În dosarul „Brito Ferrinho Bexiga Villa-Nova contra Portugaliei”,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţiunea a patra), întrunită în cadrul unui complet alcătuit din:

András Sajó, preşedinte,
         Vincent A. De Gaetano,
         Boštjan M. Zupančič,
         Paulo Pinto de Albuquerque,
         Egidijus Kūris,
         Iulia Antoanella Motoc,
         Gabriele Kucsko-Stadlmayer, judecători,
şi Françoise Elens-Passos, grefier de şedinţă,

După ce a deliberat în camera de consiliu pe data de 10 noiembrie 2015, completul pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la data respectivă:

PROCEDURA

1. La originea dosarului se află o sesizare (nr. 69436/10) îndreptată împotriva Republicii Portugheze şi depusă de un cetăţean a acestui Stat, D-na Sílvia Maria de Brito Ferrinho Bexiga Villa-Nova („Reclamanta”), care a sesizat Curtea pe 15 noiembrie 2010 invocând Art. 34 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenţia”).

2. Reclamanta a fost autorizată să preia ea însăşi apărarea intereselor proprii în cadrul procedurii desfăşurate în faţa Curţii (Art. 36 § 2 de la finalul regulamentului). Guvernul portughez („Guvernul”) a fost reprezentat de mandatara sa, D-na M. F. da Graça Carvalho, Procuror general adjunct.

3. Reclamanta denunţă consultarea extraselor conturilor sale bancare în cadrul unei proceduri penale deschise împotriva ei de către şeful autorităţii de combatere a fraudei fiscale, şi invocă încălcarea secretului profesional pe care are obligaţia să îl respecte în baza profesiei sale de avocat. Ea invocă articolele 6 şi 13 ale Convenţiei.

4. Pe data de 1 aprilie 2014, petiţia a fost comunicată Guvernului.

ÎN FAPT

I. ÎMPREJURĂRILE SPEŢEI

5. Reclamanta s-a născut în 1969 şi domiciliază în Faro. Practică profesia de avocat.

6. La o dată neprecizată, administraţia fiscală a procedat la controlul contabilităţii societăţii de avocaţi de care aparţine aceasta. După ce s-a dovedit că Reclamanta nu plătise taxa pe valoarea adăugată („TVA”) aferentă onorariilor percepute în cursul anilor 2005 şi 2006, administraţia fiscală a cerut reclamantei să prezinte extrasele contului său bancar personal, cerere la care ea s-a opus invocând secretele profesional şi bancar.

7. Parchetul de pe lângă Tribunalul din Faro a fost atunci sesizat privind dosarul. Tribunalul din Faro a deschis o anchetă împotriva directorului autorităţii de combatere a fraudei fiscale (Procedura Internă nr. 1987/09.3 TAFAR).

8. Pe data de 18 septembrie 2009, reclamanta a fost pusă sub acuzare şi audiată. Ea a recunoscut că plăţile onorariilor sale fuseseră făcute în contul său bancar personal şi nu în contul societăţii de avocaţi. Totuşi, ea a refuzat să prezinte extrasele de cont bancar solicitate pe motiv că avea obligaţia să păstreze secretul profesional. Ea a invocat de asemenea secretul bancar.

9. Printr-o cerere din data de 30 octombrie 2009, parchetul a cerut judecătorului de instrucţie penală să deschidă un incident de procedură care să vizeze ridicarea secretului profesional (incidente de quebra do segredo profissional), conform articolului 135 § 3 din codul de procedură penală („CPP”). În sprijinul cererii sale, acesta a relevat că:

– secretul profesional poate fi încălcat în acest dosar având în vedere că se părea că diferite transferuri de bani în contul personal al reclamantei fuseseră făcute de clienţi;

– Secretul bancar era de asemenea invocat în cauză având în vedere Art. 78 §§ 1 şi 2 regimul general al instituţiilor de credit şi societăţilor financiare;

– înainte de a se adresa instituţiilor bancare, era necesar să fie ridicat secretul profesional pe care reclamanta avea obligaţia să-l respecte din cauza profesiei sale de avocat;

– că necesitatea de a administra justiţia era prioritar faţă de obligaţia păstrării secretului profesional, subliniind că procedura în curs o privea pe reclamantă şi nu pe clienţii acesteia.

10. Printr-o ordonanţă din data de 6 noiembrie 2009, judecătorul de instrucţie a recunoscut că invocarea secretului profesional şi a celui bancar era legitimă. Judecătorul de instrucţie s-a exprimat în felul următor:

„(…) ancheta nu va putea avansa şi adevărul material nu va putea fi aflat decât după consultarea conturilor bancare ale acuzatei având în vedere că ea trebuie să fi depus acolo sumele pretinse ca fiind plătite cu titlul de onorarii. Însă aceasta nu şi-a dat acordul la ridicarea secretului bancar.

(…)

„Având în vedere că secretul profesional nu este absolut şi nu poate împiedica administrarea justiţiei şi descoperirea adevărului material, estimăm că aceste valori sunt superioare celor pe care secretul profesional de avocat sau cel bancar urmăresc să le protejeze. Prin urmare, acesta trebuie să fie ridicat”

Aşadar, judecătorul de instrucţie a cerut Curţii de Apel din Évora să autorizeze ridicarea secretului profesional şi a celui bancar şi, în consecinţă, accesul la conturile bancare ale reclamantei, conform articolului 135 § 3 din CPP.

11. Pe data de 30 noiembrie 2009, procurorul adjunct de pe lângă curtea de apel din Évora a prezentat un aviz juridic care pleda pentru ridicarea secretului profesional. Ea a evidenţiat că, în dosarul de faţă, nevoile anchetei penale şi, în consecinţă, ale bunei administrări a justiţiei prevalau asupra interesului reclamantei.

12. Pe 12 ianuarie 2010, secţiunea penală a Curţii de Apel din Évora şi-a pronunţat decizia. Ea a estimat că refuzul reclamantei de a oferi accesul la contul său bancar personal era legitim având în vedere secretul profesional şi cel bancar, însă că interesul public trebuia să prevaleze asupra interesului personal. Ea s-a exprimat astfel:

„(…)

Având în vedere interesele concurente, mai precis interesele protejate prin regulile secretului profesional menţionate şi interesul public în ancheta penală, care presupune obţinerea de elemente şi informaţii capabile să furnizeze dovada care va susţine, dacă este cazul, acuzaţia legată de acuzaţia penală, va trebui ca primele să cedeze din motive naturale şi întemeiate faţă de cele din urmă.

În prezenţa dosarului, elementele căutate se dovedesc a fi indispensabile pentru ancheta penală, aşa cum a relevat judecătorul de instrucţie în prima instanţă şi aşa cum a subliniat procurorul adjunct de pe lângă acest tribunal. Acesta este motivul pentru care concluzionăm în acest dosar că interesul public va trebui să prevaleze asupra interesului privat în scopul unei bune administrări a actului de justiţie: ridicarea obligaţiilor de păstrare a secretului este justificată, în acest caz, în vederea ponderării, expuse mai sus, a intereselor aflate în conflict.

(…)”

Dând curs pretenţiei ministerului public, în conformitate cu articolul 135 § 3 din CPP, curtea de apel a dispus ridicarea secretului profesional şi a secretului bancar, solicitând Băncii Portugaliei să identifice toate conturile bancare deţinute de reclamantă în 2005 şi în 2006, pentru ca operaţiunile efectuate în aceste conturi să fie aduse la cunoştinţa parchetului.

13. Pe 9 februarie 2010, reclamanta a atacat decizia curţii de apel din Évora în faţa Curţii Supreme denunţând lipsa de competenţă a secţiei penale a curţii de apel de a se pronunţa asupra problemei ridicate şi absenţa consultării Baroului în cursul procedurii, cu încălcarea Art. 135 § 4 din CPP şi a articolului 87 din statutul Baroului.

14. Pe data de 9 iunie 2010, Consiliul Baroului din districtul Faro a respins o cerere care fusese depusă de reclamantă pentru a fi exonerată de secretul profesional privind operaţiunile efectuate în contul său bancar în 2006 în cadrul procedurii penale deschise împotriva sa. El a estimat că cererea sa nu era suficient de bine justificată, deoarece reclamanta nu specificase dacă operaţiunile bancare în cauză vizau transferurile bancare dispuse sau efectuate de clienţi şi dacă divulgarea acestor informaţii era indispensabilă pentru apărarea drepturilor sale sau ale celor ale clienţilor săi.

15. Pe data de 23 februarie 2010, ministerul public şi-a prezentat pledoaria pentru inadmisibilitatea recursului formulat de reclamantă în faţa Curţii Supreme.

16. Printr-o decizie din data de 2 iunie 2010, Curtea Supremă a declarat recursul reclamantei ca inadmisibil pe motiv că nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute în articolul 432 din CPP. Curtea Supremă a estimat că, în cauză, nu se putea considera că se luase o decizie în primă instanţă în măsura în care incidentul ridicării secretului profesional şi a celui bancar fusese deschis în cursul anchetei de către parchetul de pe lângă tribunalul din Faro care transmisese dosarul autorităţii judiciare competente, mai precis „judecătorului de primă instanţă”. În plus, Curtea Supremă a considerat că hotărârea curţii de apel se referea la o chestiune procedurală şi nu la fondul cauzei, neoferind astfel un termen obiectului procedurii aşa cum este acesta stipulat de Art. 400, § 1 litera c) din CPP. În acest caz, Curtea Supremă s-a exprimat astfel:

„(…) în acest caz, este vorba despre o decizie care va trebui (…) considerată ca fiind echivalentă cu o decizie pronunţată în cadrul unui apel .

De fapt, (…) în urma incidentului ridicat de ministerul public din cauza refuzului acuzatei (arguida) de a autoriza instituţiile bancare la care aceasta deţine conturile (personale) curente să furnizeze informaţiile legate de acest subiect, judecătorul de primă instanţă a adoptat o poziţie expresă în ceea ce priveşte legitimitatea refuzului reclamantei, având în vedere că ridicarea secretului profesional şi a celui bancar se impunea, poziţie pe care curtea de apel a venit să o confirme de asemenea.

În consecinţă, decizia atacată nu putea face obiectul unui recurs.

(…).”

17. Printr-un ordin din data de 29 iulie 2011, Parchetul de pe lângă Tribunalul din Faro a clasat procedura penală deschisă împotriva reclamantei pentru fraudă fiscală fără drept se apel. Reclamanta evidenţiază totuşi că a fost supusă unei ajustări fiscale.

II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE APLICABILE

A. Codul de procedură penală

18. La momentul producerii faptelor, dispoziţiile pertinente ale codului de procedură penală aveau următorul conţinut:

Articolul 135
Secretul profesional

„1. Preoţii sau cultele religioase, avocaţii, medicii, ziariştii şi membrii instituţiilor de credit şi orice altă persoană care poate sau care trebuie să păstreze secretul profesional conform legii pot refuza să depună mărturie privind faptele la care se referă acesta.

2. Când există îndoieli bazate pe legitimitatea scuzei (escusa), autoritatea judiciară în faţa căreia a survenit incidentul procedează la verificările necesare. Dacă, după acestea, ea concluzionează că scuza nu este legitimă, ea dispune sau solicită tribunalului să dispună depoziţia.

3. Tribunalul superior celui la care a survenit incidentul (…) poate decide depoziţia cu încălcarea secretului profesional dacă acest lucru este necesar, conform principiului interesului preponderent, mai precis dacă depoziţia este indispensabilă pentru descoperirea adevărului, gravitatea delictului (…). Intervenţia [tribunalului superior] este impusă de judecător, din oficiu sau la cerere.

4. În cazurile prevăzute la alineatele 2 şi 3, decizia autorităţii judiciare sau a tribunalului este luată după ce organismul reprezentativ al profesiunii de care este legat secretul profesional respectiv a fost audiată, în termenii şi cu scopurile prevăzute în legislaţia aplicabilă a acestui organism.

5. Prevederile din alineatele 3 şi 4 nu se aplică secretului religios.”

Articolul 400
Decizii care nu pot face obiectul unui recurs

„1. Nu se poate face apel la:

(…)

b) Deciziile pronunţate în apel de curţile de apel care nu se pronunţă, în final, pe fondul cauzei;

(…)”

Articolul 432
Recursul în faţa Curţii Supreme

„1. Se poate face apel în faţa Curţii Supreme la:

a) Deciziile curţilor de apel pronunţate în primă instanţă;

b) Deciziile atacabile (recorríveis) care au fost pronunţate de curţile de apel, în cadrul unui recurs, în termenii articolului 400 ;

(…).”

B. Codul penal

19. În momentul producerii faptelor, Art. 195 din codul penal era formulat astfel:

„Fapta oricărei persoane de a divulga, în lipsa unei autorizări, secretul altei persoane pe care l-a aflat ca urmare a statutului, misiunii, locului de muncă, profesiunii sau artei sale, este pedepsită cu închisoare care poate dura până la un an sau sancţiune cu amendă care se poate ridica la 240 de zile.”

C. Legea generală fiscală

20. Articolul 63 din Legea Generală Fiscală (decretul lege nr.398/98 din data de 17 decembrie 1998, în versiunea sa emisă prin legea nr.55-B/2004 din data de 30 decembrie 2004) dispune următoarele:

„1. Organele competente pot, în condiţiile legii, să efectueze toate operaţiunile necesare pentru stabilirea situației fiscale a contribuabililor (…).

2. Accesul la o informaţie protejată prin secretul profesional, bancar sau orice altă obligaţie de păstrare a secretului, stabilită în mod legal, depinde de o autorizaţie judiciară, conform legii aplicabile cu excepţia cazului în care legea admite derogarea de la obligaţia păstrării secretului bancar de către administraţia fiscală independent de această autorizaţie.

(…)

4. Absenţa cooperării în realizarea operaţiunilor prevăzute la numărul 1 nu va fi legitimă decât dacă acestea implică următoarele:

(…)

b) Consultarea elementelor protejate de secretul profesional, bancar sau de orice altă obligaţie de păstrare a secretului stabilită în mod legal, cu excepţia autorizării titularului sau a derogării de la obligaţia păstrării secretului bancar de către administrația fiscală legal admisă;

(…)

5. În cazul opoziţiei contribuabilului fondată pe una din circumstanţele indicate în numărul precedent, operaţiunea nu se poate realiza decât cu autorizarea dată de un tribunal de resort competent ca urmare a unei cereri depuse de administraţia fiscală (…)”

D. În legătură cu secretul profesional şi cel bancar

1. Statutul Asociaţiei Barourilor

21. Articolul 87 din statutul Baroului (Estatuto da Ordem dos Advogados), aprobat prin legea nr. 15/2005 din 26 ianuarie 2005, dispune:

„1. Avocatul este obligat să păstreze secretul profesional privind toate faptele pe care le cunoaşte în virtutea funcţiilor sale şi a prestării serviciilor sale (…).

(…)

4. Avocatul poate releva faptele acoperite de secretul profesional, cu condiţia ca acest lucru să fie absolut necesar pentru apărarea demnităţii, drepturilor şi intereselor legitime ale avocatului, clientului sau reprezentanţilor săi, cu autorizarea preşedintelui Consiliului Asociaţiei districtului respectiv, cu posibilitatea unui recurs către Preşedintele Baroului, în condiţiile prevăzute de reglementarea respectivă. »

(…)”

2. Regimul general al instituţiilor de credit şi societăţilor financiare

22. Dispoziţiile pertinente ale regimului general al instituţiilor de credit şi societăţilor financiare (decretul lege nr. 298/92 din 31 decembrie 1992) sunt următoarele:

Articolul 78
Obligaţia păstrării secretului bancar

„1. Membrii organelor de administrare sau ai fiscalizării instituţiilor de credit, angajaţii, mandatarii, funcţionarii şi alte persoane care prestează servicii pentru acestea cu titlu permanent sau ocazional nu pot divulga sau utiliza informaţiile privind faptele sau elementele legate de viaţa instituţiei sau de relaţiile acesteia cu clienţii pe care le-au cunoscut exclusiv în baza exercitării funcţiilor lor sau a prestării serviciilor lor.

2. Secretul se referă mai ales la numele clienţilor, conturile de depozite şi transferurile acestora şi alte operaţiuni bancare

(…)”

Articolul 79
Excepţii de la obligaţia păstrării secretului

„1. Faptele sau elementele privind relaţiile clientului cu instituţia pot fi divulgate cu autorizarea clientului, transmisă instituţiei.

2. În afară de ceea ce este prevăzut la punctul precedent, faptele şi elementele protejate prin obligaţia păstrării secretului nu pot fi divulgate decât în cazurile următoare:

(…)

d) În aplicarea prevederilor legii penale şi a procedurii penale;

(…).”

3. Jurisprudenţa internă privind articolul 135 din codul de procedură penală

a) Jurisprudenţa Tribunalului constituţional

23. În hotărârea sa nr. 589/2005 din data de 2 noiembrie 2005, Tribunalul Constituţional a considerat că în examinarea incidentului de procedură privind ridicarea secretului profesional deschis în cursul unei anchete penale, tribunalul de instrucţie penală se limitează la verificarea caracterului legitim al invocării secretului profesional pentru ca ulterior să înainteze din oficiu problema la curtea de apel pentru ca aceasta să autorizeze ridicarea secretului profesional. Acesta a concluzionat că curtea de apel a intervenit în acest mod ca jurisdicţie de primă instanţă.

b) Jurisprudenţa Curţii Supreme

24. Într-o hotărâre din data de 12 iulie 2005 (procedura internă nr. 05B1901), Curtea Supremă a considerat că nu este posibil să se facă apel împotriva unei decizii a unei curţi de apel care a avut cunoştinţă privind un incident de procedură legat de scutirea de secretul bancar în cadrul unei proceduri penale în aplicarea articolului 135 §§ 2 şi 3 din codul de procedură penală.

25. Într-o hotărâre din data de 21 aprilie 2005 (procedura internă nr. 05P1300), Curtea Supremă a considerat că ridicarea secretului profesional impune o ponderare prudentă a valorilor concurente pentru a se stabili dacă secretul profesional trebuie sau nu să cedeze în faţa altor interese, intervenţia unei autorităţi judiciare este deci necesară. Ea a înţeles, de asemenea, că avizul organismului profesional prevăzut de articolul 135 § 5 din CPP nu este legat decât de membrii săi şi nu de tribunalele chemate să decidă în ceea ce priveşte un incident de ridicare a secretului profesional.

26. În hotărârea de stabilire a jurisprudenţei nr. 2/2008 din 13 februarie 2008 (procedura internă nr. 894/07-9), Curtea Supremă a considerat:

– că o instituţie bancară nu poate refuza în mod legitim să prezinte informaţiile legate de un cont bancar solicitate în cadrul unei proceduri penale decât pe fondul secretului bancar;

– că dacă refuzul nu este considerat legitim de tribunal, acesta dispune prezentarea informaţiilor solicitate conform articolului 135 § 2 din CPP ;

– că dacă refuzul este considerat legitim, tribunalul imediat superior celui în care s-a produs incidentul decide în ceea ce priveşte ridicarea secretului, conform articolului 135 § 3 din CPP.

27. Într-o hotărâre din data de 27 mai 2008 (procedura internă nr. 07B4673), era vorba despre un dosar în care ridicarea secretului profesional era legată de un avocat, Curtea Supremă a estimat că avizul Baroului prevăzut în articolul 135 § 5 din CPP avea o valoare informativă ca orice expertiză şi putea astfel să fie apreciată liber de autoritatea judiciară.

28. Într-o hotărâre din data de 9 februarie 2011 (procedura internă nr. 12153/09.8TDPRT-A.P1.S1), Curtea Supremă a tras următoarele concluzii:

– când este invocat secretul, autoritatea judiciară trebuie să decidă dacă acesta este sau nu legitim. Dacă ea concluzionează că scuza nu este legitimă, ea dispune ca informaţia solicitată să fie dată. Dacă estimează că scuza este legitimă, fie acceptă păstrarea secretului, ea înaintează speţa tribunalului superior pentru ca acesta să decidă în ceea ce priveşte speţa respectivă.

– ridicarea secretului trebuie să fie de competenţa unui tribunal superior, acesta este deci organul judiciar care decide incidentul de ridicare a secretului în situaţiile în care scuza este legitimă.

– având în vedere că este vorba despre o decizie pronunţată în primă instanţă, ea poate fi atacată în cadrul unui recurs conform articolului 432 § 1 a) din CPP.

c) Jurisprudenţa curţilor de apel

29. Într-o hotărâre din data de 28 noiembrie 2007 (procedura internă nr. 645352) privind ridicarea secretului profesional al unui avocat urmărit în cadrul unei proceduri penale, curtea de apel din Porto a considerat că articolul 135 nu se aplică decât persoanelor chemate să depună mărturie şi nu acuzaţilor.

30. Într-o hotărâre din data de 9 iulie 2008 (procedura internă nr. 4870/08), Curtea de Apel din Lisabona a reamintit că articolul 135 din CPP nu se aplică avocatului acuzat în cadrul unei proceduri penale din motivele următoare:

–    la fel ca orice alt acuzat, el trebuie să păstreze tăcerea;

– dacă doreşte să divulge informaţiile acoperite de secretul profesional, el trebuie să sesizeze Baroul pentru a fi autorizat să o facă, conform prevederilor articolului 87 § 4 din Statutul Asociaţiei Barourilor.

31. Într-o hotărâre din data de 29 septembrie 2008, Curtea de Apel din Lisabona a considerat că tribunalul care a decis incidentul de ridicare a secretului profesional nu era obligat de avizul Baroului în aplicarea articolului 135 § 4 din CPP.

32. Într-o hotărâre din data de 26 noiembrie 2009 (procedura internă nr.907/07.7TBBCL.G1), Curtea de Apel din Guimarães a expus următoarele:

– dacă se constată că refuzul unei instituţii bancare de a prezenta informaţiile solicitate de un tribunal este legitim, deoarece acestea sunt acoperite de secretul bancar, numai ridicarea acestuia o poate obliga să o facă.

– ridicarea secretului profesional impune o ponderare a intereselor aflate în joc de către un tribunal superior înainte de a fi cerută de judecătorul de primă instanţă, din oficiu sau la cerere.

– decizia tribunalului de primă instanţă care, după ce concluzionat legitimitatea refuzului, estimează că obligaţia păstrării secretului profesional trebuie întreruptă şi dispune prezentarea unei informaţii unei instituţii bancare este nulă pe motivul că încalcă regulile competenţei.

ÎN DREPT

I. ÎN CEEA CE PRIVEŞTE PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLELOR 6, 8 ŞI 13 DIN CONVENŢIE

33. Fără a invoca nicio dispoziţie a Convenţiei, reclamanta estimează că hotărârea curţii de apel din Évora din data de 12 ianuarie 2010 prin care aceasta dispunea ridicarea secretului profesional pentru a permite consultarea extraselor conturilor sale bancare personale a adus atingere reputaţiei sale de avocat.

34. Din perspectiva articolului 6 din Convenţie, reclamanta se plânge că nu s-a putut apăra şi că nu a fost informată efectiv în ceea ce priveşte ridicarea secretului profesional şi a celui bancar decât în momentul în care a luat cunoştinţă de hotărârea Curţii de Apel din Évora. De asemenea, reclamanta se plânge, în încălcarea articolului 13 din Convenţie că nu a putut să atace această decizie la Curtea Supremă,

35. Autoritate supremă în domeniul calificării juridice a faptelor din dosar, Curtea consideră, în dosarul de faţă, că plângerile legate de derularea măsurii litigioase şi controlul său jurisdicţional se referă în principal la dreptul la respectarea vieţii private şi a secretului corespondenţei legat mai ales de confidenţialitatea legată de relaţiile dintre un avocat şi clientul său şi astfel trebuie analizate din perspectiva exclusivă a articolului 8 din Convenţie, care include, de asemenea, un aspect procedural (Xavier da Silveira c. France, nr. 43757/05, § 21, 21 ianuarie 2010) şi este formulat în felul următor:

Articolul 8

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi familiale, a domiciliului şi corespondenţei sale.

2. Nu poate exista nicio imixtiune a unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această imixtiune este prevăzută de lege şi constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru siguranţa naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea asociaţiei şi prevederea de infracţiuni penale, la protecţia sănătăţii sau moralei, sau la protecţia drepturilor şi libertăţilor unei alte persoane.”

36. Guvernul respinge teza reclamantei.

A. Privind admisibilitatea

37. Curtea constată că aceste plângeri nu sunt în mod evident neîntemeiate în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenţie şi, de asemenea, că acestea nu se împiedică de niciun motiv de inadmisibilitate, Curtea le declară admisibile.

B. Pe fond

1. Argumentele părţilor

38. Reclamanta consideră că consultarea extraselor conturilor sale bancare, dispusă de curtea de apel din Évora în hotărârea sa din data de 12 ianuarie 2010 în aplicarea articolului 135 din CPP a constituit o imixtiune disproporţionată cu dreptul său la respectarea confidenţialităţii care este legată de relaţiile dintre un avocat şi clientul său.

39. Pe plan procedural, ea se plânge că nu a avut posibilitatea să se apere în cadrul acestei proceduri şi că nu a avut acces la un recurs efectiv pentru contestarea deciziei Curţii de Apel din Évora. Ea denunţă, de asemenea, viciul de consultare obligatorie a Baroului prevăzută în articolul 87 § 4 din statutul Baroului. În ceea ce priveşte acest punct, ea a adăugat că, printr-o ordonanţă din data de 9 iunie 2010, consiliul baroului din districtul Faro îi interzisese să rupă secretul profesional care se aplica extraselor conturilor sale bancare pentru anul 2006.

40. Guvernul nu contestă că a existat o imixtiune în viaţa privată a reclamantei având în vedere consultarea extraselor conturilor sale bancare personale. Totuşi, el estimează că această imixtiune era prevăzută în articolul 135 din CPP şi era necesară având în vedere că viza descoperirea adevărului în cadrul unei proceduri penale şi a bunei administrări a justiţiei.

41. Guvernul consideră, de asemenea, că măsura a fost proporțională. El expune faptul că, în urma refuzului reclamantei de a prezenta extrasele conturilor sale bancare în cadrul procedurii penale din acest dosar, ministerul public a sesizat judecătorul de instrucţie privind o cerere făcută în scopul examinării caracterului legitim al scuzei. Recunoscând acest lucru, ministerul public a înaintat speţa curţii de apel din Évora care a considerat că ar fi trebuit ca aceasta să dispună ridicarea secretului profesional, descoperirea adevărului material în cadrul procedurii penale a şefului antifraudă fiscală impunând acest lucru. Guvernul estimează că reclamanta nu dispunea de dreptul de a face apel împotriva curţii de apel din Évora având în vedere că aceasta nu se pronunţase în primă instanţă conform prevederilor Art. 432 § 1 a) din CPP. În sprijinul argumentului său, Guvernul se referă la o hotărâre a Curţii Supreme din data de 12 iulie 2005 pronunţată în cadrul unui dosar asemănător (a se vedea paragraful 24 de mai sus).

2. Aprecierea Curţii

a) În legătură cu o posibilă imixtiune

42. Părţile sunt de acord că datele bancare ale reclamantei constituie informaţii personale legate de viaţa sa privată, încadrându-se în domeniul de aplicare al articolului 8 din Convenţie. Ele sunt de acord, se asemenea, să recunoască faptul că a existat o imixtiune în exercitarea de către reclamantă a dreptului său la respect pentru viaţa privată. Curtea notează, de asemenea, că jurisdicţiile interne nu au contestat că informaţiile bancare erau acoperite de secretul profesional având în vedere mai ales faptul că reclamanta primise sumele transferate de clienţii ei în contul bancar personal (a se vedea mai sus paragrafele 9, 10 şi 12).

43. Curtea nu vede niciun motiv pentru a concluziona altceva. Ea reaminteşte că noţiunea de „viaţă privată” poate include activităţi profesionale sau comerciale (Niemietz c. Allemagne, 16 decembrie 1992, § 29, seria A nr. 251‑B). De asemenea, ea „acordă o importanţă unică riscului de aducere atingere secretului profesional al avocaţilor deoarece acesta se bazează pe relaţia dintre avocat şi clientul său (André şi autre c. France, nr. 18603/03, § 41, 24 iulie 2008 şi Xavier da Silveira c. France, nr. 43757/05, § 36, 21 ianuarie 2010) şi poate avea repercusiuni asupra bunei administrări a justiţiei” (Wieser şi Bicos Beteiligungen GmbH c. Autriche, nr. 74336/01, §§ 65-66, CEDH 2007‑IV; Niemietz, citat mai sus, § 37 şi André şi alţii, citat mai sus la § 41).

44. Curtea concluzionează că consultarea extraselor conturilor bancare ale reclamantei a constituit o imixtiune în dreptul său la respectarea secretului profesional, care se încadrează în viaţa privată (M.N. şi alţii c. Saint-Marin, nr. 28005/12, § 51, 7 iulie 2015).

b) Privind justificarea imixtiunii

45. O imixtiune încalcă articolul 8 din Convenţie, cu excepţia cazului în care „este prevăzută de lege”, îndreptată spre unul sau mai multe scopuri legitime privind paragraful 2 şi „necesară, într-o societate democratică” pentru a-l sau a le atinge.

i. Prevăzută de lege

46. Curtea reaminteşte că cuvintele „prevăzută de lege” implică în primul rând faptul că măsura încriminată trebuie să aibă o bază în drept internă, dar că sunt de asemenea legate de calitatea legii în chestiune: ele impun de asemenea accesibilitatea acesteia la persoanele vizate şi o formulare destul de precisă pentru a le permite – să se înconjoare, la nevoie, de sfaturi clare – să prevadă, cu un grad rezonabil în împrejurările cauzei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat şi să regleze conduita acestora. Această expresie implică aşadar faptul că legislaţia internă trebuie să folosească termeni destul de clari pentru a indica tuturor într-o manieră suficientă în ce circumstanţe şi în ce condiţii ea abilitează puterea publică să recurgă la măsuri care afectează drepturile lor protejate de Convenţie (a se vedea, de exemplu, Gorzelik şi alţii c. Pologne [GC], nr. 44158/98, § 64, CEDH 2004‑I, Maestri c. Italie [GC], nr. 39748/98, § 30, CEDH 2004‑I, Sanoma Uitgevers B.V. c. Pays-Bas [GC], nr. 38224/03, § 81, 14 septembrie 2010, Bayatyan c. Arménie [GC], nr. 23459/03, § 113, CEDH 2011, şi Fernández Martínez c. Espagne [GC], nr. 56030/07, § 117, CEDH 2014 (extrase)).

47. În cadrul articolului 8 § 2 din Convenţie, termenul „lege” trebuie să fie înţeles în accepţiunea sa „materială” şi nu „formală”. De altfel, în domeniul acoperit de dreptul scris „legea” este textul în vigoare aşa cum este interpretat de jurisdicţiile competente (Société Colas Est şi alţii c. France, nr. 37971/97, § 43, CEDH 2002-III şi Sallinen şi alţii c. Finlande, nr.50882/99, § 77, 27 septembrie 2005).

48. În acest caz, reclamanta nu contestă faptul că o imixtiune are o bază legală, mai precis articolul 135 din CPP. Guvernul susţine de asemenea acest argument.

49. Curtea constată, de asemenea, că, pentru a putea obţine informaţiile căutate în cadrul procedurii penale deschise contra reclamantei, curtea de apel din Évora a dispus ridicarea secretului profesional bazându-se pe paragraful 3 al articolului 135 din CPP. Totuşi, ea relevă că, în două cazuri similare, curtea de apel din Porto şi curtea de apel din Lisabona au considerat că articolul 135 nu se putea opune unui avocat care a intervenit ca acuzat în cadrul unei proceduri penale, având în vedere mai ales dreptul de a păstra tăcerea şi mecanismul prevăzut în articolul 87 § 4 din statutul Asociaţiei Barourilor (a se vedea mai sus paragrafele 29 şi 30).

50. De asemenea, Curtea notează că jurisdicţiile interne nu sunt unanime în ceea ce priveşte posibilitatea de a face apel la Curtea Supremă împotriva unei decizii a unei curţi de apel prin care se dispune ridicarea secretului profesional. În acest caz, apelul reclamantei a fost declarat inadmisibil de către Curtea Supremă printr-o decizie din data de 2 iunie 2010. Totuşi, într-un dosar similar, un astfel de recurs a fost admis, ceea ce face Curtea Supremă să decidă în ceea ce priveşte necesitatea ridicării secretului profesional (a se vedea decizia din data de 21 aprilie 2005 menţionată mai sus în paragraful 25). Într-o hotărâre din data de 9 februarie 2011 (a se vedea mai sus paragraful 28), înalta instanţă a considerat de asemenea că decizia curţii de apel putea face obiectul unui recurs. În sfârşit, cu titlu subsidiar, Curtea relevă că, într-o hotărâre din data de 2 noiembrie 2005 (a se vedea mai sus paragraful 23), Tribunalul Constituţional a considerat că decizia unei curţi de apel privind ridicarea secretului profesional era de competenţa primei instanţe judiciare.

51. Independent de previzibilitatea imixtiunii litigioase şi a existenţei sau inexistenţe unei divergenţe a jurisprudenţei la nivel intern în ceea ce priveşte posibilitatea de a formula apel contra unei decizii a unei curţi de apel care dispune ridicarea secretului profesional, care ar fi putut aduce atingere principiului securităţii juridice, Curtea consideră că nu se impune tranşarea acestor două chestiuni ţinând cont de concluzia la care va ajunge aceasta în ceea ce priveşte necesitatea imixtiunii.

ii. Legitimă

52. Curtea notează că imixtiunea în viaţa privată a reclamantei era făcută în scopul căutării unor indici şi ai unor probe în cadrul unei anchete deschise împotriva reclamantei pentru fraudă fiscală. Aceasta urmărea aşadar un scop legitim, şi anume „prevenirea infracţiunilor penale” în sensul articolului 8 § 2 din Convenţie.

53. Rămâne să examinăm dacă o imixtiune asemănătoare era „necesară într-o societate democratică” pentru atingerea scopului legitim urmărit în circumstanţele specifice dosarului.

iii. Necesară într-o societate democratică

54. Conform jurisprudenţei constante a Curţii, noţiunea de „necesitate” implică o ingerință bazată pe o nevoie socială imperioasă şi, în special, proporţională cu scopul legitim urmărit. Pentru a determina dacă o imixtiune este „necesară într-o societate democratică”, Curtea ţine cont de faptul că o anumită marjă de apreciere trebuie lăsată Statelor contractante (a se vedea, printre alte decizii, Camenzind c. Suisse, 16 decembrie 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997‑VIII, § 44). Totuşi, excepţiile pe care le menajează paragraful 2 al articolului 8 impun o interpretare strânsă, iar necesitatea lor într-un caz dat trebuie să fie stabilită în mod convingător (a se vedea Buck c. Allemagne, nr. 41604/98, § 44, CEDH 2005‑IV).

55. Curtea reaminteşte, de asemenea, că trebuie să se convingă de existenţa unor garanţii adecvate şi suficiente contra abuzurilor (Xavier da Silveira, citat anterior, § 34) inclusiv că „un control eficace” pentru contestarea măsurii litigioase (a se vedea, printre multe altele, Miailhe c. France (nr. 1), 25 februarie 1993, § 37, seria A nr. 256‑C, Funke c. France, 25 februarie 1993, § 56, seria A nr. 256‑A, Crémieux c. France, 25 februarie 1993, § 39, seria A nr. 256‑B, precum şi, mutatis mutandis, Klass şi alţii c. Allemagne, 6 septembrie 1978, §§ 50, 54 şi 55, seria A nr. 28, Lambert c. France, 24 august 1998, § 31, Recueil des arrêts et décisions 1998‑V şi Matheron c. France, nr. 57752/00, § 35, 29 martie 2005). Curtea reaminteşte, de asemenea, că protecţia secretului profesional legat de corespondenţele dintre un avocat şi clientul său este, în special, corolarul de drept că acesta din urmă nu poate contribui la propria sa încriminare (André et autre, citat anterior, § 41) şi că, în consecinţă, aceste schimburi beneficiază de o protecţie consolidată (Michaud c. France, nr. 12323/11, §§ 117-118, CEDH 2012, cu referinţele citate).

56. În cazul de faţă, Curtea notează că incidentul de procedură care vizează ridicarea secretului profesional pe care reclamanta avea obligaţia să-l păstreze în calitatea sa de avocată a fost ridicat de ministerul public ca urmare a refuzului reclamantei de a prezenta extrasele conturilor sale bancare în cadrul unei proceduri penale care fusese deschisă împotriva ei de către şeful antifraudă fiscală. Ea constată că această procedură s-a derulat, bineînţeles în faţa unui organ judiciar, dar fără ca reclamanta să participe la aceasta. De fapt, ea nu a luat cunoştinţă de ridicarea secretului profesional şi a secretului bancar legat de extrasele conturilor sale bancare doar în momentul în care a primit notificarea deciziei curţii de apel din Évora din data de 12 ianuarie 2010. Aşadar, reclamanta nu a intervenit în niciun moment în cursul acestei proceduri. În consecinţă, ea nu a putut să-şi prezinte argumentele. În plus, ea nu a putut răspunde nici la cererea ministerului public din data de 30 octombrie 2009 adresată judecătorului de instrucţie penală (a se vedea mai sus paragraful 9), nici avizului din data de 30 noiembrie 2009 al procuroarei adjuncte de pe lângă curtea de apel din Évora (a se vedea mai sus paragraful 11).

57. Curtea observă apoi că articolul 135 § 4 din CPP şi articolul 87 § 4 din statutul Baroului (a se vedea mai sus paragrafele 18 şi 21) prevăd consultarea Baroului în cadrul procedurii care vizează ridicarea secretului profesional. Totuşi, în acest caz, trebuie constatat că Asociaţia Barourilor nu a fost solicitată. Curtea estimează că respingerea cererii formulate de reclamantă la Consiliul Baroului din districtul Faro este lipsită de importanţă (a se vedea paragraful 14 de mai sus), legea internă prevăzând ca consultarea să fie solicitată din oficiu de judecătorul însărcinat cu procedura. Chiar dacă, în ceea ce priveşte jurisprudenţa internă, un aviz al Baroului n-ar fi avut un efect obligatoriu (cu titlu de exemplu, a se vedea hotărârea Curţii Supreme din data de 21 aprilie 2005 şi a curţii de apel de la Lisabona din 29 septembrie 2008, citate mai sus în paragrafele 25 şi 31), Curtea estimează că intervenţia unui organism independent era necesară în acest caz având în vedere că informaţiile solicitate erau acoperite de secretul profesional. În această privinţă, ea trimite la jurisprudenţa sa privind percheziţiile în cabinetele de avocatură (a se vedea, printre altele, mutatis mutandis, Niemietz, citat anterior, § 37, Tamosius c. Royaume-Uni (déc.), nr. 62002/00, CEDH 2002-VIII şi Xavier da Silveira, citat anterior, § 40).

58. În ceea ce priveşte „controlul eficace” pentru contestarea măsurii litigioase, Curtea notează că recursul făcut de reclamantă la Curtea Supremă pentru a contesta decizia curţii de apel n-a făcut obiectul unei examinări în ceea ce priveşte fondul, înalta instanţă considerând că reclamanta nu dispunea de posibilitatea de a face apel împotriva hotărârii curţii de apel de la Évora din data de 12 iunie 2010 în aplicarea articolelor 432 şi 400 § 1 c) din CPP. Guvernul susţine această interpretare şi se referă la o altă hotărâre a Curţii Supreme care o confirmă. Curtea reaminteşte că nu are sarcina să se substituie jurisdicţiilor interne deoarece este de datoria primului şef al autorităţilor naţionale, în special al curţilor şi tribunalelor, să interpreteze legislaţia internă (Waite şi Kennedy c. Allemagne [GC], n^o 26083/94, § 54, CEDH 1999‑I). Acest lucru nu împiedică curtea să considere că simplul fapt că recursul reclamantei fusese declarat inadmisibil de către Curtea Supremă nu îndeplinea cerinţa unui „control eficace” impusă de articolul 8 din Convenţie, reclamanta n-a dispus aşadar de niciun recurs pentru a contesta măsura litigioasă.

59. În ceea ce priveşte absenţa garanţiilor procedurale şi a unui control jurisdicţional efectiv al măsurii litigioase, Curtea estimează că autorităţile portugheze nu au fost menajate, în cazul de faţă, un echilibru, echitabil între imperativele interesului general şi exigenţele privind protecţia dreptului reclamantei în ceea ce priveşte viaţa sa privată. Aşadar există o încălcare a articolului 8 din Convenţie.

II. ÎN CEEA CE PRIVEŞTE APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE

60. În condiţiile articolului 41 din Convenţie,

„Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi si dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite eliminarea decât în mod imperfect a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă acest lucru are loc, o satisfacţie echitabilă.”

A. Daune

61. Reclamanta solicită 107 500 de euro (EUR) cu titlu de daune materiale rezultând din pierderea clienţilor şi majorări ale impozitelor pe care a fost obligată să le plătească la încheierea unei proceduri de ajustare judiciară iniţiată împotriva ei ca urmare a consultării extraselor conturilor sale bancare pentru anul 2006.

62. Reclamanta solicită, de asemenea, suma de 60 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-a suportat din cauza atingerii aduse onoarei şi reputaţiei sale de avocată.

63. Guvernul respinge cererea reclamantei estimând că aceasta este excesivă şi nu este susţinută.

64. Curtea nu observă o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi daunele materiale pretinse şi respinge această cerere. În schimb, ea consideră că reclamanta a suferit un prejudiciu moral cert din cauza faptului că nu s-a putut apăra în cadrul procedurii care a vizat ridicarea secretului profesional şi contestarea măsurii litigioase. Realizând o evaluare echitabilă, Curtea a decis că trebuie să acorde reclamantei 3 250 EUR cu titlu de daune morale.

B. Cheltuieli şi comisioane

65. Reclamanta solicită, de asemenea 1.213,98 EUR pentru comisioanele şi cheltuielile angajate faţă de jurisdicţiile interne şi la Curte, care fiind sprijinite de dovezi, sunt defalcate în felul următor:

– 102 EUR pentru cheltuielile de judecată aferente recursului său la Curtea Supremă;

– 40,80 EUR pentru două copii certificate conforme ale pieselor la dosarul de procedură penală, transmise de parchetul de pe lângă tribunalul din Faro ;

– 106,18 EUR pentru fotocopii şi cheltuielile de transmitere a corespondenţei cu Curtea;

– 315 EUR pentru cheltuielile de traducere a observaţiilor ;

– 100 EUR pentru consultarea unui psiholog şi

– 550 EUR pentru o encefalogramă făcută pe data de 10 martie 2010 pentru studierea calităţii somnului ei.

66. Guvernul contestă pretenţia reclamantei privind rambursarea cheltuielilor medicale. Pentru restul, se bazează pe înţelepciunea Curţii.

67. Curtea reaminteşte că, dacă constată o încălcare a Convenţiei, ea poate acorda plata cheltuielilor şi comisioanelor prezentate jurisdicţiilor naţionale „pentru a preveni sau corecta prin acestea încălcarea menţionată” (a se vedea, printre multe altele, Hertel c. Suisse, 25 august 1998, § 63, Recueil des arrêts şi décisions 1998‑VI). În acest caz, având în vedere că încălcarea constatată se referă la o imixtiune în viaţa privată a reclamantei pe care reclamanta a încercat să o conteste la Curtea Supremă, cheltuielile aferente acesteia au fost angajate pentru corectarea încălcării constatate, estee deci cazul ca suma pretinsă de reclamantă în această privinţă, 102 EUR trebuie rambursate.

68. În ceea ce priveşte costurile şi cheltuielile suportate faţă de ea, Curtea reaminteşte că un reclamant nu poate obţine rambursarea acestora decât în măsura în care este stabilită realitatea acestora, necesitatea acestora şi caracterul rezonabil al ratei acestora (Iatridis c. Grèce satisfacţia echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 54, CEDH 2000‑XI). În acest caz, având în vedere documentele aflate în posesia sa şi criteriile susmenţionate, Curtea estimează ca fiind rezonabil să acorde cu acest titlu 361,98 EUR reclamantei, cheltuielile medicale ocazionate de încălcarea constatată fiind deja acoperite de suma atribuită cu titlu de daune morale.

69. În consecinţă, Curtea acordă reclamantei suma totală de 463,98 EUR pentru toate costurile şi cheltuielile.

C. Daune-interese moratorii

70. Curtea consideră că este adecvat să calculeze ratele daunelor-interese moratorii pe baza ratei marginal a dobânzilor facilităţii de împrumut a Băncii Centrale Europene majorate cu trei puncte procentuale.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Declară petiţia admisibilă ;

2. Spune că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenţie ;

3. Spune că

a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenţie, sumele următoare:

i) 3.250 EUR (trei mii două sute cincizeci de euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, ca daune morale;

ii) 463,98 EUR (patru sute şaizeci şi trei de euro şi nouăzeci şi opt de cenţi), orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit de către reclamantă, pentru costuri şi cheltuieli;

b) că începând cu data de expirare a termenului mai sus menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă al o rată egală cu cea a ratei facilităţii marginale de împrumut a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;

4. Respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru surplus.

Redactat în limba franceză şi comunicată în scris pe data de 1 decembrie 2015, în aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 din regulamentul Curţii.

Françoise Elens-Passos                                                             András Sajó
Grefieră                                                                               Preşedinte