• Clarificarea modalităţii de operare a diviziunii patrimoniale în materia profesiei de avocat până la adoptarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Registrului electronic al evidenţei patrimoniului de afectaţiune al avocaţilor

• Beneficiului reducerii pedepselor pentru cei care denunță sau facilitează tragerea la răspundere penală a celor care au săvârșit infracțiuni grave este suspendat de drept
• Garanția de bună conduită poate fi reținută numai prin decizia CNSC, respectiv hotărârea instanței de judecată,  și  numai în cazul în care a fost probată reaua credință a contestatorului
• Decizii ”în lanț” ale Curții Constituționale prin care sunt desființate dispozițiile din codul de procedură penală care încalcă dreptul  la un proces echitabil în componentele sale privind contradictorialitatea, oralitatea și egalitatea armelor
• Admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare în procesul penal se examinează în cameră de consiliu, fără citarea părţilor, cu participarea procurorului
• Calificarea căii de atac în care se rejudecă judecă fondul cauzei în condițiile admiterii cererii de revizuire ca urmare obținerii unei hotărâri favorabile la CEDO și în contextul modificărilor successive ale normelor procedural penale

• Proiectul codului de procedură fiscală: Avocații sunt exceptați de la obligația furnizării de ”informații” organelor fiscale, însă sunt obligați să raporteze zilnic, către ANAF,  tranzacțiile clienților de peste 5000 de euro.

• Uniunea Națională a Barourilor din România propune o  rezoluție privind ”Principiile de integritate în activitățile profesionale desfășurate de avocați în profesii compatibile cu cea de avocat și în conlucrările interprofesionale pentru furnizarea de servicii profesionale integrate”
• Prezentarea sistemului german de acordare a titlurilor de avocat specializat în anumite domenii

Clarificarea modalităţii de operare a diviziunii patrimoniale în materia profesiei de avocat până la adoptarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Registrului electronic al evidenţei patrimoniului de afectaţiune al avocaţilor

Hotărârea UNBR nr.1069 din 7 martie 2015 privind completarea Statutului profesiei de avocat, adoptat prin Hotărârea Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România nr. 64/2011

Publicată în Monitorul Oficial nr. 0173 din 12.03 2015

În contextul consacrării principiului divizibilității patrimoniului de către Noul Cod Civil  este necesară stabilirea unui cadru normativ clar în domeniul patrimoniului de afectațiune profesională, care să asigure  o mai mare securitate a circuitului civil atît în privința transferului de mase patrimoniale, cât și în privința răspunderii patrimoniale, cu implicații directe în materia executării silite a acestor bunuri afectate profesiei.

Noile reglementări privind Statutul profesiei de avocat, prevăzute în  Hotărârea UNBR nr.1069 din 7 martie 2015, au rol de dispoziții tranzitorii, aducând clarificări în privința modalităţii de operare a diviziunii patrimoniale în materia profesiei de avocat până la adoptarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Registrului electronic al evidenţei patrimoniului de afectaţiune al avocaţilor.

Astfel, conform Hotărârii UNBR nr.1069 din 7 martie 2015, până la data care va fi stabilită în Regulamentul menționat, ”operarea diviziunii patrimoniale se face prin declaraţie înscrisă în statutul societăţii civile profesionale, în actul de înfiinţare al cabinetului individual de avocat, în convenţia de asociere a cabinetelor individuale de avocaţi, după caz, sau prin declaraţie separată, întocmită în formă scrisă şi înregistrată la baroul din care face parte avocatul. Orice creditor al unui avocat a cărui creanţă s-a născut în legătură cu profesia poate solicita baroului informaţii privind masa patrimonială afectată exercitării profesiei avocatului conform declaraţiilor înregistrate la barou.”

Noul Cod Civil (art. 31 și urm) a introdus principiul divizibilității patrimoniului și a prevăzut noțiunea și regimul juridic al patrimoniului de afectațiune profesională. Potrivit acestor reglementări, patrimoniile afectate exercitării unei profesii autorizate sunt patrimonii de afectațiune.

În lumina reglementărilor Codului Civil, constituirea masei patrimoniale de afectațiune, mărirea sau micșorarea acesteia ori transferul acesteia de face ”cu respectarea condițiilor de formă și publicitate prevăzute de lege”.

Delimitarea masei patrimoniale afectate profesiei are consecințe directe și în ce privește răspunderea patrimonială a titularului patrimoniului divizat.

Această diviziune pune la adăpost patrimoniul profesional al avocatului de creditorii personali: ”Bunurile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exerciţiului unei profesii autorizate de lege pot fi urmărite numai de creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu profesia respectivă” (Art. 2324, alin. (4), teza 1, Codul Civil). Pe de altă parte,  diviziunea patrimonială asigură o anumită protecție a bunurilor personale ale avocatului și ale familiei acestuia față de urmărirea creditorilor profesionali. ”Aceşti creditori nu vor putea urmări celelalte bunuri ale debitorului” ”. ( Art. 2324, alin. (4), teza a 2 a, Codul Civil)

Întrucât până în acest moment nu există o reglementare specială a condițiilor de organizare a evidenței și publicității patrimoniilor profesionale, UNBR a inițiat un proiect modificare a legii 51/1995, în vederea adoptării  unor dispoziții exprese în Legea 51/1995 referitoare la stabilirea patrimoniului afectat exercitării profesiei de către avocat.

Potrivit proiectului, la art. 5, dupa alin. (9) se introd alin. (10), cu urm cuprins: ”La constituirea formelor de exercitare a profesiei și ulterior, avocatii au dreptul să stabilească patrimoniul afectat exercitării profesiei, în condițiile legii, cu procedura reglementată pentru constituirea Registrului electronic al evidenței patrimoniului de afectațiune al avocaților, în condițiile stabilite de Consiliul UNBR prin Regulamentul de organizare și funcționare. Înscrierea efectuată în registru are efecte de opozabilitate față de terți, în condițiile prevăzute de lege.

Actualmente, proiectul se află în proceduri legislative la Senat și la data de 10.03.2015 a primit aviz favorabil de la Consiliul Legislativ.

Prin urmare, până la finalizarea procedurilor legislative, care să permită adoptarea de către UNBR, în condițiile legii,  a Regulamentului de organizare şi funcţionare a Registrului electronic al evidenţei patrimoniului de afectaţiune al avocaţilor, sunt necesare dispozițiile tranzitorii prevăzute de noile reglementări din Statut, care să clarifice diviziunea patrimonială.

Beneficiul reducerii pedepselor pentru cei care denunță sau facilitează tragerea la răspundere penală a celor care au săvârșit infracțiuni grave este suspendat de drept

DECIZIA Curții Constituționale Nr.67 din 26 februarie 2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.19 din Legea nr.682/2002 privind protecția martorilor

Publicată în Monitorul Oficial nr. 185 din 18.03.2015

Cei care au comis infracțiuni și în același timp au calitatea de martori nu vor mai putea fi discriminați în acordarea beneficiului reducerii pedepsei la jumătate în funcție de gravitatea infracțiunii comise de ei înșiși.

Curtea Constituțională a admis excepţia de neconstituţionalitate a art.19 din Legea nr.682/2002 privind protecția martorilor deoarece acest text de lege  exclude de la beneficiul reducerii la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege persoana care are calitatea de martor şi care nu a comis o infracţiune gravă.

Potrivit art. 19 (neconstituțional)  din legea citată, ”Persoana care are calitatea de martor, in sensul art. 2 lit. a) pct. 1 si 2, si care a comis o infractiune grava, iar inaintea sau in timpul urmaririi penale ori al judecatii denunta sau faciliteaza identificarea si tragerea la raspundere penala a altor persoane care au savarsit astfel de infractiuni beneficiaza de reducerea la jumatate a limitelor pedepsei prevazute de lege.”

Prin infracțiune gravă se înțelege, potrivit art.2 lit.h) din aceeași lege, „infracțiunea care face parte din una dintre următoarele categorii: genocid și infracțiuni contra umanității și infracțiuni de război, infracțiunile contra securității naționale, terorism, omor, infracțiunile privind traficul de droguri, traficul de persoane, traficul de minori, spălarea banilor, falsificarea de monede ori de alte valori, infracțiunile privitoare la nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor explozive, nucleare sau al altor materii radioactive, infracțiunile de corupție, precum și orice altă infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii al cărei maxim special este de cel puțin 10 ani”

Curtea Constituțională a considerat  că aceasta este o discriminare între persoanele care denunță sau facilitează tragerea la răspundere penală a celor care săvârșesc infracțiuni grave, fiind încălcat principiul egalității în drepturi. Nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă pentru această deosebire de tratament între martorii care sunt la rândul lor cercetați pentru infracțiuni grave și cei care sunt cercetați pentru fapte mai puțin grave, se arată în considerentele Deciziei.

Neconstituționalitatea vizează numai  condiția săvârșirii unei infracțiuni grave de către martor

Așadar, textul incriminat prevedea atât condiția comiterii unei infracțiuni ”grave” de către martor cât și condiția săvîrșirii unei infracțiuni ”grave” de către cel în legătură cu care furnizează informații.  Din analiza deciziei CCR reiese că neconstituționalitatea vizează numai  condiția săvârșirii unei infracțiuni grave de către martor.

Conform Curții, ”raţiunea cauzei de reducere a limitelor pedepsei reglementată de norma supusă controlului de constituţionalitate este aceea de a institui un instrument eficient pentru combaterea infracţiunilor grave prin determinarea persoanelor care deţin informaţii decisive în acest sens de a le furniza organelor judiciare. Prin urmare, determinantă şi suficientă pentru acordarea beneficului reducerii limitelor pedepsei este acţiunea martorului de a denunţa şi facilita tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni grave, indiferent de natura şi gravitatea faptei penale comise de el însuşi.  Altfel spus, atingerea obiectivului urmărit de legiuitor, respectiv acela de combatere a infracţiunilor grave ca urmare a denunţurilor şi informaţiilor furnizate de martori, se realizează şi în ipoteza în care martorul nu a comis o infracţiune gravă. Aşa fiind, comiterea de către martor a unei infracţiuni care nu se încadrează în categoria infracţiunilor grave, aşa cum sunt ele definite în art. 2 lit. h) din lege, nu poate fi un element care să îl excludă pe acesta de la beneficiul cauzei de reducere a limitelor de pedeapsă. Drept urmare, diferenţa operată de norma supusă controlului de constituţionalitate între cele două categorii de martori, după cum aceştia au săvârşit sau nu o infracţiune gravă, nu se bazează pe un criteriu raţional şi nu justifică un tratament juridic diferenţiat, Curtea reţinând că cele două categorii de martori se află în situaţii juridice identice din perspectiva incidenţei normei supuse controlului de constituţionalitate”.

Efectele Deciziei CCR în perioada suspendării de drept a dispozițiilor neconstituționale

Decizia a fost publicata în Monitorul Oficial la data de 18.03.2015. Conform Art.147 alin.(1) din Constituţie textul declarat neconstitutional  este suspendat de drept de la data publicării Deciziei iar Parlamentul are la dispozitie 45 de zile să adopte un nou text în conformitate cu prevederile constituționale. Dacă Parlamentul nu adoptă, în acest termen, o nouă reglementare în acord cu prevederile Constituției, dispozițiile declarate neconstituționale ”își încetează efectele”.

În acest context, este clar că de la data publicării deciziei și până la intrarea în vigoare a noilor dispoziții care să acorde beneficial reducerii de pedeapsă indiferent de gravitatea infracțiunii comise de denunțător, reglementările neconstituționale nu se mai aplică. Prin urmare, martorii care fac denunțuri în această perioadă sau faciliteaza identificarea si tragerea la raspundere penala a altor persoane nu vor putea beneficia de reducerea pedepselor, întrucât atâta vreme cât textul este suspendat, este ca și când nu ar exista.

Expirarea termenului de 45 de zile nu are ca efect revenirea în vigoare a textului de lege ”suspendat” , așa cum se întâmplă cu actele normative suspendate prin alte acte normative de același nivel sau superioare, conform art. 66  ”Suspendarea actului normative” din Legea 24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative. Dispozițiile constituționale spun foarte clar ca la expirarea acestui termen reglementările respective  își încetează efectele.

Acest termen este opozabil doar Parlamentului  (respectiv Guvernului în cazul Ordonanțelor de Urgență), care poate modifica sau abroga dispozițiile neconstituționale suspendate, înlocuindu-le cu altele, întrucât Curtea Constituțională nu are competența să abroge un text de lege. Însă efectele deciziei de constatare a neconstituționalității sunt similare abrogării, atâta vreme cât acestea nu se mai pot aplica, respectiv nu-și mai pot produce efectele.

Sigur că Parlamentul  nu este obligat să modifice textul declarat neconstituțional printr-o decizie a CCR. Sau poate să întârzie adoptarea unui nou text, după intervalul celor 45 de zile. Această situație nu are altă consecință decât vidul legislativ în privința beneficiului reducerii pedepselor pentru cei care denunță sau facilitează tragerea la răspundere penală a celor care au săvârșit infracțiuni grave.

Garanția de bună conduită poate fi reținută numai prin decizia CNSC, respectiv hotărârea instanței de judecată, și  numai în cazul în care a fost probată reaua credință a contestatorului

DECIZIA Curții Constituționale Nr.5 din 15 ianuarie 2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.271¹ și art.271² din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii

 Publicată în Monitorul Oficial nr.188 din 19.03.2015

Curtea Constituțională a admis  excepţia de neconstituţionalitate privind  dispoziţiile art. 271^2 alin. (1) şi (2) din OUG  nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, care prevăd că în cazul în care contestația este respinsă  autoritatea contractantă va reține această garanție.

În schimb, a respins însă excepția de neconstituționalitate privind art. Art. 271^1, care prevede obligația de a constitui  garanția de bună conduită, argumentând că aceasta are semnificaţia unei cauţiuni menite să asigure exercitarea corespunzătoare şi neabuzivă a drepturilor procesuale, cu toate consecinţele procesuale care decurg din finalitatea urmărită prin instituirea acesteia.

Prin urmare, contestatorii sunt în continuare obligați să plătească această garanție. Aparent numai,  prin admiterea excepției cu privire la dispozițiile art. . 271^2 alin. (1) şi (2) nu ar mai exista temei legal pentru reținerea garanției de către autoritatea contractantă în cazul în care contestația este respinsă.

De fapt, dispare doar temeiul reținerii garanției ope legis. În considerentele Deciziei, Curtea dă indicații foarte clare cu privire la modul în care trebuie soluționată această problemă, în funcțe conduita procesuală a contestatorului.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate admise
Dispoziţiile art. 271^2, alin. 1 și 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 care au următorul cuprins:

Art. 271^2: „(1) În cazul în care contestaţia este respinsă de către Consiliu sau de către instanţa de judecată, atunci când contestatorul se adresează direct instanţei, autoritatea contractantă are obligaţia de a reţine garanţia de bună conduită de la momentul rămânerii definitive a deciziei Consiliului/ hotărârii instanţei de judecată. Reţinerea se aplică pentru loturile la care contestaţia a fost respinsă.

(2) Prevederile alin. (1) se aplică şi în cazul în care contestatorul renunţă la contestaţie/cerere/plângere.

Motivele admiterii excepției de neconstituționalitate privind dispozițiile care prevăd reținerea ope legis a garanției de bună conduită în cazul în care contestația este respinsă

Curtea a reținut că  dacă prin dispoziţiile art. 271^1 alin. (1) din OUG  nr. 34/2006 s-a instituit, în sarcina contestatorului, obligaţia depunerii unei garanţii de bună conduită „în scopul de a proteja autoritatea contractantă de riscul unui eventual comportament necorespunzător” şi care nu contravin prevederilor constituţionale privind accesul liber la justiţie (a se vedea paragrafele 34-37 din Decizie), dispoziţiile art. 271^2 alin. (1) şi (2) nu mai respectă scopul pentru care garanţia de bună conduită a fost instituită, întrucât în cazul respingerii contestaţiei de către Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor  (CNSC) sau de către instanţa de judecată autoritatea contractantă are obligaţia de a reţine, ope legis, garanţia de bună conduită.

Din analiza prevederilor legale criticate, Curtea a observant că, respingând contestaţia, CNSC , respectiv instanţa judecătorească nu au  competenţa legală de a dispune prin decizie/hotărâre cu privire la soarta garanţiei de bună conduită constituită în favoarea autorităţii contractante. Reţinerea sumelor prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 de către autoritatea contractantă operează de drept, în temeiul art. 271^2 alin. (1) şi (2), ca urmare a respingerii contestaţiei.

Rezultă că indiferent de conduita procesuală a contestatorului, acesta este sancţionat cu pierderea garanţiei depuse potrivit legii. Prin reţinerea necondiţionată a garanţiei de bună conduită, legiuitorul ignoră prezumţia bunei-credinţe în exercitarea drepturilor procedurale aplicabile în materie civilă, cât şi în domeniul dreptului administrativ, prezumând automat reaua-credinţă şi comportamentul necorespunzător ale contestatorului a cărui contestaţie este respinsă. Astfel, OUG nr. 34/2006 instituie o veritabilă sancţiune aplicabilă persoanei care, în apărarea intereselor legitime, atacă actul autorităţii contractante la CNSC  sau la instanţa judecătorească, fără ca vreo autoritate îndrituită în acest sens să stabilească caracterul abuziv al unei astfel de contestaţii/ cereri/plângeri.

Acestea sunt principalele argumente pentru care Curtea a constatat că dispoziţiile care prevăd reţinerea necondiţionată a garanţiei de bună conduită în cazul respingerii contestaţiei/ cererii/plângerii, sunt neconstituţionale, întrucât este îngrădit accesul liber la justiţie – art. 21 alin. (1) din Constituţie prin descurajarea contestatorului de a formula o contestaţie/ cerere/plângere, considerându-se de plano că orice respingere se converteşte într-o sancţiune pentru un comportament necorespunzător.

De asemenea.  Curtea a mai constatat că prin reţinerea necondiţionată a acestei garanţii de bună conduită este afectat şi dreptul de proprietate privată prevăzut de art. 44 din Constituţie, diminuarea patrimoniului autorilor contestaţiilor/cererilor/plângerilor neputând fi consecinţa directă a exercitării unui drept sau libertăţi fundamentale, respectiv a unui drept procesual.

Situațiile în care CNSC sau instanța pot reține garanția de bună conduită

În motivarea Deciziei, Curtea dă indicații clare cu privire la situațiile juridice în care poate fi reținută garanția de bună conduită, în considerarea dispozițiilor constituționale privind prezumția de bună credință în exercitarea drepturilor.

Conform Curții,răsturnarea prezumţiei de bună-credinţă, prevăzută ca atare de dispoziţiile art. 57 din Legea fundamentală, nu poate fi realizată decât prin probarea relei-credinţe faţă de circumstanţele de fapt ale cauzei şi nu prin faptul că persoana şi-a exercitat anumite drepturi şi libertăţi fundamentale.

În ceea ce priveşte drepturile procesuale, Curtea reține că  buna-credinţă a fost transpusă la nivel infraconstituţional prin art. 12 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, potrivit căruia drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege, astfel că instanţa judecată şi, după caz, CNSC  trebuie să ţină seama de modul concret în care a avut loc o asemenea exercitare a drepturilor procesuale pentru a răsturna prezumţia iniţială.

Curtea subliniază faptul că o atare operaţiune juridică trebuie să se circumscrie unor elemente de fapt, adecvate, obiective şi cuantificabile, pentru a duce la finalitatea urmărită, astfel încât nu orice circumstanţă a cauzei să ducă la răsturnarea prezumţiei de bună-credinţă.

Decizii ”în lanț” ale Curții Constituționale prin care sunt desființate dispozițiile din codul de procedură penală care încalcă dreptul  la un proces echitabil în componentele sale privind contradictorialitatea, oralitatea și egalitatea armelor

Decizia Curții Constituționale din data de 17 martie 2015 privind neconstituţionalitate a dispozițiilor art.549¹, alineatele (2), (3) și  (5) din Codul de procedură penală, continuă seria excepțiilor admise deoarece exclud participarea procurorului și a altor personae interesate la diferite  proceduri din cadrul procesului penal.

De data aceasta, decizia Curții privește procedura de confiscare sau desfiinţare a unui înscris în cazul clasării, prevăzută la Art. 549¹.

Cu majoritate de voturi, Curtea Constituțională  a admis excepţia de neconstituţionalitate privind că dispoziţiile art.549¹ alin.(2), potrivit cărora judecătorul de cameră preliminară comunică persoanelor ale căror drepturi sau interese legitime pot fi afectate o copie a ordonanţei (de clasare, n.n.), punându-le în vedere că în termen de 10 zile de la primirea comunicării pot depune note scrise.

De asemenea, Curtea  a admis excepţia de neconstituţionalitate a art.549¹ alin.(3)potrivit căruia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă „în camera de consiliu, fără participarea procurorului ori a persoanelor prevăzute la alin.(2)”, precum și pe cea privind art.549¹ alin.(5) potrivit căreia instanţa ierarhic superioară ori completul competent se pronunţă „fără participarea procurorului şi a persoanelor prevăzute la alin.(2)”.

Argumentațiile reținute în motivarea acestei soluţii pronunţate de Plenul Curţii Constituţionale vor fi prezentate în cuprinsul deciziei, care se va publica în Monitorul Oficial.

Motivele pot fi însă lesne identificate, având în vedere că instanța constituțională a fost consecventă în desființarea dispozițiilor din codul de procedură penală care încalcă dreptul  la un proces echitabil în componentele sale privind contradictorialitatea, oralitatea și egalitatea armelor.

În acest sens, facem referire la:

ü  Admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală. Soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii “fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor” este neconstituţională. (Decizia Curţii Constituţionale nr . 599 din 21 Octombrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 alin. (1) lit. f) şi art. 341 alin. (5)-(8) din Codul de procedură penală (Publicată în Monitorul Oficial nr. 0886 din 5.12.2014)

ü  Admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.347 alin.(3) din Codul de procedură penală raportate la cele ale art.344 alin.(4), art.345 alin.(1) și art.346 alin.(1) din același cod, întrucât aceste norme care reglementează procedura în camera preliminară omit citarea şi, respectiv,  comunicarea documentelor către toate părţile interesate, încălcând astfel dreptul la proces echitabil. (DECIZIA Nr.641 din 11 noiembrie 2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.344 alin.(4), art.345, art.346 alin.(1) și art.347 din Codul de procedură penală (Publicată în Monitorul Oficial nr.887 din 05.12.2014)

ü  Admiterea  excepţiei de neconstituţionalitate cu privire la soluţia legislativă cuprinsă în art.341 alin.(10) din Codul de procedură penală potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă „fără participarea procurorului şi a inculpatului”. (Decizia Curţii Constituţionale nr  . 663 din 11 Noiembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 339-348 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 0052 din 22.01.2015)

ü  Admiterea excepției de neconstituționalitate cu privire la soluţia legislativă de excludere a procurorului de la dezbaterea contradictorie a probelor cuprinsă în art.374 alin.(7) teza a doua din Codul de procedură penală. (DECIZIA Curții Constituționale Nr.76 din 26 februarie 2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.374 alin.(7) teza a doua din Codul de procedură penală, Publicată în Monitorul Oficial nr.174 din 13.03.2015)

Prin urmare, ne putem aștepta la modificări substanțiale ale codului de procedură penală, în privința asigurării participării procurorului și a părților interesate la procedură, astfel încît să fie garantat dreptul la un proces echitabil în componentele sale privind contradictorialitatea, oralitatea și egalitatea armelor

A se vedea și Newsletter UNBR Aspectele de neconstituţionalitate a procedurii camerei preliminare constatate de Curtea Constituţională. Soluţiile de lege ferenda sugerate în Deciziile CCR.

Admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare în procesul penal se examinează în cameră de consiliu, fără citarea părţilor, cu participarea procurorului

DECIZIA ÎCCJ nr. 3 din 19 ianuarie 2015 privind examinarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală, Publicată în  MONITORUL OFICIAL nr. 150 din 2 martie 2015

Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit că art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că ”admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare se examinează în cameră de consiliu, fără citarea părţilor, cu participarea procurorului”.

Prin recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că în practica judiciară naţională nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală privind admiterea în principiu a contestaţiei în anulare referitor la participarea procurorului la desfăşurarea acestei proceduri.

În practica judiciară ai fost evidenţiate trei orientări:

Într-o primă orientare a practicii, unele instanţe au examinat admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare în şedinţă publică, cu sau fără citarea părţilor şi cu participarea procurorului.

Într-o a doua orientare a practicii, alte instanţe au analizat admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare în camera de consiliu, cu sau fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului.

Într-o a treia orientare a practicii, alte instanţe au examinat admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare în camera de consiliu, cu sau fără citarea părţilor, dar cu participarea procurorului.

Art. 431 din Codul de procedură penală reglementează procedura admiterii în principiu a contestaţiei în anulare:

„(1) Instanţa examinează admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, fără citarea părţilor.

(2) Instanţa, constatând că cererea de contestaţie în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute la art. 426 şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate.”

Aşa cum se poate observa, legiuitorul nu a prevăzut în mod expres participarea procurorului în această procedură prealabilă judecării în fond a contestaţiei în anulare.

Principalul argument al soluției pronunțate de Înalta Curte constă în faptul că dispoziţiile art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală, care consacră obligativitatea prezenţei procurorului la judecată, instituie o regulă cu caracter general, incidentă ori de câte ori este vorba despre o activitate procesuală de judecată, inclusiv în materia căilor extraordinare de atac, în lipsa unei dispoziţii exprese contrare.

De asemenea, în considerentele deciziei s-a arătat că nu este lipsit de relevanţă faptul că art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală a format obiectul analizei Curţii Constituţionale, care, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, a constatat că soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii „fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor” este neconstituţională.

Calificarea căii de atac în care se rejudecă fondul cauzei în condițiile admiterii cererii de revizuire ca urmare obținerii unei hotărâri favorabile la CEDO și în contextul modificărilor succesive ale normelor procedural penale

DECIZIA ÎCCJ nr. 2 din 2 februarie 2015 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în sensul de a se stabili care este calea de atac legală în urma desfiinţării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală,  Publicată în  MONITORUL OFICIAL nr. 159 din 6 martie 2015

Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, în urma desființării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, reglementată de art. 465 din Codul de procedură penală, în condițiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicție (primă instanță, apel și recurs), în ultimă instanță soluționându-se recursul procurorului, calea de atac este recursul în forma și reglementarea prevăzută de lege la data judecării recursului inițial.

ÎCCJ a pronunțat o hotărâre surprinzătoare, având în vedere că, practic, readuce ”în vigoare” normele procedural penale privind recursul, abrogate după intrarea în vigoare a noului cod de procedură penală și  în condițiile în care pentru această situație, legea nu prevede nicio excepție de la aplicarea imediată a noilor norme  de procedură.

Argumentele în baza cărora a pronunțat această hotărâre sunt novatoare și mizează pe faptul că respectarea  Convenției Europene a Drepturilor Omului și, implicit a finalității urmărite prin hotărârile CEDO,  excede interpretările dreptului intern, care nu ar duce la realizarea acestei finalități.

Problema de drept apărută ca urmare a modificărilor succesive ale normelor procedural penale

Chestiunea de drept a cărei dezlegare a fost cerută este următoarea:”Care este calea de atac legală în urma desfiinţării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală (revizuirea în cazul hotărârilor C.E.D.O.), în condiţiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicţie (primă instanţă, apel şi recurs), în ultimă instanţă soluţionându-se recursul procurorului?”.

Această problemă de drept  a apărut în contextul modificărilor succesive ale normelor procedural penale, constând în ”dispariţia căii de atac a recursului, respectiv calificarea căii de atac a apelului ca fiind o cale de atac integral devolutivă şi a faptului că, la epuizarea judecăţii în această cale de atac, hotărârea pronunţată este definitivă”,

Expunerea succintă a cauzei

La data de 31.01.2011, ca urmare a admiterii recursului declarat de Parchet împotriva Deciziei penale nr. 496/2003 a Tribunalului Arad,  inculpatul F.C.D. a fost condamnat definitiv de către Curtea de Apel Timișoara la o pedeapsă de 15 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de organizare, conducere sau finanţare de trafic internaţional de droguri de mare risc.

Ulterior, acesta a obținut o hotărâre favorabilă la CEDO, care a stabilit că prin condamnarea la pedeapsa de 15 ani închisoare fără audierea martorilor care figurau în dosar, în condiţiile în care celelalte instanţe de fond şi apel au dispus achitarea inculpatului, a fost încălcat dreptul acestuia la un proces echitabil.

În aceste condiții, la 2 iulie 2014, Curtea de apel Timișoara a admis cererea de revizuire formulată de F.C. D, în baza art. art 465 din Noul Cod de procedură penală (revizuirea în cazul hotărârilor CEDO). Prin hotărârea dată în revizuire a fost desfiinţată Decizia de condamnare pronunțată de Curţea de Apel Timişoara și s-a dispus rejudecarea de către această instanţă a recursului, care urma să fie recalificat  în apel declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul.

Însă, instanța de apel a hotărât să repună în discuție calificarea căii de atac indicate de instanța de revizuire. După cum a observant și ÎCCJ, calificarea făcută de către instanţa ce a admis cererea de revizuire nu împiedică instanţa de apel să repună în discuţie calificarea căii de atac şi să dispună în consecinţă, având în vedere diferenţele majore între căile de atac prevăzute atât în legislaţia în vigoare de la 1 februarie 2014, cât şi în cea anterioară acestei date și având în vedere că de această calificare depinde judecarea pe fond a cauzei.

Cu alte cuvinte, întrebarea este cum poate fi rejudecat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, în urma căruia inculpatul a fost condamnat și în judecarea căruia i-au fost încălcate drepturi fundamentale, în condițiile în care potrivit noilor reguli procedural penale dispare calea de atac a recursului iar apelul devine devolutiv integral.

În aceste condiții a apărut problema de drept dacă subzistă o cale de atac împotriva Deciziei penale nr. 496/2003 a Tribunalului Arad şi dacă da, care este aceasta, apelul sau recursul prevăzut de Codul de procedură penală anterior. Această calificare corectă şi legală a căii de atac (dacă există) are o repercusiune directă asupra soluţionării fondului cauzei, întrucât de dezlegarea acestei chestiuni de drept depinde întrutotul soluţia de fond care urmează a fi adoptată în speţa de faţă.

Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele de judecată arondate

La nivelul curţilor de apel şi al instanţelor de judecată arondate s-au conturat următoarele patru opinii, dintre care două majoritare:

1. În prima opinie majoritară exprimată s-a susţinut apelul este calea de atac întrucât, în actuala reglementare procesual penală, în vigoare începând cu data de 01.02.2014, recursul nu mai este prevăzut drept cale ordinară de atac, apelul fiind singura cale ordinară de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii primei instanţe.

2. În cea de a doua opinie majoritară exprimată s-a susţinut că recursul este calea de atac legală întrucât, chiar dacă nicio dispoziţie procesual penală nu reglementează expres situaţia din prezenta cauză, rejudecarea (după admiterea cererii de revizuire) în etapa apelului ar lăsa fără niciun efect hotărârea pronunţată de CEDO în speţă, de vreme ce încălcarea dreptului la un proces echitabil nu s-a constatat pentru faza apelului, ci pentru recurs, iar în această situaţie procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală nu şi-ar atinge finalitatea pentru care a fost reglementată şi nu ar constitui un remediu intern eficient pentru încetarea încălcărilor constatate, echivalând cu o neexecutare a hotărârilor pronunţate de CEDO.

3. În cea de a treia opinie s-a susţinut că nu există nicio cale de atac ce poate fi exercitată împotriva acestei decizii deoarece doar sentinţele şi încheierile, în anumite condiţii prevăzute de lege, pot fi atacate cu apel, şi nicidecum deciziile pronunţate în apel, cum este cazul în dosarul de faţă, hotărârea fiind definitivă.

4. A fost exprimat punctul de vedere conform căruia calea de atac aplicabilă în speţă este recursul în casaţie, argumentat pe faptul că dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Codul de procedură penală prevede că deciziile pronunţate în apel înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală cu privire la care termenul de declarare a căii ordinare de atac prevăzute de legea anterioară nu expirase la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse recursului în casaţie.

Argumentele Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie

Potrivit hotărârii prealabile a ÎCCJ,  calea de atac este recursul în forma şi reglementarea prevăzută de lege la data judecării recursului iniţial, având în vedere următoarele argumente:

Analiza dispoziţiilor art. 465 din Codul de procedură penală, referitoare la revizuirea în cazul hotărârilor CEDO, relevă că această cale extraordinară de atac are o natură juridică tipică, aparte, determinată de fundamentul, obiectul, funcţionalitatea şi funcţia sa procesuală, care o deosebeşte de celelalte căi extraordinare de atac, mai ales prin aceea că determină examinarea din nou a cauzei pe fond, prin retractarea de către instanţă a propriei soluţii, soluţie care este înlocuită cu una corespunzătoare noilor fapte şi împrejurări constatate şi de care instanţa nu a avut anterior cunoştinţă de ele.

Admiterea revizuirii impune instanţelor obligaţia de a relua procesul din stadiul în care s-a aflat partea în momentul încălcării dreptului.

Este indubitabil că atunci când Curtea Europeană constată încălcarea unui drept, impune instanţelor obligaţia de a relua procesul din stadiul în care s-a aflat partea sau mai exact reclamantul în momentul încălcării dreptului, recunoscându-i acestuia posibilitatea de a relua judecarea unei căi de atac ce a fost valabil exercitată la un anumit moment procesual şi care prin raportare la modul în care a fost soluţionată a generat o vătămare ce continuă să îşi producă efectele şi nu poate fi înlăturată decât prin rejudecarea cauzei de către instanţa în faţa căreia s-a produs încălcarea dreptului.

În plus, în caz de conflict între normele juridice internaţionale privind drepturile omului şi dreptul român, instanţa de contencios european a statuat că nu se va aplica principiul ierarhiei juridice şi nici principiul succesiunii în timp, ci se va aplica norma cea mai favorabilă pentru drepturile omului.

O măsură suficientă şi de natură să prevină pe viitor o astfel de vătămare este tocmai aceea de a recunoaşte şi de a da părţii dreptul de a fi judecată în calea de atac ce a generat încălcarea dreptului său şi nu de a supune normele de drept europene care se bucură de preeminenţă unor interpretări novatorii în raport cu dreptul intern în cauză.

Proiectul codului de procedură fiscală: Avocații sunt exceptați de la obligația furnizării de ”informații” organelor fiscale, însă sunt obligați să raporteze zilnic, către ANAF,  tranzacțiile clienților de peste 5000 de euro.

Proiectul noului Cod de procedură fiscală, aprobat de Guvern în ședința din 25.03.2015, aduce o precizare în privința recunoașterii exprese privilegiului profesional al avocatului privind secretul profesional. Deși art. 67 din proiect aduce o precizare binevenită în privința recunoașterii dreptului avocatului de a refuza furnizarea de informații către organul fiscal, cu privire la datele de care au luat cunoştinţă în exercitarea activităţii lor, art. 62 le impune obligația  de a raporta tranzacțiile de peste 5000 de euro ale clienților și chiar pe cele sub 5000 de euro dacă sunt mai multe și ”par a avea o legătură între ele”.

1. 1.      Exceptarea avocaților de la obligația de a furniza informații în privința clienților despre datele care de au luat cunoştinţă în exercitarea activităţii lor

La Secțiunea a 4-a, denumită ”Dreptul de a refuza furnizarea de dovezi”, articolul 67 este intitulat generic ”Dreptul altor persoane de a refuza furnizarea de informaţii”

Potrivit art 67 din proiect:

 (1) Pot refuza să furnizeze informaţii cu privire la datele de care au luat cunoştinţă în exercitarea activităţii lor preoţii, avocaţii, notarii publici, consultanţii fiscali, executorii judecătoreşti, auditorii, experţii contabili, medicii şi psihoterapeuţii. Aceste persoane nu pot refuza furnizarea informaţiilor cu privire la îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de legislaţia fiscală în sarcina lor, precum şi a informaţiilor necesare clarificării şi stabilirii situaţiei fiscale reale a contribuabilului/plătitorului cu care a avut sau are raporturi juridice.

(2) Sunt asimilate persoanelor prevăzute la alin. (1) asistenţii acestora, precum şi persoanele care participă la activitatea profesională a acestora.

(3) Persoanele prevăzute la alin. (1), cu excepţia preoţilor, pot furniza informaţii, cu acordul persoanei despre care au fost solicitate informaţiile.

O primă observație este inconsecvența terminologică prin folosirea, ca sinonime,  în contextul actului normativ, a noțiunilor de  dovezi  / informații/ probe. Dacă titlul Secțiunii a 4-a din proiect este”Dreptul de a refuza furnizarea de dovezi”, articolul 67 prevăzut în cadrul acestei secțiuni este intitulat generic ”Dreptul altor persoane de a refuza furnizarea de informaţii”.

Din contextul proiectului nu reiese delimitarea acestor noțiuni, ceea ce poate crea dificultăți în aplicarea art 67. Art. 64, alin 4 prevede că ”dovada reţinerii documentelor prevăzute la alin. (3) o constituie actul întocmit de organul fiscal, în care sunt specificate toate elementele necesare individualizării probei sau dovezii respective”.  În afară folosirea conjuncției coordonatoare ”sau”, care poate crea confuzii,se remarcă folosirea improprie a noțiunii de ”individualizare a probei sau dovezii”, întrucât individualizarea privește sancțiunea dispusă în baza probelor, nu proba sau dovada în sine.

Pe de altă parte, art. 55 din proiect definește ”Mijloacele de probă”, care pot consta inclusiv în înregistrări audio video. Conținutul ”informațiilor” în privința cărora proiectul prevede obligația de raportare către organul fiscal, respectiv dreptul de refuz al unor profesioniști printre care avocații, urmează să fie stabilită prin ordin ANAF, așa cum prevede art. 62, alin 2 din proiect.

2. Obligația avocaților de a raporta tranzacțiile de peste 5000 de euro ale clienților

Pe de altă parte art 62 din proiect prevede ”Obligația altor entități de a raporta ”tranzacții” la organele fiscale, printre aceste entități aflându-se și avocații, notarii și alte persoane care exercită profesii juridice liberale. Mai mult decât atât, aceste raportări ar trebui făcute ”zilnic” iar conținutul informațiilor ce vor trebui raportate va fi stabilit, nu prin lege, ci de  de Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF).

Potrivit art. 62 din proiect,

(1) Entitățile prevăzute la art. 10 lit. b) – k) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările ulterioare, precum și cele care realizează transferuri electronice de numerar, sunt obligate să transmită organului fiscal central, zilnic, operațiunile în lei sau în valută despre care au luat cunoștință cu ocazia desfășurării activității, a căror limită minimă reprezintă echivalentul în lei a 5.000 euro, indiferent dacă tranzacția se realizează prin una sau mai multe operațiuni ce par a avea o legătură între ele. Prin operațiuni ce par a avea o legătură între ele se înțelege operațiunile aferente unei singure tranzacții decurgând dintr-un singur contract sau înțelegere de orice natură între aceleași părți a căror valoare este fragmentată în tranșe mai mici de 5.000 euro ori echivalentul în lei, atunci când acestea sunt efectuate în cursul aceleiași zile.

(2) Conținutul informațiilor, standardul de transmitere, tipurile de informaţii în legătură cu operaţiunile şi soldurile aferente conturilor bancare, precum şi procedura de transmitere a informațiilor prevăzute la art. 61 și în prezentul articol se aprobă prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

A supune avocatul unei obligații  de a raporta zilnic organului fiscal anumite tranzacții ale clienților excede orice cadru legal european, în contextul în care, în dreptul comunitar și internațional, principiul confidențialității și al  secretului profesional avocatului este recunoscut ca având un fundamental în înfăptuirea actului de justiție și este reafirmat în toate demersurile legislative.

Recent, CCBE a publicat o informare în legătură cu Decizia Curții Constituționale din Canada care a declarat parțial neconstituțională legea împotriva spălării banilor tocmai pe motiv că încalcă principiul confidențialității avocat client. De asemenea, după cum a informat International Bar Association, Curtea Constituțională din Belgia a dat o interpretare restrictivă în ceea ce privește obligația avocaților de a raporta tranzacțiile clienților.

A se vedea: Proiect Lege Cod de procedura fiscala – publicat în data de 27.03.2015
Expunere de motive