care supraveghează punere în aplicare a acestei măsuri.

Singura modalitate de a se asigura că autorizarea judiciară va fi acordată în mod imparţial şi obiectiv constă în a asigura independenţa deplină a organismului de supraveghere judiciară. Cu alte cuvinte, organismul de supraveghere judiciară poate să nu fie subordonat sau plasat sub controlul efectiv sau sub influenţa ramurii executive a guvernului sau a departamentului care a solicita autorizarea.

Bunăoară, CEDO a considerat în 1998^[34] uimitor faptul că o sarcină cum ar fi cea care constă în a stabili dacă mai multe conversaţii dintre un avocat şi clientul acestuia referitoare la activităţi altele decât consilierea juridică ar trebui lăsate în sarcina unui membru al executivului fără supervizare din partea unui judecător independent. Problema a fost considerată foarte serioasă dată fiind natura delicată a relaţiilor confidenţiale dintre avocat şi clienţii săi, care se referă direct la drepturile de apărare.^[35] Singurul organism căruia îi este permis să ia decizia de a interveni în relaţia confidenţială de comunicare dintre client şi avocat trebuie să fie independent.^[36]

4.4 Este necesară o autorizare preliminară externă şi, dacă este necesar, şi condiţionată a impunerii măsurii de interceptare

Pentru a respecta secretul profesional şi confidențialitatea informaţiilor sensibile în măsura maximă posibilă, este important să stabilim că autorizarea judiciară prealabilă trebuie să fie regula şi că doar în situaţii excepţionale se poate permite un control jurisdicțional a posteriori. Supervizarea trebuie realizată înainte de punerea în aplicare a măsurii de supraveghere pentru a preîntâmpina situaţia ca supravegherea să aibă loc în cazul în care se constată că nu respectă cerinţele legale. Mai mult decât, această autorizare judiciară preliminară ar trebui să nu poată fi valabilă decât pentru un interval de timp bine definit şi rezonabil, pentru a se da posibilitatea unei evaluări regulate a situaţiei şi a legalităţii măsurilor impuse.

După cum am spus mai sus, se poate permite un control a posteriori în anumite situaţii speciale. Uneori, când amenințarea este imediată, se poate întâmpla să nu fie niciun judecător disponibil rapid pentru a data autorizarea. Pentru a preveni situaţiile în care trebuie să se realizeze controale a posteriori, este important ca guvernul să ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că organul judiciar este, în măsura maximă posibilă, disponibil în orice moment.

4.5 Odată ce autorizarea a fost acordată, un organism separat care îndeplineşte aceleaşi cerinţe ca cele în baza cărora a fost acordată autorizaţia, trebuie să supravegheze procesul de punere a aplicare a măsurii de interceptare pentru care s-a acordat permisiunea. Acest organism trebuie să deţină prerogativul de a înceta interceptarea şi/sau de a distruge datele rezultate în urma interceptării în cazul în care se constată că măsurile de supraveghere sunt puse în aplicare într-o manieră ilegală.

Pentru a preveni orice abuz săvârşit de către autorităţile de supraveghere şi de autorităţile de aplicare a legii, este important ca un organism independent şi judiciar să monitorizeze procesul de punere în aplicare a măsurii respective. Pentru a fi comprehensiv şi eficient, trebuie avute în vedere în principal următoarele: (i). o respectare substanţială cu permisiunea acordată, inclusiv, după caz, orice condiţii aferente, (ii) păstrarea datelor colectate, (iii) punerea datelor la dispoziţia altor agenţii sau organe ale statului, (iv) selectarea şi interpretarea datelor strânse, (v) condiţiile în care devine obligatorie notificarea obiectului interceptării şi divulgarea (parţială) a datelor colectate.

Deşi există o cerinţă de supraveghere judiciară înainte de exercitarea unui prerogativ de supraveghere (prin impunerea unei cerinţe legale ca o un mandat judiciar să fie necesar pentru exercitarea acelui prerogativ) şi ex post facto (de exemplu pentru a se putea gestiona o reclamaţie privitoare la acţiunea neadecvată a unui servicii de informaţii într-o anumită situaţie), concluzia nu este neapărat aceea că supervizarea anterioară şi cea ex post facto necesită să fie realizată de acelaşi organism (de exemplu acordarea unui mandat poate depinde de un singur judecător, pe când controlul ex post facto poate fi exercitate de către un tribunal special), cu condiţia ca cerinţele de mai sus să fie îndeplinite de fiecare dintre acestea.

B.     Mandatul organului de supraveghere

4.6 Organul de organele de supraveghere trebuie să primească sarcina asigurării că măsurile de supraveghere nu încalcă secretul profesional.

În acest scop, atunci când se evaluează oportunitatea eliberării unui mandat de interceptare, organul de supraveghere ar trebui să încerce să cerceteze şi legalitatea şi eficienţa măsurii de supraveghere (Standard 1 Amsterdam): în cazul unor comunicări cu avocaţii, organul de supraveghere trebuie să solicite dovezi indiscutabile cu privire la faptul că respectivul act de comunicare nu se încadrează în categoria materialelor protejate de secretul profesional.

Organul respectiv trebuie să constate că există măsuri corespunzătoare pentru minimizarea riscului de recuperare accidentală a actelor de comunicare care beneficiază de protecţie care secrete profesionale, pentru a evalua în mod obiectiv dacă materialul recuperat în mod accidental nu se încadrează în categoria secretelor profesionale, precum şi pentru a limita şi a controla orice posibilitate a oricărui material care este astfel protejat şi care este recuperat în mod accidental şi utilizat.

Organismul care exercită controlul ex post facto trebuie de asemenea să se asigure că agenţia de securitate nu a încălcat niciunul dintre principiile enunţate mai sus.

C.     Mandatul organului de supraveghere  

4.7 Pentru a-şi îndeplini mandatul în mod adecvat, organul de supraveghere trebuie să primească prin lege un mandat proporţional, adecvat şi obligatoriu. Aceste competenţe trebuie să-i ofere acestuia posibilitatea de a lua decizii pe deplin avizate şi aplicabile în practică.

Prin urmare, pentru a putea lua decizii pe deplin avizate, organele de supraveghere ar trebui să aibă acces la următoarele:

–        Toate dovezile privitoare la faptul că respectivele comunicări nu fac obiectul secretului profesional şi că nu există nicio altă modalitate de a obţine dovezi privind săvârşirea unei infracţiuni decât interceptarea acelor comunicări. În cazul unei supravegheri ex post facto, aceasta va include toate materialele interceptate.^[37]

–        Orice politici publice elaborate de către stat pentru controlul şi supervizarea conversaţiilor care fac obiectul secretului profesional.

–        Ordinele primite de către persoanele private pentru furnizarea de informaţii către guvern.

Este important să punem în evidenţă aici faptul că – în cazul în care organele de supervizare nu deţin măcar prerogativul de a înceta supravegherea comunicărilor dintre avocaţi şi clienţii acestora – atunci organele nu-şi vor putea îndeplini mandatul.^[38] Prin urmare, pentru a putea lua decizii aplicabile, organele de supraveghere ar trebui să poată proceda astfel:

–        Să autorizeze măsura de supraveghere (dacă este considerată a fi legală şi eficientă).

–        Să invalideze orice ordin de interceptare pe care îl consideră a fi ilegal.^[39]

–        Emiterea către autorităţile de resort a ordinului de încetare şi suspendare a oricăror interceptări directe sau indirecte, primirea, înregistrarea, monitorizarea şi transcrierea oricăror forme de comunicare cu orice avocaţi, în cazul în care se constată ilegalitatea acestora.

–        Emiterea unui ordin privind distrugerea permanentă^[40] a oricăror interceptări directe sau indirecte, primirea, înregistrarea, monitorizarea şi transcrierea oricăror forme de comunicare cu orice avocaţi, în cazul în care se constată ilegalitatea acestora. În special, în situaţia supravegherii ex post facto, organul trebuie să poată să interzică punerea la dispoziţia parchetului a informaţiilor obţinute în mod ilegal.

5.     Valorificarea interceptărilor 

5.1 Orice material interceptat şi obţinut în lipsa autorizării judiciare (prealabile) şi cu încălcarea principiului secretului profesional trebuie considerat inadmisibil de către instanţă.

După cum a recunoscut şi CEDO în repetate rânduri^[41], secretul profesional este legat în mod inextricabil de dreptul la un proces echitabil. Mai întâi, Instanţa a considerat că „dreptul unei persoane acuzate de a comunica cu avocatul său fără a fi ascultată de un terţ constituie una dintre cerinţele elementare ale unui proces echitabil într-o societate democratică şi este consfinţit de Art. 6, alin. 3 (c) al Convenţiei”^[42]. Mai mult decât atât, instanţa a mai afirmat că „dreptul oricărei persoane la un proces echitabil“^[43] depinde de „relaţia de încredere [dintre avocat şi client]“. În al doilea rând, instanţa a subliniat în mod repetat că nesocotirea secretului profesional poate încălca prevederile Art. 8, care protejează dreptul de respectare a vieții private si de familie. Într-adevăr, Articolul citat „permite o protecţie îmbunătăţită a schimbului de comunicări dintre avocaţii şi clienţi“.^[44] În urma acestui raţionament, concluzia este că orice probă obţinută cu încălcarea principiului secretului profesional nu ar trebui să poată fi admisibilă în instanţă, decât dacă măsura de supraveghere a fost autorizată în mod adecvat de un organ de supraveghere judiciară independent, în maniera prevăzută în Secţiunea 4. Pe de altă parte, materialele obţinute în mod legal ar trebui să poată fi admise ca probe în instanţă.

5.2 Orice material interceptat în mod legal ar trebui să fie utilizat doar pentru scopul pentru care s-a acordat autorizaţia de către organul de supraveghere. Orice altă utilizare este de natură să încalce principiul secretului profesional şi, prin urmare, trebuie considerat inadmisibil de către instanţă.

5.3 În situaţia în care un material interceptat este considerat ca fiind ilegal, trebuie distrus. Aceasta include toate informaţiile privitore la comunicare, cum ar fi participanţii, ora, locul, şi toate celelalte informaţii relevante.

6.     Căi de atac  

6.1 Pentru a asigura o protecţie juridică eficientă împotriva supravegherii ilegale, este necesar ca avocaţii să aibă la dispoziţie şi căi de atac şi diverse sancţiuni.

În anul 2006, CEDO a stabilit ca – cel puţin după măsurile de securitate devin cunoscute – să se pună la dispoziţia persoanelor în cauză şi diverse căi de atac.^[45]

6.2 În special, imediat ce măsurile de supraveghere devin cunoscute, avocaţii au dreptul de a fi informaţi în legătură cu datele colectate ca rezultat al supravegherii directe sau indirecte. Dreptul nu este restricţionat, adică nu poate fi limitat de interesul guvernului de a menţine caracterul secret al unor informaţii şi este opozabil oricăror autorităţi europene şi naţionale. Este important să arătăm şi că CEDO a emis recent o hotărâre prin care acest drept la informare este restricționat prin acordarea guvernului a dreptului de a echilibra interesele de securitate națională cu seriozitatea interferenţei cu dreptul cetăţenilor la respect pentru viaţa lor privată – Art. 8 (06/06/2006 – 62332/00.) Cu toate acestea, aşa cum este explicat şi mai sus, dreptul cetăţeanului de a discuta în mod confidenţial cu avocatul său constituie una dintre cerinţele de bază ale unui proces echitabil într-o societate democratică şi este consfinţit de Art. 6, alin. 3 (c) al Convenţiei”. Spre deosebire de Art. 8, Art. 6 nu permite excepţii şi, prin urmare, nu se poate pune problema acceptării unui astfel de exercițiu de echilibrare în cazul în care măsura de supraveghere are în vedere data privind comunicări care fac obiectul secretului profesional.

6.3 Odată ce măsurile de supraveghere devin cunoscute, avocaţii şi clienţii care au făcut obiectul acestor măsuri trebuie să aibă posibilitatea să conteste legalitatea acestora în faţa unui judecător. Cel puţin următoarele despăgubiri ar trebui să fie disponibile:

Măsuri de prevenţie

Avocaţii şi clienţii lor ar trebui să poată solicita măsuri de prevenţie. Măsurile de prevenţie trebuie să fie disponibile atât împotriva supravegherii directe, cât şi împotriva supravegherii indirecte. Avocaţii şi clienţii acestora poate că nu sunt pe deplin conştienţi că au fost supravegheaţi şi, pentru acest motiv, nu trebuie să fie obligaţi să dovedească faptul că au fost puşi sub supraveghere pentru că nu ar putea să facă acest lucru, cel puţin în situaţiile de supraveghere în masă. În consecinţă, Comisia de la Veneţia^[46] a sugerat necesitatea stabilirii unei proceduri pentru sesizările generale. [Speţa Zhakarov împotriva Rusiei^[47] sau Szabó şi Vissy împotriva Ungariei ^[48] pot fi citate ca materiale de referinţă în acest sens].

Solicitare de distrugere a datelor

Avocaţii ar trebui să aibă dreptul să solicite distrugerea oricăror date care sunt obţinute în mod ilegal. Această posibilitate ar fi conformă cu declaraţia Comisarului CE pentru Drepturile Omului^[49], care a afirmat că solicitarea de distruge sau de a rectifica datele personale constituie unul dintre cele mai obişnuite şi mai necesare remedii privitoare la colectarea datelor personale şi la utilizarea acestora de către serviciile de informaţii.

Despăgubirea pentru pagube financiare şi nefinanciare

Avocaţii trebuie să primească o compensaţie pentru orice pagube financiare cauzate de activităţi de supraveghere nelegală. În plus, avocaţii trebuie să primească o compensaţie şi pentru pagube nefinanciare. Acest principiu respectă jurisprudenţa CEDO, care în 2015 a acordat suma de 4.500 euro ca justă satisfacţie (pentru prejudicii morale)^[50] unui avocat bulgar specializat în cauze penale ale căror comunicări fuseseră interceptate.