• Modificările Codului de procedură civilă în materia executării silite au intrat în vigoare la data de 19 octombrie a.c.

Decizii ale Curţii Constituţionale publicate în Monitorul Oficial

• Decizia Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor privind obligativitatea reprezentării și asistării prin avocat la exercitarea recursului civil
• Publicarea deciziei privind neconstituţionalitatea dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea OUG nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice

Decizii ale Curţii Constituţionale nepublicate în Monitorul Oficial

• Judecarea plângerii împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală fără participarea petentului este neconstituţională

Hotărâri ale Înaltei Curţi de casaţie şi Justiţie

• Interpretarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 187/2012 privind înlocuirea pedepsei închisorii aplicate minorilor în baza vechiului cod penal cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie
• Calitatea de funcţionar public a expertului tehnic judiciar. Profesia liberală nu exclude această calitate însă analiza pentru fiecare categorie profesională în concret trebuie făcută pornind de la normele speciale ce îi reglementează statutul
• Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul infracțiunilor săvârșite anterior datei de 1 februarie 2014, care nu au fost judecate definitiv

• Plenul Consiliului Superior al Magistraturii propune modificarea şi completarea dispoziţiilor privind controlul judiciar din Codul de procedură penală
• Consiliul Concurenţei a supus consultării publice proiectul Regulamentului privind procedura de constatare şi sancţionare a practicilor de concurenţă neloială
• Proiectul de OUG pentru modificarea şi completarea Legii contabilităţii vizează o serie de scutiri în privința raportării financiare

• A fost publicat BULETINUL  INFORMATIV al Consiliului Uniunii şi al Comisiei Permanente a U.N.B.R., Serie Nouă, Anul I, Numărul 2, 01 octombrie 2014
• Măsura propunsă de dl. Av. Corneliu Liviu Popescu privind depunderea de către avocaţi în scopul apărarării secretului profesional al avocatului – valoare supremă a independenței reale a profesiei

• CJUE: Rambursarea cheltuielilor medicale efectuate în alt stat membru nu poate fi refuzată în cazul în care lipsa materialelor medicale de bază și a infrastructurii face imposibil,  pentru persoana asigurată,  să primească tratament în spital în timp util în statul membru de reședință

Modificările Codului de procedură civilă în materia executării silite au intrat în vigoare la data de 19 octombrie a.c.

În Monitorul Oficial nr. 0753 din 16.10. 2014 a fost publicată Legea nr 138 din 15 Octombrie 2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe.

Schimbările se referă în special la materia executării silite, însă sunt vizate şi multe alte acte normative, fiind  menite să conducă la reducerea numărului de dosare de pe rolul instanțelor și la soluționarea cu celeritate a cauzelor.

Pentru a vedea principalele modificări semnalate de UNBR în newsletter-ul pe septembrie, când legea de modificare era în faza de proiect, apăsaţi AICI

Pentru a vedera prezentarea principalelor modificări, realizată de Ministerul Justuţiei, apăsaţi AICI

Decizii ale Curţii Constituţionale publicate în Monitorul Oficial

Decizia Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor privind obligativitatea reprezentării și asistării prin avocat la exercitarea recursului civil

Decizia Curţii Constituţionale nr. 462/2014 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 83 alin. (3) şi art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă, publicată În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din data de 24 octombrie 2014

Curtea Constituţională a constatat că deşi obligativitatea reprezentării și asistării prin avocat în recurs nu contravine, în sine,  legii fundamentale, mențiunile care decurg din obligativitatea formulării și susținerii cererii de recurs prin avocat sunt neconstituționale. Aceasta datorită  disproporţiei dintre scopul legitim urmărit şi sarcinile excesive impuse părţilor prin dispoziţiile criticate, datorată mecanismului defectuos reglementat de legiuitor.

Prin dispoziţiile criticate, legiuitorul a prevăzut că recursul și motivele de recurs se depun cu respectarea obligației referitoare la reprezentare, întâmpinarea se redactează și se semnează de avocatul intimatului, iar răspunsul la întâmpinare de avocatul recurentului.

Însă, Curtea a reținut că stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție nu constituie, în sine, o încălcare a accesului liber la justiție, fiind de competența exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor. De asemenea, a constatat că scopul urmărit de legiuitor prin instituirea dispoziţiilor criticate este legitim, acesta fiind  buna administrare a justiției prin creșterea calității actului de justiție în procedura recursului, astfel încât reprezentarea și asistarea prin avocat este, de principiu, conformă acestui scop. De aceea, Curtea a apreciat că opțiunea legiuitorului pentru această măsură, prin prisma finalității sale, este necesară pentru atingerea scopului urmărit şi că in abstracto este adecvată pentru impunerea unei rigori și discipline procesuale.

Însă, motivul pentru care Curtea a declarat aceste dispoziţii neconstituţionale este acela că, aşa cum au fost reglementate,  acestea nu apar ca fiind proporționale cu scopul legitim urmărit din perspectiva relației existente între interesul general invocat și cel individual. Aceasta deoarece condiționarea exercitării căii de atac de încheierea, în mod obligatoriu, a unui contract de asistență judiciară, drept condiție de admisibilitate a recursului, impune în sarcina individului atât condiții excesive pentru exercitarea căii de atac a recursului, cât și costuri suplimentare și semnificative în raport cu cheltuielile efectuate de cetățean pentru plata serviciului justiției.

De aceea, dacă legiuitorul prevede obligativitatea reprezentării și asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului, trebuie să reglementeze un mecanism de natură a permite realizarea scopului legitim urmărit la standardul calitativ propus, fără a impune o sarcină excesivă părților, indiferent de natura acesteia, a arătat Curtea.

Prin urmare, din motivaţia Curţii reiese că nu obligativitatea reprezentării și asistării prin avocat în recurs contravine legii fundamentale, ci disproporţia dintre scopul legitim urmărit şi sarcinile excesive impuse părţilor prin dispoziţiile criticate.

În argumentare,  Curtea a făcut observaţia că obligația reprezentării prin avocat în etapa procesuală a recursului prevăzută de Codul de procedură civilă a fost corelată cu dispozițiile OUG nr.51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă,  constatând că ajutorul public judiciar nu este un instrument apt să surmonteze și să corecteze inechitățile de fapt care pot apărea în urma aplicării textelor legale criticate, din moment ce calea de atac a recursului se  închide definitiv pentru acești justițiabili. Aceasta deoarece ajutorul public judiciar vizează doar o categorie redusă de cetățeni, respectiv  „persoane aflate în dificultate materială” . Or, obligativitatea reprezentării și asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului se răsfrânge asupra tuturor cetățenilor, chiar și asupra celor ale căror limite de venit nu se încadrează în prevederile ordonanței de urgență și care nu dispun întotdeauna de mijloace materiale pentru a plăti un avocat.  În consecință, aceste cheltuieli obligatorii se alătură celor efectuate cu plata taxei judiciare de timbru, rezultând o sarcină disproporționată pentru cetățeni.

În concluzie, Curtea a constat că măsura reprezentării și asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului nu este proporțională cu scopul urmărit de legiuitor, avantajul public fiind nesemnificativ în raport cu gradul de afectare a drepturilor și libertăților fundamentale ale individului, respectiv cele consacrate de art.21 și art.24 din Constituție.

Conform art. 147 alin. (1) din legea fundamentală, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.

Publicarea deciziei privind neconstituţionalitatea dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea OUG nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice

Decizia Curţii Constituţionale nr.461 din 16 septembrie 2014 asupra obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.111/2011 privind comunicațiile electronice, publicată în Monitorul Oficial nr.775 din 24.10.2014

Curtea Constituțională a declarat OUG nr.111/2011  neconstituţională în ansamblul ei, constatând atât maniera defectuoasă în care legiuitorul a înțeles să aplice normele de tehnică legislativă, cât şi faptul că legea supusă controlului de constituționalitate nu numai că nu stabilește garanții și măsuri de securitate tehnice și operaționale, ci lărgește sfera subiectelor de drept cărora le incumbă obligația de a reține și stoca datele.

În motivare se arată că deși legea criticată are ca obiect de reglementare modificarea cadrului normativ general cu privire la comunicațiile electronice, din examinarea argumentelor prezentate de inițiatorul proiectului de lege în „Expunerea de motive”, a avizului Consiliului Legislativ, precum și a modificărilor operate prin dispozițiile legii, rezultă că, în realitate, actul normativ completează cadrul legislativ privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, cadru reglementat prin Legea nr.82/2012, declarată neconstituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr.440 din 8 iulie 2014.

Legea omite să reglementeze cu privire la cea de-a doua etapă, respectiv cea referitoare la modalitatea în care vor fi accesate și utilizate aceste date iar dispozițiile modificatoare nu prevăd nicio normă de trimitere la Legea nr.82/2012, care constituie cadrul general de reglementare a procedurilor de acces la datele reținute (tipul de date accesate, persoanele care pot solicita accesul, condițiile de autorizare, scopul în care pot fi utilizate aceste date, controlul asupra operațiunilor desfășurate etc.), și nici nu reglementează distinct, de sine stătător, aceste proceduri. Prin urmare, legea criticată, în ansamblul său, este lacunară, confuză și, astfel, susceptibilă de a genera abuzuri în activitatea de punere în aplicare a dispozițiilor sale. Sub aceste aspecte, dispozițiile legale nu numai că relativizează garanțiile de siguranță a reținerii și păstrării datelor, neimpunând standarde corespunzătoare de asigurare a nivelului de securitate și confidențialitate care să poată fi controlate efectiv, așa cum a reținut Curtea în argumentarea soluției pronunțate prin Decizia nr.440 din 8 iulie 2014, ci, prin lipsa oricărei reglementări cu privire la modalitatea de accesare și utilizare a datelor cu caracter personal, legea este viciată în mod iremediabil.

Se mai subliniază faptul că obligațiile reținerii codului numeric personal, a seriei și numărului documentului de identitate, respectiv a codului de identificare fiscală necesare pentru identificarea unui abonat sau utilizator nu erau prevăzută de Legea nr.82/2012, baza de date constituită conform prevederilor art.4 din această lege referindu-se, atât în cazul rețelelor de telefonie fixă și de telefonie mobilă, cât și în cazul serviciilor de acces la internet, poștă electronică și telefonie prin internet, doar la numărul de telefon, precum și la numele și adresa abonatului sau ale utilizatorului înregistrat. Așa fiind, din perspectiva argumentelor reținute de Curte în Decizia nr.1.258 din 8 octombrie 2009, criticile referitoare la claritatea și previzibilitatea normei nu mai subzistă. Deşi noua normă determină cu exactitate sfera datelor necesare identificării, având în vedere suplimentarea datelor solicitate abonatului sau utilizatorului, precum și caracterul lor strict personal, dispozițiile legale modificatoare ar fi trebuit să fie completate în mod corespunzător cu prevederi care să asigure standarde sporite în materie de protecție și securitate a acestora de-a lungul întregului proces de reținere, stocare și utilizare, tocmai pentru a reduce la minimum riscul de încălcare a dreptului la viață intimă, familială și privată, secretul corespondenței, precum și libertatea de exprimare a cetățenilor. Or, Curtea constată că Legea pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.111/2011 nu operează nicio modificare în materia garanțiilor protecției acestor drepturi, astfel că motivele pe care s-a fundamentat soluția de neconstituționalitate a Legii nr.82/2012 sunt cu atât mai justificate în această cauză.

Decizii ale Curţii Constituţionale nepublicate în Monitorul Oficial

Judecarea plângerii împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală fără participarea petentului este neconstituţională

În ziua de 21 octombrie 2014, Curtea Constituţională, cu unanimitate de voturi, a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.341 alin.(5) din Codul de procedură penală şi a constatat că soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală „fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor” este neconstituţională.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate:

Art. 341 Soluţionarea plângerii de către judecătorul de cameră preliminară

 (5) Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor.

Argumentaţiile reţinute în motivarea soluţiei pronunţate de Plenul Curţii Constituţionale vor fi prezentate în cuprinsul deciziei, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Hotărâri ale Înaltei Curţi de casaţie şi Justiţie

Interpretarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 187/2012 privind înlocuirea pedepsei închisorii aplicate minorilor în baza vechiului cod penal cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie

Decizia ÎCCJ nr. 18 din 15 Septembrie 2014,  publicată în Monitorul Oficial nr. 0775 din 24.10.2014

Completul pentru dezlegarea unor pricini al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost sesizat de  Tribunalul Galaţi în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept dacă, în aplicarea art. 21 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, pedeapsa închisorii executabilă mai mare de 5 ani aplicată pentru infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii se înlocuieşte cu a) măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o durată egală cu durata pedepsei închisorii ori cu b) măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o durată de 5 ani

Înalta Curte a stabilit că în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 din Codul penal cu referire la art. 21 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 187/2012:

– pedeapsa închisorii executabilă sau pedeapsa în cazul pluralităţii de infracţiuni executabilă aplicată pentru infracţiunile comise în timpul minorităţii al cărei cuantum este până în 15 ani se va înlocui cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă egală cu durata pedepsei închisorii;

– pedeapsa executabilă sau pedeapsa în cazul pluralităţii de infracţiuni executabilă aplicată pentru infracţiunile comise în timpul minorităţii mai mare de 15 ani, însă care nu depăşeşte 20 de ani, se va înlocui cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă de 15 ani.

Calitatea de funcţionar public a expertului tehnic judiciar. Profesia liberală nu exclude această calitate însă analiza pentru fiecare categorie profesională în concret trebuie făcută pornind de la normele speciale ce îi reglementează statutul

Decizia ÎCCJ nr. 20 din 29.09.2014,  publicată in Monitorul Oficial nr. 0766 din 22.10. 2014

În urma sesizării formulate de către Curtea de Apel Craiova, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost solicitată pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a modalităţii de interpretare a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) şi (2) din Codul penal privind funcţionarii publici, respectiv dacă expertul judiciar este funcţionar public în sensul alin. (1) ori alin. (2)

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie  a stabilit că expertul tehnic judiciar este funcţionar public în conformitate cu dispoziţiile art. 175 alin. (2) teza întâi din Codul penal.

Curtea a reţinut că art. 175 alin. (2) din Codul penal asimilează funcţionarului public şi persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestuia cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.

În opinia Curţii, condiţiile prevăzute de art 175 alin (2) sunt îndeplinite de expertul judiciar întrucât acesta exercită un serviciu de interes public – întocmirea de expertize în vederea aflării adevărului şi soluţionării cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti sau instrumentate de către organele de urmărire penală -, serviciu pentru care a fost învestit de către o autoritate publică (Ministerul Justiţiei).

Curtea argumentează că unele dintre persoanele care exercită profesii liberale sunt considerate „funcţionari publici”, în condiţiile art. 175 alin. (2) teza a doua din Codul penal, atunci când, deşi funcţionează în baza unei legi speciale şi nu sunt finanţate de la bugetul de stat, exercită un serviciu de interes public şi sunt supuse controlului sau supravegherii unei autorităţi publice.     Aşadar, sunt asimilaţi funcţionarilor publici şi persoanele fizice care exercită o profesie de interes public pentru care este necesară o abilitare specială a autorităţilor publice, aşa-numitele profesii liberale.

În hotărâre se mai arată însă că îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 175 alin. (2) din Codul penal trebuie analizată pentru fiecare categorie profesională în concret, pornind de la normele speciale ce îi reglementează statutul. În acest sens, au relevanţă dispoziţiile art. 7 şi 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, conform cărora calitatea de expert tehnic judiciar se dobândeşte pe bază de examen, care se organizează de Ministerul Justiţiei. De asemenea, art. 6 din actul normativ mai sus indicat stipulează că experţii tehnici se pot constitui în asociaţii profesionale, în condiţiile legii, iar conform art. 4 alin. (1), în scopul coordonării şi îndrumării, din punct de vedere administrativ şi metodologic, precum şi al controlului activităţii de expertiză tehnică judiciară, în cadrul Ministerului Justiţiei funcţionează Biroul central pentru expertize tehnice judiciare.
 
Aplicarea legii penală mai favorabile în cazul infracțiunilor săvârșite anterior datei de 1 februarie 2014, care nu au fost judecate definitiv
 
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție a stabilit că dispoziţiile art. 5, alin 1 din Codul penal trebuie interpretate, inclusiv în materia prescripţiei răspunderii penale, în sensul că legea penală mai favorabilă este aplicabilă în cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014, care nu au fost judecate definitiv.

Conform minutei Deciziei nr 21, Curtea a fost învestită în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile care să răspundă la întrebarea dacă ”art. 5 alin. 1 din Codul penal trebuie interpretat că legea penală mai favorabilă este aplicabilă în cazul infracțiunilor săvârșite anterior datei de 1 februarie 2014, care nu au fost judecate definitiv și față de care s-a împlinit prescripția răspunderii penale până la data de 20 mai 2014 în interpretarea dată prin decizia nr. 2/2014 a ÎCCJ, însă față de care prescripția răspunderii penale nu este împlinită, în interpretarea dată aceluiași text legal prin Decizia 265 din 2014 a Curţii Constituţionale.

Hotărârea a fost pronunţată în şedinţa publică din 6.10.2014 şi va deveni obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial.

Plenul Consiliului Superior al Magistraturii propune modificarea şi completarea dispoziţiilor privind controlul judiciar din Codul de procedură penală

*Punctul de vedere al Direcţiei legislaţie, documentare şi contencios nr. 22325/2014 referitor la necesitatea modificării dispoziţiilor legale care reglementează măsura preventivă a controlului judiciar, sub aspectul prevederii duratei maxime a acestei măsuri.

Plenul Consiliului Superior al Magistraturii propune amendamente la dispoziţiile privind controlul judiciar, în vederea susţinerii acestora în cadrul  proiectului de lege referitor la modificarea Codului de procedură penală, aflat în prezent în procedură parlamentară.

Completările propuse se referă la introducerea unei dispoziţii noi potrivit căreia “durata măsurii controlului judiciar în cursul urmăririi penale nu poate să depăşească 1 an, dacă pedeapsa prevăzută de lege este amenda sau închisoarea de cel mult 5 ani, respectiv 2 ani, dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoare mai mare de 5 ani”. Altă completare se referă la durata măsurii controlului judiciar pe cauţiune în cursul urmăririi penale, care “ nu poate să depăşească 1 an, dacă pedeapsa prevăzută de lege este amenda sau închisoarea de cel mult 5 ani, respectiv 2 ani, dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoare mai mare de 5 ani”.

Cu privire la art. 207  “Verificarea măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară”, la alin (2) se propune adăugarea precizării că în cazul arestării preventive şi a arestului la domiciliu verificarea (din oficiu a legalitatăţii şi temeiniciei măsurii preventive n.n.) se realizează înainte de expirarea duratei măsurii preventive.”

O altă propunere se referă la articolul 208, alin. (4), precizându-se că în tot cursul judecăţii, instanţa, din oficiu, prin încheiere, verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat “menţinerea măsurii arestării preventive şi a măsurii arestului la domiciliu dispuse faţă de inculpat”.

A se vedea propunerile CSM AICI, la punctul 29

Consiliul Concurenţei a supus consultării publice proiectul Regulamentului privind procedura de constatare şi sancţionare a practicilor de concurenţă neloială

Ca urmare a adoptării a OG nr. 12 din 31.07.2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale şi a altor acte în domeniul protecţiei concurenţei Consiliul Concurenţei  a propus spre consultare publică un nou  Regulament privind procedura de constatare şi sancţionare a practicilor de concurenţă neloială.

OG nr. 12/2014 a adus schimbări esenţiale constând într-o reconsiderare a  atribuţiilor Consiliului Concurenţei în acest domeniu, cât şi în ceea ce priveşte procedurile de sesizare a practicilor neloiale  şi de soluţionare a acestora, condiţiile noi privind admisibilitatea sesizărilor.

Ca atare,  proiectul de Regulament aduce clarificări importante şi detaliate cu privire la noile proceduri, dar şi interpretări  ale noilor condiţii de admisibilitate a sesizărilor referitoare la interesul legitim sau anumite elemente de fapt care pot fi luate în considerare la evaluarea efectelor unei practici de concurenţă neloială cum ar fi: aptitudinea faptelor sesizate de a constitui o practică de concurenţă neloială; piaţa pe care a fost săvârşită practica de concurenţă neloială în vederea stabilirii importanţei sectorului economic în ansamblul economiei naţionale; dimensiunea pieţei afectate –locală/naţională; durata posibilei practici de concurenţă neloială; număr de întreprinderi implicate; număr de consumatori potenţial afectaţi.

Alte elemente de noutate clarificate pe larg în cadrul proiectului de Regulament se referă la:

• Asigurarea transparenţei  procedurilor concomitent cu asigurarea confidenţialităţii datelor şi informaţiilor în ceea ce priveşte dosarul cauzei,
• Constituirea unei comisii permanente în domeniul concurenţei neloiale ,
• Norme procedurale privind identificarea şi sancţionarea practicilor de concurenţă neloială din oficiu,
• Introducerea formularului de sesizare;
• Aplicarea sancţiunilor procedurale de către inspectorii de concurenţă;
• Introducerea posibilităţii adoptării pe perioada derulării cercetării aprofundate a deciziei de încetare a practicii de concurenţă neloială;
• Monitorizarea deciziilor adoptate prin care s-au dispus măsuri pe o perioadă de până la 2 ani.
• Sesizarea organelor de urmărire penală doar în cazul în care pe parcursul derulării cercetării aprofundate declanşată pot fi identificate aspecte de natură penală;

Ceea ce rămâne totuşi neclar este aria de competenţă materială a Consiliului Concurenţei în funcţie de obiectul cauzei. Potrivit Art. 3² din OG nr.12/2014, Consiliul Concurenţei este obligat să stabilească prin Regulament “procedura de soluţionare a sesizărilor cu privire la practicile de concurenţă neloială”. Însă, o primă condiţie de admisibilitate a unei asemenea sesizări se referă la competenţa Consiliului Concurenţei de a le soluţiona sesizarea,  în funcţie de obiectul acesteia.

Conform Art. 6 pct. A) din Proiectul de Regulament,  “În scopul intervenţiei Consiliului Concurenţei, o sesizare poate avea ca obiect doar o pretinsă încălcare a art. 2 alin. 2 din Legea nr. 11/1991”,referitor la practicile interzise n.n. Acest lucru este foarte clar!

Nu este însă clară delimitarea practicilor neloiale prevăzute la acest articol de practicile neloiale prevăzute de alte legi speciale,  ce cad în competenţa altor autorităţi publice.  Aceste neclarităţi legislative prefigurează conflicte de competenţă pentru evitarea cărora ar trebui făcute clarificări măcar prin Regulament.

Astfel, potrivit art. 2, alin.2 din noua reglementare sunt reţinute expres doar două practici interzise, respectiv denigrarea concurenţei şi deturnarea clientelei. Ordonanţa lasă totuşi o arie foarte largă de apreciere a formelor concurenţei neloiale  prin introducerea dispoziţiei “orice alte practici comerciale care contravin uzanţelor cinstite şi principiului general al bunei-credinţe şi care produc sau pot produce pagube oricăror participanţi la piaţă”.

În acelaşi timp,  Art. 2¹ , nou introdus,  stabileşte că sancţionarea unor fapte de concurenţă neloială prin publicitate înşelătoare sau comparativă, încălcarea drepturilor de proprietate industrială etc sunt în competenţa autorităţilor stabilite prin legile speciale.

La prima vedere pare că legiuitorul a vrut să delimiteze competenţele în funcţie de obiectul protecţiei legale asigurate prin legea privind combaterea concurenţei neloiale şi, respectiv,  celelalte legi speciale. Însă este oare suficient acest criteriu având în vedere că printr-o publicitate comparativă referitoare la mărci, de exemplu, sunt denigrate mărci concurente,  fiind  afectate atât interesele întreprinderilor rivale, cât şi ale consumatorilor induşi în eroare? Avem şi o faptă prevăzută ca publicitate comparativă interzisă pentru denigrarea mărcii prevăzută de legea 158/2008 (care protejează comercianţii) şi o posibilă faptă de denigrare prevăzută de legea 11/1991 cu modificările ulterioare (care protejează întreprinderile)  şi poate şi o faptă prevăzută de Legea 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii.

Sau a vrut legiuitorul să spună că dacă este vorba de o faptă săvârşită prin intermediul publicităţii,  competenţa Consiliului Concurenţei este automat exclusă?

Să luăm doar definiţiile faptelor prevăzute în OG nr. 12/2014 pentru  modificarea si completarea Legii nr. 11/1991 privind  combaterea concurentei neloiale şI în cea Legea158/ 2008 privind publicitatea comparativă şi înşelătoare:

Art. 2, alin 2 lit a)  din OG nr. 12/2014 : “ Sunt interzise practicile de concurenţă neloială, după cum urmeaza: denigrarea unui competitor sau a produselor/serviciilor sale, realizată prin comunicarea ori răspandirea de catre o intreprindere sau reprezentantul/angajatul sau de informaţii care nu corespund realităţii despre activitatea unui concurent sau despre produsele acestuia, de natura să îi lezeze interesele”;

Art. 6, lit. d) din Legea 158/2008 publicitatea înşelatoare şi publicitatea comparativă: “Publicitatea comparativă este considerată legală dacă îndeplineşte, în mod cumulativ, următoarele condiţii: d)nu discreditează sau denigrează mărcile, denumirile comerciale, alte semne distinctive, bunuri, servicii, activităţi ori situaţia unui concurent; (per a contrario, dacă nu este respectată această condiţie, avem de a face cu o contravenţie sancţionabilă cu amendă, potrivit legii speciale)

Pe de altă parte, dacă e să luăm doar criteriul domeniului de protecţie al legilor respective – “ protecţia întreprinderilor impotriva practicilor de concurenţă neloială” (Legea privind combaterea concurenţei neloiale)  sau “ protecţia comercianţilor impotriva publicităţii înşelătoare şi comparative” (Legea privind publicitatea comparativă şi înşelătoare)- apar alte confuzii legate de delimitarea sferei noţiunilor întreprindere şi comerciant.

Întreprindere: Articolul 1¹ lit f) din OG 12/2014:  intreprinderea este definita conform art. 2 alin. (2) din Legea concurentei nr. 21/1996, republicată; adică “ Prin întreprindere în sensul prezentei legi se înţelege orice operator economic angajat într-o activitate constând în oferirea de bunuri sau de servicii pe o piaţă dată, independent de statutul său juridic şi de modul de finanţare, astfel cum este definită în jurisprudenţa Uniunii Europene”.

Comerciant: Art.3 lit. d) din Legea 158/2008: comerciant – persoana fizică sau juridică ce acţionează în scopuri care se încadrează în activitatea sa comercială, industrială, artizanală ori liberală şi orice persoană care acţionează în numele şi pe seama comerciantului; (de menţionat că art Art. 6 alin 2 lit g din Legea 71/2011 pentru punerea in aplicare a Codului civil, noţiunea de comerciant subzistă în cazul legii privind publicitatea comparative şi înşelătoare, nefiind înlocuită cu cea de “profesionist”)

Elementele caracteristice ale noţiunii de întreprindere, respectiv comerciant, pot corespunde ambelor definiţii, se pot suprapune natural.

Aşadar, rămâne întrebarea cum facem deosebirea dintre întreprindere şi comerciant atâta vreme cât aceste noţiuni pot întâlni elementele definitorii din ambele definiţii? Cum stabilim competenţa atâta vreme cât o practică denigratoare săvârşită prin publicitate comparativă conţine şi toate elemente de fapt care pot fi luate în considerare la evaluarea efectelor unei practici de concurenţă neloială şi în acelaşi timp toate elementele constitutive ale unei contravenţii prevăzute în legea privind publicitatea comparativă şi înşelătoare? Sau concurenţa neloială prin mijlocirea publicităţii exclude automat competenţa Consiliului Concurenţei?

Considerăm ca aceste aspecte cu privire la competenţă trebuie clarificate în Regulament, pentru a se evita conflictele de competenţă care se prefigurează datorită ambiguităţii acestor aspecte.

Proiectul de OUG pentru modificarea şi completarea Legii contabilităţii vizează o serie de scutiri în privința raportării financiare

Ministerul Finanţelor Publice propune spre dezbatere publică un proiect de modificare şi completarea Legii contabilităţii nr.82/1991, având în vedere necesitatea transpunerii, cel târziu la 25 iulie 2015,  a noii Directive contabile, respectiv Directiva 2013/34/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind situațiile financiare anuale, situațiile financiare consolidate și rapoartele conexe ale anumitor tipuri de întreprinderi (în continuare Directiva).

Principalele modificări vizează o serie de scutiri în privința raportării financiare.

Se propune ca, atunci când o societate are obligaţia să întocmească şi situaţii financiare anuale consolidate, pe lângă cele individuale, raportul administratorilor, respectiv raportul de audit privind situaţiile financiare anuale consolidate, să poată fi întocmite sub forma unui raport unic.

Printr-o prevedere explicită, se clarifică faptul că nu pot fi depuse la unităţile teritoriale ale Ministerului Finanţelor Publice mai multe seturi de situaţii financiare anuale, pentru acelaşi exerciţiu financiar.

Proiectul prevede posibilitatea optării pentru un exerciţiu financiar diferit de anul calendaristic şi de către persoanele nou-înfiinţate.

O altă modificare constă în abrogarea Hotărârea Guvernului nr. 401/2005 privind

înfiinţarea Consiliului Contabilităţii şi Raportărilor Financiare prin reorganizarea Colegiului Consultativ al Contabilităţii, abrogare susţinută de  înfiinţarea pentru instituţiile publice a Consiliului Contabilităţii Publice

Potrivit proiectului de lege, ordonanţa de urgenţă ar trebui să intre în vigoare la 1 ianuarie 2015.

Pe de altă parte, aşa cum se afirmă în nota de fundamentare, ca rezultat al transpunerii viitoare a Directivei, sfera entităţilor care vor întocmi situaţii financiare anuale în sistem simplificat se va extinde. Faţă de cerinţele actuale în funcţie de care se poate aplica sistemul simplificat de contabilitate (acesta aplicându-se de persoanele care în exerciţiul financiar precedent au înregistrat cifra de afaceri netă: sub 35.000 euro şi totalul activelor: sub 35.000 euro), criteriile care definesc microîntreprinderile sunt mult mai mari. Conform textului Directivei, sunt microîntreprinderi societăţile care la data bilanţului nu depăşesc limitele a cel puţin două dintre următoarele trei criterii:

a) total active 350.000 euro;

b) cifra de afaceri netă 700.000 euro;

c) numărul mediu de salariaţi în cursul exerciţiului financiar 10.

A fost publicat BULETINUL  INFORMATIV al Consiliului Uniunii şi al Comisiei Permanente a U.N.B.R., Serie Nouă, Anul I, Numărul 2, 01 octombrie 2014

Buletinul cuprinde două părţi, respectiv:

Partea I: Informare cu privire la activitatea Comisiei Permanente a Uniunii Naţionale a Barourilor din România

Partea II: Informare cu privire la activitatea Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România

Pentru a accesa Buletinul Informativ apăsaţi AICI

Măsura propunsă de dl. Av. Corneliu Liviu Popescu privind depunderea de către avocaţi în scopul apărarării secretului profesional al avocatului – valoare supremă a independenței reale a profesiei

La data de 16 Octombrie 2014, pe site-ul UNBR a fost publicată  solicitarea domnului avocat Corneliu-LiviuPopescu privind adoptarea de către organele profesiei a unei hotărâri obligatorii prin care avocații, cu prioritate cei aleși în organele de conducere a profesiei de avocat de la nivelul barourilor și la nivelul UNBR, să depună, anual, declarația că nu fac parte și nu își desfășoară activitatea acoperit în structura instituțiilor cu atribuții în domeniul securității naționale sau ale structurilor ministeriale interne de informații, polițist lucrând sub acoperire, investigator sub acoperire, lucrător operativ în cadrul poliției judiciare sau al organelor de stat care desfășoară activități de informații, colaborator cu o altă identitate decât cea reală al organelor de urmărire penală, informator al organelor de urmărire penală sau informator al poliției. Se solicită extinderea obligației pentru toți angajații barourilor și ai UNBR și pentru personalul administrative angajat de formele de exercitare a profesiei.Propunerea are în vedere apărarea secretului profesional al avocatului – valoare supremă a independenței reale a profesiei.

CJUE: Rambursarea cheltuielilor medicale efectuate în alt stat membru nu poate fi refuzată în cazul în care lipsa materialelor medicale de bază și a infrastructurii face imposibil,  pentru persoana asigurată,  să primească tratament în spital în timp util în statul membru de reședință

Hotărârea CJUE din 9.10.2014 in cauza În cauza C‑268/13 „Elena Petru împotriva Casei Județene de Asigurări de Sănătate Sibiu,Casei Naționale de Asigurări de Sănătate” 

Cererea de decizie preliminară fost formulată în cadrul unui litigiu, aflat pe rolul Tribunalului Sibiu,  între doamna Elena Petru, pe de o parte, și Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Sibiu, precum și Casa Națională de Asigurări de Sănătate, pe de altă parte, având ca obiect rambursarea costurilor cu titlu de daune interese pentru tratamentul spitalicesc acordat în Germania. Această cerere privește interpretarea articolului 22 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 al Consiliului din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariați, cu lucrătorii care desfășoară activități independente și cu membrii familiilor acestora care se deplasează în cadrul Comunității.

Întrebarea preliminară este următoarea: „Dacă, raportat la prevederile articolului 22 alineatul (2) al doilea paragraf din [Regulamentul nr. 1408/71], imposibilitatea de acordare a tratamentului în țara de reședință se interpretează în mod absolut sau în mod rezonabil, respectiv dacă situația în care, deși intervenția chirurgicală poate fi efectuată în țara de reședință în timp util și corespunzător din punct de vedere tehnic, în sensul că există specialiștii necesari și chiar și același nivel al cunoștințelor de specialitate, totuși lipsa medicamentelor și a materialelor medicale de primă necesitate echivalează cu o situație în care tratamentul medical necesar nu poate fi acordat în sensul prevederilor articolului menționat?”

În hotărârea pronunţată la data de 9 octombrie 2014, CJUE arată că dreptul UE impune două condiții care, dacă sunt îndeplinite, este  obligatorie acordarea de către instituția competentă a unei autorizaţii prealabile pentru rambursarea cheltuielilor medicale: două condiții a căror îndeplinire face obligatorie eliberarea de către instituția competentă a autorizației prealabile solicitate în temeiul alineatului (1) litera (c) punctul (i) al aceluiași articol. Prima condiție impune ca tratamentul despre care este vorba să se numere printre prestațiile prevăzute de legislația statului membru pe teritoriul căruia are reședința asiguratul social.

A doua condiție impune ca tratamentul pe care acesta din urmă intenționează să îl primească în alt stat membru decât statul al cărui rezident este să nu poată, ținând seama de starea sa actuală de sănătate și de evoluția probabilă a bolii sale, să îi fie acordat în intervalul de timp necesar în mod normal pentru a obține tratamentul despre care este vorba în statul membru al cărui rezident este.

În ceea ce privește a doua condiție, Curtea a statuat că autorizația necesară nu poate fi refuzată în cazul în care aceeași sau la fel de eficace tratamentul nu poate fi primită în timp util în statul membru de reședință a persoanei în cauză. Pentru a determina dacă aceasta este situația, instituția competentă trebuie să țină seama de toate circumstanțele fiecărui caz specific. Prin urmare, o lipsă de medicamente și de consumabile medicale de bază și a infrastructurii pot face imposibil ca același tratament la fel de eficient să fie furnizat în timp util în statul membru de reședință.

Curtea a concluzionat că autorizarea rambursarea cheltuielilor medicale efectuate în un alt stat membru nu poate fi refuzată în cazul în care acesta este din cauza lipsei de medicamente și consumabile medicale de bază și de infrastructură care tratamentul spitalicesc în cauză nu poate fi furnizate în timp util în statul membru de reședință al persoanei asigurate. întrebarea dacă acest lucru este imposibil trebuie să fie determinată prin referire la toți spital unități din acest stat membru, care sunt capabile de a furniza tratamentul în cauză și în funcție de perioada în care tratamentul ar putea fi primit în timp util.

DESCARCA pdf