Regulamentul (UE) 2015/848 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 mai 2015 privind procedurile de insolvență Publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 141/19 din 5.06.2015

Noul Regulament european privind procedurile de insolvență intră în vigoare la data de 26 iunie 2015 și se aplică se aplică de la 26 iunie 2017, cu trei excepții, respectiv:

a)      Obligația statelor membre de a furniza, în cadrul Rețelei Judiciare Europene în materie civilă și comercială o scurtă descriere a legislației și a procedurilor naționale referitoare la insolvență (se aplică de la 26 iunie 2016)

b)      Instituirea registrelor de insolvență de către statele membre (se aplică de la 26 iunie 2018)

c)      Interconectarea registrelor naționale de insolvență la nivel European (se aplică de la 26 iunie 2019)

Regulamentul are aplicabilitate directă, ceea ce înseamnă că permite persoanelor fizice să invoce în mod direct o normă europeană în faţa unei instanţe naţionale sau europene, fără a fi necesar ca acesta să fi fost transpusă în legislația națională.

Domeniul de aplicare

Regulamentul se aplică procedurilor colective publice, inclusiv procedurilor provizorii, care se întemeiază pe legislația privind insolvența și în cadrul cărora, în scopul salvării, al ajustării datoriilor, al reorganizării sau al lichidării:

(a)    activele unui debitor sunt indisponibilizate integral sau parțial și este desemnat un practician în insolvență;

(b)    activele și activitatea unui debitor fac obiectul controlului sau supravegherii de către o instanță; sau

(c)     o suspendare temporară a unei proceduri de executare individuale este acordată de o instanță sau prin efectul legii, pentru a permite desfășurarea de negocieri între debitor și creditorii acestuia, cu condiția ca procedura în cazul căreia se dispune suspendarea: să prevadă măsuri adecvate de protecție a masei credale și, dacă nu se ajunge la un acord, să preceadă uneia dintre procedurile menționate la litera (a) sau (b).

În cazul în care procedurile menționate la prezentul alineat pot fi deschise în situația în care insolvența este doar presupusă, obiectivul procedurilor este de a evita insolvența debitorului sau încetarea activității sale commercial

Distincție între  proceduri colective și proceduri de salvare a debitorului

Conform Regulamentului, ”proceduri de insolvență” înseamnă procedurile enumerate în anexa A. Pentru România, acestea sunt: procedura insolvenței, reorganizarea judiciară, procedura falimentului, Concordatul preventiv,

„Proceduri colective” înseamnă procedurile care cuprind toți creditorii debitorului sau o parte semnificativă a acestora, cu condiția ca, în acest din urmă caz, procedurile să nu afecteze creanțele creditorilor care nu sunt implicați în respectivele proceduri; (art.2, pct.1)

Considerentul nr. 14 face distincția între procedurile colective care ar trebui să includă toți creditorii și procedurile de salvare a debitorului, care nu includ toți creditorii.

Se arată că procedurile care duc la încetarea definitivă a activității debitorului sau la lichidarea activelor acestuia ar trebui să includă toți creditorii debitorului.

Regulamentul este aplicabil și când debitorul se confruntă cu ”dificultăți de altă natură decât financiară”

Conform punctului 17, domeniul de aplicare al regulamentului ar trebui să fie extins pentru a include procedurile care sunt declanșate de situații în care debitorul se confruntă cu dificultăți de altă natură decât financiară, cu condiția totuși ca astfel de dificultăți să dea naștere la o amenințare reală și gravă la adresa capacității actuale sau viitoare a debitorului de a-și plăti datoriile la scadență. Perioada de timp relevantă pentru stabilirea unei astfel de amenințări se poate extinde la câteva luni sau chiar mai mult, pentru a ține cont de cazurile în care debitorul se confruntă cu dificultăți de altă natură decât financiară care amenință situația activității sale și, pe termen mediu, lichiditatea sa. Un exemplu de acest fel ar putea fi cazul în care debitorul a pierdut un contract de importanță crucială pentru acesta.

Procedura principală: o nouă definiție lărgită privind ”centrul de interese principale” în scopul evitării turismului judiciar

Competența de a deschide procedura de insolvență (denumită în continuare „procedura principală de insolvență”) revine instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia se află centrul intereselor principale ale debitorului. Centrul intereselor principale este locul în care debitorul își administrează în mod obișnuit interesele și care este verificabil de către terți (art. 3, alin. 1)

În considerente se arată că atunci când se stabilește dacă centrul intereselor principale ale debitorului este verificabil de către terți, ar trebui acordată o atenție deosebită creditorilor și percepției acestora privind locul în care debitorul își administrează interesele. Pentru aceasta este posibil să fie necesară, în cazul mutării centrului intereselor principale, informarea creditorilor la momentul oportun cu privire la noul loc în care debitorul își desfășoară activitățile, de exemplu prin atragerea atenției asupra schimbării adresei din corespondența comercială sau prin anunțarea în mod public a noului loc prin alte mijloace corespunzătoare.

Prezumții privind centrul intereselor principale

În Regulament se arată că pentru buna funcționare a pieței interne, este necesar să se evite ca părțile să fie tentate să transfere active sau proceduri judiciare dintr-un stat membru în altul, în încercarea de a obține o situație juridică mai favorabilă în detrimentul masei credale (turism judiciar).

De aceea, sunt instituite 3 prezumții privind centrul intereselor principale care determină competența instanței în cazrile persoanei juridice, ale persoanei fizice care exercită o activitate independentă sau o activitate profesională precum și al oricărei alte persoane fizice.  Pentru a evita turismul judiciar, se prevede ca și condiție a aplicării prezumțiilor ca persoana în cauză să nu-și fi mutat sediul social, locul principal de desfășurare a activității, respectiv reședința obișnuită în cele trei luni anterioare solicitării de deschidere a procedurii de insolvență:

• În cazul unei societăți sau persoane juridice, centrul intereselor principale este prezumat a fi, până la proba contrarie, locul unde se află sediul social. Această prezumție se aplică doar dacă sediul social nu s-a mutat într-un alt stat membru în cele trei luni anterioare solicitării de deschidere a procedurii de insolvență.
• În cazul unei persoane fizice care exercită o activitate independentă sau o activitate profesională, centrul intereselor principale se presupune a fi locul principal de desfășurare a activității, în absența unor probe care ar dovedi contrariul. Această prezumție se aplică doar dacă locul principal de desfășurare a activității nu s-a mutat într-un alt stat membru în cele trei luni anterioare solicitării de deschidere a procedurii de insolvență.
• În cazul oricărei alte persoane fizice, centrul intereselor principale se presupune a fi locul în care persoana fizică își are reședința obișnuită, în absența unor probe care ar dovedi contrariul. Această prezumție se aplică doar dacă reședința obișnuită nu s-a mutat într-un alt stat membru în cele șase luni anterioare solicitării de deschidere a procedurii de insolvență.

Prezumțiile că sediul social, principalul loc de desfășurare a activității și reședința obișnuită reprezintă centrul intereselor principale ar trebui să fie relative, iar instanța relevantă a unui stat membru ar trebui să verifice cu atenție dacă centrul intereselor principale ale debitorului se află într-adevăr în statul membru respectiv. În cazul unei societăți comerciale, ar trebui să existe posibilitatea de a răsturna această prezumție în cazul în care administrația centrală a societății este situată în alt stat membru decât cel în care se află sediul social și în cazul în care o evaluare cuprinzătoare a tuturor factorilor relevanți stabilește, într-un mod verificabil de către terți, că centrul real de conducere și de supraveghere al societății și centrul de gestionare a intereselor sale se află în acel alt stat membru. În cazul unei persoane fizice care nu exercită o activitate comercială sau profesională independentă, ar trebui să fie posibil să se răstoarne această prezumție, de exemplu, în cazul în care cea mai mare parte a activelor debitorului se află în afara statului membru în care debitorul își are reședința obișnuită sau în cazul în care se poate stabili că principalul motiv al mutării a fost deschiderea unei proceduri de insolvență în fața noii instanțe și în cazul în care o astfel de deschidere ar putea afecta în mod semnificativ interesele creditorilor ale căror afaceri cu debitorul au avut loc înainte de mutare. (punctul 30)

Cu același obiectiv de a preveni utilizarea frauduloasă sau abuzivă a practicii de căutare a instanței celei mai favorabile (forum shopping), prezumția că centrul intereselor principale este locul unde se află sediul social, locul principal de desfășurare a activității sau reședința obișnuită nu ar trebui să se aplice dacă, în cazul unei societăți, persoane juridice sau, respectiv, persoane fizice care desfășoară o activitate economică sau profesională independentă, debitorul și-a mutat sediul social sau locul principal de desfășurare a activității într-un alt stat membru într-un interval de trei luni anterioare cererii de deschidere a procedurii de insolvență sau, în cazul unei persoane fizice care nu desfășoară o activitate independentă sau profesională, dacă debitorul și-a mutat reședința obișnuită într-un alt stat membru într-un interval de șase luni anterioare cererii deschidere procedurii de insolvență. (punctul 31)

Procedurile secundare de insolvență: situații specifice în care instanța poată să amâne sau să refuze deschiderea unei astfel de proceduri

Pentru a proteja interesele diferite, regulamentul permite deschiderea de proceduri secundare de insolvență paralele cu procedura principală de insolvență. Proceduri secundare de insolvență pot fi deschise în statul membru în care debitorul are un sediu. Efectele procedurilor secundare de insolvență se limitează la bunurile situate în statul respectiv. Unitatea în cadrul Uniunii se asigură prin norme imperative de coordonare cu procedurile principale de insolvență

În accepținea Regulamentului, „sediu” înseamnă orice loc de derulare de operațiuni unde un debitor exercită sau a exercitat în ultimele trei luni înainte de cererea de deschidere a procedurii principale de insolvență, în mod netranzitoriu, o activitate economică care presupune mijloace umane și active.

Procedurile secundare de insolvență pot urmări scopuri diferite, în afară de protejarea intereselor locale. Se pot ivi cazuri în care masa bunurilor care face obiectul insolvenței debitorului este prea complexă pentru a fi administrată în bloc sau diferențele dintre sistemele juridice respective sunt atât de mari încât pot apărea dificultăți ca urmare a extinderii efectelor derivând din legislația statului de deschidere a procedurilor la celelalte state membre în care se află activele. Din acest motiv, practicianul în insolvență din cadrul procedurii principale de insolvență poate solicita deschiderea de proceduri secundare de insolvență pentru o administrare eficientă a masei bunurilor care face obiectul insolvenței.

Procedurile secundare de insolvență pot, de asemenea, să împiedice administrarea eficientă a masei bunurilor care face obiectul insolvenței. Prin urmare, prezentul regulament stabilește două situații specifice în care instanța sesizată cu o cerere de deschidere a unei proceduri secundare de insolvență ar trebui să poată ca, la solicitarea practicianului în insolvență din procedura principală de insolvență, să amâne sau să refuze deschiderea unei astfel de proceduri.

Acestea sunt:

• posibilitatea asumării de către practicianul în insolvență a unui  angajament față de creditorii locali, caz în care instanța nu deschide procedura secundară
• posibilitatea suspendării temporară a unei proceduri de executare individuale, caz în care instanța poate suspenda deschiderea procedurii secundare

În primul rând,  Regulamentul conferă practicianului în insolvență din procedura principală de insolvență posibilitatea de a-și lua un angajament față de creditorii locali, conform căruia aceștia vor fi tratați ca și cum ar fi fost deschisă o procedură secundară de insolvență. Pentru a evita deschiderea unei proceduri secundare de insolvență, practicianul în insolvență din procedura principală poate lua un angajament unilateral cu privire la activele aflate în statul membru în care ar putea fi deschisă o procedură secundară de insolvență, conform căruia în momentul distribuirii activelor respective sau a veniturilor încasate în urma valorificării lor, va respecta drepturile de distribuție și de prioritate în temeiul dreptului intern de care ar fi dispus creditorii locali dacă s-ar fi deschis o procedură secundară de insolvență în statul membru respectiv. Angajamentul precizează premisele faptice pe care se bazează, mai ales în ceea ce privește valoarea activelor aflate în statul membru vizat și variantele disponibile pentru valorificarea acelor active.

În al doilea rând, se prevede posibilitatea ca instanța să suspende temporar deschiderea procedurii secundare de insolvență, atunci când a fost acordată o suspendare temporară a procedurilor individuale de executare în cadrul procedurii principale de insolvență, în scopul de a păstra eficiența suspendării acordate în procedura principală de insolvență. Instanța are posibilitatea să acorde suspendarea temporară dacă consideră că există măsuri adecvate de protecție a interesului general al creditorilor locali. Într-un astfel de caz, toți creditorii care ar putea fi afectați de rezultatul negocierilor pe tema unui plan de restructurare ar trebui să fie informați cu privire la aceste negocieri și ar trebui să li se permită să participe la ele.

Registrele naționale și registrul interconectat

În vederea unei mai bune informări a creditorilor și a instanțelor relevante și pentru a preveni deschiderea de proceduri paralele de insolvență, statele membre au obligația de a publica informațiile relevante în cazurile transfrontaliere de insolvență într-un registru electronic, accesibil publicului. Pentru a facilita accesul creditorilor domiciliați în alt stat membru și al instanțelor cu sediul în alt stat membru la aceste informații, se prevede interconectarea unor astfel de registre de insolvență prin intermediul portalului european e-Justiție.

Procesul de interconectare are loc în două etape: Instituirea registrelor de insolvență de către statele membre, care se aplică de la 26 iunie 2018,  și interconectarea registrelor naționale de insolvență la nivel European, care se aplică de la 26 iunie 2019.