Prezentarea problemei.

Obligativitatea asistenţei juridice în recurs, prin avocat sau consilier juridic, reprezintă un instrument juridic în strânsă legătură cu natura recursului, axată pe controlul de legalitate,  asigurând caracterul efectiv şi concret al dreptului de acces la această cale extraordinară de atac.

Dispoziţiile legale care configurează obligativitatea asistenţei juridice în recurs, prin avocat sau consilier juridic, sunt următoarele :

„Părţile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condiţiile legii. În recurs, cererile şi concluziile părţilor nu pot fi formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu excepţia situaţiei în care partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în drept” [art. 13 alin. (2) NCPC].

„La redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea recursului, persoanele fizice vor fi asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat, în condiţiile legii, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 13 alin. (2)” [art. 83 alin. (3) NCPC].

 „La redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea recursului, persoanele juridice vor fi asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat sau consilier juridic, în condiţiile legii” [art. 84 alin. (2) NCPC].

„întâmpinarea trebuie redactată şi semnată de avocatul sau consilierul juridic al intimatului, iar răspunsul la întâmpinare de avocatul sau consilierul juridic al recurentului” [art. 490 alin. (2) teza a II-a NCPC].

„În aplicarea dispoziţiilor art. 13 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în cazul instanţelor judecătoreşti şi parchetelor, în recurs, cererile şi concluziile pot fi formulate şi susţinute de către preşedintele instanţei sau de către conducătorul parchetului, de către consilierul juridic ori de către judecătorul sau procurorul desemnat, în acest scop, de preşedintele instanţei ori de conducătorul parchetului” (art. XI din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă).

*

Prin urmare, obligativitatea asistenţei juridice prin avocat sau consilier juridic, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, se întinde asupra cererii de recurs (care cuprinde şi motivarea acestuia), întâmpinării şi răspunsului la întâmpinare, oricăror alte cereri formulate de recurent sau intimat în cadrul recursului, precum şi punerii de concluzii în faţă instanţei de recurs.

S-a susţinut în mod nefondat că regula obligativităţii asistenţei prin avocat sau consilier juridic în etapa procesuală a recursului ar fi neconstituţională sub aspectul pretinsei încălcări a dreptului fundamental al accesului liber la justiţie (art. 21 din Constituţia României) ori că ar contraveni drepturilor fundamentale ale omului consacrate de Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului (art. 6 par. 1).

Criticile formulate nu sunt fondate. Ele decurg din negarea sau neînţelegerea naturii recursului, a scopului urmărit la adoptarea normelor juridice relevante. La asemenea poziţii contribuie şi necunoaşterea legislaţiei în domeniu adoptat de alte state europene, precum şi poziţiilor constante avute în această privinţă de Curtea de la Strasbourg.

Corpul profesional al avocaţilor, prin organele sale reprezentative, susţine că normele cuprinse în Noul Cod de procedură civilă care reglementează obligativitatea asistenţei juridice în recurs,  prin avocat sau consilier juridic, sunt în deplin acord cu Constituţia României, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi legislaţia ţărilor europene cu sisteme procedurale comparabile cu cel român.

Argumente dezvoltate mai jos dau expresie poziţiei noastre şi avem convingerea, că vor contribui la respingerea criticilor de neconstituţionalitate cu privire la normele legale în discuţie.

Scopul reglementării în noul Cod de procedură civila a obligativităţii asistenţei juridice în recurs, prin avocat sau consilier juridic.

Scopul urmărit de legiuitor prin stabilirea caracterului obligatoriu al asistenţei juridice în recurs, prin avocat sau consilier juridic, reiese din chiar tezele prealabile adoptării noului Cod de procedură şi din expunerea de motive a proiectului noului Cod de procedură civilă (disponibil pe www.just.ro). Aceste dispoziţii ce trebuie analizate şi înţelese în strânsă legătură cu configurarea căii de atac a recursului ca una extraordinară, întemeiată numai pe cercetarea conformităţii hotărârii cu normele de drept, excluzând orice dezbatere în zona temeiniciei hotărârii, a interpretării probelor sau a expunerii situaţiei de fapt.

Din documentele evocate rezultă că la baza adoptării soluţiei legislative ce a consacrat obligativitatea asistenţei juridice în recurs, prin avocat sau consilier juridic a stat  preocuparea esenţială de asigurare a celerităţii soluţionării cauzelor, concomitent cu îmbunătăţirea calităţii actului de justiţie.

 Pentru realizarea acestui obiectiv au fost utilizate mai multe pârghii procesuale. Dintre acestea, reţinem că o măsură de importanţă esenţială şi reglementarea recursului ca veritabilă cale extraordinară de atac, exercitată doar în cazuri excepţionale în care legalitatea a fost înfrântă, cu regândirea actualelor motive de recurs în sensul restrângerii lor şi eliminării motivelor formale, fără impact asupra legalităţii. Potrivit noii reglementări, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile în concret, aceasta fiind una dintre modalităţile prin care se asigură o practică judiciară unitară la nivelul întregii ţări.

În expunerea de motive se explică că, pentru ca recursul să fie, într-adevăr, o cale extraordinară de atac, exercitată esenţialmente doar în cazurile excepţionale în care legalitatea a fost înfrântă, este necesar să se adopte modificări de substanţă, printre acestea regăsindu-se :

• „redactarea cererii de recurs, precum şi exercitarea şi susţinerea recursului să se realizeze numai prin avocat sau consilier juridic, urmărindu-se în acest fel, impunerea unei rigori şi discipline procesuale şi evitarea introducerii unor recursuri în mod abuziv, în scop de şicană, sau informale, care nu se încadrează riguros în motivele de recurs; este o regulă care corespunde, în acelaşi timp, şi noii viziuni propuse asupra recursului, având în vedere specificul acestei căi extraordinare de atac, reflectat în condiţiile de exercitare, în procedură, precum şi în motivele de recurs, limitativ circumscrise respectării legalităţii”;

Norma trebuie pusă în legătură cu regândirea motivelor de exercitare a recursului, prin reducerea acestora şi impunerea unor condiţii stricte de exercitare, astfel încât acestea să vizeze exclusiv legalitatea hotărârii şi nu chestiuni de fapt, cu precizarea că aceste motive pot fi primite numai dacă nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în apel, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Trebuie spus că o cale de atac extraordinară atât de complexă cum este recursul, care poate fi formulată numai pentru motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege, şi care implică dezbateri asupra unor chestiuni juridice de ordin substanţial şi procedural, nu poate fi exercitată, în condiţii rezonabile şi cu şanse reale de succes, decât prin intermediul unui specialist cu pregătire juridică, avocat sau consilier juridic (desigur, cu excepţiile prevăzute expres de legiuitor). Astfel, se poate înţelege mai bine de ce este obligatorie asistenţa juridică a părţii care doreşte să exercite recursul, respectiv să se apere împotriva căii de atac declarate de partea adversă.

În majoritate, doctrina de drept procesual civil a primit bine această măsură a legiuitorului, apreciind ca fiind adecvată faţă de împrejurarea că recursul reprezintă o cale de atac a cărei corectă exercitare implică o apărare calificată, aptă să răspundă exigenţei discutării exclusiv pe tărâmul legalităţii, iar nu a temeiniciei hotărârii atacate[1].

Dispoziţiile legale similare în alte ţări europene.

Regula asistenţei juridice obligatorii, prin avocat sau consilier juridic, consacrată de noul Cod de procedură civilă român, nu este unică în spaţiul european. Dimpotrivă, multe ţări cu sisteme juridice performante au adoptat reglementări similare, apreciind că prezenţa unui specialist în drept, cu standarde de calitate profesională reprezintă pe de o parte, premisa unui dialog judiciar constructiv cu instanţa de judecată, iar pe de altă parte, o garanţie a accesului efectiv la justiţie.

În Franţa, formularea recursului nu poate fi făcută, de regulă, numai printr-un avocat admis să pledeze în faţa Curţii de Casaţie şi a Consiliului de Stat (dacă vorbim de sistemul jurisdicţional administrativ). Potrivit art. 975 C. pr.civ.fr., declaraţia de recurs cuprinde, sub pedeapsa de nulitate, numele şi semnătura avocatului admis să pledeze în faţa instanţei supreme[2].

În Germania, art. 78 ZPO („Zivilprozessordnung” – Codul de procedură civilă) prevede că, în faţa tribunalelor (Landgerichte), curţilor de apel (Oberlandesgerichte) şi a Curţii Federale de Justiţie (Bundesgerichtshof), părţile trebuie să fie asistate de avocaţi cu dreptul de a pleda în faţa instanţelor respective. Chiar şi în faţa judecătoriilor, asistenţa avocaţială este obligatorie în majoritatea cauzelor de dreptul familiei, asistenţa avocaţială obligatorie fiind aproape generalizată. În doctrină s-a apreciat ca obligativitatea avocatului are ca scop buna desfăşurare a proceselor şi este totodată în interesul părţilor. Scopurile referitoare la procedură sunt, în primul rând, pregătirea şi prevenirea proceselor. S-a explicat ca prin intervenţia obligatorie a avocaţilor, materia litigioasă este „filtrată” şi pregătită, pentru a fi prezentată instanţei într-o manieră juridică; devine totodată posibilă o dezbatere orală efectivă a cauzei, precum şi egalitatea şanselor părţilor în proces; totodată, dezbaterile se obiectivează. Din perspectiva părţilor, prezenţa obligatorie a avocaţilor are o funcţie de prevenire şi consiliere. Tribunalul Constituţional a fost considerat că această dispoziţie este conformă dreptului constituţional de acces la justiţie şi de a fi ascultat în faţa instanţei[3].

Alte ţări în care asistenţa juridică prin avocat este obligatorie sunt :

• Belgia[4], unde opţiunea legiuitorului a fost justificată prin buna funcţionare a Curţii de Casaţie şi interesul justiţiabililor, având în vedere caracterul recursului care implică o analiză numai în drept procesual sau material[5] ;
• Bulgaria[6], unde art. 284 alin. (2) din Codul de procedură civilă dispune, într-o formă similară noului Cod de procedură civilă roman că cererea de recurs trebuie semnată de avocat sau consilier juridic, cu excepţia situaţiei în care partea însăşi este licenţiată în drept ;
• Spania[7], pentru a formula o cerere în faţa instanţei în Spania, este nevoie să se recurgă la serviciile unui avocat – funcţionar administrativ (procurador) care să vă reprezinte şi ale unui avocat (avogado) care să susţină acţiunea în faţa instanţei. Se exceptează de la regula de a apela la aceşti jurişti doar litigiile cu o valoare inferioară sumei de 900 euro;
• Italia[8], în toate cauzele, cu excepţia celor de valoare mică; în recurs, obligativitatea semnării cererii de către avocat este prevăzută sub sancţiunea inadmisibilităţii ; concluziile se pun numai de avocaţi înscrişi într-un tablou special[9];
• Grecia[10], în toate cauzele, cu excepţia celor de valoare mică, ori a litigiilor de muncă (excepţiile privesc numai judecata în primă instanţă);
• Polonia[11], obligativitatea asistenţei judiciare prin avocat este prevăzuta numai în faţa Curţii Supreme;
• În Ungaria[12] o acţiune în primă instanţă poate fi introdusă de parte direct, nefiind necesară consultarea unui avocat. Art. 73/A din Codul de Procedură Civilă conţine o listă a cazurilor în care prezenţa unui avocat este obligatorie. În principiu, acestea privesc cererile de recurs formulate în faţa instanţelor mai înalte în grad. În aceste cazuri, actele de procedură efectuate fără asistarea unui avocat sunt lipsite de efect, prin urmare, pentru a preîntâmpina aceste situaţii, părţile sunt în general reprezentate de avocat;
• Austria[13] asistenţa avocaţială este facultativă doar în faţa judecătoriilor, iar în faţa tribunalelor, doar dacă valoarea obiectului cererii nu depăşeşte 4.000 euro;
• Portugalia[14] asistenţa este obligatorie în căile de atac, iar în faţa primei instanţe, dacă obiectul cererii are o valoare mai mare de 3.740 euro;
• Olanda[15], asistenţa avocaţială este facultativă doar în faţa judecătorului de pace (kantonrechter), in celelalte cazuri prezenta avocatului fiind obligatorie ;
• Luxemburg[16];
• Slovenia[17], părţile pot sesiza instanţa personal, exceptând căile extraordinare de atac, care nu se pot formula decât prin avocat.

Analizând reglementările de drept procesual civil ale statelor europene, se constată că regula asistării obligatorii prin avocat reprezintă regulă atunci când vorbim despre instanţele ierarhic superioare, uneori, aceasta fiind impusă şi la nivelul instanţelor de fond. În cam toate sistemele impunerea unui asemenea soluţii este explicată prin necesitatea de a da efectivitate exerciţiului drepturilor procesuale. În absenţa unei apărări calificate, dreptul de a apela la o procedură care nu implică discutarea aspectelor de fapt, ci numai o analiză de drept pur – procesual sau material, reprezintă o simplă iluzie pentru justiţiabil. Acesta ar putea resimţi că pe o ipocrizie a legiuitorului punerea la dispoziţia sa a unei proceduri pe care, din cauza caracterului limitat al motivelor şi prin sancţiunea drastică a nulităţii în cazul neîncadrării în aceste motive, nu o poate angaja cu succes nici măcar în planul admisibilităţii.

În niciuna dintre aceste ţări nu s-a pus problema că asistenţa obligatorie prin avocat ar încălca drepturile fundamentale recunoscute justiţiabililor. Ar fi cu totul inexplicabil şi ieşit din peisajul european ca în România problema să se pună în mod diferit.

Analiza dispoziţiilor legale privind obligativitatea asistării judiciare în recurs, prin avocat sau consilier juridic, prin prisma jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg.

În mod constant Curtea de la Strasbourg s-a pronunţat în sensul că obligaţia asistenţei avocaţiale în faţa unei instanţe superioare nu este incompatibilă cu art. 6 par. 1 din Convenţie (Raitière vs. Franţa , Mafille vs. Franţa[18], Levages Prestations Servicea vs Franta[19], Béláné Bocsi vs. Ungaria, Philis vs. Grecia). De altfel, există o amplă jurisprudenţă a Curţii, potrivit căreia dreptul de acces la justiţie nu este absolut şi comportă anumite limite, cum ar fi cele privind condiţiile de admisibilitate ale unei căi de atac, care necesită prin natura lor o reglementare din partea statului, acesta având o anumită marjă de apreciere.

Curtea a analizat cerinţele privind admisibilitatea unei cereri de exercitare a căii de atac din perspectiva accesului la justiţie, apreciind că în măsura în care partea nu dispune de mijloace financiare suficiente, poate apela la sistemul de ajutor public judiciar. Dacă statul asigură un sistem de ajutor public judiciar, nu se poate vorbi de o restrângere a accesului la justiţie, atunci când, din raţiuni ce ţin de eficientizarea actului de justiţie, statul decide să impună condiţii pentru exerciţiul mijloacelor procedurale. Curtea a statuat că atâta vreme cât persoanele care nu dispun de mijloacele necesare pot cere asistenţă judiciară pentru a formula un recurs (pourvoi en cassation) în faţa Consiliului de Stat (cea mai înaltă jurisdicţie administrativă din Franţa), nici obligaţia de a formula cererea prin avocat şi nici respingerea cererii pentru acest motiv nu pun probleme pe tărâmul art. 6 par. 1 din CEDO. Se observă că ori de câte ori a pus problema compatibilităţii cu art. 6 par. 1 a obligativităţii asistenţei prin avocat în redactarea şi susţinerea cererilor formulate în faţa instanţei, Curtea a plasat discuţia numai în zona ajutorului public judiciar. Eventualele critici au fost făcute cu privire la funcţionarea acestuia din urmă, iar nu in privinţa regulii obligativităţii reprezentării prin avocat, considerată o garanţie a accesului efectiv la justiţie.

 Constituţionalitatea dispoziţiilor privind obligativitatea asistenţei juridice în recurs, prin avocat sau consilier juridic.

Un prin argument al constituţionalităţii dispoziţiilor care prevăd obligativitatea asistenţei judiciare în recurs, prin avocat sau consilier juridic îl reprezintă multitudinea de reglementări asemănătoare existente în ţări care recunosc aceleaşi drepturi fundamentale pe care le consacră şi Constituţia României. Chiar dacă în unele ţări, asistenţa prin avocat nu este cerută în cazuri de mică importanţă, trebuie reţinut că potrivit noul Cod de procedură civilă român, în cauzele de valoare redusă sau cele care intră în competenţa instanţei de tutelă ori litigii de muncă, precum şi altele apreciate de legiuitor, nu se exercita recursul (art. 483 NCPC). În aceste situaţii, în sistemul nostru nu se pune problema asistenţei juridice obligatorii prin avocat sau consilier juridic.

Un alt argument îl reprezintă faptul că dispoziţiile constituţionale relative la accesul la justiţie sau la egalitatea de şanse sunt desprinse din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, din moment ce Curtea de la Strasbourg a apreciat că obligativitatea asistenţei prin avocat se justifică şi nu este contrară principiilor sale, mai ales în căile de atac, este nefiresc ca în plan naţional să se ajungă la o concluzie contrară.

În fine, analiza textelor impune o asemenea concluzie :

– Recursul este o cale extraordinară de atac. Prin urmare, partea a avut acces fără avocat sau consilier juridic în faţa instanţelor de fond. Recursul se poate exercita numai pentru opt motive, strict delimitate de lege, dintre care şapte sunt de procedură iar unul are în vedere numai legalitatea sub aspectul dreptului material. Nicio analiza în fapt nu este admisă. Neîncadrarea în motivele de recurs prevăzute de lege conduce la nulitatea recursului. Nulitatea se constată în chiar procedura de filtru. Fără o redactare corespunzătoare a cererii de recurs, de către un specialist în drept, cu standarde de calificare recunoscute de legiuitor, exercitarea recursului poate fi un demers inutil, sursă a unor deziluzii pentru justiţiabilul care nu înţelege natura şi specificul căii de atac, deziluzii care se transformă într-un sentiment de neîncredere faţă de sistemul judiciar în ansamblu.

– Faţă de modul în care este reglementat recursul, asistenţa judiciară prin avocat este necesară încă de la redactarea cererii de recurs deoarece în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în cele strict prevăzute de lege intervine sancţiunea nulităţii [art. 489 alin. (2) NCPC]. La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în aceste cazuri, recursul va fi anulat în cadrul procedurii filtrului [art. 493 alin. (5) NCPC].

– Partea care nu are posibilitatea de a angaja un avocat poate apela la sistemul ajutorului public judiciar. Legea nr. 76/2012 a modificat OUG nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, prevăzând că depunerea cererii de ajutor public judiciar în vederea desemnării unui avocat cu drept pentru redactarea cererii de recurs, are ca efect întreruperea termenului de exercitare a acestuia, urmând ca după comunicarea modului de soluţionare a cererii să curgă un nou termen. Nu se poate afirma că prin imposibilitatea angajării unui avocat în limita termenului prevăzut pentru exercitarea recursului, partea ar fi pierdut dreptul la această cale extraordinara de atac. Este de reţinut şi faptul că recursul se exercită în general în cazul unor litigii a căror valoare patrimoniala depăşeşte 500.000 lei, mult peste pragul practicat în general în ţările europene, fapt ce face ca discuţia cu privire la capacităţile de suportare a costurilor de către justiţiabilul care angajează un astfel de litigiu, fără a fi ignorate, să aibă totuşi, un impact mai scăzut.

În concluzie,

Susţinem că obligativitatea asistenţei juridice în recurs, prin avocat sau consilier juridic, reprezintă o garanţie a caracterului efectiv al accesului la calea de atac extraordinară a recursului, reprezintă o necesitate obiectivă faţă de noua configurare a recursului în noul Cod de procedură civilă şi totodată o premisă a eficientizării activităţii judiciare în materie civilă (lato sensu).

Normele care reglementează această regulă sunt constituţionale, convenţionale şi în acord cu practica europeană.